Descarcă revista în format PDF - Idea Design & Print

w
artæ + societate / arts + society
#28, 2007 20 RON / 11 €, 14 USD

Daniel Knorr
Trams and Institutions, September 15 – October 15, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
On the cover: Lukasz Ska¸pski Machines (fragment from a set of 112 photos), 2007
Owner: Boguslaw Bek and Janusz Stasiak, Cergowa
Constructor: Boguslaw Bek and Janusz Stasiak, Cergowa
Vehicle type: small tractor
Year of production: 2000
Engine: Fiat 126p, 1979
Rated power (HP): 21
Max speed (kph): x
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: polonez
Gearbox: Fiat 126p
Transfer case: second gearbox – Fiat 125p
Drives: 2 × 4
Additional equipment: harrow, trailer
Other: rear wheels: 16”; front wheels: Fiat 126p
Use: agriculture, household, wood transportation
Comments: unregistered

Aspirafliile celor care ar vrea sæ izoleze arta de lumea socialæ sînt asemænætoare cu cele ale porumbelului lui
Kant ce-øi imagina cæ, odatæ scæpat de forfla de frecare a aerului, ar putea zbura cu mult mai liber. Dacæ istoria
ultimilor cincizeci de ani ai artei ne învaflæ ceva, atunci cu siguranflæ cæ ea ne spune cæ o artæ detaøatæ de
lumea socialæ e liberæ sæ meargæ unde vrea, numai cæ nu are unde sæ meargæ. (Victor Burgin)
The aspirations of those who would isolate art from the social world are analogous to those of Kant’s dove which dreamed of how much
freer its flight could be if only were released from the resistance of the air. If we are to learn any lesson from the history of the past
fifty years of art, it is surely that an art unattached to the social world is free to go anywhere but that it has nowhere to go. (Victor Burgin)

arhiva 5 Criticæ færæ crizæ: crizæ færæ criticæ
CRITICISM WITHOUT CRISIS: CRISIS WITHOUT CRITICISM
Boris Buden
10 Note despre critica instituflionalæ
NOTES ON INSTITUTIONAL CRITIQUE
Simon Sheikh
12 Instituflia criticii
THE INSTITUTION OF CRITIQUE
Hito Steyerl
16 Întreprinderea institufliei de artæ în capitalismul tîrziu
THE ENTERPRISE OF THE ART INSTITUTION IN LATE CAPITALISM
Nina Möntmann
20 Investigaflii extradisciplinare. Spre o nouæ criticæ a institufliilor
EXTRADISCIPLINARY INVESTIGATIONS: TOWARD A NEW CRITIQUE OF INSTITUTIONS
Brian Holmes
25 Practici instituante. A fugi, a institui, a transforma
INSTITUENT PRACTICES: FLEEING, INSTITUTING, TRANSFORMING
Gerald Raunig
galerie 30 Lukasz Ska¸pski: Maøini (fragment dintr-un set de 112 fotografii)
MACHINES (FRAGMENT FROM A SET OF 112 PHOTOS)
scena 55 O discuflie cu Oliver Ressler despre Fly Democracy realizatæ de
AN INTERVIEW WITH OLIVER RESSLER ABOUT HIS PROJECT FLY DEMOCRACY REALIZED BY
Alex. Cistelecan øi/AND Attila Tordai-S.
65 Intervenflia prin opoziflie: Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007
INTERVENTION THROUGH OPPOSITION: SPAfiIUL PUBLIC BUCUREØTI | PUBLIC ART BUCHAREST 2007
Vlad Morariu
78 Optimistul internaflional la Istanbul
OPTIMIST INTERNATIONAL – THE ISTANBUL CHAPTER
Raluca Voinea
87 Monumentul transformærii
MONUMENT TO TRANSFORMATION
Mariana Serranová
97 Mai mult decît o imagine pe ecranul televizorului dumneavoastræ
MORE THAN AN IMAGE ON YOUR TV SCREEN
Jörg Franzbecker
107 Restabilind permanenfla rezistibilitæflii (sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte)
RESETTING THE PERMANENCY OF RESISTIBILITY (OR HOW TO THRIVE ON ARTEFACTS)
Krist Gruijthuijsen
117 Mulflimi
CROWDS
Sven-Olov Wallenstein
123 Cronica unui fiasco anunflat
THE CHRONICLE OF AN ANNOUNCED FIASCO
Ami Barak
insert 130 Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia Reed) and Société Réaliste:
Manifesta 6 Department 3: Abschlussball

+ (jurisdicflia libertæflilor) 133 Drept, dreptate, drepturile omului – dincoace de fanatism
(the jurisdiction of liberties) LAW, JUSTICE, HUMAN RIGHTS – WITHOUT FANATICISM
Ciprian Mihali
137 Amfibolia drepturilor omului
THE AMPHIBOLOGY OF HUMAN RIGHTS
Emilian Cioc
143 Majoritar, minoritar – determinat, nedeterminat
MAJORITARY, MINORITARY – DETERMINED, UNDETERMINED
Alex. Cistelecan
147 Instituiri moderne ale dreptæflii
TO INSTITUTE JUSTICE
Andrei State
verso: populism øi luptæ de clasæ 153 Împotriva ispitei populiste
populism and class struggle AGAINST THE POPULIST TEMPTATION
Slavoj Zˇizˇek
163 De ce construirea unui popor e principala sarcinæ a unei politici radicale
WHY CONSTRUCTING A PEOPLE IS THE MAIN TASK OF RADICAL POLITICS
Ernesto Laclau
178 Schlagend, aber nicht treffend!
Slavoj Zˇizˇek

IDEA artæ + societate / IDEA arts + society
Cluj, #28, 2007 / Cluj, Romania, issue #28, 2007
Editatæ de / Edited by:
IDEA Design & Print Cluj øi Fundaflia IDEA
Str. Dorobanflilor, 12, 400117 Cluj-Napoca
Tel.: 0264–594634; 431661
Fax: 0264–431603
Redactor-øef / Editor-in-chief: TIMOTEI NÆDÆØAN
e-mail: ideamagazine@gmail.com
Redactori / Editors:
ALEX. CISTELECAN
CIPRIAN MIHALI
CIPRIAN MUREØAN
ADRIAN T. SÎRBU
ANDREI STATE
ATTILA TORDAI-S.
Redactori asociafli / Contributing Editors:
MARIUS BABIAS
AMI BARAK
COSMIN COSTINAØ
DAN PERJOVSCHI
ALEXANDRU POLGÁR
OVIDIU fiICHINDELEANU
Colaboratori permanenfli / Special Contributors:
AUREL CODOBAN
BOGDAN GHIU
G. M. TAMÁS
Concepflie graficæ / Graphic design:
TIMOTEI NÆDÆØAN
Asistent design / Assistant designer:
LENKE JANITSEK
Corector / Proof reading:
VIRGIL LEON
Web-site:
CIPRIAN MUREØAN
Textele publicate în aceastæ revistæ nu reflectæ neapærat punctul de vedere al redacfliei.
Preluarea neautorizatæ, færæ acordul scris al editorului, a materialelor publicate în aceastæ revistæ constituie
o încælcare a legii copyrightului.
Toate articolele a cæror sursæ nu este menflionatæ constituie portofoliul revistei IDEA artæ + societate Cluj.
Difuzare / Distribution:
NOI Distribuflie, Bucureøti
Tel./Fax: 021 222 8984
021 222 7998
Comenzi øi abonamente / Orders and subscriptions:
www.ideamagazine.ro
Tel.: 0264–431603; 0264–431661
0264–594634
ISSN 1583–8293
Tipar / Printing:
Idea Design & Print, Cluj

Criticæ færæ crizæ: crizæ færæ criticæ
Boris Buden
De ce vorbim astæzi, în cîmpul artei, despre critica instituflionalæ? Ræspunsul este foarte simplu: deoarece
(încæ mai) credem cæ arta este intrinsec dotatæ cu puterea de a critica. Desigur, nu ne referim aici doar la
critica de artæ, ci la ceva mai mult de atît, la capacitatea artei de a critica lumea øi viafla de dincolo de propriul
ei domeniu øi chiar, fæcînd aceasta, de a le schimba pe amîndouæ. Aceasta include totuøi un oarecare
grad de autocriticæ sau, mai exact, practica autoreflexivitæflii critice, ceea ce înseamnæ cæ ne øi aøteptæm –
sau cel puflin obiønuiam sæ ne aøteptæm – ca arta sæ conøtientizeze în mod critic condifliile sale de posibilitate,
ceea ce înseamnæ, de obicei, condifliile sale de producere.
Aceste douæ concepflii – a conøtientiza condifliile sale de posibilitate øi, respectiv, condifliile sale de producere
– indicæ douæ domenii majore ale criticii moderne: domeniul teoretic øi cel practic-politic. Kant a fost
cel care a lansat interogaflia asupra condifliilor de posibilitate a cunoaøterii noastre øi care a înfleles în mod
explicit aceastæ interogare ca fiind un act de criticæ. De aici înainte se poate spune cæ reflecflia modernæ fie
este criticæ – în acest înfleles autoreflexiv –, fie nu este modernæ.
Însæ aici nu vom urma aceastæ direcflie teoreticæ a criticii moderne. În schimb, ne vom concentra asupra
înflelesului sæu practic øi politic, care poate fi simplu descris drept o voinflæ de schimbare radicalæ, pe scurt,
drept chemarea la revoluflie, care este forma ultimæ de criticæ practicæ øi politicæ. Revoluflia Francezæ nu a
fost pregætitæ doar de critica burghezæ a statului absolutist. Ea nu a fost nimic altceva decît aceastæ criticæ
in actu, expresia sa ultimæ transformatæ în acfliune politicæ. Ideea de revoluflie ca act ultim al criticii øi-a gæsit
expresia cea mai radicalæ în conceptele teoretice øi politice marxiste. Pentru a reaminti doar: tînærul Marx
øi-a numit explicit propria-i filosofie revoluflionaræ „critica a tot ceea ce existæ“. Avea în vedere prin aceasta
sensul cel mai radical al termenului, acela de criticæ ce „opereazæ“ chiar la baza vieflii sociale, adicæ în sfera
producfliei øi a reproducfliei sale materiale, pe care o înflelegem astæzi, într-o manieræ destul de simplificatæ,
ca fiind sfera economicæ.
Astfel, critica a devenit unul dintre atributele esenfliale ale modernitæflii. Timp de aproape douæ secole, a
fi modern însemna pur øi simplu a fi critic: în filosofie, ca øi în chestiunile morale; în politicæ øi în viafla socialæ,
ca øi în artæ.
Dar existæ øi un alt concept, care – în chip de complement al sæu – a însoflit pentru multæ vreme ideea øi
practica unei critici moderne, [øi anume] conceptul de crizæ. Convingerea cæ ambele, criza øi critica, au ceva
în comun, cæ existæ o relafliei autenticæ sau, mai bine zis, o interacfliune între ele fline în egalæ mæsuræ de experienfla
modernæ. Ca atare, un act de criticæ implicæ aproape cu necesitate conøtiinfla unei crize, øi viceversa:
un diagnostic de crizæ implicæ necesitatea criticii.
De fapt, critica øi criza nu øi-au fæcut apariflia pe scena istoriei în acelaøi timp. Critica este fiica iluminismului
secolului al XVIII-lea. S-a næscut øi s-a dezvoltat din separarea politicii de moralæ, separare pe care critica
a adîncit-o øi a menflinut-o în viaflæ de-a lungul întregii epoci moderne. Numai prin procesul criticærii –
critica tuturor formelor de cunoaøtere tradiflionalæ, a credinflelor religioase øi a valorilor estetice, critica realitæflii
politice øi juridice existente øi, în cele din urmæ, critica rafliunii înseøi – clasa burghezæ ascendentæ s-a putut
impune pe sine (øi-a putut impune propriile interese øi valori) ca fiind cea mai înaltæ instanflæ de judecare,
øi astfel øi-a putut dezvolta încrederea în sine øi conøtiinfla de sine de care avea nevoie pentru luptele politice
hotærîtoare care aveau sæ urmeze. În acest context, nu ar trebui subestimat rolul criticii literare øi de artæ,
mai ales în ce priveøte dezvoltarea filosofiei moderne a istoriei. Tocmai critica literaræ øi de artæ a produs
în rîndul intelighenfliei din vremea aceea conøtiinfla unei contradicflii dintre „vechi“ øi „modern“, øi astfel a
BORIS BUDEN este scriitor øi critic cultural. A obflinut doctoratul în teorie culturalæ la Universitatea Humboldt din Berlin. Eseurile øi articolele
sale se înscriu în zona filosofiei, politicii, criticii culturale øi criticii de artæ.
arhiva
Textele traduse în aceastæ secfliune au fost publicate
în revista web multilingvæ transversal a platformei
eipcp (Institutul European pentru Politici
Culturale Progresiste) din cadrul transform.
eipcp.net. øi au fost preluate cu amabila autorizare
atît a editorului, cît øi a autorilor.
5

6
conturat o nouæ conceptualizare a timpului, capabilæ de a diferenflia viitorul de trecut. Dar la sfîrøitul acestei
epoci apare øi conøtiinfla crizei apropiate: „Nous approchons de l’état de crise et du siècle des révolutions“
[Sîntem în pragul stærii de crizæ øi al secolului revolufliilor], scrie Rousseau. În timp ce pentru gînditorii
iluminiøti revoluflia este un sinonim pentru un progres istoric inevitabil, care survine cu necesitate, precum
un fel de fenomen natural, Rousseau o înflelege drept expresia ultimæ a crizei, care aduce cu sine starea de
insecuritate, dezagregare, haos, noi contradicflii etc. În legæturæ cu criza – pe care a pregætit-o øi inifliat-o
–, critica îøi pierde naivitatea originaræ øi presupusa ei inocenflæ. De acum înainte, critica øi criza merg mînæ
în mînæ, configurînd epoca modernæ a ræzboaielor civile øi a revolufliilor, care, în loc sæ producæ progresul
istoric aøteptat, cauzeazæ dezagregæri haotice øi obscure procese regresive, adesea complet scæpate de
sub controlul raflional. Interacfliunea dintre criticæ øi crizæ este unul dintre atributele majore a ceea ce a fost
conceptualizat ulterior drept dialectica iluminismului.
Între timp, interacfliunea celor douæ nofliuni a devenit un fel de terminus technicus al progresului modernist,
care a introdus o diferenflæ – øi simultan o relaflie – între „vechi“ øi „nou“. A spune cæ ceva a intrat în crizæ
însemna mai presus de toate a spune cæ s-a învechit, adicæ øi-a pierdut dreptul de a exista øi, ca atare, ar
trebui înlocuit cu ceva nou. Critica nu este nimic altceva decît actul acestei judecæfli, care înlesneøte moartea
rapidæ a vechiului øi naøterea færæ complicaflii a noului.
Acest lucru se aplicæ øi artei moderne, care urmeazæ øi ea dialectica unei critici øi a crizei formelor sale. Aøa
se face, de pildæ, cæ înflelegem realismul drept reacflie criticæ la criza romantismului sau ideea de artæ abstractæ
drept criticæ a artei figurative, care øi-a epuizat potenflialul øi, prin urmare, a intrat în crizæ. Øi tensiunea
dintre artæ øi „realitatea prozaicæ“ a fost interpretatæ drept dialecticæ a crizei øi a criticii. La fel, øi arta modernæ
– mai ales în cadrul romantismului – a fost adesea înfleleasæ drept criticæ a vieflii obiønuite, a obiønuitului
ca atare, ceea ce înseamnæ critica unei viefli care øi-a pierdut autenticitatea sau sensul – adicæ o viaflæ care
a intrat øi ea într-un soi de crizæ.
Sæ ne întoarcem acum la întrebarea dacæ, pentru noi, aceastæ dialecticæ a criticii øi a crizei mai are vreo relevanflæ
astæzi.
Am avut ocazia, acum cîteva luni, în Austria, de a adresa în mod direct aceastæ întrebare. Am moderat o
discuflie a cærei temæ era moøtenirea avangardei artistice în prezentul Europei de Est postcomuniste.
Am sperat cæ toatæ lumea va fi de acord cu mine cînd am spus cæ avangarda ræmîne încæ cel mai radical
caz de criticæ modernistæ de artæ – atît în termenii unei critici a artei tradiflionale a timpului ei, cît øi în termenii
unei critici a realitæflii existente, [derulatæ] exact în momentul crizei sale – recunoscutæ øi admisæ pe scaræ
largæ.
Dupæ cinci ore de dezbatere, concluzia a fost cæ experienfla criticæ a artei de avangardæ nu este de niciun
folos astæzi, cel puflin nu în Europa de Est.
Participanflii la discuflie erau în cea mai mare parte artiøti mai tineri din Europa Centralæ øi de Sud-Est, din
Republica Cehæ, Slovacia, Ungaria, Serbia, România, dar øi din Turcia. De fapt, numai reprezentantul Turciei
era pregætit sæ ia subiectul în serios øi credea cæ, pentru noi, poziflia criticæ a avangardei mai este încæ
relevantæ astæzi.
Cea mai fæfliøæ øi cea mai radicalæ respingere a chestiunii avangardei a venit din partea reprezentantului Republicii
Cehe. El a susflinut cæ raportarea la avangardæ este, în fond, o problemæ de generaflii. Dupæ pærerea
lui, doar o generaflie mai vîrstnicæ de artiøti øi istorici de artæ mai vede încæ o oarecare provocare în avangardæ
øi este preocupatæ de aceastæ chestiune. Generaflia mai tînæræ, crede el, a depæøit deja problema semnificafliei
politice a artei sau a relafliilor dintre politicæ øi esteticæ. Generaflia mai vîrstnicæ, a exemplificat el, încæ mai
discutæ vehement dacæ ar trebui sau nu sæ luæm în considerare semnificaflia politicæ a operei lui Leni Riefenstahl.
Pentru generaflia mai tînæræ, dimpotrivæ, aceastæ chestiune pur øi simplu nu mai conteazæ. Aceøtia au,
ca sæ spunem aøa, o intuiflie directæ a artei sale, lipsitæ de vreo conotaflie politicæ. Îi væd arta aøa cum este
ea cu adeværat – o artæ puræ, cu semnificaflia ei puræ øi valoarea ei esteticæ puræ.
În fond, nu mæ interesa deloc acest subiect, de vreme ce îi cunosc pe aceøti oameni øi le cunosc domeniile
de interes, aøa cæ, la drept vorbind, nu m-am aøteptat ca ei sæ fie cu adeværat interesafli de avangardæ.

Totuøi, o altæ chestiune mi s-a pærut a fi cu mult mai interesantæ acolo.
Participanflii erau de fapt tofli membri ai aøa-numitului Transit-Project. Acesta este un proiect care a fost lansat
acum cîfliva ani de cætre o bancæ austriacæ, cu scopul de a sprijini arta din Europa de Est. Participanflii erau
reprezentanfli ai proiectului în flærile lor. De vreme ce øtiu cæ banca respectivæ a cîøtigat o sumæ enormæ
de bani în Europa de Est, am fost curios [sæ aflu] dacæ ei au un punct de vedere asupra acelui fapt, adicæ
asupra modului în care sînt plætifli pentru munca lor artisticæ sau asupra rolului artei øi a finanflærii artei în aceste
circumstanfle.
Motivaflia mi-a fost furnizatæ øi de un articol, care a fost publicat în zilele acelea în cotidianul vienez Der Standard.
Era un articol despre profiturile realizate de bæncile øi de companiile de asiguræri austriece în Europa
de Est. Se putea citi acolo, de exemplu, cæ aøa-numita cifræ de afaceri a grupului Generali Holding Viena
(o companie de asiguræri) se triplase în anul precedent. Profitul anual net se dublase în acelaøi an. Ne putem
întreba doar cum de a fost cu putinflæ aøa ceva. Ræspunsul era dat, în acelaøi articol, de subtitlul: „Europa
de Est – motor al creøterii economice“. Tocmai datoritæ expansiunii spre est a companiei – øi a bæncilor
austriece, de asemenea – se pot realiza asemenea profituri.
Am dorit ca participanflii sæ atingæ cumva aceastæ chestiune sau, vorbind mai deschis, am vrut sæ provoc
apariflia unei critici oarecare. Din nefericire, nu a mers. Nimeni nu a considerat cæ meritæ sæ se menflioneze
condifliile economice, materiale ale producerii artei lor.
Se pare cæ, în Europa postcomunistæ, moøtenirea criticæ a avangardei este în cele din urmæ moartæ. Mai
mult decît atît, se pare cæ nu existæ niciun interes autentic în rîndul tinerilor artiøti faflæ de critica instituflionalæ,
adicæ faflæ de ceea ce am numit mai sus autocriticæ: conøtientizarea criticæ a condifliilor de posibilitate a
artei lor, ceea ce înseamnæ condifliile producerii sale.
Motivul pentru care lucrurile stau astfel este evident: percepflia noastræ asupra criticii avangardei este încadratæ,
mai presus de toate, de experienfla istoricæ a comunismului. Aceasta înseamnæ cæ experienfla avangardei,
precum øi experienfla criticii radicale, ni se înfæfliøeazæ astæzi doar din perspectiva noastræ postcomunistæ (posttotalitaræ
sau postideologicæ), adicæ drept un fenomen al trecutului nostru, drept un fenomen, pentru a
utiliza conceptul lui Fukuyama, al unui nivel inferior al evolufliei ideologice a omenirii sau drept ceva care
aparfline, ca problematicæ – pentru a prelua cuvintele colegului ceh – unei generaflii mai vîrstnice care, mai
devreme sau mai tîrziu, se va stinge.
Dar permitefli-mi, în acest moment, sæ pun o întrebare „imposibilæ“: oare comunismul chiar a murit? Din
cîte øtiu eu, nu numai cæ este încæ în viaflæ, dar îøi øi demonstreazæ, în anumite domenii, superioritatea faflæ
de capitalism. Da, mæ refer într-adevær la China de astæzi. (Væ rog sæ nu îmi spunefli cæ acesta nu este adeværatul
comunism. Nu a existat niciodatæ un comunism adeværat. Îmi aduc foarte bine aminte cæ, din perspectiva
comunismului iugoslav – respins øi el adesea, din pricina economiei de piaflæ, ca nefiind un comunism
autentic, adeværat –, comunismul sovietic øi cel din întregul bloc estic era definit drept un fel de capitalism
de stat.)
De ce nu învæflæm atunci despre critica radicalæ øi despre autocriticæ de la comuniøtii chinezi, care par în
mod evident sæ fi avut mai mult succes decît tovaræøii lor occidentali?
Dar înainte de a întreba cea mai înaltæ autoritate teoreticæ a comunismului chinez despre adeværata
semnificaflie a criticii øi a autocriticii, permitefli-mi sæ væ reamintesc un fapt istoric: în realitatea istoricæ a secolelor
XIX øi XX, ideea revolufliei comuniste a devenit ea însæøi o instituflie – sub forma miøcærii comuniste,
adicæ sub forma partidelor politice comuniste. Ca instituflie, miøcarea comunistæ øi-a dezvoltat øi ea propria
instituflie a criticii, instituflia aøa-numitei autocritici, care a jucat un rol extrem de important în istoria miøcærii
comuniste: acela de a-l informa pe subiectul conøtient de sine al acfliunii revoluflionare øi, mai tîrziu, al comunitæflii
socialiste.
Pentru preøedintele Mao, conøtiincioasa practicæ a autocriticii a fost una dintre cele mai importante caracteristici
ce distingeau un partid comunist de toate celelalte partide politice. Îngæduifli-mi sæ-l citez: „Dupæ cum
[obiønuim sæ] spunem, dacæ într-o cameræ nu se face curæflenie cu regularitate, se va aøterne praful, dacæ
nu ne spælæm cu regularitate, ni se vor murdæri feflele. [Cum] øi pe minflile tovaræøilor noøtri øi pe munca
arhiva
7

8
Partidului nostru se poate aøeza praful, øi ele trebuie sæ fie curæflate de praf øi spælate“. Prin urmare, pentru
Mao, autocritica este „[…] singura manieræ eficace de a feri minflile tovaræøilor noøtri øi corpul Partidului
nostru de a fi murdærite de praf politic øi de a fi contaminate cu tot felul de microbi politici“.
Pentru noi, acestea sunæ astæzi foarte amuzant, ca un basm ideologic pentru copii, dar permitefli-mi sæ semnalez
o contradicflie crucialæ în conceptul lui Mao de autocriticæ: nu are absolut nimic de-a face cu criza
capitalismului sau cu orice alt fel de crizæ. Deøi Mao descrie autocritica de tip comunist drept cea mai eficientæ
armæ a marxism-leninismului, nu motiveazæ folosindu-se de principiile ideologice ale marxism-leninismului.
Dimpotrivæ, propria sa definiflie a autocriticii pare sæ fie complet neideologicæ, pur øi simplu o chestiune
de bun-simfl comun: e mai bine sæ ai o faflæ curatæ decît una murdaræ, o cameræ curatæ e preferabilæ uneia
pline de praf, microbii dæuneazæ sænætæflii etc.
De ce aceastæ trivializare? Øi, ceea ce este încæ øi mai important, unde este criza, unde a dispærut, de ce
a pierit subit? De ce aceastæ formæ specificæ de criticæ comunistæ – o autocriticæ care nu are legæturæ cu
niciun fel de crizæ?
Atît criza capitalismului, cît øi critica sa s-au contopit într-o singuræ instituflie, sub forma miøcærii politice comuniste,
în interiorul cæreia este imposibil sæ se distingæ una de cealaltæ. Cu alte cuvinte, tocmai în acest proces
de contopire au devenit una exteriorul celeilalte. Pentru miøcarea comunistæ, criza capitalismului era dintr-odatæ
în afaræ, în exteriorul propriei instituflii. Dar øi pentru capitalism, critica propriei crize poate fi perceputæ
acum doar ca venind din exteriorul sæu.
Consecinfla este imposibilitatea comuniøtilor de a se percepe ca fæcînd parte din criza capitalistæ øi, prin urmare,
în loc sæ o rezolve prin critica lor, au reuøit în cele din urmæ sæ o fortifice, sæ o facæ mai eficientæ, ceea ce
înseamnæ cæ au reuøit sæ îi confere durabilitate sau, pur øi simplu, sæ o permanentizeze.
Problema a fost cæ niciodatæ comunismul øi capitalismul sau, dacæ preferafli, capitalismul [înfleles] drept crizæ
øi critica sa comunistæ nu au ajuns în punctul unei excluderi reciproce radicale, ci, dimpotrivæ, s-au ajutat
reciproc în momente de crizæ.
De ce-am uita cæ tocmai capitalul american a ajutat Rusia boløevicæ sæ-øi revinæ din dezastrul ræzboiului civil?
De ce sæ uitæm rolul artei în aceastæ poveste? Dupæ cum bine se øtie, sovieticii dædeau unele dintre cele mai
valoroase øi mai scumpe opere de artæ, în cea mai mare parte picturi franceze din secolul al XIX-lea, în schimbul
noii tehnologii industriale din Statele Unite. În jargonul nostru liberal, am descrie aceasta drept o situaflie
perfectæ în care toatæ lumea are de cîøtigat. O parte putea scæpa de ceea ce a considerat atunci a fi lipsit de
sens øi depæøit din punct de vedere istoric, adicæ de arta burghezæ, în timp ce cealaltæ parte putea sæ îøi
extindæ pieflele, sæ absoarbæ forfla de muncæ disponibilæ øi, în consecinflæ, sæ stabilizeze starea socialæ, sæ îøi
liniøteascæ clasa muncitoare, adicæ sæ previnæ criza.
Acest lucru nu a fost posibil deoarece boløevicii erau niøte primitivi incapabili de a recunoaøte adeværata
valoare a operelor de artæ pe care le deflineau, dupæ cum cred astæzi mulfli anticomuniøti nætîngi. Nici vorbæ.
Boløevicii cunoøteau foarte bine, iar aceasta conform logicii capitaliste pure, valoarea de piaflæ a acelor opere
de artæ. Le tratau exclusiv ca pe niøte mærfuri. Dar acest lucru a devenit posibil numai dupæ ce acele opere
de artæ s-au devalorizat artistic, dupæ ce øi-au pierdut valoarea artisticæ în urma unei critici autentice a artei.
În realitate, tocmai arta de avangardæ a declarat criza artei tradiflionale øi – în cadrul a ceea ce consideræm
astæzi a fline doar de istoria artei – a criticat radical toate acele picturi franceze øi le-a distrus valoarea artisticæ.
Mai mult decît atît, acum tocmai arta de avangardæ însæøi avea nevoie de fabrici øi de mase de oameni ai
muncii – pentru a-øi articula principiile artistice øi pentru a-øi produce propriile valori artistice –, nu de muzee
øi magazii în care sæ-øi colecflioneze operele de artæ øi care sæ le prezinte unei audienfle de care nu le pæsa
øi care de fapt le provoca dezgust. Øi cine îi putea furniza aceste fabrici øi clasa muncitoare de care avea
nevoie? Tehnologia industrialæ americanæ, aøadar capitalismul.
Acesta este un exemplu excelent al manierei în care criza øi critica artei øi a capitalismului deopotrivæ pot
sæ funcflioneze împreunæ cu succes, desigur, în cadrul unui context general capitalist, pentru a produce –
normalitatea!

