Citeste PDF

32 Prefaţă
de l’au‑delà, refugiul în miraculos şi în mistică“. Romanticii sunt „creatorii
unei lumi fictive“, o lume „putred de ideală, îngrozitor de vagă“,
„lume medievală în care totul are culorile eternului“. Pentru un suprarealist,
nefireşti sunt şi „opoziţiile statice“, separările „definitive dintre
real şi ideal“ specifice romantismului. Lumea „ideal­divină“ este creată
„pentru propriile satisfacţii“, refuzul realităţii fiind, de fapt, o formă
de „laşitate“. Apoi, opoziţia romantică nu e doar o „opoziţie a două
lumi, ci ignorarea uneia şi crearea alteia, nebazată pe nimic decât pe
o grijă dubioasă de satisfacţie proprie – dubioasă prin mitozitatea pretenţiei,
prin micimea însăşi a acestei satisfacţii. Într­adevăr, romanticii
se mulţumesc cu puţin“. Spre deosebire de ei, suprarealiştii cred într­o
amplă realitate, ca un „vas comunicant viu“ în care circulă miraculosul,
tot ceea ce se opune „directivelor“ raţiunii înguste, diminuante.
Spre deosebire de alţi romantici, Gérard de Nerval „şi­a împins căutarea
până în moarte“, nu a făcut din ea doar o preocupare literară.
El trăieşte miraculosul, este „fermecat până la delir de «minunatul»
acestei lumi“. De aceea e… ferment.
Pe lângă Gérard de Nerval, sunt pe­aproape „umbra feroce şi atrăgătoare
a lui Maldoror, teribila luciditate a Marchizului de Sade, halucinaţiile
lui Horace Walpole, personajele lui Ann Radcliffe, Clarei
Reeve, Lewis şi ale tuturor celorlalţi care au încercat să reabiliteze
fantomele sau dorinţele, cu o nemaipomenită forţă şi o minuţioasă
grijă“. Pe aceeaşi direcţie trebuie înţeles şi interesul tânărului Naum
pentru Hegel – nu acela predat de instituţiile de resort 20 , ci filozoful
preocupat de problema timpului şi a spaţiului: „Dacă ceea ce am
numit element coincide cu locul hegelian, moment al realităţii în care
timpul, succesiunea şi spaţiul în sens de contiguitate formează o identitate
pentru forţarea apariţiei emblemei, a semnului, a obiectului, s­ar
20. „Dădeam şi examene, eram întrebat, indiferent dacă asta se întâmpla
la logică sau la mama dracului, despre Hegel, băieţii ziceau că am
baftă, era ca un făcut, aş fi putut să tocesc numai Hegel şi bună ziua,
aveam metoda mea, stai să vezi: închideam uşor ochii, vedeam paginile
de parcă le­aş fi avut în faţă, exact cum erau tipărite, până la
adnotările cele mai mărunte, nu­mi scăpa nimic, le citeam, înşiram
totul, fără greş, repetam toată polologhia, pe care căutam apoi s­o uit
cât mai repede, ca să rămân curat. Ei nu voiau decât să se convingă
dacă m­au vârât sau nu în maşinăria lor; îmi venea să urlu, aveam şi
eu un creier acolo, nenorocit, mă rog, făcea şi el ce putea, printre
altele mai era şi autorul erorilor mele, iar ei mă obligau să­l astup cu
ciorapul lor mâncat de molii pe când el mârâia ca un câine pe care
îl purtam în ţeastă.“