Citeste PDF

26 Prefaţă
sine, ca o tradiţie, fără să­şi dea seama ce face şi de ce“, şi un „copil“
(cu toată semnificaţia pe care o dădeau suprarealiştii copilăriei 11 ).
Scena conţine multă autoironie şi autoderiziune, dar, ca să­l parafrazăm
pe Gellu Naum, e vorba despre cu totul şi cu totul altceva: „Apoi
s­au potolit, le vedeam din nou, clar, feţele, semănau în mod ciudat
cu mine, nu înţelegeam şi nici nu încercam să înţeleg cum de îmi
semănau atât de mult puştiul ăla amărât şi bătrânul senil, cu mutra
lui de capră jumulită, simţeam că există între noi o comuniune de
nedefinit, ne zbenguiam parcă, toţi trei, în aceeaşi apă răcoroasă şi
i­aş fi pocnit pe toţi trei fiindcă nu mă lăsau să dorm. Pe urmă Dragoş
s­a instalat tacticos pe scaunul meu, la masa mică unde obişnuiam să
scriu, a luat unul din pohemele mele, apoi încă unul şi încă unul, în
total trei, făcea avioane din ele, puştiul îl privea serios şi atent, le mai
netezea şi el un pic muchiile, cu unghia, şi le arunca prin cameră. Îmi
venea să urlu şi să râd, puţin îmi păsa şi de poheme, şi de mine, m­am
pomenit mişcând (înăuntru) degetele; făceam (înăuntru) exact ce
făcea Dragoş; braţul meu drept zvâcnea (înăuntru): arunca avioanele
odată cu braţul plăpând al copilului; exista (înăuntru) o similitudine
uluitoare a gesturilor noastre. Pe urmă m­am plictisit, ei s­au oprit din
joc. Dragoş mi­a făcut un semn de salut, cu mâna la căciulă, copilul
mă ignora şi au ieşit amândoi bi­ni­şor din odaie, pe când eu mă prăbuşeam
într­un somn adânc. Când s­a întors Zenobia, se întunecase
de­a binelea, a aprins lumina, m­a trezit. «Ce ai?», mi­a spus, «De ce
gemi?». I­am povestit că pesemne lucrasem prea mult, din care cauză
avusesem un coşmar plăcut şi neplăcut, că mă vizitase un băieţaş,
«Închipuieşte­ţi», i­am spus, «cred că era Empedocle­copil, un puşti,
toată chestia e că semăna leit cu mine; acum, să nu­ţi închipui că spun
asta din orgoliu, era un biet puşti amărât; în plus, boşorogul de
Dragoş a făcut măgăria de a se căra fără să­şi ia rămas­bun de la tine,
semăna şi el cu amândoi...»“. Şi, undeva spre final: „«Tu faci pe mortul
şi taci», i­am spus apoi lui Dragoş, «ai uitat că şi tu eşti copil...»“.
Să nu uităm nici fraza din Castelul orbilor: „Nu e un copil ceea ce ai
adus în hamacul de sticlă, e propria ta umbră, putrezitul Marat,
dormind...“.
11. „Probabil copilăria se apropie cel mai mult de «adevărata viaţ㻓, scrie
André Breton în Primul manifest al suprarealismului.