Un alt exemplu al manierei în care capitalismul øi comunismul pot funcfliona în armonie este, desigur, China
de astæzi. Este vorba aici – pentru a traduce realitatea în dialectica unei crize øi a criticii sale – tocmai despre
autoritatea unei critici instituflionalizate a capitalismului, adicæ autoritatea Partidului Comunist Chinez care
ajutæ astæzi criza capitalismului sæ supraviefluiascæ, adicæ sæ persiste. Nu doar deschizînd lumii capitalului corporatist
global cea mai mare piaflæ, ci øi furnizîndu-i muncæ ieftinæ øi foarte disciplinatæ.
Aceasta nu se întîmplæ, dupæ cum cred atît de mulfli, deoarece comuniøtii chinezi au trædat principiile centrale
ale ideii comuniste, adicæ au încetat sæ critice capitalismul øi au început sæ îl îmbunætæfleascæ. Nu l-au
trædat pe Mao. Dimpotrivæ, ræmîn loiali adeværatei sale moøteniri.
Permitefli-mi sæ-l citez din nou pe preøedinte atunci cînd, vorbind despre necesitatea autocriticii, pledeazæ
în favoarea nevoii de sacrificiu personal: „Noi, comuniøtii chinezi, care […] nu ne dæm niciodatæ înapoi de
la niciun sacrificiu personal øi sîntem întotdeauna gata sæ ne dæm viafla pentru cauzæ, putem oare sæ øovæim
sæ înlæturæm orice idee, punct de vedere, opinie sau metodæ care nu este adecvatæ nevoilor poporului?
Putem noi fi gata sæ îngæduim ca praful øi microbii politici sæ ne murdæreascæ feflele noastre curate øi sæ
ne distrugæ organismele noastre sænætoase? […] poate exista vreun interes personal […] pe care nu l-am
sacrifica ori vreo abatere pe care nu am înlætura-o?“.
Numai spre reamintire: faimoasele simulacre de procese staliniste nu ar fi fost niciodatæ posibile færæ
instituflia autocriticii øi a sacrificiului personal. Dupæ cum bine se øtie astæzi, acestea au fost introduse la începutul
anilor 1930, exact în momentul în care colectivizarea a început sæ genereze consecinfle dezastruoase, adicæ
atunci cînd societatea sovieticæ a intrat într-o crizæ profundæ.
Tocmai autocritica a servit atunci proiectærii acestei crize într-un exterior, prezentærii ei drept un efect al
subversiunii din exterior, drept lucrare a spionilor øi a agenflilor imperialiøti. Ca atare, era perfect logic cæ
instituflia trebuia sæ fie curæflatæ de tofli acei „microbi øi parazifli“ care s-au infiltrat în organismul sænætos al
societæflii sovietice.
Critica – sub forma autocriticii comuniste – a fost întrebuinflatæ (sau, dacæ vrefli, a fost deturnatæ [misused])
nu pentru a dezvælui adeværata crizæ øi antagonismele ei øi pentru a interveni asupra ei (ceea ce ar fi constituit
o abordare marxistæ clasicæ), ci, dimpotrivæ, pentru a o ascunde øi, aøadar, pentru a o permanentiza,
adicæ pentru a transforma sau traduce criza într-un soi de normalitate.
Ceea ce este tipic pentru situaflia actualæ: nu sîntem nici capabili de a exersa experienfla timpul prezent drept
crizæ, nici nu încercæm sæ devenim subiecfli printr-un act de criticæ.
În epoca modernismului clasic, experienfla crizei a fost întotdeauna aceea a unei posibilitæfli efective a unei
rupturi, iar experienfla criticii era aceastæ rupturæ însæøi.
Astæzi sîntem în mod evident incapabili de a mai avea o astfel de experienflæ. Nu existæ niciun fel de experienflæ
a vreunei interacfliuni dintre crizæ øi criticæ.
Avertismentul lui Giorgio Agamben – potrivit cæruia una dintre cele mai importante experienfle ale timpului
noastru este incapacitatea noastræ de a-l traduce într-o experienflæ – nu poate fi pur øi simplu ignorat.
Rezultatul este o criticæ permanentæ, oarbæ faflæ de crizæ, øi o crizæ permanentæ, surdæ faflæ de criticæ, pe
scurt – o armonie perfectæ!
Bibliografie:
Mao: a se vedea pe internet.
Reinhart Koselleck, Kritik und Krise, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1979.
Traducere de Andreea Lazær
arhiva
9

1. Vezi eseul lui James Meyer, „Whatever Happened
to Institutional Critique?“, care încearcæ
sæ stabileascæ mai degrabæ o genealogie decît
o istorie (a artei) propriu-zisæ a criticii instituflionale.
Retipærit in Peter Weibel (ed.), Kontext
Kunst, Köln, DuMont, 1993, pp. 239–256.
2. Vezi Benjamin Buchloh, „Conceptual Art
1962–1969: From the Aesthetics of Administration
to the Critique of Institutions“, in
October, nr. 55, 1990, pp. 105–143 [„Arta
conceptualæ 1962–1969: De la estetica administrærii
la critica institufliilor“, traducere de
Veronica Lazær øi Andrei State, in IDEA artæ
+ societate, nr. 25, 2006, pp. 5–22].
3. Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions
to the Institution of Critique“, in Artforum,
septembrie 2005, XLIV, nr. 1, pp.
278–283.
10
Note despre critica instituflionalæ
Simon Sheikh
Termenul însuøi de „criticæ instituflionalæ“ pare a indica o relaflie directæ între o metodæ øi un obiect, metoda
fiind critica, iar obiectul fiind instituflia. În primul val de criticæ instituflionalæ de la sfîrøitul anilor 1960 øi începutul
anilor 1970 – de atunci mult celebrat øi clasat de istoria artei –, aceøti termeni ar fi putut fi, din cîte
se pare, chiar mai concret øi mai restrîns definifli; metoda criticæ era o practicæ artisticæ, iar instituflia în chestiune
era instituflia artei, øi mai cu seamæ muzeul de artæ, dar øi galeriile øi colecfliile. Critica instituflionalæ a îmbræcat,
aøadar, multe forme, precum lucrærile øi intervenfliile artistice, scrierile critice sau activismul (artistic-)politic.
Cu toate acestea, în aøa-zisul al doilea val, din anii 1980, cadrul instituflional a devenit întrucîtva dilatat pentru
a include rolul artistului (subiectul ce performeazæ critica) ca fiind instituflionalizat, precum øi investigarea
unor spaflii (øi practici) instituflionale, altele decît spafliul artei. 1 Astæzi, ambele valuri fac ele însele parte din
instituflia artei, [înfleleasæ] atît sub forma istoriei artei øi a educafliei artistice, cît øi a practicii artistice contemporane
generale, dematerializate øi postconceptuale. Totuøi, scopul meu nu va fi aici discutarea sau abordarea
semnificafliei criticii instituflionale drept canon istoric al artei, øi nici implicarea în scrierea unui astfel
de canon (voi læsa respectuos aceastæ sarcinæ revistelor Texte zur Kunst øi October de pretutindeni). Însæ,
în schimb, aø dori sæ semnalez o convergenflæ dintre cele douæ valuri, care pare sæ se fi modificat drastic în
actuala „întoarcere“ a criticii instituflionale, care ar putea sau nu sæ constituie un al treilea val. În oricare dintre
aparifliile sale istorice, critica instituflionalæ constituia o practicæ realizatæ în principal, dacæ nu exclusiv, de
cætre artiøti øi îndreptatæ împotriva institufliilor (artei), drept criticæ a funcfliei (funcfliilor) lor sociale ideologice
øi de reprezentare. Institufliile artei, care pot sau nu sæ includæ munca artiøtilor, erau considerate drept
spaflii de „îngrædire culturalæ“, pentru a folosi cuvintele lui Robert Smithson, øi de circumscriere, deci drept
ceva care se preta atacului estetic, politic øi teoretic. Instituflia era asumatæ ca problemæ (pentru artiøti). Discufliile
instituflional-critice actuale par, dimpotrivæ, a fi ræspîndite în mod preponderent de curatori øi directori ai
exact aceloraøi instituflii, iar aceøtia opteazæ de obicei mai degrabæ pentru ele decît împotriva lor. Cu alte
cuvinte, efortul lor nu este acela de a se opune unei instituflii sau chiar de a o distruge, ci mai curînd acela
de a o modifica øi de a o întæri. Instituflia nu este doar o problemæ, ci øi o soluflie!
A avut loc deci o deplasare a poziflionærii criticii instituflionale nu doar în timpul istoric, ci øi în privinfla subiecflilor
care dirijeazæ øi performeazæ critica – s-a mutat dintr-un exterior într-un interior. Este interesant cæ, într-un
celebru øi controversat eseu intitulat, græitor, „Arta conceptualæ 1962–1969: De la estetica administrærii
la critica institufliilor“, Benjamin Buchloh a descris momentul istoric al artei conceptuale drept miøcarea dinspre
critica instituflionalæ øi „estetica administrærii înspre critica institufliilor“. În timp ce Buchloh se concentreazæ
asupra aparifliei conceptualismului, sugestiva sa distincflie este poate øi mai pertinentæ acum, cînd critica
instituflionalæ este performatæ literalmente de cætre esteticieni administratori, precum directori de muzeu,
curatori etc. 2 Preluînd sugestia lui Buchloh, Andrea Fraser merge un pas mai departe în recentul sæu eseu
„De la critica institufliilor la instituflia criticii“, în care susfline cæ o miøcare între un interior øi un exterior al
institufliei nu mai este posibilæ, de vreme ce structurile institufliei au devenit complet internalizate. „Noi sîntem
instituflia“, scrie Fraser, øi conchide astfel cæ în chestiune este mai degrabæ crearea institufliilor critice –
ceea ce ea numeøte „o instituflie a criticii“, fundamentatæ pe autointerogare øi autoreflexivitate. 3 Fraser noteazæ,
de asemenea, cæ institufliile artei nu ar trebui considerate drept un cîmp autonom, separat de restul lumii,
tot astfel dupæ cum „noi“ nu sîntem separafli de instituflie. Deøi aø subscrie neîndoielnic oricærei încercæri
de a vedea institufliile artei drept parte a unui ansamblu mai larg de spaflii socio-economice øi disciplinare,
sînt totuøi descumpænit de o încercare simultanæ de a integra lumea artei în sistemul mondial (politico-economic)
actual øi de a afirma cu tærie un „noi“ al lumii artei în sine. Mai exact cine sînt aceøti „noi“? Dacæ lumea
artei este væzutæ ca parte a unei instituflionalizæri generalizate a subiecflilor sociali (care, la rîndul lor, internalizeazæ
instituflionalizarea), care øi unde sînt liniile de demarcaflie pentru acces, pentru vizibilitate øi
SIMON SHEIKH este critic de artæ øi curator. Este editorul seriei de antologii critice oe~, publicate de b_books. Este profesor de teoria artei
øi coordonator al Programului de Studii Critice de la Academia de Artæ din Malmö.

eprezentare? Dacæ unul dintre criteriile pentru [demarcarea] instituflii[lor] este dat de excluderile pe care
acestea le practicæ (inerente oricærei colecflii), întrebarea este care subiecfli ræmîn în afara instituflionalizærii,
nu din cauza unui act voluntar sau a unui exod, dupæ cum au crezut øi dorit anumite miøcæri artistice, ci
din cauza expulzærilor din chiar centrul institufliilor care le permit sæ se instituflionalizeze. Este evident cæ
aceasta ar necesita o concepflie foarte extinsæ de criticæ instituflionalæ, care se întinde cumva dincolo de istoria
criticii instituflionale aøa cum a fost ea discutatæ aici.
Aøadar, întorcîndu-ne la obiectul la îndemînæ, critica instituflionalæ ca o practicæ artisticæ: ce înseamnæ ea
atunci cînd practica analizei øi a criticii instituflionale s-a deplasat de la artiøti înspre curatori øi critici øi cînd
instituflia a ajuns sæ fie internalizatæ deopotrivæ de artiøti øi curatori (prin educaflie, prin canonul istoric al artei,
prin praxis cotidian)? Analizatæ în termenii dialecticii negative, aceasta ar pærea sæ indice co-optarea totalæ
a criticii instituflionale de cætre instituflii (øi, prin implicaflie øi extensiune, co-optarea rezistenflei de cætre putere),
øi astfel ar scoate complet din circulaflie critica instituflionalæ ca metodæ criticæ. Fiind co-optatæ, critica
instituflionalæ ar fi precum o bacterie care se poate sæ fi slæbit temporar pacientul – instituflia –, dar numai pentru
a întæri, pe termen lung, sistemul imunitar al pacientului. Cu toate acestea, o astfel de concluzie s-ar racorda
la conceptele de subiectivitæfli, acfliuni [agencies] øi spaflialitæfli, pe care critica instituflionalæ s-ar zice cæ a
încercat sæ le deconstruiascæ. Ar presupune implicit despre critica instituflionalæ istoricæ faptul cæ ar fi întrucîtva
„originaræ“ øi „puræ“, confirmînd, aøadar, autenticitatea artiøtilor-subiecfli ce o performau (spre deosebire
de subiecflii „instituflionali“ actuali) øi reafirmînd, în consecinflæ, una dintre ideile pe care critica instituflionalæ
øi-a propus sæ le dejoace, øi anume conceptul de subiecfli autentici per se (ca fiind reprezentafli de cætre
artist, reificafli de cætre instituflie). Dacæ într-adevær critica instituflionalæ a fost un discurs al dezvæluirii øi al
demistificærii manierei în care atît subiecflii artistici, cît øi obiectul au fost reprezentafli øi reificafli de instituflie,
atunci despre orice discurs ce postuleazæ (din nou) autenticitatea anumitor voci øi a anumitor subiecfli, ca
încarnæri posibile ale anumitor politici øi poziflii critice, trebuie sæ se spunæ cæ este nu numai contrar proiectului
însuøi de criticæ instituflionalæ, ci poate øi co-optarea ultimæ sau, mai precis, însuøirea ostilæ a acesteia.
De fapt, critica instituflionalæ nu se referæ în primul rînd la intenflionalitæflile øi identitæflile subiecflilor, ci mai
degrabæ la politicile øi acfliunile [inscriptions] institufliilor (øi, aøadar, la maniera în care subiecflii sînt întotdeauna
deja cernufli prin spaflii instituflionale specifice øi specificabile).
Mai degrabæ, ar trebui sæ se încerce istoricizarea momentelor de criticæ instituflionalæ øi analiza modului în
care au avut succes, în termenii includerii lor în educaflia artiøtilor øi a curatorilor, aceasta fiind ceea ce Julia
Bryan-Wilson a numit „curriculum-ul criticii instituflionale“. 4 Critica instituflionalæ poate fi, aøadar, væzutæ nu
ca perioadæ istoricæ øi/sau gen al istoriei artei, ci mai degrabæ ca instrument analitic, ca metodæ de criticæ
øi articulare spaflialæ øi politicæ ce poate fi aplicatæ nu doar lumii artei, ci øi spafliilor disciplinare øi institufliilor
în general. O criticæ instituflionalæ a criticii instituflionale, care poate fi denumitæ „criticæ instituflionalizatæ“, trebuie
atunci sæ interogheze rolul educafliei, istoricizarea øi modul în care autocritica instituflionalæ nu conduce
numai la chestionarea institufliei øi a ceea ce ea instituie, ci devine øi mecanism de control în cadrul noilor
moduri de guvernamentalitate, prin chiar actul sæu de internalizare. Iar acesta este conceptul de criticæ
instituflionalæ extinsæ la care m-am referit pe scurt mai sus øi care ar putea deveni, la fel de bine, atît moøtenirea
miøcærilor istorice, cît øi o orientare pentru ceea ce aøa-zisele „instituflii critice ale artei“ pretind a fi.
Traducere de Andreea Lazær
arhiva
4. Vezi Julia Bryan-Wilson, „A Curriculum of
Institutional Critique“, in Jonas Ekeberg (ed.),
New Institutionalism, Oslo, OCA/verksted,
2003, pp. 89–109.
11

1. Referindu-se în mod literal la corpurile aerodinamice
sau hidrodinamice (ale cæror forme
le garanteazæ cea mai micæ rezistenflæ la înaintarea
prin apæ sau aer), termenul sugereazæ
atît fasonarea (-lined) subiecflilor conform
tendinflelor (institufliilor...) curente (stream)
sau dominante (mainstream), cît øi slaba lor
rezistenflæ faflæ de acestea. (N. tr.)
12
Instituflia criticii
Hito Steyerl
Atunci cînd discutæm despre critica institufliei, problema pe care trebuie sæ o cercetæm este cea datæ de inversarea
termenilor: instituflia criticii. Existæ oare ceva precum o instituflie a criticii, øi ce înseamnæ ea? Nu
este oare destul de absurd sæ susflii cæ aøa ceva existæ, într-un moment în care institufliile culturale critice sînt,
færæ îndoialæ, dezarticulate, insuficient fundamentate, supuse cererilor unei economii a evenimentului
neoliberal øi aøa mai departe? Aø vrea totuøi sæ formulez întrebarea la un nivel mult mai fundamental. Întrebarea
este: care este relaflia internæ dintre criticæ øi instituflie? Ce fel de relaflie existæ între instituflie øi critica
sa ori, pe de altæ parte – instituflionalizarea criticii? Øi care este contextul istoric øi politic al acestei relaflii?
Pentru a obfline o imagine mai claræ asupra acestei relaflii, trebuie mai întîi sæ avem în vedere funcflia criticii
în general. La un nivel foarte general, anumifli subiecfli politici, sociali sau individuali sînt formafli prin intermediul
criticii institufliei. Subiectivitatea burghezæ ca atare s-a format printr-un astfel de proces de criticæ øi a
încurajat ieøirea dintr-o imaturitate autoimpusæ, pentru a cita celebrul aforism al lui Kant. Aceastæ subiectivitate
criticæ era desigur ambivalentæ, de vreme ce implica utilizarea rafliunii numai în acele situaflii pe care
astæzi le-am considera apolitice, øi anume în examinarea problemelor abstracte, însæ nu øi în critica autoritæflii.
Critica produce un subiect care ar trebui sæ îøi utilizeze rafliunea în circumstanfle publice, nu øi în cele
private. Chiar dacæ aceasta sunæ emancipator, lucrurile stau exact pe dos. Potrivit lui Kant, critica autoritæflii
este lipsitæ de importanflæ øi privatæ. Libertatea constæ în a accepta cæ autoritatea nu trebuie sæ fie pusæ sub
semnul întrebærii. Aøadar, aceastæ formæ de criticæ produce un subiect foarte ambivalent øi guvernabil, ea
fiind de fapt în aceeaøi mæsuræ atît un instrument al guvernærii, cît øi un instrument al rezistenflei, aøa cum
este adesea înfleleasæ. Dar subiectivitatea burghezæ ce a fost astfel creatæ a fost foarte eficientæ. Øi, într-un
anume sens, critica instituflionalæ este integratæ în acea subiectivitate, aspect la care Marx øi Engels se referæ
în mod explicit în Manifestul lor comunist, øi anume la capacitatea burgheziei de a aboli øi a arunca în aer
institufliile depæøite, tot ceea ce este inutil, împietrit, atît timp cît forma generalæ a autoritæflii înseøi nu este
ameninflatæ. Clasa burghezæ s-a format printr-o criticæ limitatæ, instituflionalizatæ, ca sæ spunem aøa, øi s-a
perpetuat øi reprodus prin aceastæ formæ de criticæ instituflionalæ. Øi, drept urmare, critica a devenit o instituflie
în sine, un instrument guvernamental ce produce subiecfli foarte puflin rezistenfli [streamlined]. 1
Dar mai existæ øi o altæ formæ de subiectivitate care este produsæ de cætre criticæ øi, de asemenea, de critica
instituflionalæ. De exemplu, este evident cæ subiectul politic al cetæflenilor francezi a fost format printr-o
criticæ instituflionalæ a monarhiei franceze. Aceastæ instituflie a fost în cele din urmæ abolitæ øi chiar decapitatæ.
În cursul acestui proces, s-a pus deja la punct un apel pe care Karl Marx avea sæ îl lanseze mult mai tîrziu:
armele criticii ar trebui sæ fie înlocuite de cætre critica armelor. În acest siaj, s-ar putea spune cæ proletariatul
în calitate de subiect politic a fost produs prin critica burgheziei ca instituflie. Aceastæ a doua formæ produce
probabil subiectivitæfli la fel de ambivalente, numai cæ existæ aici o diferenflæ crucialæ: în loc sæ o reformeze
sau sæ o amelioreze, ea aboleøte instituflia pe care o criticæ.
Aøadar, în acest sens, critica instituflionalæ serveøte drept instrument de subiectivare pentru anumite grupuri
sociale sau subiecfli politici. Øi ce tip de subiecfli diferifli produce? Sæ aruncæm o privire asupra diferitelor
maniere de criticæ instituflionalæ din cîmpul artei ultimelor decenii.
Simplificînd o dezvoltare complexæ: primul val de criticæ instituflionalæ din sfera artei, din anii øaptezeci, chestiona
rolul autoritarist al institufliei culturale. A pus sub semnul întrebærii autoritatea care se concentrase în institufliile
culturale în cadrul statului-nafliune. Institufliile culturale, precum muzeele, øi-au asumat o funcflie guvernamentalæ
complexæ. Acest rol a fost în mod strælucit descris de cætre Benedict Anderson în seminala sa lucrare
Imagined Communities [Comunitæfli imaginate], acolo unde analizeazæ rolul muzeului în formarea statelornafliune
coloniale. Din perspectiva sa, prin crearea unui trecut naflional, muzeul a creat, de asemenea, retroac-
HITO STEYERL lucreazæ ca realizator de film, artist video øi autor, în zona filmului documentar de facturæ eseisticæ, a criticii postcoloniale,
atît ca producætor, cît øi ca teoretician.

tiv, øi originea øi întemeierea nafliunii, iar aceasta a fost principala lui funcflie. Dar aceastæ situaflie colonialæ,
ca øi în multe alte cazuri, indicæ structura institufliei culturale în cadrul statului-nafliune în general. Iar aceastæ
situaflie, legitimarea autoritaristæ a statului-nafliune de cætre instituflia culturalæ, prin intermediul construcfliei
unei istorii, a unui patrimoniu, a unei moøteniri, a unui canon øi aøa mai departe, a fost cea pe care primele
valuri de criticæ instituflionalæ øi-au propus sæ o critice în anii 1970.
Legitimarea lor în a face aceasta era în fond una politicæ. Cele mai multe state-nafliuni se considerau a fi
democraflii întemeiate pe mandatul politic al poporului sau al cetæflenilor. În acest sens, era uøor de susflinut
cæ orice instituflie culturalæ naflionalæ ar trebui sæ reflecte aceastæ autodefinire øi cæ, în consecinflæ, orice
instituflie culturalæ naflionalæ ar trebui sæ se întemeieze pe mecanisme similare. Dacæ sfera politicæ naflionalæ
era – cel puflin în teorie – fundamentatæ pe participarea democraticæ, de ce ar trebui ca sfera culturalæ
naflionalæ øi maniera în care ea îøi construieøte istorii øi canoane sæ fie diferite? De ce nu ar fi øi instituflia culturalæ
cel puflin tot atît de reprezentativæ precum democraflia parlamentaræ? De ce nu ar include, de exemplu,
øi femeile în canonul sæu, dacæ femeile erau, cel puflin în teorie, acceptate în parlament? În acest sens,
pretenfliile cærora primul val de criticæ instituflionalæ le-a conferit voce au fost, desigur, fundamentate pe teorii
contemporane despre sfera publicæ øi pe o interpretare a institufliei culturale drept sferæ publicæ potenflialæ.
Dar, la modul implicit, ele se sprijineau pe douæ asumpflii fundamentale: prima, sfera publicæ era implicit
una naflionalæ, deoarece era fasonatæ dupæ modelul parlamentarismului reprezentativ. Legitimarea criticii
instituflionale se întemeia exact pe acest aspect. De vreme ce sistemul politic al statului-nafliune era, cel puflin
în teorie, reprezentativ pentru cetæflenii sæi, de ce nu ar fi astfel øi o instituflie culturalæ naflionalæ? Legitimarea
lor consta în aceastæ analogie, care era, de asemenea, mai degrabæ înrædæcinatæ în circumstanfle materiale
decît altminteri, de vreme ce majoritatea institufliilor culturale erau finanflate de cætre stat. Ca atare, aceastæ
formæ de criticæ instituflionalæ se întemeia pe un model bazat pe structura participærii politice în cadrul statului-nafliune
øi pe o economie fordistæ, care permitea colectarea de taxe pentru astfel de scopuri.
Critica instituflionalæ din aceastæ perioadæ era legatæ de aceste fenomene în maniere diferite. Fie prin negarea
radicalæ a institufliilor în integralitatea lor, fie prin încercarea de a construi instituflii alternative sau prin încercarea
de a le include în institufliile dominante [mainstream]. Întocmai precum în arena politicæ, strategia cea
mai eficace era o combinaflie dintre cel de-al doilea øi cel de-al treilea model, care pretindea, de exemplu,
includerea minoritæflilor sau a majoritæflilor dezavantajate, precum femeile, în institufliile culturale. În acest
sens, critica instituflionalæ a funcflionat precum paradigmele înrudite ale multiculturalismului, feminismului
reformist, miøcærilor ecologiste øi aøa mai departe. Ea constituia o nouæ miøcare socialæ pe scena artelor.
Însæ, pe parcursul urmætorului val de criticæ instituflionalæ, care a avut loc în anii nouæzeci, situaflia a fost puflin
diferitæ. Nu era cu mult mai diferitæ din punctul de vedere al artiøtilor sau al celor care au încercat sæ interpeleze
øi sæ critice institufliile care, din perspectiva lor, ræmîneau încæ autoritariste. De fapt, principala problemæ
era aceea cæ au fost ajunøi din urmæ de o formæ de dreapta a criticii instituflionale burgheze, exact cea
pe care Marx øi Engels o descriseseræ øi care aruncæ în aer tot ce este solid. Aøadar, exigenfla ca instituflia
culturalæ sæ fie o sferæ publicæ nu mai era la adæpost de orice contestare. Burghezia a decis cumva cæ, din
punctul sæu de vedere, o instituflie culturalæ era mai întîi de toate una economicæ øi, ca atare, trebuia sæ fie
supusæ legilor pieflei. Convingerea cæ institufliile culturale trebuie sæ ofere o sferæ publicæ reprezentativæ s-a
sfærîmat odatæ cu fordismul øi nu este întîmplætor faptul cæ, pînæ la un punct, institufliile care încæ mai aderæ
la idealul creærii unei sfere publice au funcflionat mai mult timp acolo unde fordismul încæ se mai menfline
pe poziflie. Ca urmare, al doilea val de criticæ instituflionalæ a fost într-un anumit sens unilateral, întrucît a
formulat exigenfle care, în acea vreme, îøi pierduseræ, cel puflin parflial, puterea de legitimare.
Urmætorul factor a fost transformarea relativæ a sferei culturale naflionale, care oglindea transformarea sferei
culturale politice. În primul rînd, statul-nafliune nu mai este unicul cadru al reprezentærii culturale – mai
existæ øi structuri supranaflionale precum UE. Øi, în al doilea rînd, modul lor de reprezentare politicæ este
foarte complicat øi numai parflial reprezentativ. Îøi reprezintæ circumscripfliile mai degrabæ la nivel simbolic
decît material. Pentru a utiliza o diferenfliere din germanæ legatæ de cuvîntul reprezentare: Sie stellen sie eher
dar, als sie sie vertreten [Mai degrabæ îi prezintæ decît îi reprezintæ]. Aøadar, de ce ar trebui ca o instituflie
culturalæ sæ îøi reprezinte la modul material circumscripflia? Nu este întrucîtva suficient sæ o reprezinte simbolic?
Øi chiar dacæ producerea unei identitæfli øi a unei moøteniri culturale naflionale este încæ importantæ,
nu doar aceasta este importantæ pentru coeziunea internæ sau socialæ a unei nafliuni, ci este, de asemenea,
arhiva
13

14
foarte important ca, într-o economie culturalæ din ce în ce mai globalizatæ, ea sæ fie dotatæ cu puncte de
vînzare internaflionale. Astfel, într-un anumit sens, a fost inifliat un proces care este încæ în derulare astæzi.
Acesta fiind procesul includerii culturale sau simbolice a criticii în instituflie sau mai curînd la suprafafla institufliei,
færæ a avea vreo consecinflæ materialæ în cadrul institufliei înseøi sau asupra organizærii ei. Acesta reflectæ un
proces similar [care are loc] la nivel politic: includerea simbolicæ, precum cea a minoritæflilor, simultanæ cu
menflinerea inegalitæflii politice øi sociale, reprezentarea simbolicæ a circumscripfliilor în structurile politice
supranaflionale øi aøa mai departe. Din acest punct de vedere, datoria reprezentærii materiale a fost anulatæ
øi înlocuitæ cu una mai degrabæ simbolicæ.
Aceastæ modificare a tehnicilor reprezentaflionale de cætre instituflia culturalæ reflectæ de asemenea o tendinflæ
a criticii înseøi, øi anume deplasarea dinspre o criticæ a institufliei înspre o criticæ a reprezentærii. Aceastæ tendinflæ,
care era inspiratæ de epistemologiile specifice feminismului, postcolonialismului øi studiilor culturale, a continuat
cumva în siajul criticii instituflionale anterioare, prin aceea cæ înflelegea întreaga sferæ a reprezentærii drept
sferæ publicæ, în care reprezentarea materialæ trebuia sæ fie implementatæ, ca de exemplu sub forma expunerii
proporflionale øi nepærtinitoare a imaginilor cu persoane de culoare sau femei. Aceastæ exigenflæ reflectæ întrucîtva
confuzia legatæ de reprezentarea la nivel politic, dat fiind faptul cæ sfera reprezentærii vizuale este încæ øi
mai puflin reprezentativæ în sens material decît o structuræ politicæ supranaflionalæ. Ea nu reprezintæ circumscripflii
sau subiectivitæfli, ci le creeazæ, articulînd corpuri, afecte øi dorinfle. Dar ea nu a fost înfleleasæ exact în acest
mod, de vreme ce a fost mai degrabæ consideratæ drept o sferæ în care trebuie sæ se obflinæ hegemonia, un
soi de majoritate la nivelul reprezentærii simbolice, pentru a obfline o ameliorare a unei zone difuze, suspendate
între politicæ øi economie, între stat øi piaflæ, între subiectul în calitate de cetæflean øi subiectul în calitate de consumator
øi între reprezentare øi reprezentare. Deoarece critica nu a mai putut stabili antagonisme nete în
aceastæ sferæ, a început sæ o fragmenteze øi sæ o atomizeze øi sæ susflinæ o politicæ a identitæflii, care a condus
la fragmentarea sferei publice, a pieflelor, la culturalizarea identitæflii øi aøa mai departe.
Aceastæ criticæ reprezentaflionalæ punea în evidenflæ un alt aspect, øi anume dezancorarea unei relaflii aparent
stabile dintre instituflia culturalæ øi statul-nafliune. Din nefericire pentru criticii instituflionali ai acelei perioade,
un model de reprezentare pur simbolicæ a cîøtigat legitimitate øi în acest cîmp. Institufliile nu mai pretindeau
cæ reprezintæ material statul naflional øi circumscripflia sa, ci pretindeau numai cæ le reprezintæ simbolic. Øi
astfel, în vreme ce se poate spune cæ primii critici instituflionali fie erau integrafli în instituflie, fie nu erau deloc,
cel de-al doilea val de criticæ instituflionalæ a fost integrat nu în instituflie, ci în reprezentarea ca atare. Aøadar,
din nou, un subiect Janus bifrons a fost format. Acest subiect era interesat de mai multæ diversitate în reprezentare,
fiind mai puflin omogen decît predecesorul sæu. Numai cæ în încercarea de a crea aceastæ diversitate,
a creat øi piefle de niøæ, profiluri specializate de consumatori øi un spectacol general al „diferenflei“ –
færæ a realiza prea multæ schimbare structuralæ.
Dar care sînt condifliile predominante astæzi, în timpul a ceea ce ar putea fi provizoriu definit drept o prelungire
a celui de-al doilea val de criticæ instituflionalæ? Strategiile artistice de criticæ instituflionalæ au devenit
din ce în ce mai complexe. Acestea s-au dezvoltat, din fericire, foarte departe de impulsul etnografic de
a tîrî nediscriminant circumscripflii defavorizate sau neobiønuite în muzee, iar aceasta chiar împotriva voinflei
lor – doar de dragul „reprezentærii“. Ele includ cercetæri detaliate, ca de exemplu Fish Story [Povestea
peøtelui] a lui Allan Sekula, care pune în relaflie o fenomenologie a noilor industrii culturale, precum Bilbao
Guggenheim, cu documente despre alte constrîngeri instituflionale, de tipul celor impuse de OMC
sau de alte organizaflii economice globale. Au învæflat mersul pe sîrmæ între local øi global, færæ a deveni nici
indigeniste øi etnografice, nici lipsite de specificitate øi snoabe. Din nefericire, nu acelaøi lucru se poate spune
despre cele mai multe dintre institufliile culturale care vor trebui sæ reacflioneze la aceeaøi provocare, cea
de a fi nevoite sæ activeze atît în sfera culturalæ naflionalæ, cît øi pe o piaflæ accentuat globalizantæ.
Dacæ le priveøti dintr-o parte, vei vedea cæ se gæsesc sub presiunea pretenfliilor indigeniste, naflionaliste øi
nativiste. Dacæ le priveøti din cealaltæ parte, vei vedea cæ se gæsesc sub presiunea criticii instituflionale neoliberale,
adicæ sub presiunea pieflei. Acum, problema este cæ – øi aceasta este într-adevær o atitudine foarte
ræspînditæ – atunci cînd o instituflie culturalæ ajunge sub presiunea pieflei, ea încearcæ sæ se retragæ într-o
poziflie [din] care pretinde cæ este de datoria statului-nafliune sæ o finanfleze øi sæ o menflinæ în viaflæ. Problema
cu o atare poziflie este aceea cæ este una funciarmente protecflionistæ, cæ, în fond, fortificæ construcflia
sferei publice naflionale øi cæ, din aceastæ perspectivæ, instituflia culturalæ poate fi apæratæ numai în cadrul unei

noi atitudini de stînga ce încearcæ sæ se retragæ la adæpostul ruinelor unui stat naflional al bunæstærii, care s-a
præbuøit, øi al carapacei sale culturale øi sæ le apere de orice intruøi. Cu alte cuvinte – încearcæ sæ se apere,
în fond, de perspectiva celorlalfli duømani ai sæi, øi anume criticii nativiøti øi indigeniøti ai institufliei, care vor sæ
o transforme într-un soi de etnoparc sacralizat. Însæ nu mai existæ întoarcere la vechiul protecflionism fordist
al statului-nafliune øi la naflionalismul sæu cultural, cel puflin nu în vreo perspectivæ emancipatoare.
Pe de altæ parte, atunci cînd instituflia culturalæ este atacatæ din aceastæ perspectivæ nativistæ, indigenistæ, ea
încearcæ de asemenea sæ se apere prin apelul la valori universale precum libertatea cuvîntului sau cosmopolitismul
artelor, care sînt pe de-a-ntregul transformate în marfæ, în aceeaøi mæsuræ ca øi efectele de øoc sau
expunerea diferenflei culturale agreabile, încît aproape cæ nici nu existæ în afara acestei forme de transformare
în marfæ. Sau ar putea chiar sæ încerce cu toatæ convingerea sæ reconstruiascæ o sferæ publicæ în condifliile
de piaflæ, ca de exemplu prin uriaøe spectacole temporare de criticæ finanflate, sæ spunem, de Bundeskulturstiftung
2 -ul german. Dar în circumstanflele economice actuale, principalul efect obflinut este intrarea criticilor
în precaritate, încorporarea în structurile de muncæ flexibilizatæ din cadrul proiectelor temporare øi
de muncæ freelancer din cadrul industriilor culturale. Øi, în cele mai rele cazuri, acele spectacole de criticæ
constituie decorafliuni ale marilor întreprinderi ale colonialismului economic, precum [se întîmplæ] în colonizarea
Europei de Est de cætre aceleaøi instituflii care produc arta conceptualæ în aceste regiuni.
Dacæ în primul val de criticæ instituflionalæ critica a produs includerea în instituflie, cel de-al doilea a reuøit
doar includerea în reprezentare. Dar în cea de-a treia fazæ, singura includere care pare a fi obflinutæ cu uøurinflæ
este cea în precaritate. Øi în acest sens putem astæzi sæ ræspundem întrebærii referitoare la funcflia institufliei
criticii dupæ cum urmeazæ: în timp ce institufliile critice sînt demontate de critica instituflionalæ neoliberalæ,
aceasta produce un subiect ambivalent, care dezvoltæ strategii multiple de a face faflæ dislocærii sale. Pe de
o parte, se adapteazæ nevoilor unor condiflii de viaflæ din ce în ce mai precare. Pe de altæ parte, se pare cæ
niciodatæ nu a fost mai mare nevoie de instituflii care sæ satisfacæ noile nevoi øi dorinfle pe care aceastæ circumscripflie
le va crea.
Traducere de Andreea Lazær
arhiva
2. Fundaflia Federalæ pentru Culturæ. (N. tr.)
15

