Mic dicţionar bio-medical - Veterinary Pharmacon

SPODILATROZĂ atroză a vertrebelor şi a articulaţiilor.
SPODILITĂ inflamaţie a vertebrelor, adesea de natură tuberculoasă.
SPODILOZĂ (gr. spondylos - vertebră), manifestare vertebrală a reumatismului
degenerativ.
SPOGIOBLASTE 1. celule epiteliale embrionare din care se dezvoltă celulele nevroglice,
celule ependimare etc.;
2. celule mezenchimatice care secretă spongina în corpul bureţilor.
SPOR 1. (gr. sporos -sămânţă) organ specializat de înmulţire sau de rezistenţă la
plante;
2. la sporozoare, îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi la plante.
SPORAGIU (gr. sporos + anggeion - vas), structură specializată, de forma unei
capsule, în care sunt produşi spori asexuaţi (ex. la ciupercile ficomicete).
SPOROCIST (gr. sporos + kystis - vezică), stadiu în formarea sporilor la protozoare;
stadiu larvar la trematode (platelminţi) care urmează stadiului de
miracidium şi care se petrece în corpul unei gazede intermediare – melcul
Limnaea; în interiorul sporocistului se află grupe de celule numite mase
germinative din care se dezvoltă alte larve – rediile.
SPOROFIT (gr. sporos + phyton - plantă), fază diploidă din ciclul vital al plantelor
purtătoare de spori care rezultă în urma fecundării gameţilor; diplofaza
sau faza producătoare de spori în alternarea generaţiilor.
SPOROFOR structură sau organ în care se dezvoltă spori la ciuperci (sporangiofor,
conidiofor).
SPOROGO (gr. sporos + gonos – urmaş, descendent), structură caracteristică
muşchilor (capsulă), în care sunt produşi spori asexuaţi.
SPOROZOARE (gr. sporos-spora + zoarion-animal mic), clasă de protozoare caracteriate
prin prezenţa stadiului de spor în ciclul lor de dezvoltare şi printr-o
structură simplificată, ca urmare a modului de viaţă parazitar intracelular.
SPORULAŢIE 1. termen care indică procesele de formare precum şi de eliberare a
sporilor;
2. mod de reproducere asexuată prin spori, caracteristic unor plante şi
animale, se întâlneşte la sporozoare.
SPRUE boală endemică în anumite ţări de la tropice, caracterizată prin glosită,
diaree, anemie megalostatistică.
SPUTĂ produs eliminat pe gură prin tuse din aparatul respirator.
STABILITATE propietatea unei substanţe de a nu fi sediul niciunei reacţii, rezistând astfel
atât la descompunerea spontană, cât şi la cea favorizată de anumite
condiţii de mediu.
STAFILOCOC (gr. staphile - strugure), gen de bacterii din familia Micrococcoceae, clasa
Schizomycetes, cuprizând coci dispuşi în ciorchine, imobili, grampozitivi,
aerobi şi facultativi anaerobi.
STAFILOCOCIE termen folosit pentru a denumi infecţiile cu stafilococ şi în special
manifestările cutanate.
STAMIĂ organul mascul, la plantele cu flori, în care se formează polenul; este
alcătuită dintr-un filament şi o anteră, formată din două părţi simetrice
(lob sau teacă), reunite prin conectiv.
464