Citeste PDF

28 Prefaţă
senzaţii, „iluminări laice“, „certitudini eruptive“, experienţe de forţare
a limitelor. Îşi fac loc, mai mult decât în altă parte, aforismul, apoftegmaticul,
paradoxul, ludicul şi, nu în ultimul rând, parantezele vizuale,
fotografii care fac parte din text (ca în Nadja lui André Breton,
de pildă).
Medium a fost scris în intervalul octombrie 1940 – iunie 1941 14 şi
publicat în 1945. Titlul trimite la fiinţa care, în stare de hipnoză, de
transă, poate intermedia comunicarea cu „partea cealaltă“. Cuvântul
e legat la Gellu Naum de – doar – domeniul poetic (cât se poate de
ancorat în real) şi, nu o dată, ţine să se delimiteze, în maniera lui ironică,
de „cretinizanta explicaţie «spiritist㻓. („Am vorbit cu destui
morţi ca să­mi dau seama cât de puţin serioase sunt cadavrele şi refuz
acum mai mult ca oricând să fac referitor la aceste fenomene o cât
de mică aluzie la legătura inexistentă dintre vii şi morţi sau să le dau
cretinizanta explicaţie «spiritistă».“) Mai mult, ceea ce­l interesează cu
adevărat e acea „relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare,
care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără
să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt“. De la început
avem de­a face cu confesiunea stranie a cuiva care declară că
14. Despre condiţiile şi conjunctura în care a fost scris Medium Gellu
Naum vorbeşte în convorbirile cu Sanda Roşescu (Despre interior‑exte‑
rior, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003): „Perioada când am trăit şi am
scris Medium a coincis pentru mine şi pentru omenire, în general, cu
anii când trăiam cu nervii încordaţi la maximum, anii în care viaţa şi
moartea se amestecau sub ochii noştri, anii războiului, când fiecare ne
pomeniserăm pierduţi într­o viaţă în care nimic nu mai era de recunoscut,
într­o viaţă ostilă, aspră, nimicitoare, ucigaşă. […] Imaginează­ţi
în ce stare mă aflam eu (proaspăt smuls din Montparnasse, din intimitatea
textelor lui Albert le Grand sau Paracelsus, din experienţele
şi discuţiile poetice cu Victor Brauner, cu Hérold, cu ceilalţi, călare
pe un cal, într­o stepă, nemâncat, plin de păduchi, hotărât să nu folosesc
arma pe care o târam după mine şi aşteptându­mă să fiu ucis fie
de cei ce se apărau, fie de «ai noştri», în cazul în care mi s­ar fi descoperit
dosarul unei foste activităţi politice... Când îţi spun toate astea,
te rog să crezi că nu literaturizez deloc, te rog să crezi că am trăit
într­o neîntreruptă febră fatalitatea aceea neagră, din care nu înţelegeam
nimic. […] Ce nu ţi­am spus este că, în perioada aceea, odată
cu declanşarea febrilă şi necontrolată altfel decât prin linişte, şi nu
prin agitaţie a realităţilor şi posibilităţilor interioare şi exterioare, necesitatea
şi gustul dragostei căpătaseră la mine culorile extazului din
copilărie“.