1. Immanuel Wallerstein, „Demokratie, Kapitalismus
und Systemveränderung“, in Demokratie
als unvollendeter Prozess, Documenta
11_Plattform 1, pp. 113–130.
2. În sens strict, peer group desemneazæ un
grup ai cærui membri au aproximativ aceeaøi
vîrstæ, acelaøi status social sau aceleaøi interese.
(N. tr.)
16
Întreprinderea institufliei de artæ în capitalismul tîrziu
Nina Möntmann
Ceea ce este actualmente înfleles drept politic în cadrul artei este marcat de un discurs ce cuprinde un interval
larg de perspective critice asupra mecanismelor globalizærii, a privatizærii øi a precarizærii stilurilor de viaflæ.
În plus, de o vreme încoace, arta a demonstrat un viu interes faflæ de activismul politic. Cu toate acestea,
alianflele cele mai puternice øi mai influente dintre arta contemporanæ øi politicæ nu se regæsesc în tabæra
politicii de stînga, cu vreo agendæ activistæ, ci mai degrabæ, øi din ce în ce mai mult, în implementarea idealurilor
politice neoliberale, ca standard al institufliilor de artæ privatizate într-o mæsuræ din ce în ce mai mare.
Structurile de întreprindere ale capitalismului tîrziu inundæ politicile de management øi modurile de a lucra
ale institufliilor, solicitînd, în acelaøi timp, calificæri personale øi abilitæfli noi. Prin urmare, directorul unei instituflii
mai mari trebuie sæ demonstreze cæ defline calitæflile unui manager, pe de o parte, øi pe cele ale politicianului
populist, pe de alta. Dimpotrivæ, constituirea subiectului în interiorul cîmpului cultural este un proces
politic, care serveøte drept model director pentru cultura de întreprindere a capitalismului tîrziu. Adoptarea
condifliilor sociale precare øi a strategiilor de supraviefluire precum managementul personal, creativitatea
permanentæ, stilurile de viaflæ flexibile øi mobile, cum sînt cele practicate, mai mult sau mai puflin voluntar,
în cîmpul artei, a avut deja loc în procesul de dezvoltare a Noii Economii øi este continuatæ prin instaurarea
structurilor de companie øi reculul filosofiilor muncii øi vieflii în lumea neoliberalæ a afacerilor.
În scenariul actual, care merge mînæ în mînæ cu demontarea statului bunæstærii, pare sæ fie necesaræ o nouæ
orientare cætre formele de acfliune emancipatoare în cîmpul instituflionalizat al artei. În acelaøi timp, înainte
de toate, se ridicæ o întrebare fundamentalæ referitoare la poziflionare: meritæ statul bunæstærii sæ fie apærat?
Sau a mascat formele actuale de proprietate în forma sa practicatæ, evitînd ca oamenii sæ træiascæ sub pragul
venitului minim pe economie øi introducînd astfel, simultan, privatizarea institufliilor de artæ? Immanuel
Wallerstein, de exemplu, face trimitere la o retoricæ de stînga a revolufliei, care afirmæ cæ tot ceea ce nu
produce præbuøirea sistemului de putere dominant trebuie respins. El susfline cæ o politicæ a paøilor mærunfli
nu mai reprezintæ o opfliune realæ øi argumenteazæ în favoarea imaginærii unui sistem complet înnoit,
care sæ înlocuiascæ ideile perimate ale democrafliei, care nu au fost în fond niciodatæ realizate. Democraflia
trebuie sæ fie echivalentul egalitarismului, spune Wallerstein, el militînd pentru un sistem în mod radical egalitar.
1 Ceea ce el vede în sistemul leninist este pur øi simplu o retoricæ egalitaræ. Care sînt perspectivele ce
emerg dintr-un astfel de scenariu? Wallerstein sugereazæ cæ trebuie sæ se gæseascæ alianfle, dar recunoaøte
øi cæ este necesaræ circumspecflia faflæ de interesele celor care vor sæ menflinæ relafliile de putere existente.
Wallerstein însuøi nu pare a fi prea pesimist în legæturæ cu øansele de succes ale abordærii sale. Desigur cæ
ceva mai mult scepticism ar fi cu putinflæ – dar, cu toate acestea, maniera în care el descrie situaflia actualæ
øi concepflia despre posibilitatea de structurare øi dirijare a abordærilor democratice pot fi utile organizærii
strategiilor de colaborare din cîmpul artei.
Începînd cu anii 1960, evolufliile din cîmpul artei øi din cel politic s-au îndepærtat unele de altele din ce în
ce mai mult. Din acest motiv, a proiecta noi instituflii – atît de jos în sus, cît øi în cadrul institufliilor existente
– care sæ reconcilieze arta øi politica este pe cît de provocator, pe atît de necesar. Întrebarea crucialæ este
totuøi aici: care este noul cerc social [peer group 2 ] al acestor instituflii proiectate? Odatæ cu pierderea influenflei
sociale din partea burgheziei, institufliile de artæ øi-au pierdut cercul social øi au plonjat astfel într-o crizæ de
legitimitate. În calitatea sa de proiect iluminist, instituflia de artæ a întrupat idealurile burgheziei øi a contribuit
la producerea øi afirmarea valorilor clasei de sus øi a rædæcinilor lor ideologice. Astfel, a consolidat gustul
øi educaflia unui anumit segment al populafliei, socialmente relevant, procurîndu-i un forum public, care în
NINA MÖNTMANN este profesoaræ øi øefa Departamentului de Teoria Artei øi Istoria Ideilor de la Colegiul Universitar Regal de Arte Frumoase
din Stockholm. Este corespondentæ a revistei Artforum øi contributoare la Le Monde Diplomatique, Parachute, metropolis m, Frieze øi
altele.

schimb îi susflinea propria legitimitate. Iar cei care nu fæceau parte din acest segment aveau cel puflin sæ primeascæ
o porflie de educaflie în institufliile de artæ.
Modelul instituflional burghez clasic a fost totuøi înlocuit, cu mult timp în urmæ, de o logicæ instituflionalæ corporativæ,
de condiflii de muncæ flexibilizate, de un program cu caracter evenimenflial øi de o concepflie populistæ
despre sfera publicæ. Conceptul lui Habermas de sferæ publicæ omogenæ, care urmæreøte un ideal abstract
øi exclude, de pildæ, subculturile øi contraculturile, a fost de multæ vreme respins prin recunoaøterea fragmentaritæflii
unei sferei publice la care nu au acces în acelaøi mod segmente diferite ale populafliei. Cu toate acestea,
problema care se pune pentru institufliile de artæ actuale este aceea cæ politicienii øi sponsorii încæ se
mai încred într-un concept populist, omogen de sferæ publicæ, iar susflinætorii financiari ai institufliilor încæ
le mai atribuie acestora o misiune corespunzætoare. Prin urmare, mæsura succesului lor øi, aøadar, legitimarea
actualæ a institufliilor de artæ se bazeazæ pe numærul de vizitatori, cu alte cuvinte exclusiv pe cantitate,
øi deci pe viabilitatea economicæ a institufliilor. 3 În acest caz, vizitatorul este înfleles drept consumator global.
În cea mai recentæ dintre cærflile sale, Richard Sennett analizeazæ aceastæ „fiinflæ umanæ idealæ“ a „noului
capitalism“, care se gæseøte constant în cæutarea noului øi care, prin urmare, disprefluieøte bunurile vechi
care încæ sînt complet neatinse, care cælætoreøte dintr-un loc într-altul, pierzîndu-øi simultan înrædæcinarea
în vechile relaflii øi abandonîndu-øi deprinderile. 4 Nu doar de la vizitatorii institufliilor se aøteaptæ sæ îøi dezvolte
aceastæ personalitate, ci øi de la personal. Mai ales în cazul institufliilor de artæ contemporanæ, ele însele
flexibile øi nesigure în privinfla viitorului, cunoøtinflele fundamentate, educaflia øi experienfla nu sînt adesea
la fel de importante precum capacitatea unei persoane de a fi prezentæ øi de a stabili contacte la nivel global
øi calitæflile sale manageriale. Ce aøteptæri sînt implicate aici? Cerinflele s-au schimbat, institufliile de artæ
trebuie sæ intre în competiflie cu întreprinderile în ce priveøte politicile de localizare øi de relaflii cu publicul.
Misiunea educativæ s-a transformat într-o misiune de consum.
Exemplul Muzeului Guggenheim demonstreazæ cel mai limpede cum instituflia este conceputæ øi pusæ în
scenæ de cætre politicieni øi sponsori drept un templu al consumului øi cum expansiunea globalæ a institufliilor
este calculatæ cu precizie. Nu e niciun secret cæ arta ca factor de localizare a jucat rolul cel mai important
în decizia ca spectaculoasa clædire proiectatæ de Frank O. Gehry a Muzeului Guggenheim sæ fie amplasatæ
la Bilbao. Oraøul care fusese cel mai mare oraø industrial al Spaniei pînæ la sfîrøitul secolului al XIX-lea începuse
sæ decadæ economic din anii 1970. Din acest motiv, regiunea bascæ a dezvoltat un plan de dezvoltarecadru,
în care Guggenheim a deflinut un rol central. Planul a funcflionat: milioane de turiøti se revarsæ în
fiecare an, regiunea se bucuræ din nou de succes economic, iar combaterea øomajului este în mare parte
atribuitæ muzeului. Acest rezultat a stabilit o tendinflæ numitæ astæzi „Efectul Bilbao“. O altæ megainstituflie
americanæ stabileøte standardele pentru corporatizarea progresivæ a muzeelor, noul MoMA, al cærui director,
Glen Lowry, a extins conducerea øi comisia de experfli a muzeului cu directori de afaceri prosperi,
dintre care majoritatea nu sînt deloc formafli în domenii legate de artæ. În acelaøi timp, curatorii øi-au pierdut
influenfla øi responsabilitatea prin subordonarea faflæ de un nivel managerial recent înfiinflat. Extinderile
spafliale sînt realizate, de cele mai multe ori, în favoarea zonelor comerciale de pe fiecare etaj, a restaurantelor,
cafenelelor øi foaierelor caracteristice, croite pe mæsura evenimentelor de strîngere de fonduri. 5 Astfel,
MoMA a internalizat complet în logica institufliilor ideea iluzorie a unui concept populist de sferæ
publicæ øi producerea subiectului consumist.
Totuøi, o criticæ a acestei forme a instituflionalismului globalizat corporatist øi a audienflei sale consumiste
este de asemenea formulatæ: începînd cu jumætatea anilor nouæzeci, în programele galeriilor de artæ publicæ
progresiste (Kunsthalle) ale asociafliilor de artæ øi ale altor instituflii de artæ contemporanæ se menflioneazæ
frecvent cæ este nevoie ca noi sfere publice sæ fie „produse“, ceea ce constituie o contratezæ în raport cu
vechiul concept familiar de „extindere a audienflei“. Ceea ce este fundamental pentru noile concepte [avansate]
de instituflii mai progresiste este o înflelegere radical diferitæ a sferei publice øi a structurii spafliilor publice.
Datæ fiind tendinfla simultanæ cætre din ce în ce mai multæ privatizare, securitate, rivalitate øi excludere din
spafliile publice, un spafliu democratic omogen, în care cele mai diverse interese sæ poatæ fi træite øi exprimate
în armonie unul alæturi de celælalt, este imposibil de imaginat. În schimb, sfera publicæ este consideratæ
drept un spafliu structurat de diversitate, în care diferite interese care existæ în paralel au o relaflie reciproc
conflictualæ. 6 Recunoaøterea disonanflelor ca forfle productive ale spafliilor publice înseamnæ cæ provocarea
arhiva
3. Aceastæ logicæ specificæ întreprinderii capitaliste
este amplificatæ în Scandinavia de ideea
social-democratæ cæ orice instituflie trebuie sæ
fie de folos poporului, ceea ce înseamnæ potenflial
fiecærui cetæflean.
4. Richard Sennett, Die Kultur des neuen Kapitalismus,
Berlin, Berlin Verlag, 2005. (Titlul original
în limba englezæ: Richard Sennett, The
Culture of the New Capitalism, New Haven,
Conn., Yale University Press, 2005.) Totuøi,
cartea împærtæøeøte o problemæ care apare
frecvent în scrierile lui Sennett, mai precis
aceea cæ o analizæ adecvatæ a condifliilor existente
tinde sæ urmeze propunerii de soluflii
bazate pe o judecatæ post festum.
5. Cf. Andrea Fraser, „A Museum is not a Business.
It is Run in a Business-like Fashion“, in
Nina Möntmann (ed.), Art and its Institutions,
London, Black Dog Publishing, 2006.
6. Chantal Mouffe, de pildæ, descrie acest spafliu
drept o „sferæ publicæ agonisticæ“; a se vedea
Chantal Mouffe, The Democratic Paradox,
London, Verso, 2000.
17

7. Lars Bang Larsen, „Statement on Art and Politics“,
in Frieze, nr. 87, nov./dec. 2004, p. 87.
8. Gayatri Chakravorty Spivak, „Can the Subaltern
Speak“, in Cary Nelson øi Lawrence
Grossberg (eds.), Marxism and the Interpretation
of Culture, Urbana & Chicago, University
of Illinois Press, 1998, p. 271.
18
cu care se confruntæ institufliile de artæ publice (precum øi planificarea urbanæ, politica, media, toate celelalte
instituflii publice øi, în cele din urmæ, fiecare dintre utilizatorii spafliilor publice) constæ în a face faflæ diversitæflii
øi a transforma conflictele existente în forfle productive. Aceasta este misiunea cæreia i s-au devotat, de exemplu,
Museu d’Art Contemporani de Barcelona (MACBA) øi Rooseum din Malmö. MACBA admite presupoziflia
cæ publicul îøi asumæ un rol activ în calitate de producætor, ceea ce ar putea conduce la apariflia unor
structuri sociale øi artistice noi în cadrul societæflii civile. Muzeul se consideræ drept agent al acestei practici
politice, care reprezintæ simultan o platformæ pentru repolitizarea artei înseøi. În acelaøi timp, MACBA procedeazæ
diplomatic, dupæ cum este absolut necesar pentru o instituflie de talia sa, pentru un muzeu public
de artæ contemporanæ dintr-un oraø mare. Proiecte politice progresiste precum Las Agencias [Agenfliile],
în care muzeul a fost redat artiøtilor øi grupurilor de activism social pentru diverse activitæfli în punctul culminant
al miøcærii antiglobalizare din anul 2001, sau Desacuerdos [Dezacorduri], despre miøcærile de rezistenflæ
din spafliul public din Spania, sînt încorporate în expozifliile retrospective clasice ale lucrærilor lui Robert Frank
sau Francis Alys, de pildæ.
Rooseum din Malmö, o galerie publicæ regionalæ dintr-un oraø suedez de mærime mijlocie, a urmærit consecvent,
sub conducerea lui Charles Esche, o abordare datæ de lucrul cu mai multe sfere publice. Cu proiecte
precum Baltic Babel, la care au participat grupuri de artiøti autoorganizate provenind din flærile baltice, sau
expoziflia criticæ evaluativæ Whatever Happened to Social Democracy? [Ce i s-a întîmplat social-democrafliei?],
Rooseum a devenit cea mai progresistæ øi poate cea mai interesantæ instituflie din flærile nordice. Cu toate
acestea, chiar la Malmö, activitæflile de la Rooseum s-au lovit de opoziflie politicæ. Politicienii regionali au
apærat conceptul lor populist de sferæ publicæ exprimat în numær de vizitatori, øi nu sub forma sferelor publice
multiple, hibride, incluzînd uneori grupuri care nu se pliazæ idealurilor reprezentærii burgheze. În ambele
exemple, cel diplomatic øi cel radical, este limpede cæ institufliile implicæ arta în procesele democratice.
În plus, fiind mediatizatæ prin intermediul institufliilor, arta este capabilæ de a introduce niveluri ale dorinflei
în conceptele politice, pentru a prelua expresia lui Lars Bang Larsen dintr-un articol publicat recent. 7 Nofliunea
de dorinflæ este în acest context în mod evident legatæ de introducerea unei perspective subiective. De fapt,
„economia dorinflei“ reprezintæ, dupæ pærerea mea, un factor esenflial, dacæ avem în vedere producerea
unei sfere politice a institufliilor de artæ. În acelaøi timp însæ, i-aø contrazice pe Deleuze øi Guattari, care definesc
subiectul exclusiv drept o economie a dorinflei, înflelegînd prin aceasta o orientare pur libidinalæ, øi, în schimb,
aø fi de acord cu Gayatri Spivak, care argumenteazæ în favoarea unor relaflii în mod necesar asimetrice dintre
dorinflæ øi interes. 8
În calitate de curator la NIFCA (Nordic Institute for Contemporary Art [Institutul Nordic pentru Artæ Contemporanæ]),
am explorat tema schimbærilor actuale din institufliile de artæ contemporanæ într-o serie de expoziflii,
ateliere tematice [panel discussions], seminarii øi reuniuni. Acestea se bazau pe observaflia menflionatæ anterior
conform cæreia, în paralel cu corporatizarea sporitæ, mai ales a muzeelor øi a institufliilor mai mari, care
se deruleazæ începînd cu anii 1990, noi forme ale unor instituflii mai flexibile s-au format în alianflæ cu critica.
În ciuda faptului cæ aceste noi forme de instituflii au apærut în condiflii, contexte øi cu intenflii foarte diferite,
activitatea lor se deruleazæ în jurul ideii împærtæøite de a inventa soluflii alternative la realizarea unui program
populist. Aceste noi instituflii øi-au stabilit drept sarcinæ nu doar producerea continuæ de expoziflii de
interes popular, ci mai degrabæ sæ intre în legæturæ cu subiecfli foarte diferifli, la niveluri multiple, prin cele
mai diverse oferte specifice øi sæ producæ o diversitate de sfere publice. În timp ce modelul populist al politicii
atragerii maselor urmæreøte cel mai mic numitor comun, institufliile de artæ mai progresiste încearcæ sæ creeze
un cîmp democratic al polivocalitæflii, prin evenimente specifice derulate în paralel, acceptînd, în acelaøi timp,
posibilitatea conflictelor. Mæ intereseazæ mai ales sæ cercetez mai îndeaproape aceste modele mai progresiste
øi sæ evaluez evolufliile acestor noi posibilitæfli, care apar frecvent într-o cooperare mai strînsæ a curatorilor
cu artiøtii. Cum sînt formulate condifliile de activitate ale acestor instituflii, cum sînt stabilite øi utilizate
potenflialul øi profilul critic, cum sînt exprimate reacfliile politice? Putem deja sæ inventariem aceste modele?
Cum este astæzi formulatæ activitatea emancipatoare de partea institufliilor de artæ, în ce mod poate ea
sæ existe chiar?
Scopul proiectelor era acela de a discuta øi de a aplica experimental noi modele de cooperæri instituflionale
– atît utopice, cît øi realiste – la diferite niveluri øi în cadrul diverselor formate, precum expoziflii, proiecte
de cercetare, ateliere tematice, seminarii øi reuniuni. Proiectul Opacity. Current Considerations on Art Insti-

tutions and the Economy of Desire [Opacitate. Consideraflii actuale despre institufliile de artæ øi economia
dorinflei] reprezintæ o platformæ pentru un model instituflional experimental, bazat într-o primæ fazæ pe cercetare
øi analizæ, urmate de procese orientate într-o mæsuræ mai mare cætre vizual, precum expoziflii, proiecflii
sau fanzine. Drept instrumente de cercetare nu am folosit doar metodele tradiflionale de colectare
øi tratament al datelor, ci øi ficfliunea øi strategii secundare precum aproprierea. Artiøtii (Kajsa Dahlberg, Danger
Museum, Markus Degerman, Stephan Dillemuth, Gardar Eide Einarsson, Sofie Thorsen) øi institufliile
participante (NIFCA din Helsinki, INDEX din Stockholm, UKS din Oslo øi Secession din Viena) s-au implicat
deopotrivæ în realizarea seminariilor, a unei expoziflii, a atelierelor tematice, a unei proiecflii øi în producerea
unui fanzin.
Strînsa cooperare øi schimbul au constituit øi fundamentul proiectului Spaces of Conflict [Spaflii ale conflictului],
un eseu audiovizual bazat pe o cercetare asupra spafliilor instituflionale realizat de artiøtii suedezi Mike
Bode øi Staffan Schmidt, implicînd de data aceasta curatori øi directori din øapte instituflii din Berlin, Oslo,
Copenhaga, Vilnius, Malmö øi Helsinki øi studenfli la facultæflile de artæ din universitæflile aceloraøi oraøe. Institufliile
participante au pus la dispoziflie condiflii spafliale dintre cele mai diferite. Ce înseamnæ, pentru activitatea
unui curator, cæ expozifliile øi alte evenimente au loc în clædirea unei foste bænci din secolul al XIX-lea, precum
Muzeul Naflional de Artæ Contemporanæ, Arhitecturæ øi Design din Oslo, într-o fostæ fabricæ de margarinæ,
precum Kunst-Werke din Berlin, în clædirea unui palat al artei din epoca socialistæ, precum Centrul
de Artæ Contemporanæ din Vilnius, într-o fostæ centralæ de turbogeneratoare electrice, precum Rooseum
din Malmö, sau în clædirea în stil neoclasic a unui muzeu, precum Kunsthalle din Helsinki? În timp ce clædirea,
sediul fizic al acestor instituflii, pare a fi un factor constant al activitæflii instituflionale, toate celelalte condiflii
instituflionale se schimbæ constant, uneori din cauza transformærilor politice, ca de pildæ în cazul situafliei ce
a urmat schimbærii de guvern din Danemarca, care a cauzat modificæri radicale ale structurii, influenflei, autonomiei,
legitimizærii øi condifliilor de activitate ale institufliilor culturale. Trebuie remarcat cæ aproape fiecare
dintre institufliile descrise de Bode øi Schmidt – Rooseum, Kunst-Werke, Muzeul de Artæ Contemporanæ
din Oslo (astæzi Muzeul Naflional de Artæ Contemporanæ, Arhitecturæ øi Design), x-room din Copenhaga
øi chiar NIFCA – trec actualmente printr-o transformare majoræ, care solicitæ o schimbare de direcflie de
partea politicilor, care se întind de la restructurarea totalæ, prin decizii legate de personal øi reduceri bugetare
masive, øi pînæ la închiderea respectivelor instituflii. Se pare, aøadar, cæ aceste modele au fost înfrînate,
indiferent dacæ e vorba de încercæri progresiste de a integra structurile institufliilor în activitatea lor programaticæ,
de un muzeu de artæ contemporanæ orientat spre interese specifice sau pur øi simplu o modalitate
de niøæ de a ancora contemporanul în cadrul institufliilor de orientare istoricæ. Tendinfla este claræ:
suprastructurile centralizate sînt cele promovate, adicæ ceea ce Tone Hansen numea „megamonstrumuzeele“
în studiul sæu asupra procesului de centralizare a muzeului de stat din Oslo. 9
Institufliilor progresiste le ræmîne sarcina de a contracara aceastæ tendinflæ prin concepte emancipatoare,
de a prezenta concepte politice imaginative øi dezirante øi de a demonstra astfel cæ „politica plæcerii“ nu
trebuie echivalatæ cu „politica de consum“.
Traducere de Andreea Lazær
arhiva
9. Tone Hansen lucreazæ pe aceastæ temæ în calitate
de cercetætor asociat la Academia de
Arte Frumoase din Oslo.
19

1. Robert Smithson, „Cultural Confinement“
[1972], in Jack Flam (ed.), Robert Smithson:
The Collected Writings, Berkeley, Universiy of
California Press, 1996; Brian O’Doherty, Inside
the White Cube: The Ideology of the Gallery
Space (ediflie adæugitæ), Berkeley, Universiy
of California Press, 1976/1986.
2. Vezi introducerea la antologia ReadMe!, New
York, Autonomedia, 1999. Unul dintre cele
mai bune exemple ale criticii imanente este
proiectul Name Space al lui Paul Garrin, care
îøi propunea sæ schimbe sistemul domeniunume
(DNS) ce constituie webul ca spafliu
navigabil; cf. pp. 224–229.
20
Investigaflii extradisciplinare.
Spre o nouæ criticæ a institufliilor
Brian Holmes
Care este logica, nevoia sau dorinfla care împinge din ce în ce mai mulfli artiøti sæ lucreze în afara limitelor
propriei lor discipline, definitæ de nofliunile de reflexivitate liberæ øi esteticæ puræ, încarnatæ de circuitul galerierevistæ-muzeu-colecflie
øi bîntuitæ de amintirea genurilor normative, precum pictura øi sculptura?
Încæ din anii 1960–1970, arta pop, arta conceptualæ, body art, performance-ul øi videoul au marcat fiecare
o rupturæ a cadrului disciplinar. Dar s-ar putea susfline cæ aceste erupflii dramatizate nu au fæcut altceva
decît sæ importe teme, medii sau tehnici de expresie în ceea ce Yves Klein numise ambianfla „specializatæ“
a galeriei sau a muzeului, circumscrisæ de primatul esteticului øi administratæ de funcflionarii artei. Tocmai aceste
argumente au fost lansate de cætre Robert Smithson în textul sæu din 1972 despre îngrædire culturalæ øi
apoi reluate de Brian O’Doherty în tezele sale despre ideologia white cube. 1 Acestea îøi pæstreazæ încæ, în
bunæ mæsuræ, validitatea. Însæ acum sîntem confruntafli cu o nouæ serie de erupflii, numite net.art, bioartæ,
geografie vizualæ, arta spafliului [space art] øi arta bazei de date [database art] – la care s-ar mai putea adæuga
o arhiartæ, sau arta arhitecturii, care, în mod destul de curios, nu a fost niciodatæ botezatæ astfel, ca øi maøin-arta
[machine art], care trimite tocmai la constructivismul anilor 1920, sau chiar o artæ a finanflelor [„finance
art“], a cærei naøtere a fost anunflatæ, chiar vara trecutæ, la Casa Encendida din Madrid.
Caracterul eterogen al listei sugereazæ imediat aplicarea sa în toate domeniile în care teoria øi practica se
întîlnesc. În formele artistice care rezultæ, se vor gæsi întotdeauna ræmæøifle ale vechiului tropism modernist,
prin care arta se indicæ pe sine în primul rînd, reatrægînd atenflia asupra propriilor sale operaflii de expresie,
reprezentare, metaforizare sau deconstrucflie. Indiferent care ar fi „subiectul“ pe care îl trateazæ, arta
tinde sæ facæ din aceastæ autoreflexivitate træsætura sa distinctivæ sau identificatoare ori chiar propria sa raison
d’être, cu un gest a cærui legitimitate filosoficæ a fost întemeiatæ de Kant. Dar în genul de lucræri despre
care doresc sæ discut este în joc ceva mai mult.
Putem sæ le abordæm prin intermediul cuvîntului pe care proiectul Nettime l-a utilizat pentru a-øi defini ambifliile
colective. Pentru artiøtii, teoreticienii, activiøtii media øi programatorii care populau acel mailing list – unul
dintre cei mai importanfli vectori ai net.art de la sfîrøitul anilor 1990 –, în chestiune era propunerea unei
„critici imanente“ a internetului, adicæ a infrastructurii tehnoøtiinflifice pe atunci în curs de construcflie. Aceastæ
criticæ a fost derulatæ în cadrul reflelei înseøi, utilizîndu-i limbajele øi instrumentele tehnice øi focalizîndu-se
asupra obiectelor ei caracteristice, cu scopul de a-i influenfla sau chiar de a-i modela în mod direct dezvoltarea
– dar færæ a refuza posibilitæflile de distribuflie în afara circuitului. 2 Ceea ce s-a schiflat este o miøcare
bidirecflionalæ, care constæ în a ocupa un cîmp cu un potenflial de a zgudui societatea (telematica) øi a iradia
apoi în exteriorul acelui domeniu specializat, cu scopul explicit formulat de a produce schimbare în cadrul
disciplinei artei (consideratæ a fi prea formalistæ øi narcisistæ pentru a scæpa de vraja propriului cerc), în cadrul
disciplinei criticii culturale (consideratæ prea academicæ øi istoricistæ pentru a se putea confrunta cu transformærile
actuale) øi chiar în cadrul „disciplinei“ – dacæ se poate numi aøa – a activismului de stînga (considerat
prea doctrinar, prea ideologic pentru a sesiza ocaziile prezentului).
Aici acflioneazæ un nou tropism øi un nou tip de reflexivitate, implicîndu-i pe artiøti, în aceeaøi mæsuræ ca øi
pe teoreticieni øi activiøti, într-o trecere dincolo de limitele atribuite în mod tradiflional practicii lor. Cuvîntul
tropism exprimæ dorinfla sau nevoia de a te întoarce cætre altceva, cætre un cîmp exterior sau o disciplinæ
exterioaræ; pe cînd nofliunea de reflexivitate indicæ acum o întoarcere criticæ la punctul de pornire, o
încercare de a transforma disciplina iniflialæ, pentru a pune capæt izolærii sale, pentru a deschide noi posibilitæfli
de exprimare, analizæ, cooperare øi angajament. Aceastæ miøcare înainte-øi-înapoi ori, mai degrabæ, aceastæ
spiralæ transformaflionalæ constituie principiul operativ a ceea ce voi numi investigaflii extradisciplinare.
Conceptul a fost forjat într-o încercare de a depæøi un fel de dublæ lipsæ de finalitate ce afecteazæ practicile
de semnificare contemporane, chiar o dublæ derivæ, însæ færæ calitæflile revoluflionare pe care situaflioniøtii
BRIAN HOLMES este critic cultural øi lucreazæ direct cu grupuri de artiøti øi de activiøti. A publicat în revistele Springerin, Brumaria øi Multitudes.

le cæutau. Mæ gîndesc mai întîi la inflaflia discursurilor interdisciplinare în circuitele academice øi culturale:
un virtuoz sistem combinatoriu care hræneøte moara simbolicæ a capitalului cognitiv, funcflionînd ca un fel
de supliment al nesfîrøitei moriøti de vînt a autofinanflærii (curatorul Hans-Ulrich Obrist este un specialist al
acestor combinatorii). În al doilea rînd, mæ refer la starea de indisciplinæ care reprezintæ un efect nedorit
al revoltelor antiautoritariste din anii 1960, în care subiectul se lasæ pur øi simplu pradæ solicitærilor estetice
ale pieflei (în siajul neopop, indisciplina înseamnæ repetarea øi remixarea nesfîrøitæ a fluxului imaginilor
comerciale prefabricate). Deøi nu sînt unul øi acelaøi lucru, interdisciplinaritatea øi indisciplina au ajuns sæ
fie douæ dintre cele mai comune scuze pentru neutralizarea unei interogaflii semnificative. 3 Nu existæ însæ
niciun motiv pentru a le accepta.
Ambiflia extradisciplinaræ este de a derula investigaflii riguroase pe terenuri la fel de îndepærtate de artæ,
precum este arta de finanfle, biotehnologie, geografie, urbanism, psihiatrie, spectrul electromagnetic
etc., pentru a introduce în acele teritorii „jocul liber al facultæflilor“ øi experimentarea intersubiectivæ care
sînt caracteristice artei moderne, dar øi pentru a încerca sæ identifice, în chiar acele domenii, atît de desele
utilizæri spectaculare sau instrumentale ale libertæflii subversive a jocului estetic – aøa cum arhitectul Eyal
Weizman reuøeøte într-o manieræ exemplaræ, atunci cînd investigheazæ aproprierea de cætre armatele israelianæ
øi americanæ a ceea ce era iniflial conceput drept strategii arhitecturale subversive. Cu hærflile lui despre
infrastructurile de securitate din Israel, Weizman interpeleazæ armata pe propriul ei teren; dar ceea ce aduce
înapoi constituie elemente pentru o examinare criticæ a ceea ce a fost odinioaræ disciplina sa exclusivæ. 4
Aceastæ miøcare complexæ, care nu neglijeazæ niciodatæ existenfla diferitelor discipline, dar care nici nu se
lasæ vreodatæ capturatæ de acestea, poate furniza un nou punct de pornire pentru ceea ce se numea cîndva
criticæ instituflionalæ.
Istorii în prezent
Ceea ce a fost consacrat, retrospectiv, ca fiind „prima generaflie“ de criticæ instituflionalæ include figuri precum
Michael Asher, Robert Smithson, Daniel Buren, Hans Haacke øi Marcel Broodthaers. Aceøtia au examinat
condiflionarea propriei lor activitæfli de cætre cadrele ideologice øi economice ale muzeului, cu scopul
de a evada. Erau într-o strînsæ relaflie cu revoltele antiinstituflionale din anii 1960 øi 1970 øi cu criticile filosofice
însoflitoare. 5 Cel mai potrivit mod de a înflelege focalizarea lor specificæ asupra muzeului nu este de a-l lua
drept o limitæ autodesemnatæ sau o fetiøizare a institufliei, ci, în schimb, a-l considera parte a unui praxis
materialist, în mod clar conøtient de contextul sæu, dar cu intenflii transformatoare mai extinse. Totuøi, pentru
a afla unde conduce povestea lor, trebuie sæ examinæm scrierile lui Benjamin Buchloh øi sæ vedem cum
a încadrat el emergenfla criticii instituflionale.
Într-un text intitulat „Arta conceptualæ 1962–1969“, Buchloh citeazæ douæ propuneri-cheie aparflinînd lui
Lawrence Weiner. Prima este A Square Removed from a Rug in Use [Un pætrat scos dintr-un covor în uz],
iar cea de-a doua, A 36” × 36” Removal to the Lathing or Support Wall of Plaster or Wallboard from a Wall
[Scoatere de øipci sau zid de susflinere de ipsos sau placæ de fibræ dintr-un perete [cu dimensiunile] de 36”
× 36”] (ambele din 1968). În fiecare este vorba despre a lua cea mai autoreferenflialæ øi mai tautologicæ
formæ cu putinflæ – pætratul, ale cærui laturi se repetæ øi se reitereazæ reciproc – øi de a o insera într-un mediu
marcat de determinismele lumii sociale. Dupæ cum scrie Buchloh: „Ambele intervenflii – în ciuda faptului
cæ îøi pæstreazæ legæturile structurale øi morfologice cu tradiflia formalæ, prin respectarea geometriei clasice
[…] – se înscriu pe suprafeflele de susflinere ale institufliilor øi/sau ale caselor, pe care tradiflia le-a dezavuat
întotdeauna. [...] Pe de o parte, ea anihileazæ aøteptarea tradiflionalæ de-a întîlni opera de artæ doar într-un
loc «specializat» sau «consacrat» [...] Pe de altæ parte, niciuna dintre aceste suprafefle n-ar putea fi vreodatæ
luatæ în considerare independent de amplasarea ei instituflionalæ, de vreme ce inscripflia fizicæ pe fiecare
suprafaflæ genereazæ, inevitabil, lecturi contextuale […]“ 6
Propozifliile lui Weiner constituie în mod evident o versiune a criticii imanente, acflionînd direct asupra structurilor
materiale øi discursive ale institufliilor de artæ; dar ele sînt prezentate drept o deducflie pur logicæ, din
premise conceptuale øi minimaliste. Øi prefigureazæ la fel de evident activismul simbolic al lucrærilor de „anarhitecturæ“
ale lui Gordon Matta-Clark, precum Splitting [Despicare] (1973) sau Window Blow-Out [Spargere
de ferestre] (1976), care au confruntat spafliul galeriei cu inegalitatea urbanæ øi discriminarea rasialæ. Din
acest punct de pornire, o istorie a criticii artistice ar fi putut conduce la forme contemporane de activism
øi cercetare tehnopoliticæ, prin mobilizarea artiøtilor în jurul epidemiei SIDA de la sfîrøitul anilor 1980. Însæ
arhiva
3. Cf. Brian Holmes, „L’extradisciplinaire“, in
Hans-Ulrich Obrist øi Laurence Bossé (eds.),
Traversées, catalog, Musée d’art moderne
de la Ville de Paris, 2001.
4. Eyal Weizman, „Walking through Walls“
[http://transform.eipcp.net/transversal/0507].
5. Cf. Stefan Nowotny, „Anti-Canonization:
The Differential Knowledge of Institutional
Critique“ [http://transform.eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en/#_ftn6].
6. Benjamin Buchloh, „Conceptual Art 1962–
1969: From the Aesthetics of Administration
to the Critique of Institutions“, in October,
nr. 55, 1990 [„Arta conceptualæ 1962–1969:
De la estetica administrærii la critica institufliilor“,
traducere de Veronica Lazær øi Andrei State,
in IDEA artæ + societate, nr. 25, 2006, p. 16].
21

7. Situaflie de indecidabilitate definitæ de expunerea
la douæ constrîngeri/solicitæri incompatibile
sau paradoxale, la care se adaugæ
imposibilitatea de a evita efectuarea unei
alegeri (în teoria sistemelor). (N. tr.)
8. „Aøa cum arta nu poate exista în afara cîmpului
artei, noi nu putem exista în afara cîmpului
artei, cel puflin nu ca artiøti, critici,
curatori etc. [...] dacæ nu existæ un în afaræ
pentru noi, aceasta nu se întîmplæ fiindcæ
instituflia este perfect închisæ sau fiindcæ existæ
ca un aparat într-o «lume administratæ în
întregime» sau fiindcæ a devenit atotcuprinzætoare
ca mærime øi întindere. Ci fiindcæ
instituflia este în interiorul nostru, iar noi nu
putem ieøi în afara noastræ.“ Andrea Fraser,
„From the Critique of Institutions to the
Institution of Critique“, in John C. Welchman
(ed.), Institutional Critique and After, Zürich,
JRP/Ringier, 2006.
9. Cf. Gerald Raunig, „Instituent Practices.
Fleeing, Instituting, Transforming“ [http://
transform.eipcp.net/transversal/0106/raunig/en].
10. Marcel Broodthaers, „To be bien pensant…
or not to be. To be blind“ [1975], in October,
nr. 42 („Marcel Broodthaers: Writings,
Interviews, Photographs“), 1987.
22
cele mai ræspîndite versiuni ale istoriei culturale din anii 1960 øi 1970 nu au luat niciodatæ aceastæ întorsæturæ.
Conform subtitlului celebrului text al lui Buchloh, miøcarea teleologicæ a artei modernismului tîrziu
din anii 1970 s-a îndreptat „De la estetica administrærii la critica institufliilor“. În descendenfla strictæ a Øcolii
de la Frankfurt, aceasta ar însemna o viziune asupra muzeului ca instituflie ce idealizeazæ iluminismul, deterioratæ
atît de statul birocratic, cît øi de spectacolul pieflei.
Alte istorii ar putea fi scrise. La mijloc este încordata dublæ constrîngere [double-bind 7 ] datæ de dorinfla de
a transforma „celula“ specializatæ (dupæ cum a descris Brian O’Doherty galeria modernistæ) într-un potenflial
mobil de cunoaøtere vie, care se poate prelungi în lumea [din afaræ], øi contraconvingerea cæ orice este
legat de acest spafliu estetic specializat este o capcanæ, care a fost instituitæ ca o formæ de îngrædire. Acea
tensiune a produs intervenfliile incisive ale lui Michal Asher, denunflurile zdrobitoare ale lui Hans Haacke,
dislocærile paradoxale ale lui Robert Smithson sau dispoziflia melancolicæ øi imaginaflia poeticæ ale lui Marcel
Broodthaers, al cærui resort ascuns era un angajament de tinerefle faflæ de suprarealismul revoluflionar.
Primul lucru constæ în a nu reduce niciodatæ diversitatea øi complexitatea artiøtilor care nu s-au alæturat niciodatæ
în mod voluntar unei miøcæri. O altæ reducflie provine din focalizarea obsedantæ asupra unui context
[site] specific de prezentare, øi anume muzeul, fie cæ este bocit ca o relicvæ pe cale de dispariflie a „sferei
publice burgheze“, fie cæ este exaltat printr-un discurs ce fetiøizeazæ „specificitatea contextului“ [„site-specificity“].
Aceste douæ capcane au pîndit discursul criticii instituflionale, atunci cînd acesta a luat o formæ explicitæ
în Statele Unite, la sfîrøitul anilor 1980 øi începutul anilor 1990.
Aceasta era perioada aøa-numitei „a doua generaflii“. Printre numele cel mai adesea citate se numæræ Renée
Green, Christian Philipp Müller, Fred Wilson sau Andrea Fraser. Aceøtia au cæutat sæ realizeze o explorare
sistematicæ a reprezentærii muzeologice, examinînd raporturile acesteia cu puterea economicæ øi rædæcinile
sale epistemologice într-o øtiinflæ colonialæ care îl trateazæ pe Celælalt ca pe un obiect care urmeazæ sæ fie
expus într-o vitrinæ. Dar au adæugat o turnuræ subiectivantæ, de neimaginat færæ influenfla feminismului øi a
istoriografiei postcoloniale, care le-au permis sæ reconstituie ierarhiile de putere externe ca ambivalenfle
în interiorul sinelui, deschizînd o sensibilitate conflictualæ faflæ de coexistenfla modurilor multiple øi a vectorilor
multipli de reprezentare. Existæ aici o negociere irezistibilæ, cu precædere în opera lui Renée Green,
între analiza discursului specializat øi întruparea experimentærii cu aparatul senzorial uman. Totuøi, cea mai
mare parte a acestei opere a fost de asemenea realizatæ sub forma metareflecfliilor asupra limitelor practicilor
artistice ca atare (simulæri de expuneri în muzeu sau performance-uri video dupæ scenariu), puse în
scenæ în cadrul unor instituflii care erau din ce în ce mai flagrant corporative – pînæ în punctul în care a devenit
din ce în ce mai greu sæ fereøti investigafliile critice de propriile lor acuzaflii øi de propriile lor concluzii adesea
devastatoare.
Situaflia unui proces critic ce se ia pe sine ca obiect a condus-o recent pe Andrea Fraser sæ considere instituflia
artisticæ drept un cadru imposibil de depæøit, atotdefinitor, susflinut prin propria sa criticæ orientatæ spre interior.
8 Analiza deterministæ a lui Bourdieu asupra închiderii cîmpurilor socio-profesionale, combinatæ cu o
profundæ confuzie între „cuøca de fier“ a lui Weber øi dorinfla lui Foucault „de a se elibera de sine“, este internalizatæ
aici într-o guvernamentalitate a eøecului, în care subiectul nu poate face mai mult decît sæ-øi contemple
propria închisoare psihicæ, avînd drept compensaflie cîteva desfætæri estetice. 9 Din nefericire, toate
acestea adaugæ doar foarte puflin lucidului testament al lui Broodthaers, formulat într-o singuræ paginæ din
1975. 10 Pentru Broodthaers, singura soluflie alternativæ la o conøtiinflæ vinovatæ era cecitatea autoimpusæ –
adicæ nu tocmai o soluflie! Însæ Fraser o acceptæ, prezentîndu-øi argumentul drept o încercare de a „apæra
instituflia însæøi, a cærei posibilitate a fost creatæ de instituflia «autocriticii» avangardiste: instituflia criticii“.
Færæ a fi într-o relaflie antagonistæ sau mæcar agonisticæ cu statu-quoul øi, mai presus de toate, færæ a avea
scopul de a-l modifica, ceea ce este susflinut devine ceva prea puflin diferit de o versiune masochistæ a egoistei
„teorii instituflionale a artei“ promovate de Danto, Dickie øi urmaøii lor (o teorie a recunoaøterii reciproce
øi circulare dintre membrii unui mediu orientat spre obiect, în mod înøelætor numit „lume“). Circuitul
este închis, iar ceea ce a fost un proiect la scaræ largæ, complex, critic øi transformaflional al artei din anii
1960 øi 1970 pare a ajunge într-o fundæturæ, care are drept consecinfle instituflionale complacerea, imobilitatea,
pierderea autonomiei, capitularea în fafla diferitelor forme ale instrumentalizærii…

Schimbare de fazæ
Sfîrøitul ar putea fi [urmarea] logic[æ], dacæ nu ar fi dorinfla de a merge mai departe. Primul lucru [legat
de aceastæ dorinflæ] constæ în redefinirea mijloacelor, a mediilor øi a scopurilor unei posibile a treia faze
de criticæ instituflionalæ. Nofliunea de transversalitate, dezvoltatæ de practicienii analizei instituflionale, este
de folos teoretizærii asamblærilor ce leagæ actorii øi resursele din circuitul artei de proiecte øi experimente
care nu se epuizeazæ în acesta, ci, mai degrabæ, se extind în altæ parte. 11 Aceste proiecte nu mai pot fi
definite într-un mod lipsit de ambiguitate ca fiind artæ. Ci se bazeazæ în schimb pe o circulaflie între discipline,
implicînd adesea rezerva criticæ realæ a pozifliilor marginale sau contraculturale – miøcæri sociale, asociaflii
politice, locuri ocupate ilegal [squats], universitæfli autonome –, care nu pot fi reduse la o instituflie atotcuprinzætoare.
Proiectele tind sæ fie colective, cu toate cæ tind, de asemenea, sæ evite dificultæflile pe care le implicæ colectivitatea,
funcflionînd ca reflele. Inventatorii lor, care au atins vîrsta majoratului în universul capitalismului cognitiv,
sînt atraøi de funcflii sociale complexe, pe care øi le apropriazæ împreunæ cu toate detaliile lor tehnice,
øi sînt pe deplin conøtienfli de faptul cæ cea de-a doua naturæ a lumii este acum modelatæ de tehnologie øi
de forma organizaflionalæ. Aproape în fiecare caz, ceea ce le dæ dorinfla de a-øi derula investigafliile pretenflioase
dincolo de limitele unei discipline artistice sau academice este un angajament politic. Numai cæ procesele
lor analitice sînt în acelaøi timp expresive øi, pentru ei, fiecare mecanism complex este inundat de afect
øi subiectivitate. Iar atunci cînd aceste aspecte, cel analitic øi cel subiectiv, se împletesc strîns, în noile contexte
de producflie øi politice ale muncii comunicaflionale (øi nu doar în metareflecflii reprezentate exclusiv
pentru muzeu), se poate vorbi de „a treia fazæ“ a criticii instituflionale – sau, mai bine, de o „schimbare
de fazæ“ în ceea ce a fost anterior cunoscut drept sfera publicæ, o schimbare ce a transformat extensiv contextele
øi modurile de producflie culturalæ øi intelectualæ în secolul XXI.
Un numær din Multitudes, coeditat cu revista web Transform, oferæ exemple ale acestei abordæri. 12 Scopul
este acela de a schifla cîmpul problematic al unei practici exploratoare care nu este nouæ, dar care, în
mod categoric, devine din ce în ce mai urgentæ. Mai degrabæ decît sæ furnizæm o refletæ curatorialæ, am
dorit sæ prezentæm într-o luminæ nouæ vechile probleme privitoare la închiderea disciplinelor specializate,
la paralizia intelectualæ øi afectivæ la care aceasta conduce øi la alienarea oricærei capacitæfli de luare a deciziei
într-un mod democratic, care este o consecinflæ inevitabilæ, mai ales într-o societate tehnologicæ foarte complexæ.
Formele de expresie, de intervenflie publicæ øi de reflexivitate criticæ ce au fost dezvoltate ca reacflie
la atari condiflii pot fi caracterizate drept extradisciplinare – însæ færæ a fetiøiza cuvîntul în detrimentul orizontului
spre care încearcæ sæ indice.
Dacæ îi luæm în considerare opera, øi în special articolele ce trateazæ despre aspecte tehnopolitice, unii se
vor întreba poate dacæ nu ar fi fost interesant sæ evocæm numele lui Bruno Latour. Ambiflia lui este aceea
de a „face lucrurile publice“ sau, mai precis, de a elucida ciocnirile specifice dintre obiectele tehnice complexe
øi procesele specifice de luare a deciziei (indiferent dacæ acestea sînt de jure sau de facto politice). Pentru
aceasta, spune el, trebuie ca procedura sæ ia forma „dovezilor“ stabilite pe cît de riguros posibil, dar în
acelaøi timp în mod necesar „dezordonat“, ca înseøi lucrurile lumii. 13
Existæ ceva interesant în maøina demonstrativæ a lui Latour (chiar dacæ tinde, færæ îndoialæ, cætre productivismul
academic al „interdisciplinaritæflii“). O preocupare pentru maniera în care lucrurile sînt formate în prezent
øi un deziderat de interferenflæ constructivæ în procesele øi deciziile ce le formeazæ, iatæ o caracteristicæ
a celor care nu mai viseazæ la un exterior absolut øi la o revoluflie totalæ, care sæ instituie anul zero. Cu toate
acestea, pentru a vedea diferenflele, este suficient sæ ne gîndim la artiøtii pe care i-am invitat în numærul din
Multitudes. Oricît de mult s-ar încerca, conducta de 1750 km Baku-Tbilisi-Ceyhan nu poate fi redusæ la „dovada“
a nimic, chiar dacæ Ursula Biemann a comprimat-o în zece secfliuni distincte ale Black Sea Files [Dosarele
Marea Neagræ]. 14 Traversînd Azerbaidjanul, Georgia øi Turcia înainte de a ajunge la Marea Mediteranæ, conducta
face obiectul unor decizii politice, chiar øi atunci cînd se extinde dincolo de rafliune øi de imaginaflie, implicînd
întreaga planetæ în incertitudinea geopoliticæ øi ecologicæ a prezentului.
În mod similar, coridoarele paneuropene de transport øi comunicaflie, care trec prin fosta Iugoslavie, Grecia
øi Turcia, filmate de participanflii din grupul Timescapes inifliat de Angela Melitopoulos, sînt rezultatul unuia
dintre cele mai complexe procese de planificare infrastructuralæ din epoca noastræ, derulat la nivel transnaflional
øi transcontinental. Însæ aceste proiecte economice planificate în detaliu sînt simultan imposibil de
disociat de memoriile conflictuale ale precedentelor lor istorice øi imediat predate multiplicitæflii utilizærilor
arhiva
11. Cf. Félix Guattari, Psychanalyse et transversalité:
Essais d’analyse institutionnelle [1972],
Paris, La Découverte, 2003.
12. A se vedea „Extradisciplinaire“ [http://transform.eipcp.net/transversal/0507].
13. Bruno Latour øi Peter Weibel (eds.), Making
Things Public: Atmospheres of Democracy,
Karlsruhe, ZKM, 2005.
14. Instalaflia video Black Sea Files de Ursula
Biemann, realizatæ în contextul proiectului
Transcultural Geographies [Geografii transculturale],
a fost expusæ, împreunæ cu alte lucræri
din acel proiect, la Kunst-Werke din Berlin,
în perioada 15 decembrie 2005 – 26 februarie
2006, apoi la Fundaflia Tapies din Barcelona,
în intervalul 9 martie – 6 mai 2007;
inclusæ în catalogul de expoziflie al lui Anselm
Frank (editor øi curator), B-Zone: Becoming
Europe and Beyond, catalog, Berlin, KW/Actar,
2005.
23

15. Instalaflia video Corridor X de Angela Melitopoulos,
alæturi de lucræri ale altor membri
ai Timescapes, a fost expusæ øi inclusæ în
catalogul de expoziflie B-Zone: Becoming
Europe and Beyond.
24
lor, ce includ punerea în scenæ a unor proteste majore autoorganizate în cadrul opozifliei conøtiente faflæ
de manipularea vieflii cotidiene de cætre procesul de planificare a coridorului. Oamenii nu vor neapærat sæ
fie „dovada“ vie a unei teze economice, pusæ în aplicare de sus [în jos] cu instrumente puternice øi sofisticate
– inclusiv tehnici media care le distorsioneazæ imaginile øi afectele cele mai intime. O pancartæ bætætoare
la ochi aparflinînd unui protestatar anonim, fluturatæ în fafla camerelor televiziunii la demonstrafliile prilejuite
de summitul UE din 2003, de la Tesalonic, spune totul: ORICE ASEMÆNARE CU PERSOANE SAU EVENI-
MENTE REALE ESTE ÎNTÎMPLÆTOARE. 15
Istoria artei a irumpt în prezent, iar critica condifliilor de reprezentare s-a reværsat pe stræzi. Dar, în aceeaøi
miøcare, stræzile øi-au ocupat locul în criticile noastre. În eseurile filosofice pe care le-am inclus în proiectul
Multitudes, instituflie [institution] øi constituflie [constitution] rimeazæ întotdeauna cu privafliune [destitution].
Focalizarea particularæ asupra practicilor artistice extradisciplinare nu înseamnæ cæ politica radicalæ a
fost uitatæ, ci dimpotrivæ. Astæzi mai mult decît oricînd, orice investigare constructivæ trebuie sæ înalfle standardele
rezistenflei.
Traducere de Andreea Lazær

Practici instituante
A fugi, a institui, a transforma
Gerald Raunig
Atunci cînd susflinem, în cadrul proiectului nostru transform, teza provizorie potrivit cæreia, în continuarea
celor douæ faze de criticæ instituflionalæ din anii 1970 øi 1990, va apærea o fazæ nouæ 1 , aceastæ tezæ este întemeiatæ
mai puflin pe constatæri empirice, cît pe o necesitate politicæ øi teoreticæ, ce devine evidentæ atunci
cînd ne uitæm la evoluflia criticii instituflionale. Ambele curente ale practicii criticii instituflionale, între timp
canonizatæ, au avut propriile lor strategii øi metode, determinate de context, au fost simultan asemænætoare
una alteia (mai asemænætoare decît ar sugera delimitærile din canonul istoriei artei sau din canonul criticii
de artæ) øi diferite una de alta, în funcflie de circumstanflele sociale øi politice. Din vremea cînd Michael
Asher, Robert Smithson, Daniel Buren, Hans Haacke, Marcel Broodthaers øi alflii au inifliat primul val a ceea
ce a ajuns sæ fie numit criticæ instituflionalæ, care a condus aproape pe nesimflite la ramificarea multiplæ a
proiectelor care circulau sub acelaøi nume la sfîrøitul anilor 1980 øi în anii 1990, circumstanflele, îndeosebi,
s-au schimbat enorm. Pentru a evita rigidizarea øi paralizarea criticii instituflionale în forma a ceva consacrat
în cîmpul artei øi restrîns în perimetrul regulilor ei, trebuie ca ea sæ continue sæ se dezvolte în pas cu
schimbærile din cadrul societæflii øi, mai ales, sæ se conecteze la alte forme de criticæ, atît din interiorul, cît
øi din exteriorul cîmpului artei, precum cele care iau naøtere în opoziflie faflæ de respectivele împrejuræri sau
chiar înainte de formarea acestora. 2 În contra condifliilor ce conduc la acest gen de schimb transversal al
formelor de criticæ, dar øi depæøind iluzia unor spaflii ferite de dominaflie øi instituflii, critica instituflionalæ trebuie
sæ fie reformulatæ în termenii unei atitudini critice øi ai unei practici instituante.
În conferinfla sa din 1978 intitulatæ „Qu’est-ce que la critique?“ [Ce este critica?], Michel Foucault a descris
ræspîndirea øi reproducerea guvernamentalitæflii în Europa Occidentalæ a secolului al XVI-lea, susflinînd cæ
odatæ cu aceastæ guvernamentalizare a tuturor sferelor posibile ale vieflii øi, în cele din urmæ, ale sinelui,
critica s-a dezvoltat de asemenea ca arta de a nu fi guvernat în acel mod. Chiar øi færæ a analiza aici în profunzime
continuitæflile øi rupturile dintre formele istorice ale dezvoltærii guvernamentalitæflii liberale øi formele
curente ale guvernamentalitæflii neoliberale 3 , se poate afirma cæ relaflia dintre guvernare øi a nu fi guvernat
în acel mod ræmîne în continuare o premisæ obligatorie pentru reflectarea asupra relafliei contemporane
dintre instituflie øi criticæ. Preluînd cuvintele lui Foucault: „[…] aceastæ guvernamentalizare, care îmi pare
a fi mai degrabæ caracteristicæ acestor societæfli din Europa Occidentalæ a secolului al XVI-lea, nu poate fi,
dupæ cîte se pare, disociatæ de întrebarea «cum sæ nu fii guvernat?». Prin aceasta nu vreau sæ spun cæ guvernamentalizærii
i s-ar opune, într-un soi de confruntare, afirmaflia opusæ: «noi nu vrem sæ fim guvernafli, øi
nu vrem sæ fim guvernafli deloc». Ci vreau sæ spun cæ în cadrul acestei preocupæri considerabile pentru maniera
de a guverna øi pentru cæutarea cæilor de guvernare, identificæm o problemæ constantæ, care ar putea fi:
«cum sæ nu fii guvernat în acel mod, de cætre acele instanfle, în numele acelor principii, avînd în minte cutare
sau cutare obiectiv øi utilizînd cutare proceduri, nu în acel mod, nu pentru atingerea acelui obiectiv, nu de
cætre acele instanfle»“. 4
Aici Foucault insistæ asupra trecerii de la o negare fundamentalæ a guvernærii la o manevræ de a evita acest
tip de dualism: de la a nu fi guvernat deloc la a nu fi guvernat în acel mod, de la o luptæ iluzorie pentru un
mare Celælalt la o luptæ constantæ în planul de imanenflæ, care – dupæ cum mi-ar plæcea sæ adaug – nu este
actualizatæ (doar) sub forma unei critici fundamentale a institufliilor, ci mai degrabæ sub forma unui permanent
proces de instituire.
Foucault continuæ: „Iar dacæ atribuim acestei miøcæri de guvernamentalizare atît a societæflii, cît øi a indivizilor
dimensiunea øi amploarea istoricæ pe care cred cæ a avut-o, se pare cæ în cadrul ei s-ar putea localiza cu
aproximaflie ceea ce am putea numi atitudinea criticæ. Confruntîndu-se frontal cu artele guvernærii sau compensîndu-le,
ori mai curînd, atît ca partener, cît øi ca adversar al acestora, ca act de sfidare, ca provocare,
GERALD RAUNIG este filosof øi teoretician al artei. Træieøte la Viena øi lucreazæ la eipcp (Institutul European pentru Politici Culturale
Progresiste).
1. http://transform.eipcp.net/about.
arhiva
2. Asupra antecedenflei temporale øi ontologice
a criticii/rezistenflei, a se vedea Gilles Deleuze,
Foucault, Minneapolis/London, University of
Minnesota, 1988, p. 89 [Gilles Deleuze,
Foucault, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj,
Idea Design & Print, 2002, p. 79]: „[...] ultimul
cuvînt al puterii este acela cæ rezistenfla
e primæ [...]“, øi Gerald Raunig, Kunst und Revolution,
Wien, Turia+Kant, 2005, capitolul
„Primatul rezistenflei“.
3. Cf. Isabell Lorey, „Governmentality and Self-
Precarization: On the normalization of culture
producers“, in Simon Sheikh (ed.), CAPITAL
(It Fails Us Now), Berlin, b_books, 2006.
4. Michel Foucault, „What is Critique?“, in
Sylvére Lotringer øi Lysa Hochroch (eds.), The
Politics of Truth: Michel Foucault, New York,
Semiotext(e), 1997, p. 28.
25

5. Ibid.
6. Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialoge, Frankfurt/Main,
Suhrkamp, 1980, p. 45.
7. Paolo Virno, Grammatik der Multitude. Mit
einem Anhang: Die Engel und der General
Intellect, Wien, Turia+Kant, 2005, p. 97 [A
Grammar of the Multitude: http://www. generation-online.org/c/fcmultitude3.htm,
p. 70].
8. Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions
to the Institution of Critique“, in Artforum,
XLIV, nr. 1, septembrie 2005, p. 282.
9. Ibid.
26
ca mod de a limita aceste arte ale guvernærii øi de a le calibra, de a le transforma, de a gæsi o manieræ de
a se elibera de ele sau, în orice caz, o manieræ de a le înlocui“. 5 Asupra acestor din urmæ categorii doresc
sæ-mi îndrept atenflia, [analizîndu-le] în termenii transformærii øi dezvoltærii ulterioare a chestiunii formelor
contemporane ale criticii instituflionale: transformærile ca moduri de a scæpa de artele guvernærii, linii de
fugæ, care nu trebuie nicidecum considerate drept inofensive sau individualiste sau escapiste sau ezoterice,
chiar dacæ acestea nu mai permit închipuirea unei exterioritæfli complet diferite. „Nimic nu este mai activ
decît a fugi!“, dupæ cum noteazæ Gilles Deleuze øi Claire Parnet 6 øi dupæ cum repetæ aproape literal Paolo
Virno: „Nimic nu este mai puflin pasiv decît fuga, decît ieøirea“. 7
Dacæ „artele guvernærii“ presupun o întreflesere a guvernærii øi a faptului de a fi guvernat, a guvernærii øi a
autoguvernærii, atunci „transformarea artelor guvernærii“ nu se reduce doar la orice procese arbitrare de
transformare în cel mai general sens, fiindcæ transformærile reprezintæ o proprietate esenflialæ a cadrului guvernamentalitæflii.
Este mai degrabæ vorba despre transformæri în mod specific emancipatoare, iar aceasta detaøeazæ
de asemenea un aspect central al vechii critici instituflionale. Prin intermediul caracterului lor emancipator,
aceste transformæri dobîndesc o dimensiune transversalæ, adicæ efectul lor depæøeøte limitele particulare
ale cîmpurilor singulare.
Împotriva acestor tipuri de transformæri emancipatoare transversale ale „artelor guvernærii“ existæ o problemæ
recurentæ în discursul artei: aceea a reducerii øi a includerii mai multor chestiuni generale în cîmpul
propriu. Chiar dacæ (auto)canonizærile, valorizærile øi deprecierile din cîmpul artei – øi din dezbaterile
asupra practicilor criticii instituflionale, de asemenea – sînt adesea împodobite cu o selecflie eclecticæ, disparatæ
øi contradictorie de importuri teoretice, aceste importuri îndeplinesc adesea doar funcflia de a dispune
de poziflii artistice particulare sau de cîmpul artei. O variafliune contemporanæ a acestei funcflionalizæri constæ
în combinarea teoriilor poststructuraliste ale imanenflei cu o simplificare a teoriei bourdieusiene a cîmpurilor.
Teoriile care, pe de o parte, contrazic posibilitatea de existenflæ a unei exterioritæfli în sensul transcendenflei
creøtine sau socialiste, de exemplu, øi, pe de alta, aduc argumente în favoarea autonomiei relative a cîmpului
artei sînt estompate, în acest caz, printr-o aserfliune defetistæ: „Sîntem blocafli în cîmpul nostru“ (Andrea
Fraser). Pînæ øi actorii critici ai celei de-a „doua generaflii“ de criticæ instituflionalæ nu par sæ fie scutifli de aceste
fantasme ale închiderii. Fraser, de exemplu, realizeazæ o autoistoricizare ofensivæ în articolul ei din Artforum,
„From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“ [De la critica institufliilor la instituflia
criticii] (septembrie 2005), cu ajutorul unei scurte istorii a termenilor, limitînd în cele din urmæ toate formele
posibile de criticæ instituflionalæ la o criticæ a „institufliei artei“ (Peter Bürger) øi a institufliilor sale. Referindu-se
la Bourdieu, ea noteazæ: „[…] aøa cum arta nu poate exista în afara cîmpului artei, noi nu putem
exista în afara cîmpului artei, cel puflin nu ca artiøti, critici, curatori etc. Iar ceea ce realizæm în afara cîmpului,
în mæsura în care ræmîne în afara sa, nu poate avea niciun impact în interiorul sæu. Prin urmare, dacæ
nu existæ un în afaræ pentru noi, aceasta nu se întîmplæ fiindcæ instituflia este perfect închisæ sau fiindcæ existæ
ca un aparat într-o «societate administratæ în întregime» sau fiindcæ a devenit atotcuprinzætoare ca mærime
øi întindere. Ci fiindcæ instituflia este în interiorul nostru, iar noi nu putem ieøi în afara noastræ“. 8 Deøi pare
sæ existe aici un ecou al conceptului foucaldian de guvernare de sine, nu se indicæ nicio formæ de scæpare,
de schimbare, de transformare. În timp ce pentru Foucault atitudinea criticæ apare simultan ca „partener“
øi ca „adversar“ al artelor guvernærii, cea de-a doua parte a acestei ambivalenfle specifice dispare în descrierea
Andreei Fraser, conducînd la o autolimitare discursivæ, care lasæ loc numai reflecfliei asupra propriei
închideri. Contrar oricærei evidenfle a efectivitæflii multiple, øi nu doar a practicilor artistice critice de pe parcursul
întregului secol XX, Andrea Fraser pune o placæ veche: arta este øi ræmîne autonomæ, iar funcflia ei
se limiteazæ la cîmpul artei. „Cu fiecare încercare de a ne sustrage limitelor determinærii instituflionale, de
a îmbræfliøa un exterior, ne extindem cadrul øi includem în el mai mult din lume. Dar nu-i putem niciodatæ
scæpa.“ 9
Însæ tocmai aceasta, atitudinea criticæ, ar constitui o dimensiune esenflialæ a conceptului foucaldian de criticæ:
în loc sæ deducem închiderea cîmpului pe baza argumentelor teoretice øi sæ o promovæm în mod concret,
îndeletnicindu-ne astfel cu arta guvernærii, ar trebui avansatæ, în acelaøi timp, o formæ diferitæ de artæ,
care sæ conducæ la scæparea de artele guvernærii. Iar Foucault nu este singurul care a introdus aceøti noi termeni
nonescapiøti ai sustragerii. Figuri ale fugii, ale retragerii, ale trædærii, ale dezertærii, ale exodului, acestea
sînt figurile pe care mai mulfli autori diferifli le propun – mai ales împotriva invocærilor cinice sau

conservatoare ale imposibilitæflii sustragerii øi ale fatalitæflii – ca forme de rezistenflæ poststructuralistæ, nondialecticæ.
Cu aceste tipuri de concepte, Gilles Deleuze, Paolo Virno øi alfli cîfliva filosofi încearcæ sæ propunæ
noi modele de politici nonreprezentaflionale, care sæ poatæ fi întoarse atît împotriva concepfliilor leniniste
despre revoluflie ca preluare a controlul asupra statului øi împotriva pozifliilor anarhiste radicale, care imagineazæ
un exterior absolut al institufliilor, cît øi împotriva conceptelor de transformare øi tranziflie, [înflelese]
în sensul unei omogenizæri treptate în direcflia globalizærii neoliberale. În termenii noului lor concept de
rezistenflæ, scopul este de a contracara conceptualizarea dialecticæ a puterii øi a rezistenflei: [printr-]o formæ
pozitivæ de retragere, o fugæ care sæ fie simultan o practicæ instituantæ. În loc sæ presupunæ condifliile
dominafliei drept un orizont imuabil de la sine înfleles, øi cu toate acestea sæ lupte împotriva lor, aceastæ fugæ
modificæ condifliile în care presupoziflia ia naøtere. Dupæ cum noteazæ Paolo Virno în Gramatica multitudinii,
exodul transformæ „contextul în care o problemæ a apærut, mai degrabæ decît sæ se confrunte cu aceastæ
problemæ optînd pentru una sau alta dintre solufliile alternative puse la dispoziflie“. 10
Atunci cînd figuri ale fugii sînt importate în cîmpul artei, aceasta conduce adesea la înflelegerea greøitæ care
implicæ retragerea personalæ a subiectului din tumultul øi murmurul lumii. Protagoniøti precum „Bartleby“
al lui Herman Melville la Deleuze øi Agamben sau „virtuozul“ pianist Glenn Gould la Virno sînt væzufli drept
personificæri ale rezistenflei individuale øi – în cazul lui Bartleby – ale replierii individuale. Într-un proces conservator
de „împrumut“ øi reinterpretare, în discursul artistic-critic aceste figuri sînt astfel îndepærtate în aøa de
mare mæsuræ de punctul lor de pornire, încît fuga nu mai implicæ, precum este cazul la Deleuze, fuga pentru
a cæuta o armæ. Dimpotrivæ, aici vechile imagini ale retragerii într-o sihæstrie artisticæ sînt reîncælzite, fiind
dispuse, în cercuri (artistice) neocultural-pesimiste, nu doar împotriva artei de spectacol participative øi
relaflionale, ci øi împotriva strategiilor colective intervenflioniste, activiste sau experimentale de un alt tip;
de pildæ, atunci cînd Isabelle Graw, directoarea revistei Texte zur Kunst, se întoarce cætre „modelul pictorului
absorbit care lucreazæ izolat în atelierul sæu, care refuzæ sæ dea orice explicaflie, care respinge ostentativ
conectarea la reflea, care nu cælætoreøte niciodatæ, care abia dacæ îøi face apariflia în public“, rafliunea [din
spatele] acestei orientæri este, chipurile, a împiedica principiul spectacolului sæ „acceseze în mod direct competenflele
sale mentale øi emoflionale“. 11
Deøi, înaintea pasajului citat, Graw se referæ în mod direct la Paolo Virno, nici maniera în care Virno problematizeazæ
industria culturalæ, nici conceptul sæu de exod nu înclinæ spre asemenea aøteptæri burgheze ale
salværii prin intermediul individului-artist. Cu imaginea pictorului solitar, care eludeazæ „noua tendinflæ a capitalismului
de a acapara întreaga persoanæ“ 12 , prin retragerea încæpæflînatæ a propriei persoane, Graw pune
în relaflie o analizæ contemporanæ øi o consecinflæ ultraconservatoare. Chiar øi dupæ nenumæratele utilizæri
spectaculare ale acestui stereotip, se pare cæ aceeaøi veche imagine a artistului – contraræ ideilor lui Virno
despre virtuozitate – încæ sau încæ o datæ mai poate fi astæzi celebratæ ca antispectacularæ.
Implicafliile propunerilor poststructuraliste de renunflare øi retragere sînt totuøi orice mai puflin acest gen
de recrudescenflæ a celebrærii individului care întoarce spatele societæflii. Aspectul esenflial este contracararea
dihotomiilor de tip individ/colectivitate, teoretizarea ofensivæ a noilor forme de ce este comun øi singular
în acelaøi timp. Aceastæ idee a fost dezvoltatæ în mod limpede mai ales de cætre Paolo Virno în Gramatica
multitudinii. Fæcînd aluzie la conceptul de intelect general, pe care Karl Marx l-a lansat în lucrarea sa Bazele
criticii economiei politice, Virno introduce conceptul de „intelect public“. Preluarea conceptului lui Marx indicæ
faptul cæ acel „intelect“ nu trebuie înfleles aici drept competenflæ a unui individ, ci mai degrabæ drept o relaflie
împærtæøitæ øi un fundament în continuæ dezvoltare al individuærii. Aøadar, Virno nu face aluzie nici la intelectualii
mediatici din societatea spectacolului, nici la ideile nobile despre gînditorul sau pictorul autonom.
Acel tip de publicitate individualizatæ corespunde în mai mare mæsuræ conceptului negativ al lui Virno de
„condiflie publicæ [publicness] færæ sferæ publicæ“: „În cazul în care nu devine o republicæ, o sferæ publicæ, o
comunitate politicæ, intelectul general sau intelectul public sporeøte drastic formele de supunere“. 13
Pe de altæ parte, Virno îøi îndreaptæ atenflia asupra dimensiunii sociale a intelectului. 14 În timp ce gînditorul
(sau chiar pictorul) alienat este în mod tradiflional descris drept un individ care se retrage din vorbæria inutilæ,
din tumultul mulflimilor, pentru Virno tumultul multitudinii este el însuøi locul unei sfere publice nonstatale,
nonspectaculare, nonreprezentaflionale.
Aceastæ sferæ publicæ nonstatalæ nu trebuie înfleleasæ drept loc anarhic al libertæflilor absolute, drept un cîmp
deschis [aflat] dincolo de domeniul institufliei. Fuga øi exodul nu reprezintæ nimic negativ, o reacflie la altceva,
ci sînt, în schimb, în relaflie øi întreflesute cu puterea constitutivæ, reorganizînd, reinventînd øi instituind.
arhiva
10. Paolo Virno, Grammatik der Multitude, p. 97
[A Grammar of the Multitude: http://www.
generation-online.org/c/fcmultitude3.htm,
p. 70].
11. Isabelle Graw, „Jenseits der Institutionskritik.
Ein Vortrag im Los Angeles County
Museum of Art“, in Texte zur Kunst, nr. 59,
septembrie 2005, p. 46 sq.; pentru o criticæ
adiflionalæ asupra textului lui Graw øi a
numærului din Texte zur Kunst despre critica
instituflionalæ, a se vedea øi Stefan Nowotny,
„Anti-canonization”: http://transform.
eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en.
12. Ibid., p. 47; cf., de asemenea, critica suplimentaræ
asupra textului lui Graw øi a numærului
din Texte zur Kunst despre critica
instituflionalæ, în Stefan Nowotny, „Anti-canonization”:http://transform.eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en.
13. Paolo Virno, Grammatik der Multitude, p. 51
[A Grammar of the Multitude: http://www
.generation-online.org/c/fcmultitude3.htm,
p. 41].
14. Împreunæ cu Klaus Neundlinger, am explicat
mai detaliat ideile despre dimensiunea
socialæ a intelectului în introducerea la versiunea
germanæ a lucrærii Grammatik der
Multitude; vezi Klaus Neundlinger øi Gerald
Raunig, „Einleitung oder die Sprachen der
Revolution“, in Paolo Virno, Grammatik der
Multitude, pp. 9–21.
27

15. Am dezvoltat ideile care urmeazæ pentru
conferinfla eipcp din Viena „Progressive Art
Institutions in the Age of the Dissolving Welfare
State“, iar acestea au fost publicate
pentru prima datæ pe site-ul web al republicart
[www.republicart.net], cu titlul „The
Double Criticism of parrhesia. Answering the
Question «What is a Progressive (Art) Institution?»“:
http://eipcp.net/transversal/ 0504/
raunig/en.
16. Cel mai vechi exemplu de parrhesia politicæ
este cel al lui Diogene, care îi porunceøte lui
Alexandru, din poziflia precaræ în care se gæsea
în butoiul sæu, sæ se dea la o parte din
lumina soarelui. Precum cetæfleanul ce exprimæ
o opinie minoritaræ în cadrul democratic
al agorei, filosoful cinic practicæ de
asemenea o formæ de parrhesia faflæ de monarhul
aflat în public.
17. Michel Foucault, Diskurs und Wahrheit,
Berlin, Merve, 1996, p. 150 [Discourse and
Truth: http://foucault.info/documents/parrhesia/].
28
În plus, miøcarea fugii fereøte dintru început aceste practici instituante de structuralizare øi închidere, împiedicîndu-le
sæ devinæ instituflie în înflelesul de putere constituitæ.
Ce înseamnæ aceasta în raport cu practicile artistice ale criticii instituflionale? Dintr-o perspectivæ schematicæ,
„prima generaflie“ de criticæ instituflionalæ a cæutat distanflarea de instituflie, cea de-a „doua“ s-a ocupat
de implicarea inevitabilæ în instituflie. Denumesc schematicæ aceastæ perspectivæ, întrucît aceste tipuri de
„grupuri generaflionale“ sînt în mod firesc estompate la nivelul practicilor relevante øi au existat tentative
– din partea lui Andrea Fraser, de exemplu – de a descrie primul val ca fiind constituit de al doilea (incluzîndu-se
øi pe ea însæøi) øi, în plus, de a atribui primei faze o reflexivitate similaræ privitoare la propria condiflie
instituflionalæ. Indiferent dacæ lucrurile stau sau nu astfel, o poziflie importantæ øi eficace poate fi atribuitæ ambelor
generaflii din cîmpul artei începînd cu anii 1970 øi pînæ în prezent, iar în unele cazuri relevanfla depæøeøte
în mod evident graniflele domeniului. Însæ întrebærile fundamentale pe care Foucault le-a lansat deja într-o
manieræ implicitæ øi pe care Deleuze le-a continuat cu siguranflæ în cartea sa despre Foucault nu sînt formulate
odatæ cu strategiile de intervenflie distanflatæ øi deconstructivæ în instituflie: ne conduc oare considerafliile
lui Foucault la a ne læsa închiøi tot mai mult în relafliile de putere? Øi, cel mai important, care sînt liniile de
fugæ care permit ieøirea din impasul acestei închideri?
Pentru a utiliza maniera în care Foucault trateazæ aceastæ problemæ în cazul chestiunii noilor practici instituante,
aø dori sæ închei acest articol cu un recurs prelungit la ultimul Foucault, mai precis la seria de prelegeri
de la Berkeley, din toamna anului 1983, [intitulatæ] „Discourse and Truth“ [Discurs øi adevær], øi la termenul
parrhesia, explicat pe larg în acestea. 15
În greaca veche, parrhesia înseamnæ „a spune totul“, a rosti adeværul în mod liber, færæ jocuri retorice øi færæ
ambiguitate, chiar dacæ øi mai ales atunci cînd acest lucru este riscant. Servindu-se de numeroase exemple
din literaturæ anticæ greacæ, Foucault descrie practica parrhesiei drept o miøcare de la o tehnicæ politicæ la una
personalæ. Vechea formæ de parrhesia ca tehnicæ politicæ corespunde rostirii în mod public a adeværului ca
[exercitare a unui] drept instituflional. În funcflie de forma pe care o ia statul, subiectul adresærii de parrhesiastes
sînt adunarea, în agora democraticæ, øi tiranul, în cazul curflii monarhice. 16 Parrhesia este în general înfleleasæ
ca venind de jos øi îndreptatæ în sus, fie cæ este vorba despre critica tiranului de cætre filosof sau de critica majoritæflii
adunærii de cætre cetæflean: potenflialul specific al parrhesia se gæseøte în distanfla lipsitæ de echivoc dintre cel
care îøi asumæ riscul de a exprima orice øi suveranul criticat, care este atacat de acest adevær.
De-a lungul timpului, are loc o schimbare în jocul adeværului, „care – în concepflia vechilor greci despre
parrhesia – consta în faptul cæ cineva era suficient de curajos pentru a spune adeværul celorlalfli oameni. […]
are loc o trecere de la acel tip de joc parrhesiastic la un alt joc de adevær, ce constæ acum în a fi suficient
de curajos pentru a dezvælui adeværul despre sine“. 17 Aceastæ evoluflie de la critica publicæ la (auto)critica
personalæ are loc în paralel cu diminuarea importanflei sferei publice democratice a agorei. În acelaøi timp,
parrhesia se perfecflioneazæ din ce în ce mai mult alæturi de educaflie. Unul dintre exemplele lui Foucault
relevante aici este dialogul platonician Laches, în care întrebarea despre cel mai bun educator pentru fiii
interlocutorului reprezintæ punctul de pornire øi de comparaflie. Educatorul Socrate nu mai înflelege funcflia
exercitatæ de parrhesiastes în sensul exercitærii contradicfliei primejdioase din punct de vedere politic,
ci mai degrabæ în sensul de a-øi provoca ascultætorii sæ dea seama de ei înøiøi øi de a-i conduce spre o autointerogare
care sæ vizeze relaflia dintre afirmafliile lor (logos) øi modul lor de viaflæ (bios). Totuøi, aceastæ tehnicæ
nu serveøte drept confesiune autobiograficæ sau drept examinare a conøtiinflei ori prototip al autocriticii maoiste,
ci mai degrabæ [este utilæ] stabilirii unei relaflii între discursul raflional øi stilul de viaflæ al interlocutorului sau
al persoanei autointerogative. Contrar oricærei interpretæri individualiste, mai ales a textelor tîrzii ale lui
Foucault (imputîndu-i-se o „întoarcere la filosofia subiectului“ etc.), parrhesia nu este aici competenfla unui
subiect, ci mai degrabæ o miøcare între poziflia care pune sub semnul întrebærii concordanfla dintre logos
øi bios øi poziflia care exercitæ autocritica în lumina acestei interogæri.
Menflinînd o interpretare productivæ în cazul practicilor contemporane ale criticii instituflionale, scopul meu
aici este de a pune în relaflie cele douæ concepte de parrhesia descrise de Foucault ca o dezvoltare genealogicæ,
pentru a înflelege refutarea riscantæ în relaflia sa cu propria descoperire. Critica, øi mai ales critica instituflionalæ,
este neobositæ atît în a denunfla abuzuri, cît øi în a se retrage într-o autointerogare mai mult sau mai
puflin radicalæ. În termenii cîmpului artei, aceasta înseamnæ cæ nici strategiile beligerante ale criticii instituflionale
din anii 1970, nici arta în slujba institufliei din anii 1990 nu au promis intervenflii eficace asupra guvernamentalitæflii
prezentului.

Aici øi acum este nevoie tocmai de parrhesia ca dublæ strategie: ca încercare de implicare øi angajare într-un
proces de refutare riscantæ øi ca autointerogare.
Este nevoie, aøadar, tocmai de practici care sæ conducæ la o criticæ socialæ radicalæ øi care însæ sæ nu se reprezinte
ca fiind situate la o distanflæ imaginatæ faflæ de instituflii; practici care sæ fie simultan autocritice øi care
sæ nu fie totuøi [prea] ataøate propriei implicæri, propriei complicitæfli, propriei existenfle captive în cîmpul
artei, propriei fixaflii asupra institufliilor øi a institufliei, propriului fapt-de-a-fi-instituflie. Practicile instituante care
ar îmbina avantajele ambelor „generaflii“ de criticæ instituflionalæ, utilizînd astfel ambele forme de parrhesia,
vor da un impuls articulærii criticii sociale, a criticii instituflionale øi a autocriticii. Aceastæ articulare se va
dezvolta, în cea mai mare mæsuræ, din înlænfluirea directæ øi indirectæ a practicilor politice øi a miøcærilor sociale,
færæ a se dispensa însæ de competenflele øi strategiile artistice, færæ a se dispensa de resursele din cîmpul
artei øi de efectele asupra cîmpului artei. În acest caz, exod nu ar desemna mutarea într-o altæ flaræ sau într-un
alt cîmp, ci trædarea regulilor jocului prin actul fugii: „transformarea artelor guvernærii“ nu doar în relaflie
cu institufliile din cîmpul artei sau cu instituflia artei [înfleleasæ] drept cîmpul artei, ci mai degrabæ ca participare
la procesele de instituire øi la practicile politice care traverseazæ cîmpurile, structurile, institufliile.
Le mulflumesc lui Isabell Lorey øi lui Stefan Nowotny pentru remarci critice øi recomandæri.
Traducere de Andreea Lazær
Bibliografie:
Gilles Deleuze, Foucault, Minneapolis/London, University of Minnesota, 1988 [Gilles Deleuze, Foucault, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj,
Idea Design & Print, 2002].
Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialoge, Frankfurt/Main, Suhrkamp, 1980.
Michel Foucault, Diskurs und Wahrheit, Berlin, Merve, 1996 [Discourse and Truth: http://foucault.info/documents/parrhesia/].
Michel Foucault, „What is Critique?“, in Sylvére Lotringer øi Lysa Hochroch (eds.), The Politics of Truth: Michel Foucault, New York,
Semiotext(e), 1997, pp. 23-82.
Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“, in Artforum, XLIV, nr. 1, septembrie 2005, pp. 278–283.
Isabelle Graw, „Jenseits der Institutionskritik. Ein Vortrag im Los Angeles County Museum of Art“, in Texte zur Kunst, nr. 59, septembrie 2005,
pp. 40–53.
Isabell Lorey, „Governmentality and Self-Precarization: On the normalization of culture producers“, in Simon Sheikh (ed.), CAPITAL (It Fails
Us Now), Berlin, b_books, 2006.
Gerald Raunig, „The Double Criticism of parrhesia. Answering the Question «What is a Progressive (Art) Institution?»“: http://eipcp.net/transversal/0504/raunig/en.
Gerald Raunig, Kunst und Revolution, Wien, Turia+Kant, 2005.
Paolo Virno, Grammatik der Multitude. Mit einem Anhang: Die Engel und der General Intellect, Wien, Turia+Kant, 2005 [A Grammar of the
Multitude: http://www.generation-online.org/c/fcmultitude3.htm].
arhiva
29

galerie
LUKASZ SKA¸PSKI a studiat pictura la Cracovia. Face fotografie, filme video, instalaflii, obiecte øi alte tipuri de lucræri. În perioada anilor 1990, subiectele
(øi materialele) lucrærilor sale au fost lumina øi miøcarea (aflate aproape imperceptibil în schimbare). Ele mai furnizeazæ încæ subiecte seriei de tranziflie
Devices [Dispozitive], însæ – conceptual øi simbolic –aceasta a deschis perioada de lucræri sociale a lui Ska¸pski. A proiectat instrumente optice
realizate perfect pentru „a uøura experienfla spiritualæ“. Ultimele sale lucræri se deplaseazæ tot mai deschis înspre chestiuni sociale sau politice care
exprimæ preocupærile sale civice. În 2001 a fondat, în colaborare, Azorro Supergroup, care a jucat un rol semnificativ în viafla artisticæ din Polonia,
fiind un „critic instituflional“ cu o viziune destul de ironicæ asupra practicilor din lumea artei. Din 2002, Ska¸pski lucreazæ la Departamentul de
Design Industrial al Academiei de Arte din Cracovia. În 2006 a obflinut doctoratul la Academia de Arte din Poznań.
Lukasz Ska¸pski: Maøini (fragment dintr-un set de 112 fotografii)
Machines (fragment from a set of 112 photos)
LUKASZ SKA¸PSKI studied painting in Cracow. He makes photography, video films, installations, objects and other things. Throughout the 90-ties light and motion (almost
imperceptible changing) were subjects (and materials) of his work. The transitional Devices series still pertained to this subjects but conceptually and symbolically was
opening a period of Ska¸pski ’s social works. Perfectly made optical instruments were designed to “facilitate spiritual experience”. His latest works move more openly
towards social or political issues, expressing his civic concerns. In 2001 he co-founded Azorro Supergroup, which has played a significant role in Polish artistic life being
an “institutional critic” with quite an ironic view of the art-world practices. From 2002 Ska¸pski works at the Department of Industrial Design at the Academy of Fine Arts
in Cracow. In 2006 obtained PhD at the Academy of Fine Arts in Poznan’.
30

În 1982, în satul Zasan de lîngæ Myslenice, am fost martorul unei tentative de a porni o maøinæ de arat pentru cartofi. Era confecflionatæ de un
fermier care folosise componente ale unei motociclete SHL. Aræta absurd: ghidonul era la spatele motocicletei, roata din spate lipsea, fiind înlocuitæ
de un bræzdar; motorul fusese mutat în faflæ, pe jantæ, care fusese luatæ, în mod evident, de la o maøinæ agricolæ. Am urmærit cu neîncredere strædania
fermierului. Nu credeam cæ va funcfliona. Mai væzusem maøinærii artizanale în sat øi m-am gîndit cæ ar merita imortalizate.
Ideea mea s-a concretizat doar în vara lui 2005. Am inaugurat un dosar de fotografii øi videouri cu aproximativ 150 de tractoare øi cu alte maøini
agricole create artizanal de cætre fermierii din regiunea Podhale. Înainte de a purcede la lucru, îl mai vizitasem o datæ pe fermierul din Zasa.
Auzisem cæ maøina acestuia „nu mergea bine“.
Interesul meu pentru producflia individualæ a fermierilor polonezi a fost stimulat însæ de caracterul ei, cred eu, anticorporatist. Aici trebuie sæ explic
de ce folosesc termenul de „anticorporatist“ în cazul unor acfliuni ce au rezultat din ingeniozitate øi din lipsa posibilitæflii de a achizifliona mici maøini
agricole. Trebuie avute în vedere øi condifliile sociale, politice øi economice specifice care prevalau în timpul perioadei comuniste în întregul
bloc estic, inclusiv în Republica Popularæ Polonæ.
fiinînd cont de faptul cæ aproape toate mijloacele de producflie erau în proprietatea statului øi cæ statul singur controla øi capitalul, cred cæ socialismul
real poate fi considerat drept capitalism de stat. Capitalism de stat – cu alte cuvinte, o megacorporaflie monopolistæ care controleazæ toate
aspectele vieflii sociale øi economice øi care priveøte atît proprietatea privatæ asupra pæmîntului, cît øi pe micii fermieri ca pe niøte competitori øi
ca pe o ameninflare politicæ. Nu færæ motiv, dupæ cum a dovedit istoria recentæ. Proprietatea privatæ asupra pæmîntului i-a ajutat pe fermierii polonezi
sæ-øi cîøtige independenfla faflæ de stat øi a fost una dintre cauzele indirecte ale præbuøirii sistemului comunist.
Producflia artizanalæ de maøini agricole constituia un aspect al acelei independenfle, al identitæflii subiective øi al ingeniozitæflii lor. Era dovada palpabilæ
In 1982, in the village of Zasan by Myslenice, I witnessed an attempt to start a ploughing machine for potatoes. It was hand-made by a farmer, who used the parts
of a SHL motorbike. It had an absurd look: the handgrip was at the back of the motorbike, the rear wheel was missing, instead there was a ploughshare; propulsion was
moved to the front on the metal stern wheel, obviously taken from an agricultural machine. I watched the farmer’s struggle with disbelief. I didn’t think it could work.
I had seen hand-made engines in villages before, and I thought that they would be worth recording.
It was only in the summer of 2005 that my idea was implemented. I opened up a record of photographs and videos of about 150 tractors and a number of other agricultural
machines hand produced by farmers in the Podhale region. Before I set to work, I had visited once again the farmer in Zasan. I was told that his machine “didn’t perform well”.
My interest in the individual production of Polish farmers, however, was stimulated by its, as I believe, anti-corporate character. Here I must explain why I use the term
“anti-corporate” for actions resulting from resourcefulness and lack of opportunity to purchase small agricultural machines. Specific social, political and economic conditions
prevailing in the communist period in the entire Eastern bloc, including the People’s Republic of Poland must be taken into consideration.
Bearing in mind that almost all means of production were state-owned and that capital was controlled by the state alone, I assume that real socialism can be treated
as state capitalism. State capitalism – in other words, a monopolistic mega-corporation controlling all aspects of social and economic life, and regarding private ownership
of land as well as small farmers as competition and political threat. Not without a reason, as newest history has demonstrated. Private ownership of land helped Polish
farmers gain independence of the state and was an indirect reason for the collapse of the communist system.
Farm production of agricultural machines was an aspect of that independence, their subject identity and resourcefulness. It was tangible evidence of a gap in the system
and the way it could be used. And, considering the conditions of that time, anti-corporate activity. My intention was to present the unparalleled amounts of energy that
people can gather in unfavourable circumstances.
arhiva
31

a unei lacune a sistemului øi a modului în care putea fi folositæ. Øi, avînd în vedere condifliile acelor vremuri, activitate anticorporatistæ. Intenflia
mea a fost aceea de a prezenta cantitatea nemaivæzutæ de energie pe care oamenii o pot produce în situaflii nefavorabile.
În anii ’60, cæruflele cu cai erau cel mai comun mijloc de transport în zonele piemontane. Însæ eficienfla lucrului cu cærufla trasæ de cai e mult mai
scæzutæ, iar dificultatea mult mai mare decît în cazul lucrului cu tractorul. Una dintre cauzele producerii domestice de tractoare în Podhale (în
locul achiziflionærii unuia) era îngustimea ecartamentului (110 cm) cæruflelor cu cai. Drumurile de pæmînt care stræbæteau cîmpiile sau pædurile,
bræzdate de cærufle, s-au erodat cu timpul, transformîndu-se în øanfluri adînci øi înguste aflate în zone accidentate. Niciun vehicul, cu excepflia cæruflei,
n-ar fi ræzbit în astfel de øanfluri, întrucît ar fi fost prea lat. Doar dacæ n-ar fi fost vorba de un mic tractor ale cærui osii au fost scurtate. Acesta e
motivul pentru care, la începutul anilor ’60, ingenioøii munteni au început sæ-øi producæ propriile tractoare. Acestea erau în general mici tractoare
construite din pærfli ale unor camioane sau vehicule de teren. Era un obicei foarte ræspîndit sæ-fli cumperi o maøinæ veche de la o staflie de pompieri
(vehiculele acestea mari de teren, care erau excedentare, fæceau parte din echipamentul brigæzilor de pompieri din munfli), sæ-i scurtezi osiile
øi sæ instalezi un motor diesel produs la Andrychow pe un cadru manufacturat.
Producflia de cætre stat a maøinilor agricole în Polonia avea ca scop aprovizionarea întreprinderilor mari de stat care dominau cîmpiile Poloniei
centrale. Pæmîntul din zonele de piemont øi de munte e de proastæ calitate, iar regiunea este øi a fost dintotdeauna populatæ de ferme mici, fragmentate.
Tractoarele produse de Ursus erau prea mari øi prea scumpe pentru aceøti fermieri. Dupæ cum mi-a povestit un proprietar al unui astfel
de tractor artizanal, un tractor Ursus alocat costa, în acea perioadæ, 40.000 de zlofli, iar sæ mituieøti un funcflionar pentru a-fli aloca unul costa
60.000 de zlofli. Era posibil sæ-fli fie alocat un tractor færæ a trebui sæ mituieøti pe nimeni doar dacæ ferma furniza un minim de produse agricole
la prefluri de achiziflie oficiale. Fermele mici nu puteau face asta.
In the 1960s horse-drawn carts were the most common means of transport in piedmont areas. However, the efficiency of working with a horse-drawn cart is far lower and
the inconveniency greater than that of working with a tractor. One of the reasons for the domestic production of tractors (rather than purchase) in the Podhale was the
narrow track width (110 cm) of the horse-drawn cart. Dirt roads cutting through fields or forests, rutted by carts, got eroded in time into deep and narrow ditches in steep
areas. No vehicle, apart from a cart, could drive in such ditches, being too wide. Unless it was a small tractor whose axles had been shortened. That was the reason why
ingenious highlanders began to produce their own tractors in the early 1960s. These were usually small tractors constructed of parts of lorries or off-road vehicles. It was
popular to buy an old dodge from a fire station (these big off-road army surplus vehicles were part of the equipment of fire brigades in the mountains), shorten its axles
and install a slow-turning diesel engine produced in Andrychow onto a hand-made frame.
State production of agrarian machines in Poland was aimed at providing them for large state enterprises that dominated the plains of central Poland. Soil in the piedmont
and mountain areas is poor, and the region is and has always been covered with small, fragmented farms. Tractors produced by Ursus were too big and too expensive
for those farms. As I was told by one of the owners of a home-made tractor, an allotted Ursus tractor cost 40,000 zlotys of the time and to bribe a clerk to allot one cost
60,000 zlotys. It was possible to be allotted a tractor without having to bribe anyone only if the farm delivered a minimum of agrarian products by official purchase prices.
Small farms could not do that.
A tractor made of scrap was cheap, and so was labour in Poland. Far cheaper than a factory produced tractor. It was also better and safer: depending on whether its
owner’s fields were steep or not, it could have one-axle (2 × 4), two-axle (4 × 4) or three-axle drive (AWD). The third axle was the axle of a two-wheel semi-trailer, called
kara by highlanders. It was indeed an ingenious invention considering that roads were narrow: it was much easier to maneuver. Kara drive was a necessity in the
mountains: while driving uphill, a tractor was not immobilized by a loaded trailer pulling it back and did not “rear up”, when going downhill it was not pushed by the
32

Un tractor construit din ræmæøifle era ieftin, la fel ca øi mîna de lucru în Polonia. Cu mult mai ieftin decît un tractor produs în fabricæ. În acelaøi
timp, era mai bun øi mai sigur: în funcflie de gradul de accidentare al terenului proprietarului, tractorul putea avea tracfliune pe o osie (2 × 4), pe
douæ (4 × 4) sau pe trei (AWD). Cea de-a treia era osia unei semiremorci cu douæ rofli, pe care muntenii o numeau kara. Era cu adeværat o
invenflie ingenioasæ, avînd în vedere cæ drumurile erau înguste: era mult mai uøor de manevrat. Vehiculul kara era o necesitate în munfli: la urcare,
tractorul nu era imobilizat de o remorcæ încærcatæ care sæ-l tragæ înapoi øi nu se ridica pe roflile din spate, în timp ce la coborîre nu era împins de
remorcæ, întrucît aceasta putea fi opritæ cu frîna de motor. Împins astfel, un tractor se poate ræsturna, lucru care se întîmplæ adesea cu tractoarele
Ursus care au tracfliunea pe o singuræ osie.
Din cîte am reuøit sæ aflu, primul tractor a fost construit de cætre Andrzej „Hucbala“ Pabin din Witow. Kara a fost construit de cætre Hucbala øi
Andrzej Masny „Balas“ din Chocholow. Ei se consultau la construirea tractoarelor. Hucbala susfline cæ a construit „cam o sutæ“ de tractoare, însæ
„o sutæ“ suna ca „o mulflime“. E foarte posibil sæ fi fost mult mai multe. Ambii constructori au o educaflie elementaræ. Ideilor lor au fost imediat
observate øi implementate în alte construcflii artizanale. Astfel, vehiculele kara sau secerætoarele laterale au devenit echipament standard pentru
tractoarele din Podhale.
În anii ’80, aproape fiecare fermæ din Podhale avea un tractor construit artizanal. Cînd marile ferme PGR, deflinute de stat, au fost desfiinflate în
Polonia la începutul anilor ’90, iar bunurile acestora au fost scoase la vînzare, muntenii au cumpærat de la acestea tractoare. Simultan, preflul mîinii
de lucru a crescut în Polonia øi, ca urmare, numærul tractoarelor construite artizanal a scæzut brusc.
Lukasz Ska¸pski, 2006
galerie
Traducere de Alex Moldovan
trailer as it could brake with gears. Being pushed so can cause a tractor to turn over, which often happens with the Ursus tractors which have one-axle drive.
As far as I was able to find out, the first tractor was constructed by Andrzej “Hucbala” Pabin from Witow. Kara was constructed by Hucbala and Andrzej Masny “Balas”
from Chocholow. They consulted their constructions with one another. Hucbala claims that he has constructed “about a hundred” tractors, but “a hundred” sounded like
“a lot”. It could as well have been many more. Both constructors have primary education. Their ideas were instantly observed and implemented in other domestic constructions.
In this way, karas or side comb mowers became a standard tractor equipment in the Podhale.
In the 1980s almost every farm in the Podhale had a hand-made tractor. When the great state-owned farms PGRs were dissolved in Poland in the early 1990s and their
possessions were on sale, highlanders bought tractors from them. Simultaneously, labour cost got higher in Poland, and, consequently, the number of hand-made tractors
suddenly decreased.
Lukasz Ska¸pski, 2006
Translated by Monika Ujma
33

Owner: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow
Constructor: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow
Vehicle type: loader
Year of production: 1979
Engine: Andoria-Leyland, Diesel
Rated power (HP): 80
Max speed (kph): x
Max load (t): x
Chassis: hand welded
Axles, differentials: 2 front axles from an IFA truck
Gearbox: x
Transfer case: x
Drives: 4 × 4
Additional equipment: x
Other: x
Use: saw-mill
Comments: both axles are turning

Owner: Franciszek Folfas, Witow
Constructor: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1980
Engine: Andoria S20 Diesel, 2 cylinders
Rated power (HP): 6
Max speed (kph): 25
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: GAZ
Gearbox: x
Transfer case: x
Drives: 4 × 4
Additional equipment: winch; trailers
Other: wheel tread width: shortened; wheels: 16”
Use: agricultural and forest works
Comments: fuel consumption 5 l per day

Owner: Jozef Chyc, Murzasichle
Constructor: “Oliwiarz”, Labowka, adapted by the owner
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1985
Engine: Andoria S7 Diesel
Rated power (HP): 7
Max speed (kph): x
Max load: x
Chassis: homemade
Axles, differentials: Warszawa
Gearbox: Warszawa
Transfer case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: plough
Other: wheel tread width: shortened 20 cm; shaft: Opel; wheels: Warszawa
Use: x
Comments: unregistered

Owner: Stanislaw “Zbojnik” Lukaszczyk, Murzasichle
Constructor: x, Stare Bystre
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1979
Engine: Andoria S20 Diesel
Rated power (HP): 20
Max speed (kph): x
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: Lublin
Gearbox: Lublin
Transfer case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder
Other / inne: brakes: hydr.; starter; steering wheel: Lublin; steering: Star; clutch: UAZ
Use: agricultural works
Comments: registered

Owner: Marcin Skubel, Bustryk
Constructor: Stanislaw Lasak (grandfather), Bustryk
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1968
Engine: Andoria S12 Diesel
Rated power (HP): x
Max speed (kph): 15
Max load (t): x
Chassis: Dodge
Axles, differentials: Dodge
Gearbox: Dodge
Transfer Case: Dodge
Drives: 2 × 4
Additional Equipment: semi-trailer; mower
Other: x
Use: agricultural and forest works
Comments: unregistered

Owner: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle
Constructor: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle
Vehicle type: Skidder
Year of production: 1998
Engine: D65 Diesel
Rated power (HP): 65
Max speed (kph): 35
Max load (t): 3
Chassis: homemade
Axles, differentials: Star
Gearbox: Zil
Transfer case: Kraz
Drives: 4 × 4
Additional equipment: winch; narrow dozer blade
Other: brakes: hydr.; starter; wheels: Kraz
Use: forest works
Comments: articulated vehicle; hydraulics; registered

Owner: Witow
Constructor: Wojciech “Maruda” Rafacz, Witow
Vehicle type: tractor
Year of production: 1970
Engine: x
Rated power (HP): x
Max speed (kph): x
Max Load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: x
Gearbox: x
Transfer case: x
Drives: 4 × 4
Additional equipment: semi-trailer
Other: x
Use: agricultural works and general transport
Comments: x

Owner: Jozef Brzezinski, Murzasichle
Constructor: Tadeusz Buc, Murzasichle
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1980
Engine: Andoria S10 Diesel
Rated power (HP): 10
Max speed (kph): 30
Max load (t): 2
Chassis: homemade
Axles, differentials: Zuk
Gearbox: Lublin
Transfer case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder; plough; winch
Other: wheel tread width: 150 cm; brakes: hydr.; starter; wheels: 16” from a mower
Use: agricultural works
Comments: registered

Owner: Stanislaw Bobak, Poronin
Constructor: Stanislaw Bobak, Poronin
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1970
Engine: Andoria S6 Diesel
Rated power (HP): 6
Max speed (kph): 20
Max load (t): 2
Chassis: homemade
Axles, differentials: UAZ, Lublin
Gearbox: Muscel + Maz
Transfer case: x
Drives: 4 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; winch; lift
Other: brakes: mech. + hydr.; starter
Use: agricultural works and general transport
Comments: x

Owner: Wladyslaw Bobak, Sierockie
Constructor: Pokusa, Czerwienne
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1965
Engine: Andoria S15 Diesel
Rated power (HP): x
Max speed (kph): 20
Max load (t): 2
Chassis: homemade
Axles, differentials: Zuk
Gearbox: Lublin
Transfer Case: Lublin
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder
Other: brakes: mech.
Use: agricultural and forest works
Comments: bought

Owner: Bronek Weglarczyk, Dzianisz
Constructor: Bronek Weglarczyk + Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1981
Engine: Andoria S6 Diesel
Rated power (HP): 6
Max speed (kph): 25
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: x
Gearbox: Robur
Transfer case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger; tedder; cultivator; plough; harrow
Other: x
Use: agriculture, household
Comments: x

Owner: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle
Constructor: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1984
Engine: Perkins Diesel
Rated Power (HP): 45
Max speed (kph): 80
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: UAZ + homemade
Gearbox: Lublin
Transfer case: GAZ 63
Drives: AWD (4 × 4 + semi-trailer)
Additional equipment: semi-trailer; winch
Other: power take-off; wheel tread width: original; brakes: hydr.; starter; wheels: Zetor
Use: forest works
Comments: registered

Owner: Jozef Lak, Czarny Dunajec
Constructor: Jozef Lak, Czarny Dunajec
Vehicle type: small tractor
Year of production: 2000
Engine: Andoria S6 Diesel
Rated power (HP): 6
Max speed (kph): 20
Max load (t): 3
Chassis: homemade
Axles, differentials: x
Gearbox: x
Transfer case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer
Other: x
Use: agricultural and forest works
Comments: unregistered

Owner: Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz
Constructor: Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1976
Engine: Andoria S6 Diesel
Rated power (HP): 6
Max speed (kph): x
Max load (t): 2
Chassis: homemade
Axles, Differentials: Zuk
Gearbox: 2 × Zuk
Transfer Case: x
Drives: 2 × 4
Additional equipment: mower; potato digger
Other: wheel tread width: 125 cm (shortened); brakes: mech.; wheels: Fiat 125p; front suspension: bolt-mounted suspension
Use: agricultural works
Comments: unregistered

Owner: Franciszek Bandyk, Brzegi
Constructor: Franciszek Bandyk + mechanic, Czarny Dunajec
Vehicle type: tractor
Year of production: 1985
Engine: Andoria S30 Diesel, water cooled
Rated power (HP): x
Max speed (kph): 30
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: Muscel + Lublin
Gearbox: Lublin
Transfer Case: Lublin
Drives: 4 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; plough; winch; lift
Other: brakes: hydr.; starter
Use: agricultural and forest works
Comments: registered

Owner: Andrzej Stopka, Czarny Dunajec
Constructor: “Zmichla” + Jan Szuba, Czarny Dunajec
Vehicle type: small tractor
Year of production: x
Engine: Andoria S18 Diesel
Rated power (HP): 18
Max speed (kph): x
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: Star
Gearbox: Star
Transfercase: Star
Drives: 2 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger; tedder-rake
Other: wheel tread width: shortened
Use: agricultural works
Comments: x

Owner: Stanislaw “Marciga” Zapotoczny, Banska Wyzna
Constructor: Stanislaw “Marciga” Zapotoczny, Banska Wyzna
Vehicle type: tractor
Year of production: 1970
Engine: Ursus 30 Diesel
Rated power (HP): x
Max speed (kph): 60
Max load (t): 2.5
Chassis: homemade
Axles, differentials: GAZ
Gearbox: GAZ
Transfer case: GAZ
Drives: 4 × 4
Additional equipment: mower
Other: brakes: hydr.; wheels: GAZ
Use: x
Comments: registered

Owner: Kazimierz Kijeka, Dzianisz
Constructor: Bronislaw “Krupecka” Jasionek + Kazimierz Kijeka, Dzianisz
Vehicle type: small tractor
Year of production: 1980
Engine: Andoria S20 Diesel
Rated power (HP): x
Max speed (kph): 60
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: Warszawa
Gearbox: Lublin
Transfer Case: GAZ
Drives: AWD (4 × 4 + semi-trailer)
Additional equipment: x
Other: power take-off
Use: x
Comments: x

Owner: Stanislaw Gromski, Dzianisz
Constructor: Kojs “Skik”, Nowe Bystre
Vehicle type: tractor / ciagnik
Year of production: 1956
Engine: Andoria S12 Diesel
Rated power (HP): 12
Max speed (kph): 20
Max load (t): 1
Chassis: homemade
Axles, differentials: originally: Studebacker, currently: GAZ
Gearbox: Lublin
Transfer case: x
Drives: 4 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger
Other: wheel tread width: 110 cm (shortened); brakes: mech.
Use: agricultural and forest works
Comments: bought in 1976 from Staszek Palenica, Dzianisz

Owner: Andrzej Mardula, Poronin
Constructor: Andrzej Mardula, Poronin
Vehicle type: tractor
Year of production: 1990
Engine: Andoria S18 Diesel
Rated power (HP): 18
Max speed (kph): x
Max load (t): x
Chassis: homemade
Axles, differentials: GAZ 63
Gearbox: GAZ 63
Transfer case: GAZ 63
Drives: 4 × 4
Additional equipment: semi-trailer; mower
Other: brakes: hydr. GAZ 63; wheels: GAZ 63; hydraulics: Star
Use: x
Comments: x

54
Views from the exhibition, photo: Szilárd Miklós, credit: Studio Protokoll

O discuflie cu Oliver Ressler
despre Fly Democracy
realizatæ de Alex. Cistelecan øi Attila Tordai-S.
Fly Democracy [Democraflia în aer], Studio Protokoll, 23 octombrie – 14 noiembrie
OLIVER RESSLER, næscut în 1970 la Knittelfeld, Austria, træieøte øi lucreazæ la Viena, realizînd proiecte pe diferite
teme socio-politice. Începînd cu 1994, este preocupat sæ dezvolte expoziflii, proiecte în spafliul public øi lucræri
video pe teme precise, cum ar fi probleme legate de rasism, migraflie, inginerie geneticæ, economie, forme
de rezistenflæ øi alternative sociale. Multe din lucrærile lui Ressler sînt produse în colaborare: proiectul în desfæøurare
Boom!, cu artistul din Statele Unite David Thorne, filmele Venezuela from Below [Venezuela væzutæ de
jos] øi 5 Factories – Worker Control in Venezuela [5 fabrici – controlul muncitoresc în Venezuela], cu analistul
politic Dario Azzellini, øi numeroase proiecte despre rasism øi migraflie, cu artistul Martin Krenn. www.ressler.at.
ALEX. CISTELECAN: „Democraflie directæ nonstatalæ“, „autoadministrare“, „municipalism
libertarian“, „democraflie consensualæ anarhistæ“ etc.: este dificil sæ ne imaginæm
ce se aflæ exact în spatele acestor denumiri generale, pe care le putem gæsi în
cele zece manifeste ale proiectului dumneavoastræ. Singurul exemplu pe care îl menflionafli
– Grecia anticæ – nu clarificæ deloc lucrurile: sæ nu uitæm cæ modelul grecesc
de democraflie participativæ era doar partea luminoasæ a unui sistem politic mai degrabæ
injust, bazat, în mare mæsuræ, pe sclavie. Ne putefli furniza alte exemple de astfel
de democraflii directe, fie din trecut, fie din prezent sau – de ce nu? – dintr-un viitor
nu foarte îndepærtat?
OLIVER RESSLER: E clar cæ modelul Greciei antice a funcflionat ca un model democratic
cu o implicare directæ în procesele de luare a deciziilor doar pentru oamenii
albi, privilegiafli – de altfel, mæ refer la acest aspect în descrierea proiectului
Fly Democracy. E interesant sæ-i cunoøti structura, însæ, desigur, nu poate fi folosit
ca model pentru crearea unei societæfli democratice moderne. Fireøte, cred cæ existæ
în istorie cîteva exemple de democraflie directæ, începînd de la Comuna din Paris,
în 1871, øi pînæ la asocierile de muncitori din timpul Ræzboiului Civil din Spania. Din
pæcate, aceste modele au existat doar pentru scurt timp, putîndu-se manifesta doar
într-o anumitæ mæsuræ, øi asta din cauza unei imense presiuni din partea inamicilor
politici, fiind foarte curînd înfrînte pe cale armatæ. Dacæ ne gîndim la democraflia directæ
de astæzi, cred cæ trebuie menflionate juntele bunei guvernæri 1 , reflelele de autoguvernare
democraticæ directæ ale zapatiøtilor din Mexic. Iar acele consejos comunales
din Venezuela, consiliile comunale, care sînt reflele de cartier formate ad hoc pentru
a da oamenilor un mai mare control asupra chestiunilor care privesc comunitæflile
lor, reprezintæ cea mai recentæ dezvoltare, care speræm cæ va izbuti sæ implice mai
mult populaflia din Venezuela în procesele de participare democraticæ. Nu cred cæ
vreunul dintre aceste modele este perfect, toate au problemele lor, însæ ele prezintæ
exemple interesante pentru democraflia directæ øi sînt demne de luat în considerare.
A. C.: Haidefli sæ mutæm puflin problema øi sæ împærflim discuflia în douæ. Pe de o parte,
afli menflionat Comuna din Paris øi asocierile de muncitori din timpul Ræzboiului Civil
din Spania. În acelaøi timp, afli fost de acord cu faptul cæ aceste miøcæri au fost de scurtæ
duratæ, zdrobite rapid de cætre inamicii lor. Nu credefli cæ aceasta este o problemæ
ALEX. CISTELECAN este doctorand în filosofie la Universitatea „Babeø-Bolyai“ din Cluj øi redactor al revistei
IDEA artæ + societate.
ATTILA TORDAI-S. este redactor la IDEA artæ + societate øi coordonator al Studioului Protokoll.
AN INTERVIEW WITH OLIVER RESSLER
ABOUT HIS PROJECT FLY DEMOCRACY
Realized by Alex. Cistelecan and Attila Tordai-S.
Fly Democracy, Studio Protokoll, 23 October – 14 November
scena
OLIVER RESSLER, born in Knittelfeld, Austria, in 1970, lives and works in
Vienna. He is doing projects on various socio-political themes. Since 1994
he has been concerned with theme specific exhibitions, projects in public
space, and videos on issues of racism, migration, genetic engineering,
economics, forms of resistance and social alternatives. Many of Ressler’s
works are produced as collaborations: the ongoing project Boom!
with the US-artist David Thorne, the films Venezuela from Below and
5 Factories – Worker Control in Venezuela with the political analyst Dario
Azzellini, and numerous of projects on racism and migration with artist
Martin Krenn. www.ressler.at.
ALEX. CISTELECAN: “Stateless direct democracy”, “self-management”,
“libertarian municipalism”, “anarchist consensual democracy”,
etc.: it is difficult to imagine what exactly lies behind these fundamental
expressions that we find in the ten leaflets of your project.
The one example that you mention – Ancient Greece – doesn’t make
things easier; let’s not forget that the Greek model of participative
democracy was just the sunny side of a more unethical political
system based, in the main, on slavery. Could you give us some other
possible examples of such direct democracy, either from the past,
from the present or – why not? – from a not so distant future?
OLIVER RESSLER: It is clear that the Ancient Greek model only functioned
as a democratic model with direct involvement in decisionmaking
processes for the privileged white man – I also refer to this
aspect in the project description of Fly Democracy. It is interesting
to learn about its structure, but of course it cannot be used as a
blueprint for the creation of a modern democratic society. Indeed,
I think there are some examples of direct democracy in history,
ranging from the Paris Commune in 1871 to the workers’ collectives
during the Spanish Civil War. Unfortunately these models existed for
a very short time, could only be developed to a certain extent due to
a lot of pressure from political enemies, and were militarily defeated
very quickly. If we think of direct democracy today, I think the juntas
of the good government, the direct-democratic self-governing networks
of the Zapatistas in Mexico, have to be mentioned. And the
consejos comunales in Venezuela, the communal councils, which are
neighborhood networks currently formed to give people greater control
over the running of their communities, are the most recent development
which will hopefully succeed in involving the population
of Venezuela more in democratic participation processes. I think that
none of these models is perfect, all of them have their problems, but
they all present interesting examples for direct democracy which
have to be taken into consideration.
A. C.: Let’s try to shift the problem a little bit with a dichotomy. On
the one hand, you mentioned the Paris Commune and the worker’s
ALEX. CISTELECAN is pursuing his doctoral studies in philosophy at
Babeø-Bolyai University, Cluj. He is also editor at IDEA arts + society.
ATTILA TORDAI-S. is editor at IDEA arts + society, is running Protokoll Studio.
55

scena
57

scena
59

structuralæ a unor asemenea miøcæri revoluflionare – øi anume cæ angajamentul lor
revoluflionar este unul finit, cæ nu sînt capabile sæ pæstreze puterea øi cæ, spus pe øleau,
sînt prin urmare ceva foarte specific stîngii, ceva ce francezii numesc „le romantisme
de la Chose perdue“ [romantismul cauzei pierdute]? Pe de altæ parte – øi acesta poate
fi deja ræspunsul la întrebarea de mai sus –, afli menflionat zapatiøtii øi consiliile comunale
din Venezuela. Este adeværat, aici momentul revoluflionar se dovedeøte a fi unul
durabil, însæ doar în mæsura în care este susflinut de un lider puternic øi charismatic.
Credefli cæ e un compromis care trebuie fæcut de cætre miøcærile revoluflionare ori e
vorba de o simplæ întîmplare? Sau, pentru a pune întrebarea în termenii politicii reprezentærii
øi ai reprezentærii politicii: cum poate crede cineva în asemenea forme de
democraflie directæ øi, în acelaøi timp, sæ se raporteze la mesajele pe care media le
difuzeazæ, adicæ la faptul cæ organizaflia zapatistæ nu a produs niciun progres economic
øi cæ Hugo Chávez se transformæ din ce în ce mai mult în obiønuitul dictator al
oricærei flæri comuniste?
O. R.: Este clar cæ astæzi toate apropierile de o democraflie directæ pot surveni doar
în contra rezistenflei redutabile a capitalismului neoliberal. Aceasta înseamnæ cæ existæ
nenumærate limitæri øi obstacole. Presupun cæ nu ar fi o mare problemæ pentru armata
mexicanæ sæ zdrobeascæ în cîteva sæptæmîni, prin mijloace militare, structurile øi
institufliile zapatiste, însæ preflul plætit ar putea fi foarte mare, întrucît zapatiøtii sînt foarte
prezenfli în media øi sînt, la nivel naflional øi internaflonal, sprijinifli de mulfli oameni.
O înfrîngere militaræ a zapatiøtilor ar putea provoca un val de revoltæ în întreaga flaræ
øi ar afecta serios imaginea modernæ cu care guvernul mexican doreøte sæ fie asociat,
imaginea unei democraflii (formale) funcflionale, care asiguræ cetæflenilor sæi
anumite libertæfli. Însæ sînt sigur cæ insurecflia zapatistæ ar continua, chiar dacæ subcomandante
Marcos s-ar retrage sau ar muri. Deja numele „subcomandante“ pune
sub semnul întrebærii structurile tipic ierarhice ale armatei sau societæflii în general,
pentru cæ, aøa cum au arætat în mod clar prin comunicatele lor publice, în comunitæflile
zapatiste oamenii sînt cei care dau ordine, iar Junta Bunei Guvernæri øi sectorul militar
cei care ascultæ. În Junta Bunei Guvernæri, reprezentanflii flæranilor lucreazæ pe
baza rotafliei permanente a posturilor, færæ sæ fie plætifli, øi încearcæ sæ rezolve problemele
dintre indivizi øi comunitæfli. Subcomandante Marcos este persoana care
comunicæ cu mass-media øi, prin urmare, este foarte cunoscut, însæ el nu a acumulat
putere, spre deosebire de preøedintele Hugo Chávez din Venezuela, unde
avem o situaflie complet diferitæ. Acumularea puterii de cætre Chávez se aflæ, desigur,
într-o contradicflie indisolubilæ cu efortul de a instala un sistem care îi implicæ
pe oameni în procesele de luare a deciziilor într-o manieræ democraticæ directæ.
Însæ, færæ o conducere puternicæ, experimentul politic din Venezuela ar fi fost deja
de mult ræsturnat. E interesant de observat cæ prefacerile de succes din Venezuela
øi Bolivia sînt bazate pe luptele øi grevele de ani de zile ale majoritæflii oamenilor pauperizafli,
øi cred cæ mai ales faptul cæ aceste miøcæri au obflinut în final puterea prin cîøtigarea
alegerilor în cadrul sistemului actual de democraflie reprezentativæ contribuie
la vizibilitatea øi atenflia atît de mari acordate unei singure persoane charismatice.
În plus, discursul schematic al marilor canale media susfline oarecum cæ aceøti lideri
induc în eroare øi seduc masele, pentru cæ sînt populiøti, iar simpatizanflii lor ar fi,
chipurile, proøti. E o stranie distorsionare a faptelor...
A. C.: Fæcînd un pas mai departe în direcflia politicii reprezentærii/reprezentærii politicii
øi a rolului mass-mediei, s-ar putea spune cæ existæ un mic paradox în ceea ce tocmai
afli spus: pe de o parte, miøcarea zapatistæ este întrucîtva protejatæ de imaginea
sa; dacæ nu ar avea aceastæ notorietate în mass-media, zapatiøtii ar putea fi uøor zdrobifli
de guvernul mexican. Pe de altæ parte, în cazul Venezuelei, mass-media joacæ rolul
invers øi, prin distorsiunea deliberatæ a faptelor, pune în pericol experimentul politic condus
de Chávez. Este acest paradox unul structural pentru mass-media, în general?
60
collective during the Spanish Civil War. But you also agree that these
movements were only short ones, quickly crushed by their enemies.
Don’t you think that this is a structural problem of such revolutionary
movements – namely, that their revolutionary engagement is a finite
one, that they are not capable of holding power and, to put it bluntly,
that they are, as such, very specific for the left, something that the
French call “le romantisme de la Chose perdue”? On the other hand
– and this could already be the answer to the question above – you
mentioned the Zapatistas and the communal councils in Venezuela;
here, it is true, the revolutionary moment proved to be a lasting one,
but only if it was supported by a strong and charismatic leader.
Do you think this is a compromise to be made by the revolutionary
movement or is it its only chance? Or, to put the question in terms
of politics of representation and representation of politics: how can
one put his faith in such forms of direct democracy, and relate at the
same time to the messages that the media diffuses, namely, that the
Zapatistas organization didn’t bring any economic progress and that
Hugo Chávez is becoming more and more the usual dictatorial leader
of the communist countries?
O. R.: It is clear that nowadays all approaches towards direct democracy
can only take place against the powerful resistance of neo-liberal
capitalism. That means there are many limitations and obstacles.
I assume it wouldn’t be a big problem for the Mexican army to smash
the structures and institutions of the Zapatistas within a couple
of weeks through military means, but the price of doing so would be
a very big one, as the Zapatistas are very present in the media and
are supported by many people on a national and international level.
A military defeat of the Zapatistas would severely damage the modern
image the Mexican government wants to be associated with, the
image of a functioning (formal) democracy with certain freedoms for
their citizens, and it would provoke a wave of revolt in the whole
country. But I am sure the Zapatista uprising would continue even
if Subcomandante Marcos would resign or die. The title “Subcomandante”
from the outset questions typical hierarchical structures of
the army or society in general, because, as also clearly pointed out
in their public announcements, the people in Zapatista communities
give the orders and the Good Government Junta and the military
sector listen. Delegates of peasants work in the Good Government
Junta as rotating volunteers to try to solve problems between individuals
and communities. Subcomandante Marcos is the very visible
person who communicates with the media, but he has no accumulated
power comparable to that of President Hugo Chávez in Venezuela
where we have a completely different situation. Chávez’ accumulation
of power is, of course, an indissoluble contradiction in the effort
to install a system that involves people in direct-democratic decisionmaking
processes. But without his strong leadership, the political
experiment there would have ended a long time ago. It is interesting
to observe that the successful transformations in Venezuela and
Bolivia are based on years of struggles and strikes by the majority
of the impoverished people, and I think especially the fact that these
movements finally gained power through winning elections within
the existing system of representational democracy contributes very
much to the visibility and attention enjoyed by a single charismatic
person. The reductionist discourse of big media then somehow
claims that these leaders mislead and seduce the masses, because
they are populists and their voters are gullible. It is a strange distortion
of the facts...
A. C.: In pursuing further the politics of representation/representation
of politics and the role of the media, one could say that there is a
small paradox in what you’ve just said: on the one hand, the Zapatista
movement is somehow protected by its image; if they didn’t have all
their notoriety in the media, the Zapatistas would be easily smashed
by the Mexican government. On the other hand, in the case of
Venezuela, the media plays the opposite role and, through its deliberate
distortion of facts, endangers the political experiment led by
Chávez. Is this paradox a structural one for the media in general?

Este aceasta natura dualæ inevitabilæ a mass-mediei, sæ fie în acelaøi timp un mediu
pentru politicile de emancipare øi arma directæ a represiunii? Se poate depæøi aceastæ
contradicflie øi paria pe existenfla mass-mediei independente – sau acest lucru ar prezenta
riscul de a pierde prea mult din vizibilitate øi de a ne scufunda într-un pur localism?
O. R.: Ei bine, existæ mai multe tipuri de mass-media. Am citit în media liberalæ niøte
texte ale unor autori care pæreau sæ fie fascinafli de zapatiøti – aceøtia din urmæ fiind
adesea descriøi drept prima gherilæ postmodernæ, pentru cæ au schimbat armele
cu arma cuvîntului rostit. Nu trebuie sæ fii un stîngist radical pentru a recunoaøte cæ
rebeliunea indigenilor din Mexic este justificatæ, deoarece ei træiesc în niøte condiflii
groaznice, de extremæ særæcie, iar drepturile lor au fost ignorate de cætre toate guvernele
mexicane. Extraordinara frumusefle øi poezie a declarafliilor lor, afiøarea zapatiøtilor
în public cu pasamontaña, acea mascæ de schi care ascunde individualitæflile
pentru a face puterea colectivæ mai vizibilæ, toate astea îi fascineazæ pe mulfli oameni
– inclusiv, desigur, pe jurnaliøti. Chávez este într-o situaflie complet diferitæ, care pare
sæ-l facæ mai puflin atractiv mass-mediei occidentale. Faptul cæ a cîøtigat toate alegerile
începînd cu 1998 este adesea ignorat, el fiind descris ca un dictator populist antidemocratic.
Originea sa militaræ øi faptul cæ a fost implicat, la începutul anilor 1990,
într-o tentativæ de lovituræ de stat îl fac o flintæ uøoaræ pentru mass-media conservatoare,
care-i respinge politica. Proprietarii mass-mediei de dreapta din Venezuela
constituie partea cea mai puternicæ a opozifliei împotriva procesului bolivarian, ei
fiind direct implicafli în lovitura de stat împotriva lui Chávez, din aprilie 2002. Foarte
adesea, informaflia unilateralæ øi complet greøitæ a acestei mass-medii este repetatæ,
færæ a fi verificatæ, de cætre mass-media occidentalæ. Graflie rezervelor de petrol,
Venezuela are o mare putere în America Latinæ, iar Chávez foloseøte aceastæ putere
la mai multe nivele. Printre altele, el a fondat, în contra CNN-ului, refleaua sudamericanæ
de mass-media Telesur øi Banco del Sur, Banca Sudului, care reduce
dependenfla statelor din America Latinæ faflæ de Banca Mondialæ øi FMI. Odatæ cu
procesul bolivarian se instaureazæ un model care funcflioneazæ ca model director
pentru alte state, cum sînt Bolivia øi Ecuador, care cautæ øi ele posibilitæfli alternative
de dezvoltare. Cel puflin în America Latinæ, Venezuela reprezintæ un real pericol
pentru modelul neoliberal øi se opune intereselor mass-mediei private, ceea
ce o face sæ fie privitæ ca un inamic. Cu siguranflæ, situaflia este mult mai complexæ,
însæ acestea ar putea fi cîteva aspecte.
scena
Oliver Ressler
Fly Democracy, still from the video projection
61

ATTILA TORDAI-S.: Este destul de evident cæ elita politicæ øi economicæ a recunoscut
puterea mass-mediei ca instrument pentru propagandæ øi cæ asta a dus la încercæri
repetate de a o controla. În România, mass-media este extrem de puternicæ; în mod
oficial, ræsturnarea politicæ din 1989 a început cu protecflia oferitæ de mass-media
internaflionalæ pastorului reformat din Timiøoara øi a continuat cu „revoluflia televizatæ“.
Poate cæ din aceastæ cauzæ societatea româneascæ a ræmas una dependentæ de televizor.
Comparativ cu importanfla mass-mediei, practica artisticæ contemporanæ este
consideratæ o simplæ extravaganflæ, cu absolut niciun impact asupra societæflii. Ce rol credefli
cæ poate juca arta contemporanæ, în acest context definit de structuri instituflionale
puternice, de hegemonia pieflei libere øi de neutralizarea neoliberalæ a politicului?
O. R.: Speranfla mea e ca, din cînd în cînd, arta sæ mai aibæ capacitatea de a interveni
direct în dezbaterile politice. Cred cæ uneori e posibil... De obicei, mæ situez
de partea uneia din taberele aflate în conflict øi nu mæ aflu în poziflia convenabilæ a
observatorului neutru. De la proiect la proiect, rolul meu se modificæ puflin, pentru
cæ sînt interesat sæ verific diferite strategii în interiorul practicii mele artistice. Aøa
cæ, de exemplu, pentru Fly Democracy, am montat un fel de punere în scenæ, care
poate fi væzutæ ca o luare a dorinflelor drept realitate [wishfull thinking] în legæturæ
cu viitoarele posibilitæfli potenfliale de acfliune politicæ, prin prezentarea difuzærii în
Statele Unite a unor manifeste despre democraflia directæ. Existæ o anumitæ ironie
în aceastæ monturæ, pentru cæ ea se referæ la aruncarea de manifeste realizatæ de
aviaflia militaræ a Statelor Unite la începutul recentelor ræzboaie purtate în Irak øi Afganistan,
desigur manifeste de propagandæ pentru democraflia reprezentativæ. Fly Democracy
combinæ foarte direct øi deschis material textual din diferite discursuri despre
democraflia directæ øi participativæ, citate din analiøti politici de stînga, cu material video
øi cu un sunet foarte estetic, care a fost produs special pentru aceastæ lucrare øi care
– comparativ cu alte proiecte de-ale mele – poate fi receptat mai uøor de cætre
oameni la un nivel emoflional.
A. T.-S.: Færæ îndoialæ, sutele de manifeste clamînd democraflia directæ paraøutate pe
teritoriul Statelor Unite au un efect puternic øi, cel puflin, dezvæluie realitatea militaræ
øi politicæ globalæ în care un asemenea eveniment este de neconceput. Mæ refer la
ideea cæ cetæflenii americani ar putea fi încurajafli, de cætre o entitate necunoscutæ,
sæ se elibereze. Aøadar, în aceastæ privinflæ, Fly Democracy intervine într-o chestiune
politicæ. Pe de altæ parte, teritoriul ocupat de obicei în lumea realæ de cætre o lucrare
de artæ este atît de restrîns, încît uneori mæ întreb care sînt posibilele efecte ale unei
astfel de lucræri politice. Vorbesc acum împotriva a ceea ce cred, întrucît nu mæ consider
nici eu un observator neutru. Cînd am mers la tipografie pentru a lua invitafliile
pentru expoziflia dumneavoastræ de la Studio Protokoll, acestea nu erau încæ gata, aøa
cæ a trebuit sæ aøtept puflin. Privind în jur, am observat cæ în aceeaøi încæpere, pe lîngæ
cele 350 de invitaflii la vernisajul proiectului dumneavoastræ, existau mii – mai exact,
30.000 – de postere øi materiale promoflionale care anunflau viitoarele alegeri pentru
Parlamentul European. Paradoxul situafliei a fost surprins perfect de cætre un
muncitor, care, fæcând semn cætre acele mormane imense de tipærituri promoflionale,
a spus: „Vedefli, de aici vin banii noøtri“. Nu credefli cæ aceastæ stranie situaflie este,
de fapt, paradigma normalæ a artei contemporane? Øi nu neutralizeazæ ea potenflialul
politic al aøa-numitei arte critice øi subversive? Sau, pentru artæ, existæ o altæ strategie
posibilæ, una care ar putea evita acest paradox?
O. R.: Cu siguranflæ este foarte greu sæ lucrezi împotriva copleøitoarei puteri financiare
øi ideologice a sistemului politic dominant. Dacæ-fli prezinfli lucrarea în instituflii
de artæ, ea este foarte adesea væzutæ doar în interiorul unor limite înguste. Acesta
este unul din motivele pentru care am realizat o mare parte din lucrærile mele în
afara institufliilor de artæ. Pe de o parte, am produs postere, panouri publicitare, obiecte
cu funcflii publicitare sau reviste care sæ intervinæ direct în spafliile publice din inte-
62
Is this the inevitable dual nature of media, to be at the same time a
medium for the politics of emancipation and the immediate weapon
of repression? Can one overcome this contradiction and bet on the
existence of the independent media – or would this present the risk
of losing too much visibility and sinking into pure localism?
O. R.: Well, there are different kinds of media. I read a couple of
texts in liberal media by writers who seemed to be fascinated by the
Zapatistas, who are often described as the first postmodern guerillas
because they exchanged weapons through the weapon of the spoken
word. You don’t have to be a radical leftist to acknowledge that
the rebellion of the Mexico’s indigenous people is justified, because
they live under terrible conditions of extreme poverty and their
rights have been ignored by all Mexican governments. The superior
beauty and poetry of their declarations and of their distinct appearance
in the pasamontaña, the ski mask, which hides the individuals
while making the Zapatistas as a collective power better visible, fascinates
many people, and obviously journalists as well. Chávez is in a
completely different situation that seems to make him less attractive
for Western media. The fact that he has won all elections since 1998
is often ignored and he is depicted as an anti-democratic, populist
dictator. His military background and his involvement in an attempted
coup d’Etat in the early 1990’s make him an easy target for the
conservative media who reject his politics. The privately owned
right-wing media in Venezuela are the strongest part of the opposition
against the Bolivarian Process, and they were directly involved
in the coup d’Etat against Chávez in April 2002. The completely erroneous
and one-sided statements of these media are very frequently
repeated by Western media unverified. Through its oil wealth,
Venezuela has a lot of power in Latin America and Chávez uses this
power on many levels: among other things, he founded the South
American counter-CNN media network Telesur and the Banco del
Sur, the Bank of the South, which reduces the dependence of Latin
American states on the World Bank and IMF. With the Bolivarian
Process a role model has been established for other states seeking
alternative development possibilities, like Bolivia and Ecuador.
Venezuela represents a real threat to the neo-liberal model, at least
in Latin America, and stands in contradiction to the interests of
private media, which consider Venezuela an enemy. The situation is
more complex for sure, but these are some relevant aspects.
ATTILA TORDAI-S.: It is quit obvious that the political and economical
elite recognize the power of mass media as a tool for propaganda,
so much attention has been given to its control. In Romania, the
mass media are extremely powerful; the political changes in 1989
officially began with the protection given by the international media
to a Timiøoara-based reformed pastor, and continued as a “televised
revolution”. Perhaps this is why Romanian society remains such
a highly TV-addicted nation. But compared to the importance of
mass media, the practice of contemporary art is considered simply
a luxury with absolutely no impact on society. What role do you think
contemporary art can play in this context defined by strong institutional
structures, by the hegemony of the free market, and by the
neo-liberal neutralisation of the political?
O. R.: Well, my hope is that from time to time art still has the capacity
to intervene directly in political debates. I think sometimes it is
possible... I usually position myself on one side of conflicting parties,
and don’t take in the convenient position of the neutral observer.
My role shifts a little from project to project, because I am interested
in trying out different strategies within my artistic practice. So, for
example, a kind of staged scenario has been created for Fly Democracy
that can be seen as wishful thinking about potential future possibilities
for political action, by presenting the staged release of
leaflets about direct democracy in the US. There is some irony in this
allusion to the drop of leaflets from US military aircraft in Iraq and
Afghanistan at the beginning of these recent wars, which contained
propaganda for representational democracy. Fly Democracy combines
very direct and straightforward textual material from different

iorul oraøului øi sæ punæ, prin diferite metode, chestiuni politice. De exemplu, am
realizat recent un poster, ca parte a unei campanii de afiøaj împotriva summitului
G8 de la Heiligendamm, din Germania, în care 50.000 de postere au fost tipærite
øi distribuite pentru a mobiliza demonstranflii øi blocadele. A fost cu adeværat uimitor
sæ vezi cum posterele øi subiectele au fost folosite de cætre activiøti øi au apærut
în atît de multe publicaflii de-ale lor, care erau toate produse pentru anumite scopuri
publicitare. Pe de altæ parte, lucrez mult cu filmele, care nu sînt prezentate doar
în zona artei, ci øi în cinematografe, festivaluri, centre comunitare, la proiecflii realizate
de cætre organizaflii politice de stînga; din cînd în cînd, filmele au fost prezentate
øi la televizor. De exemplu, filmul Venezuela from Below [Venezuela væzutæ de jos],
pe care l-am realizat în 2004 împreunæ cu analistul politic Dario Azzellini, a fost transmis
pe Telesur øi pe canalele de televiziune Vive TV øi VTV din Venezuela. Deøi,
iniflial, filmul venea din zona artei, cu resursele sale de producflie limitate, el a avut
capacitatea de a atinge o audienflæ foarte largæ. Însæ în acelaøi timp sînt interesat øi
sæ-mi prezint lucrærile în spaflii expoziflionale, atîta timp cît le consider spaflii valoroase,
în care forme de disidenflæ pot fi articulate într-un mod experimental. Arta nu poate
fi întotdeauna neutralizatæ prin formatul expozifliei, ca dovadæ ciclul expoziflional Now-
Time Venezuela: Media Along the Path of the Bolivarian Process [Venezuela de astæzi:
Mass-media pe calea procesului bolivarian] de la Berkeley Art Museum, din 2006,
pentru care Dario øi cu mine am realizat instalaflia video pe 6 canale 5 Factories –
Worker Control in Venezuela [5 fabrici – Controlul muncitoresc în Venezuela]. Dupæ
multe presiuni din partea muzeului asupra curatorului expozifliei, Chris Gilbert, continuarea
ciclului a fost opritæ din cauza intenfliei sale politice øi, pentru cæ era imposibil
sæ mai continue sæ lucreze acolo, Chris a demisionat øi locuieøte acum la
Caracas. Voi continua sæ lucrez în toate aceste zone diferite, sînt interesat sæ mæ mut
dintr-un spafliu de prezentare într-altul, dintr-o zonæ de receptare într-alta.
Traducere de Andrei State
Notæ:
1. „Buna guvernare“ defineøte modul de organizare participativæ a indienilor chiapas, pe zone ale rezistenflei.
„Bunæ“ nu este o caracterizare a priori a autoguvernærii, ci denotæ decizia politicæ prin care nativii chiapas
s-au desprins de guvernarea „rea“, centralæ, a statului mexican, luîndu-øi soarta în propriile mîini. De
asemenea, „junta“ nu reprezintæ o dictaturæ militaræ – în fond, procesul de organizare e printre cele mai
democratice din lume –, ci trimite la faptul cæ chiapas trebuie sæ facæ faflæ unei agresiuni øi cæ autoguvernarea
zapatistæ e strîns legatæ de exercitarea dreptului la autoapærare. (N. red.)
scena
discourses on direct and participatory democracy, quotes by leftist
political analysts, with video material and a very esthetical sound
produced for the piece, which – in comparison to other projects
I have done – can be more easily received by people on an emotional
level.
A.T.-S.: No doubt, hundreds of leaflets calling for direct democracy
raining down on US soil has a strong effect and, at very least, reveals
the global military and political reality in which such an action is
unthinkable. I mean, the idea that American citizens might be encouraged
by an unknown entity to free themselves. So Fly Democracy is
in this way intervening in a political issue. On the other hand, the territory
usually occupied by a work of art in real life is so narrow that
I sometimes wonder what the possible outcomes of such a political
work can be. Now I am speaking against myself, as I don’t consider
myself a neutral observer either. When I went to the printing house
to collect the invitation cards for your exhibition at Protokoll Studio,
they were not yet ready so I had to wait there for a while. I was looking
around and noticed that in the same room, besides the 350 invitations
for your project, there were thousands – in fact, 30,000 –
posters and promotional items announcing the upcoming European
parliamentary elections. The paradox of the situation was well-captured
by a worker who said, pointing to these huge piles of promotional
prints, “Look, this is where our money comes from”. Don’t you
think that this unique situation is, in fact, the normal paradigm for
contemporary art? And doesn’t it neutralize the political potential
of so called critical and subversive art? Or is there another possible
strategy for art, one that could avoid this paradox?
O. R.: Sure, it is very difficult to work against the overwhelming
financial and ideological power of the dominant political system.
If you present your work in art institutions it is very often only seen
within a narrow frame. This is one reason why I realise a lot of my
work outside of art institutions. On the one hand, I produce posters,
billboards, billboard-objects, or magazines that intervene directly
in public inner-city spaces and address political issues through different
methods. For example recently I recently realised a poster
as part of a campaign against the G8-summit in Heiligendamm,
Germany, in which 50,000 posters were printed and distributed to
mobilise the demonstrations and blockades. It was absolutely amazing
to see how the posters and their ideas were used by the activists
and appeared in so many of their own publications, which were all
produced for particular publicity events. On the other hand, I also
work a lot on films, which are presented not only in the field of art,
but are also presented in cinemas, festivals, and community centers,
in screenings organized by leftist political organizations, and the
films are also sometimes presented on TV. For example the film
Venezuela from Below, which I did with the political analyst Dario
Azzellini in 2004, was broadcast on Telesur and the Venezuelan television
stations Vive TV and VTV. Though the film originally came
from the art world with its limited production resources, it had the
capacity to reach a very broad audience. But at the same time, I am
also interested to show my work in exhibition spaces, as I consider
them as valuable spaces in which forms of dissent can be articulated
in an experimental way. Art doesn’t always get neutralised through
the exhibition format , as can be seen in the example of the exhibition
cycle Now-Time Venezuela: Media Along the Path of the
Bolivarian Process at the Berkeley Art Museum in 2006, for which
Dario and I realised the 6-channel video installation 5 Factories –
Worker Control in Venezuela. After a lot of pressure on the exhibition
curator Chris Gilbert by the museum, the continuation of the
cycle was canceled because of its political intention, and because
it was impossible to continue working: Chris resigned and is now living
in Caracas. I will continue working in all these different fields
– I am interested in shifting from one presentation space to another,
from one field of reception to another.
63

H.arta
Project Space, pictures from the events, 16 September – 15 October, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artists and Goethe-Institut Bukarest

Intervenflia prin opoziflie: Spafliul Public
Bucureøti | Public Art Bucharest 2007*
Vlad Morariu
Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, 15 aprilie – 15 octombrie
Într-un interviu luat în aprilie 2007 de Timotei Nædæøan lui Marius Babias, teoreticianul,
criticul de artæ øi curatorul german argumenta pentru o reacflie împotriva procesului
de dispariflie treptatæ a spafliului public, problemæ care, în cazul concret al României,
se pune în cel mai dramatic mod cu putinflæ: ceea ce erau recunoscute în mod tradiflional
ca locuri publice dispar subit, înghiflite în malaxorul creøterii economice – domenii publice
privatizate sau vîndute abuziv, publicitatea agresivæ, discreditarea sub ocupaflia politicii
emoflionalizate. Rezistenflele sînt locale, fæcîndu-se greu auzite, atunci cînd nu îøi pierd
substanfla prin transformarea în scandal promovat mediatic.
O soluflie în acest sens poate fi oferitæ de proiectul de artæ contemporanæ. Ca mijloc
al creafliei øi al criticii, el poate face ca o serie de lucruri sæ fie vizibile øi îøi poate alege
chiar spafliul public ca loc de desfæøurare, reuøita sa fiind evaluatæ în funcflie de discufliile
critice pe care le genereazæ în anterioritatea sau posterioritatea evenimentului
artistic. Arta poate fi mijlocul prin care se poate încerca asigurarea hegemoniei asupra
simbolicului øi a imaginarului culturii critice øi furnizarea legitimitæflii subscenelor de
opoziflie. 1 Fapt care nu presupune însæ declaraflia unei sciziuni în øi aøa slab configurata
sferæ criticæ, un proiect al hegemoniei prin anexare, ci mai degrabæ intenflia unui
front comun ce oferæ recunoaøterea aceleiaøi teleologii.
Proiectul care øi-a propus tocmai generarea acestor tipuri de reacflii critice este cel
curatoriat de Sabine Hentzsch øi Marius Babias, Spafliul Public Bucureøti | Public Art
Bucharest 2007, iar orizontul de dezvoltare al proiectului a fost anunflat încæ de pe
20 aprilie 2007, data lansærii: el avea sæ includæ o serie de proiecte artistice, dezbateri
publice øi intervenflii mediatice, urmærind confruntarea publicului cu dezvoltærile
sociale, iniflierea dezbaterilor publice øi contribuflia culturalæ la dezvoltarea democrafliei.
Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 îøi propunea conectarea Bucureøtiului
la evoluflia artei contemporane internaflionale, cu scopul de a genera o
conøtiinflæ a semnificafliei sferei publice; instituirea, pe termen mediu, a unei inifliative
independente sau a unei instituflii pentru arta în spafliul public; realizarea, pe termen
lung øi permanent, a proiectelor de artæ în spafliul public. 2007 a fost un an-pilot,
iar artiøtii care au luat parte la acest experiment au fost Mircea Cantor, Anetta Mona
Chiøa/Lucia Tkáčová, Nicoleta Esinencu, H.arta, Daniel Knorr, Dan Perjovschi øi Lia
Perjovschi. Proiectul s-a dezvoltat pe mai multe nivele, incluzînd aici lansarea unui
website, însoflitæ de un panel de discuflii, invitarea unor artiøti în rezidenflæ în România,
fapt care a permis dezvoltarea unor proiecte de lungæ duratæ, editarea unor cærfli
într-o nouæ colecflie, Public, la Editura Idea Design & Print din Cluj øi, în fine, lansarea
unor proiecte artistice în spafliul public din Bucureøti.
Intervenflii: tematizînd publicul
Fapt devenit deja un loc comun, în România sfera opoziflionalitæflii, reprezentatæ
de cultura scriiturii critice, se cristalizeazæ timid. Platforme øi inifliative singulare, ce
VLAD MORARIU urmeazæ în prezent studii aprofundate în cadrul unui program de masterat în filosofie la universitæflile
„Humboldt“ din Berlin øi „Al. I. Cuza“ din Iaøi. Este membru al asociafliei Vector, Iaøi, organizatoare
a Bienalei de Artæ Contemporanæ Periferic.
INTERVENTION THROUGH OPPOSITION:
SPAfiIUL PUBLIC BUCUREØTI | PUBLIC ART BUCHAREST 2007*
Vlad Morariu
Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007,
15 April – 15 October
scena
In an interview realized in April 2007 by Timotei Nædæøan with
Marius Babias, the German theoretician, art critic and curator
argued in favour of a reaction against the process of gradual disappearance
of the public space, an issue which, in the actual case of
Romania, is posed in the most dramatic possible way: what have
been traditionally recognized as public spaces suddenly disappear,
devoured by the economical growth blender – public domains being
privatized or abusively sold, aggressive advertising, the disparagement
under emotionalized politics. The resistances are local, having
a hard time being heard, that is when they don’t loose their substance
by turning into a media-promoted scandal.
A solution in this respect may come from the contemporary art project.
As a means for creation and critique, it can make a series of
things become visible and it even can choose the public space as
a place for unfolding, its success being determined by the critical discussions
generated prior or after the artistic event. Art can be the
means when trying to ensure the hegemony over critical culture symbolic
and imaginary and to offer legitimacy to the opposition subscenes.
1 A fact which doesn’t imply yet the declaration of a schism
within the already weakly configured critical sphere, a project of
hegemony through annexation, but rather the intent of a common
front meant to offer the acknowledgement of the same teleology.
The project aiming precisely at the generation of these kinds of critical
reactions is the one curated by Sabine Hentzsch and Marius
Babias, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007. Its horizon
of development has been already announced on April 20, 2007,
its launching date: it would include a series of artistic projects, public
debates and media interventions, intending to confront the public
with social developments, to initiate public debates and the cultural
contribution to the development of democracy. Spafliul Public
Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 intended to connect Bucharest
to the evolution of international contemporary art, with the purpose
of generating an acknowledgement of the public space significance;
to institute, on a medium term, an independent initiative or an institution
for the public space art; to accomplish, on a long and permanent
term, art projects within the public space. 2007 was a pilot-year,
and the artists taking part in this experiment were Mircea Cantor,
Anetta Mona Chiøa/Lucia Tkáčová, Nicoleta Esinencu, H.arta, Daniel
Knorr, Dan Perjovschi and Lia Perjovschi. The project developed on
multiple levels, including launching a website, accompanied by
a discussion panel, inviting some artists in residence to Romania,
VLAD MORARIU currently pursues a master degree programme in philosophy
at the Humboldt University from Berlin and A. I. Cuza University
Iaøi. He is a member of the Vector Association from Iaøi, the organizer
of the Periferic Biennial for Contemporary Art.
65

Nicoleta Esinencu
A(II)Rh+, theatre street performance, 16–21 September, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
66

Lia Perjovschi
CAA Inventory – Open Studio, 17–22 September, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
scena
67

încearcæ sæ nu se lase compromise de industria de lifestyle øi imagine, au probleme
în a-øi asigura accesibilitatea. În cazul proiectului Spafliul Public Bucureøti | Public Art
Bucharest 2007, a fost mai degrabæ vorba de o strategie inversæ: a crea breøe cætre
arealul socialului, prin asigurarea prezenflei în mijlocul unor purtætori de mesaj uøor
accesibili. Proiectul a coborît în stradæ dezbaterile de idei, iar luæri de poziflie au fost
formulate în paginile a douæ suplimente în revistele Observator cultural øi Suplimentul
de culturæ.
Deøi artiøtii conceptuali experimentaseræ încæ din anii ’60 posibilitæflile transformærii
cærflii într-o lucrare de artæ, o suprapunere a acestora douæ, care sæ meargæ pînæ
la identificare, apare în cazul scenei româneøti ca o noutate absolutæ, iar colecflia Public,
prin inifliativa editærii „cærflilor de artist“, a acceptat provocarea lansærii acestui
tip de obiect de artæ. Semnificaflia cærflilor de artist din aceastæ colecflie este dublæ:
pe de o parte, ele încearcæ, întocmai cærflii tradiflionale, sæ genereze un anumit tip
de cunoaøtere, în ultimæ instanflæ cu intenflia dezvoltærii unei conøtiinfle sociale; pe
de altæ parte, producerea acestei cunoaøteri are loc prin reinventarea instrumentelor
analitice, de aceastæ datæ fiind angajate resorturile subiective ale artistului, o cunoaøtere
ale cærei idei sînt puse în circulaflie mai mult prin imagini øi mai puflin prin cuvinte.
Astfel au fost bookletul øi lucrarea Dialectics of Subjection #4 a Anettei Mona
Chiøa/Luciei Tkáčová, o privire ludicæ aruncatæ asupra modurilor de apropriere ale
politicului, publicaflia-inventar Contemporary Art Archive/Center for Art Analysis
1985–2007 a Liei Perjovschi, care marcheazæ punctul de început al unui proces de
redefinire pentru arhiva colectatæ de artistæ, cartea Postmodern Ex-communist produsæ
de Dan Perjovschi, care cuprinde desene øi graffitiuri incluse în ultimele sale
prezenfle expoziflionale, cartea de artist Tæcerea mieilor/The Silence of the Lambs a
lui Mircea Cantor, care comenteazæ situaflia unei practici sociale prinse între imobilitatea
tradiflionalului øi restricfliile impuse de aderarea la structurile instituflionale
europene, prima apariflie editorialæ a Nicoletei Esinencu pe piafla din România, cu
A(II)Rh+, acte de „subversiune performativæ“ 2 deja reprezentate pe multe din scenele
Occidentului, øi publicaflia grupului H.arta, H.arta 2008, de fapt o agendæ al cærei
caracter inovativ constæ în aceea cæ datele cuprinse în ea fac în multe cazuri trimitere
la evenimente cu o anumitæ semnificaflie pentru istoria noastræ mai mult sau mai
puflin recentæ. O publicaflie aparte este cea a lui Daniel Knorr, care se intituleazæ
68
Øerban Sturdza & Virgil Scripcariu
hot art 6 – H.C.L.M.B. 10/25/01/2001/ Landscape in the City’s backyard,
16 September, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007,
courtesy: Goethe-Institut Bukarest
which allowed the development of some long term projects, the
publishing of books in a new collection, Public, at the Idea Design
& Print Publishing House in Cluj and, finally, launching some artistic
projects in Bucharest’s public space.
Interventions: Thematizing the Public
It’s a common place that in Romania the oppositional domain
(sphere) represented by the critical writing culture crystallizes slowly.
Platforms and individual initiatives, which try not to let themselves
compromised by the lifestyle and image industry, have troubles in
ensuring their accessibility. In the case of the Spafliul Public Bucureøti
| Public Art Bucharest 2007 project, it had to do more with an
inversed strategy: creating breaches to the social area by ensuring
presence among some easily accessible message carriers. The project
descended the debates of ideas in the streets and stands have
been taken in the pages of two supplements issued by the magazines
Observator cultural and Suplimentul de culturæ.
Although the possibilities of transforming the book into an artwork
have been experimented by the conceptual artists as far back as the
’60s, an overlapping of the two, going all the way to their identification,
appears as an absolute novelty for the Romanian scene, and
the Public collection, due to the initiative to issue “artist books”,
has accepted the challenge of launching this type of art object.
The significance of the artist books in this collection is twofold: on
one side, just like the traditional book, they try to generate a certain
type of knowledge, in the last resort, with the intention of developing
a social consciousness; on the other side, the generation of this
knowledge takes place through the reinvention of the analytical
instruments, as this time the subjective resorts of the artists are
being engaged, a knowledge whose ideas are put into circulation
more through the use of images than of words. So were the booklet
and the work Dialectics of Subjection #4 of Anetta Mona Chiøa/Lucia
Tkáčová, a playful glance at the ways of appropriating the politics,
the inventory-publication Contemporary Art Archive/Center for Art
Analysis 1985–2007 of Lia Perjovschi, which marks the starting point
of a redefining process for the archive collected by the artist, the
book Postmodern Ex-communist, produced by Dan Perjovschi, which
includes drawings and grafitties from his last exhibition presences,
the artist book Tæcerea mieilor/The Silence of the Lambs of Mircea
Cantor, which comments on the situation of a social practice caught

Website (www.spatiul-public.ro) lounch, 20 July, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: e-cart and Goethe-Institut Bukarest
chiar Carte de artist. Knorr a produs 300 de exemplare unicat, între paginile sale
adunînd fragmente de gunoaie din diferite pærfli ale României, care, pe de o parte,
satisfac criteriile estetice ale unei lucræri de artæ prin aceea cæ, aflate sub o presiune
de 150 de tone, micile artefacte au læsat urme vizibile în paginile cærflii, configuraflii
ale unor contingenfle spafliale transmutate într-o narafliune a timpului nostru trecut,
pe de altæ parte ele reuøind sæ producæ un act de reflecflie asupra a ceea ce noi degajæm,
a ceea ce noi læsæm în urmæ, în ultimæ instanflæ, asupra reziduurilor subiectivitæflilor
noastre. 3
Intervenflii: aproprierea imaginii
În 1992, W. J. T. Mitchell, raportîndu-se la mult mediatizata „linguistic turn“ din mediul
filosofiei analitice a anilor ’60, anunfla în revista Artforum cæ træim vremurile unei
schimbæri de paradigmæ în øtiinflele umane øi ale culturii, prin care imaginea
înlocuieøte semnul ca obiect de studiu al acestora. E timpul unui „pictorial turn“ 4 ,
spunea Mitchell. Dar deja simptomatica acestei schimbæri de paradigmæ era datæ
în analizele situaflioniøtilor, cînd Guy Debord consacra conceptul de societate a spectacolului,
definind spectacolul ca puræ afirmare a aparenflei, o afirmare a vieflii sociale
ca puræ aparenflæ, acolo unde viafla era ucisæ prin re-prezentarea ei. O neliniøte
similaræ vom gæsi la Mitchell: dacæ schimbarea de paradigmæ trimitea la faptul cæ relafliile
sociale sînt acum mediate de imagini, apelul sæu atrægea atenflia asupra faptului cæ
noi încæ nu am înfleles structura øi funcflionalitatea lor, relaflia lor cu limbajul øi modul
lor de acfliune asupra observatorilor øi asupra lumii. Analiza lui Mitchell se îndrepta
înspre gæsirea unui punct de contact între iconologie øi ideologie, înflelegînd
ideologia în termenii unei iconologii care diagnosticheazæ.
Situarea discursului iconologico-ideologic în proximitatea celui despre spafliul public
ar putea avea consecinfle importante pentru constituirea unei arheologii a individului
contemporan. 5 O lucrare în care imaginile diagnosticheazæ leziunea
iremediabilæ produsæ asupra cortexului social, cauza unei percepflii de sine alterate,
este Istorie/Isterie, realizatæ de Dan Perjovschi în fafla Facultæflii de Arhitecturæ din
Bucureøti. Dan Perjovschi ne-a oferit o lucrare mutæ, ne-a oferit imagini mute, statui
vivante închipuind douæ personaje imersate deja în atemporalul memoriei colective,
un student øi un miner, care au încremenit timp de o sæptæmînæ (15–22
scena
between the immobility of the traditional and the restrictions
imposed by the adherence to the European institutional structures,
the first publication of Nicoleta Esinencu on the Romanian market,
with A(II)Rh+, acts of “performative subversion” 2 already represented
on many Western stages and the publication of the H.arta group,
H.arta 2008, actually a notebook whose innovative character consists
in the fact that the data contained in it refer, in many cases, to
events bearing a certain significance for our more or less recent history.
A publication out of the ordinary is Daniel Knorr’s, taking plainly
in its title (Carte de artist [Artist book]) the intentions of the whole
project. Knorr produced 300 unique copies, gathering inside them
fragments of waste from different areas of Romania, which on one
hand satisfy the aesthetical criteria of a work of art by the the fact
that, under a pressure of 150 tons, the small artifacts leave visible
traces on pages, configurations of spacial contingencies translated
into a naration of our past time, and on the other hand they are able
to produce an act of reflection upon that which we get rid off, that
which we leave behind, in other words, that which constitute the
remains of our own subjectivities. 3
Interventions: the Appropriation of the Image
In 1992, W. J. T. Mitchell, referring to the much mediated “linguistic
turn” in the area of analytical philosophy of the ’60s, announced in
the Artforum magazine that we live in the times of a paradigm shift
for human sciences and culture, causing image to replace the sign as
their study object. It’s time for a “pictorial turn” 5 , Mitchell said.
But the symptoms of this paradigm shift were already given in the
situationists’ analyses, when Guy Debord established the concept of
a society of spectacle, defining the spectacle as sheer affirmation of
the appearance, an affirmation of the social life as sheer appearance,
where life was killed by its representation. One may find a similar
concern in Mitchell: if the paradigm shift referred to the fact that
social relations are now mediated by images, his appeal drew attention
on the fact that we haven’t yet understood their structure and
functionality, their relation to the language and the way they act on
observers and on the world. Mitchell’s analysis attempted to find
a contact point between iconology and ideology, regarding ideology
in the terms of an iconology which gives diagnoses.
Positioning the iconological-ideological discourse in the proximity
of that about public space could have significant consequences on
69

Daniel Knorr
Trams and Institutions, 15 September – 15 October, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
70

Daniel Knorr
Trams and Institutions, 15 September – 15 October, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, photo: Cristi Dorombach, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
scena
71

septembrie 2007) în acelaøi loc, în aceleaøi poziflii, în acelaøi cod al aducerii aminte:
cele douæ personaje faflæ-cætre-faflæ, spate-cætre-spate, violenfla unuia asupra celuilalt.
Jocul de cuvinte din titlul lucrærii lui Dan Perjovschi ascunde de fapt cezura dialecticæ
a conøtiinflei unui observator imaginar, pentru care consemnarea textualæ ar trebui
sæ obiectiveze o privire lucidæ a faptelor, faptul care devine text, textul care devine
istorie, dar care este subminat de imagine, cea care creeazæ nebunia, percepflia falsæ,
conøtiinfla falsæ, isteria øi, în final, inevitabilul.
Pe acelaøi traseu, dar cu o altæ opticæ, se instaleazæ lucrarea artistei Anetta Mona Chiøa.
Øi totuøi aici nu este vorba despre o conøtinflæ falsificatæ prin prezenfla imaginii, ci mai
degrabæ de reacflia împotriva unei conøtiinfle adormite, sedate de repetitivitatea øi
similaritatea imaginilor care inundæ bazinul spafliului social. De-a lungul lunii iunie,
lucrarea de numai 45 de secunde a artistei a putut fi vizionatæ pe billboarduri, spaflii
de expunere publicitare din malluri øi în deschiderea filmelor din programul unor
cinematografe. Aceastæ intervenflie video poate fi interpretatæ ca o reacflie inversæ
la publicitatea instalatæ în spafliul public: îi împrumutæ agresivitatea øi violenfla, subversiunea
prin seducflie, forfla performativæ. Mesajul se instaleazæ neaøteptat: cel ce
vizioneazæ aøteaptæ docil invazia mesajului publicitar, însæ nu primeøte decît imaginea
unei tinere care îl priveøte cu ostilitate øi care îl întreabæ pur øi simplu „What
the fuck are you staring at? What the fuck are you looking for here?“ 6 Performanceul
singurului personaj din acest video reproduce doar simularea unui atac; de fapt,
el se refuzæ prin învæluire, un refuz care porneøte dinspre imagine pentru a genera
o reacflie similaræ la nivelul conøtiinflei privitorului. Imaginea nu se mai lasæ privitæ
øi, prin aceasta, nu face decît sæ construiascæ o rezistenflæ neînduplecatæ la orice
tentativæ de control. Ea eliminæ posibilitatea de a fi utilizatæ ca mijloc, devenind punct
terminus în sine, refracflie ce determinæ reflecflie.
Intervenflii: instituflii emergente
Un nou tip de spafliu public presupune exercifliul reevaluærii øi al reconceptualizærii;
punctul de sprijin vine din reproblematizarea institufliilor. E vorba aici de demascarea
celor deja nefuncflionale, dar øi de instituirea colectiv-intenflionalæ a unora noi.
Dincolo de suportul concret, institufliile au nevoie de legitimare colectivæ pentru
a exista. Ceva devine o instituflie numai dacæ este reprezentat, recunoscut øi, prin
aceasta, legitimat ca atare. O întrebare venitæ din imboldul de a chestiona avatarurile
structurale ale institufliilor a animat proiectul Tramvaie øi instituflii 7 al artistului Daniel
Knorr. Timp de o lunæ, începînd cu 15 septembrie, patru tramvaie au putut fi væzute
circulînd pe liniile Bucureøtiului, purtînd cu sine mærcile vizuale a patru instituflii creditate
cu cea mai mare încredere de cætre populaflia României: Biserica Ortodoxæ
Românæ, Armata, Poliflia øi Societatea de Cruce Roøie. Suportul actului artistic e determinat
de nevoia chestionærii acestui fapt certificat de sondajele de opinie øi considerat
neproblematic. A cælætori cu tramvaiele lui Daniel Knorr devine un prilej de
a ræspunde la cîteva întrebæri simple: Ce înseamnæ cæ sînt purtat de Bisericæ? (Asemeni,
sînt eu purtat de instituflie sau de Casa lui Dumnezeu?) Cum am ajuns sæ
fiu închis în vehiculul Polifliei? Care îmi sînt øansele de supraviefluire în aceastæ ambulanflæ
recondiflionatæ a Crucii Roøii? Devin flintæ în acest vehicul al Armatei øi mai ales
pentru cine lupt(æm)? Proiectul lui Daniel Knorr îøi regæseøte semnificaflia deplinæ doar
ca moment al unui act de reflecflie næscut în conøtiinfla cælætorilor sæi. Altfel, obiectele
artistului, care nu întîmpinæ nevoia unei ornamentæri a spafliului public (ca pete
de culoare în cîmpul vizual, ele sînt seci øi neatractive), ræmîn la simpla lor proprietate
de a fi obiecte. Ca preludiu al neliniøtii, tramvaiele lui Knorr problematizeazæ
contradicfliile ascunse în spatele acestor instituflii: între tradiflionalism øi modernism,
între dileme geopolitice øi izolare, între neputinfla øi dorinfla de a oferi „siguranflæ øi
încredere“, între viaflæ salvatæ øi valoarea sa monetaræ. Dincolo de toate aceste dileme
72
Anetta Mona Chiøa
What the fuck are you staring at!?, video, 2001–2007, intervention on digital screen,
20 June – 20 July, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007,
courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
establishing an archaeology of the contemporary individual. 5 A work
in which the images diagnose the irretrievable lesion caused to the
social cortex, the cause of an altered self-perception, is Istorie/
Isterie [History/Hysteria] produced by Dan Perjovschi in the front of
the Bucharest Architecture Faculty. Dan Perjovschi offered us a mute
artwork, mute images, living statues representing two characters
already immersed in the timelessness of collective memory, a student
and a miner, who froze for a week (September 15–22, 2007)
in the same spot, in the same positions, in the same code of recollection:
the two characters face-to-face, back-to-back, the violence
imposed by one on the other. What the wordplay in Dan Perjovschi’s
work conceals is, in fact, the dialectic caesura of an imaginary
observer’s consciousness, for which the textual recording should
objectivize a lucid glance at the facts, the fact becoming text, the
text becoming history, but which is being subverted by image, the
one creating madness, false perception, false conscience, hysteria
and, finally, the inevitable.
The work of the artist Anetta Mona Chiøa follows the same lines, but
takes on a different perspective. However, it is not about a conscience
falsified through the presence of the image, but rather about a dormant
conscience, sedated by the recurrent character and the similarity
of the images which flood the social space basin. During the month
of June, the artist’s 45 seconds long work could be seen on billboards,
on publicity display spaces and it opened movies in some
theatres’ program. This video intervention may be interpreted as
a contrary reaction to the publicity installed in the public space:
it borrows its aggressiveness and violence, its subversion through
seduction, its performative force. The message sets in unexpectedly:
the viewer waits docilely for the invasion of the publicity message,
but all he gets is the image of a young woman staring hostilely at him
and who simply asks him: “What the fuck are you staring at? What
the fuck are you looking for here?” 6 The performance of this video’s
single character only reproduces the simulation of an attack; in fact,
it refuses itself through encircling, a refuse coming from the image,
in order to generate a similar reaction on the level of the viewer’s
conscience. The image doesn’t let itself be watched at anymore and,
through this, is building a stubborn resistance to any attempt of control.
It eliminates the possibility of it being used as a means and
becomes the terminus point in itself, a refraction causing reflection.

alienante, în proiectul lui Daniel Knorr institufliile coboaræ din nou în stradæ, în sfera
publicæ. Ceea ce artistul face este nimic altceva decît gestul simplu al returnærii lor
cætre oameni.
O simplæ curiozitate iniflialæ, ce putea fi satisfæcutæ cu mijloacele modeste ale unui aparat
foto analogic, s-a transformat ulterior pentru Mircea Cantor într-o oportunitate
de analizæ øi comparaflie pe termen lung. Lucrarea sa video Tæcerea mieilor s-a concentrat
asupra unei practici pe cale de dispariflie, cea a tæierii mieilor în pieflele oraøelor,
odatæ cu pregætirea særbætorii pascale. Lucrarea abundæ în imaginea însîngeratæ a
animalelor sacrificate, însæ concluzia se lasæ totuøi aøteptatæ. Încæ un work in progress,
Tæcerea mieilor prefigureazæ momentul critic, dar încæ nu îl împlineøte. Existæ analogia
cu universul lui Hannibal Lecter, însæ ne lipseøte ghidul care sæ ne spunæ încotro
trebuie sæ ne îndreptæm. În lipsa punctelor de sprijin, tentaflia e cea de a cæuta dincolo
de drama celor pentru care a creøte aceste animale øi a le sacrifica devine un mijloc
de existenflæ, dramæ cauzatæ de impunerea unor noi reglementæri României de cætre
structurile europene. În spatele întrebærii adresate de cætre artist „Cum vedefli viitorul
acestei practici?“ ræmîne imaginea mieilor care, mufli, se îndreaptæ spre tæiere.
Contribuflia Liei Perjovschi a venit sub forma confirmærii unei practici deja devenite
obiønuinflæ în Occident: aceea a open studio-ului. Pentru opt ore în fiecare zi, timp
de o sæptæmînæ, uøa atelierului artistei a ræmas deschisæ oricærei priviri curioase asupra
conflinutului arhivei la care Lia Perjovschi lucreazæ de 22 de ani. Pentru mediile artistice
din România, Arhiva de Artæ Contemporanæ/Centrul de Analizæ a Artei (CAA),
care pentru o vreme va intra într-o fazæ de renegociere cu sine însæøi/însuøi, nu mai
are nevoie de niciun fel de prezentare. 8 Sæ spunem însæ cæ prin încercarea acestui
experiment, al open studio-ului, prin faptul cæ arhiva se deschide spafliului public,
CAA devine un mediu al producfliei de cunoaøtere øi al schimbului de informaflie
øi, în acelaøi timp, un proces inifliat nu sub forma încercærii unei noi muzeificæri, ca
tentativæ de creare a unui spafliu public clasic, ci, mai degrabæ, sub cea a revizitærii
øi reevaluærii tematice, în fine, sub forma reconceptualizærii øi repoziflionærii strategice
în regiunile nou-deschise ale artei contemporane.
Intervenflii: rezistenflæ øi revoltæ
La ultimul gay fest a avut loc un eveniment neobiønuit pentru spafliul public românesc,
devenind o premieræ pentru cel mediatic. Contrademonstraflia miøcærii
extremiste Noua Dreaptæ a întîmpinat rezistenfla unui grup de gherilæ urbanæ, o variantæ
a germanei Antifa. A fost, poate, primul semn cæ în România încep sæ se cristalizeze
microsfere ale rezistenflei, adeværate comunitæfli critice alternative. Proiectul
grupului H.arta este cu atît mai inovativ, cu cît øi-a propus sæ creeze conexiuni între
diferite astfel de voci subterane, într-o continuare fireascæ a unei inifliative mai vechi,
cea de a realiza o imagine omogenæ „despre noi øi ceilalfli“ 9 , plecînd de la teme sensibile
pentru societatea româneascæ. Avînd patru puncte de orientare, în tematicile
postcomunismului, feminismului, educafliei øi display-ului, øi ca urmare a unui proces
intens de cercetare øi documentare, cele trei artiste (Maria Crista, Anca Gyemant,
Rodica Tache) au invitat timp de o lunæ în spafliul Ordinului Arhitecflilor din
România, devenit project space H.arta, aceste grupuri de activiøti ale spafliului public
românesc øi internaflional 10 , cu scopul de a construi un corp de dezbateri ale
cæror concluzii comune vor fi fæcute cunoscute opiniei publice în diverse forme (comunicate,
postere, flyere etc.). Intenflia de a construi o viziune a rezistenflei vine
astfel sæ întîmpine perspectiva unui spafliu public aflat în refugiu, subiect al violenflelor
simbolice øi structurale.
Tot din perspectiva rezistenflei a vorbit inifliativa lui Øerban Sturdza øi a lui Virgil Scripcariu,
cea a unei întîlniri cu o livadæ de cireøi moartæ. hot art 6/Peisaj în curtea din
dos a oraøului e povestea unei recuperæri øi a protestului mut. Recuperarea e de
scena
Interventions: Emergent Institutions
A new type of public space implies the practice of re-evaluating and
re-conceptualising; the guiding point comes from the re-problematization
of the institutions. It is about exposing the already non-functional
ones, but also about the collective-intentional establishment of
new ones. Besides the actual support, institutions need a collective
legitimacy in order to exist. Something becomes an institution only if
it is represented, recognized and, as a result, legitimatized as such.
A question driven by the impulse to discuss the structural avatars of
the institutions gave life to the project Tramvaie øi instituflii [Trams
and institutions] 7 of the artist Daniel Knorr. For a month, starting on
September 15, four trams could be seen on Bucharest’s tracks carrying
along the visual marks of four institutions, credited in the highest
degree by Romania’s population: the Romanian Orthodox Church,
the Army, the Police and the Red Cross Society. The support of the
artistic act is determined by the need to question this fact, which is
certified by the opinion surveys and considered non-problematic.
Riding with Daniel Knorr’s trams becomes an opportunity to answer
some simple questions: what does it mean that I’m being carried by
the Church? (likewise, am I being carried by the institution or by the
House of God?). How did I end up being locked in the Police vehicle?
What are my odds of surviving in this restored ambulance of the Red
Cross? Am I becoming a target in this Army vehicle and especially
who are we fighting for?
Daniel Knorr’s project achieves its complete significance only as a
moment of a reflective act generated in his passengers’ conscience.
Otherwise, the artist’s objects, which don’t meet the need of an
ornamentation of the public space (as colour spots in the visual field,
they are arid and unattractive) stick to their sheer characteristic of
being objects. As a prelude to concern, Knorr’s trams problematize
the contradictions hidden behind these institutions: between traditionalism
and modernism, between geopolitical dilemmas and isolation,
between the incapacity and the desire to offer “safety and
trust”, between saved life and its monetary value. Beside all these
alienating dilemmas, in Daniel Knorr’s project the institutions
descend again in the streets, in the public sphere. What the artist
is doing is nothing else but the simple gesture of returning them
to the people.
A simple initial curiosity, which could have been satisfied through
the modest means of an analogue photo camera, subsequently
became an opportunity for a long term analysis and comparison
for Mircea Cantor. His video work Tæcerea mieilor [The silence of
the lambs] focuses on a practice which is on the brink of extinction,
namely, killing lambs in city markets for the celebration of the paschal
feast. The work abounds in bloody images of the sacrificed animals,
but the conclusion is still to be formulated. As another work in
progress, The Silence of the Lambs prefigures the critical moment,
but it doesn’t accomplish it. There we have the analogy with
Hannibal Lecter’s universe, but we lack the guide telling us where
we should be heading to. In the absence of some guiding lines,
the temptation emerges to look beyond the drama of those for which
breeding these animals and sacrificing them becomes a means
to survive, a drama caused by the imposition of new regulations to
Romania by the European structures. Behind the question addressed
by the artist, “How do you see the future of this practice?” remains
the image of the lambs who head silently to the slaughter.
The contribution of Lia Perjovschi came to confirm a practice already
accustomed in the West: that of the open studio. For eight hours
each day, for a week, the door to the artist’s studio remained open
to any curios glance at the content of the archive Lia Perjovschi is
working at for 22 years. For the artistic media in Romania,
Arhiva de Artæ Contemporanæ/Centrul de Analizæ a Artei (CAA)
[Contemporary Art Archive/Art Analysis Centre (AAC)], which is
about to go through a re-negotiation phase with itself for some time,
doesn’t need any presentation. 8 Let’s just say that by attempting this
experiment, the open studio, by the fact that the archive is opening
73

Dan Perjovschi
Monument (History/Histeria 2), living sculpture, 15–22 September, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
scena
75

fapt gestul simbolic al celor doi de a salva urmele unei constelaflii moarte, cea a livezii
de cireøi tæiate, pentru ca în locul ei sæ se construiascæ un nou centru comercial.
Protestul e chiar cel al trunchiurilor, mut în urma vieflilor lor ucise, mut în urma aneantizærii
spafliului verde, dar totuøi prezent ca survenire în baricada imaginaræ pe care
ele o constituie. 419 forme pietrificate devin echivalentul a 1676 de viefli noi care
ar putea sæ vinæ (pentru fiecare copac tæiat, patru copaci nou-plantafli într-un parc,
pe marginea unui lac, oriunde), dar care încæ întîrzie. Acfliunea e poate un conciliu
funerar, dar care se sustrage mereu performærii ultimului serviciu.
A merge direct cætre miezul problemei, dincolo de simularea pacificærii, dincolo de
simulacrul clamærii disparifliei diferenflelor, pentru ca analiza sæ ræstoarne un ræspuns
indezirabil: grupa øi culoarea sîngelui – aceasta este odiseea personajelor din A(II)
Rh+, piesa Nicoletei Esinencu. Ele øi-au început istoria prin a fi simple voci: „fiara
mea este cea mai frumoasæ flaræ din lume / […] Propun sæ gæsim o flaræ, sæ plætim
o flaræ, în care sæ emigreze tofli fliganii / bulgarii / maghiarii / americanii / arabii / ruøii
/ nemflii din flara noastræ“. Locul nu a contat: a fost doar o întîmplare cæ evenimentul
s-a consumat pe strada Lizeanu, la fel de bine am fi putut fi pretutindeni. Aici a
existat un gard de tablæ care separa pe cei ce ascultau de cei ce vorbeau. Ultimii
s-au închis în curtea unui punct de colectare a fierului vechi. Între ei, Denisa nu era
actriflæ profesionistæ, ci unul din romii care locuiesc în aceastæ zonæ. Pentru ea, a face
parte din A(II)Rh+ nu a mai presupus gestul simulærii, ci chiar pe cel al repetærii vieflii
de zi cu zi. Acceptarea ei devine semnul respingerii unei atribuiri: o dublæ negativitate,
aceea de a fi un rom care protesteazæ chiar împotriva lui însuøi, se transformæ
într-o pozitivitate. Denisa s-a deconstruit cultural pe sine øi a devenit un simplu
cetæflean. Dincolo de gard, spectatorii nu au putut decît sæ asculte, dar øi pentru ei
a survenit acelaøi rezultat: rasismul devine un alien, pentru cæ, færæ faflæ, el este inuman.
Aøteptarea de a vedea chipuri, nervoasæ la început, a devenit liniøtitæ; abia
atunci personajele au ieøit afaræ din curte øi au început sæ îøi facæ traseul lor obiønuit
prin cartier. De data aceasta însæ, nu mai era vorba de colectarea fierului vechi,
ci a privirilor curioase ale locatarilor din blocurile învecinate, a întrebærilor tæcute, în
fine, o curiozitate care a devenit normalitate pentru o sæptæmînæ – pelerinajul
A(II)Rh+ s-a repetat în fiecare zi, doar obiectul zilei de uræ generalæ schimbîndu-se.
Indivizibilul majoritæflii se separæ în microdiviziuni.
În loc de epilog...
o aøteptare. În urmæ au ræmas o documentare, o serie de cærfli care aøteaptæ sæ fie
digerate, relaflii noi, dezbateri ale cæror concluzii au ræmas deschise øi oamenii obiønuifli
confruntafli cu alt fel de situaflii. S-a consumat primul episod, îl aøteptæm pe urmætorul.
76
itself to the public space, AAC becomes a medium for the knowledge
production and the information exchange and, at the same
time, a process initiated not as an attempt to perform a new museification,
to create a classic public space, but rather as a thematic revisitation
and re-evaluation, finally, as a re-conceptualization and a
strategic re-positioning within the recently open regions of contemporary
art.
Interventions: Resistance and Revolt
At the last gay fest, an event unusual for the Romanian space has
taken place, becoming a premiere for the media. The counterdemonstration
of the extremist movement Noua Dreaptæ [The New
Right] encountered the resistance of an urban guerrilla group, a version
of the German Antifa. It was, maybe, the first sign that microspheres
of resistance, actual alternative critical communities, start
to crystallize in Romania. The project of the H.arta group is innovative
to a great extent, in as far as it intends to create connexions
between different such subterranean voices, in a natural continuation
of a prior initiative, that of realizing a homogenous image
“about us (and) the others” 9 , starting from themes which are sensible
for the Romanian society. Finding four guiding points in the themes
of post-communism, feminism, education and display, and as the
result of an intense process of research and documentation, the
three artists (Maria Crista, Anca Gyemant, Rodica Tache) have invited
for a month, in the venue of the Romanian Architects Order,
turned into project space H.arta, these groups of activists in the
Romanian and international public space 11 , with the purpose of
building a body of debates, whose common conclusions would
be made public under various forms (communicates, flyers etc).
The intention of building a vision of resistance is thus meeting the
perspective of a public space in retreat, subject to symbolical and
structural violence.
The perspective of resistance was also embraced in Øerban Sturdza
and Virgil Scripcariu’s initiative, that of meeting a dead cherry tree
meadow. hot art 6/Peisaj în curtea din dos a oraøului [hot art 6/Scene
from the city backyard] is the story of retrieval and mute protest.
The retrieval is, in fact, the symbolic gesture of the two to save
a dead constellation, that of the cherry tree meadow cut in order
to make place for a new commercial centre. The protest is that of
the very logs, mute as a result of their killed lives, mute as a result
of the annihilation of the green area, but nevertheless present
through its intervention on the imaginary barricade they constitute.
419 petrified forms become the equivalent of new 1,676 new lives
which could come (for each cut tree, four new trees, planted in a
park, on a lake’s bank, anywhere), but which are late still. The action
may be a funerary council, but it always evades the performance of
the last rites.
Going straight to the core of the problem, beyond simulating the
pacification, beyond the simulacrum of claiming the vanishing of the
differences, in order for the analysis to return an undesirable answer:
the blood type and colour – this is the odyssey of the characters in
A(II)Rh+, Nicoleta Esinencu’s piece. They started by being simple
voices: “My country is the most beautiful country in the world / . . .
I propose we find a country, pay for a country whereto all the
Gypsies / Bulgarians / Hungarians / Americans / Arabians / Russians /
Germans in our country should emigrate.” The location was not
important: it was only by chance that the event took place on
Lizeanu Street, a place as good as any other. There was a sheetmetal
fence separating the listeners from those who talked.
The latter enclosed themselves in the yard of a scrap metal collecting
centre. Among them, Denisa was not a professional actress, but
one of the rroms living in the neighbourhood. For her, being a part
of the A(II)Rh+ didn’t imply the gesture of simulation, but the very
gesture of repeating day to day life. Her acceptance becomes the
sign of rejecting an assignation: a double negation, that of being
a Roma protesting against herself becomes something positive.

Note:
* Cu titlul „Mobilizînd resursele opoziflionalitæflii“ Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007“, o variantæ
a textului de faflæ a fost publicatæ în Vector – artæ øi culturæ în context, nr. 4, 2007.
1. Vezi interviul luat lui Marius Babias de cætre Timotei Nædæøan, „A asigura hegemonia asupra simbolicului
øi imaginarului din arta criticæ“, in IDEA artæ + societate, #26, 2007, republicat în Observator cultural, nr.
133 (390), 20–26 septembrie 2007.
2. Vezi textele Mirellei Nedelcu-Pætureanu øi ale Iuliei Popovici din Observator cultural, nr. 133 (390), 20–26
septembrie 2007.
3 O discuflie asupra acestei cærfli o face Øtefan Tiron, în paginile aceluiaøi numær din Observator cultural.
4. Vezi W. J. T. Mitchell, „Der Pictorial Turn“, in Christian Chravagna (ed.), Privileg Blick. Kritik der visuellen Kultur,
Berlin, ID Verlag, 1997, pp. 15–40. De asemenea, un comentariu asupra consecinflelor acestei teze
poate fi urmærit in Marius Babias, Recucerirea politicului. Economia culturii în societatea capitalistæ, traducere
de Cristian Cercel, revizuitæ de Vlad Morariu, Cluj, Idea Design & Print, 2007, pp. 113–118.
5. O încercare în acest sens e constituitæ de analiza din acum faimoasa lucrare Videograme dintr-o revoluflie a
artiøtilor Andrei Ujicæ øi Haroun Farocki.
6. Lucrarea poate fi vizionatæ pe site-ul proiectului www.spatiul-public.ro.
7. Vezi øi textul pe care l-am scris despre acest proiect, „Daniel Knorr: Tramvaie øi instituflii“, in Observator
cultural, nr. 133 (390), 20–26 septembrie 2007.
8. Pentru cei mai puflini familiarizafli cu acest proiect, poate fi consultat, de exemplu, Raluca Voinea, „CAA,
un proiect de Lia Perjovschi“, în Vector – artæ øi culturæ în context, nr. 1, 2005 øi Elena Crippa & Lia Perjovschi,
„CAA – Lia Perjovschi“, traducere de Andrei State øi Veronica Lazær, în IDEA artæ + societate, #23,
2006.
9. În acest sens, vezi publicaflia Despre noi øi ceilalfli, autoprodusæ de grupul H.arta în 2006.
10. Au fost prezenfli, printre alflii, activiøti locali Food Not Bombs, membri ai comunitæflilor gay, lesbiene, bisexuali,
persoane transgender, membri ai miøcærilor antiglobalizare, membri ai comunitæflii Indymedia România,
activiøti împotriva discriminærii øi rasismului etc.
Mircea Cantor
The Silence of the Lambs, still from the video, October 15, Spafliul Public Bucureøti | Public
Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest
scena
Denisa culturally deconstructed herself and became a simple citizen.
Beyond the fence, the viewers could only listen, but for them, too,
the result was the same: racism becomes an alien because, in the
absence of a face, it becomes inhuman. The expectance of seeing
faces, nervous in the beginning, became a calm one; it was only then
that the characters came out of the yard and started to follow their
usual route around the neighbourhood. This time, it was not about
collecting scrap metal anymore, but about the curious glances of the
tenants in the neighbouring blocks, about the silent questions, finally,
a curiosity which turned to normality for a week – the A(II)Rh+
pilgrimage repeated each day, as only the object of general hatred
changed. The indivisible of the majority separates into micro-divisions.
Instead of an Epilogue...
an awaiting. What’s left is a documentation, a series of books waiting
to be digested, new relations, debates whose conclusions remained
open and ordinary people confronted with a different kind of situations.
The first episode has consumed, we are waiting for the next.
Traducere de Alex Moldovan
Notes:
* A version of this text has been published in Vector – artæ øi culturæ în
context, No. 4, 2007, under the title “Mobilizînd resursele opoziflionalitæflii:
Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007”.
1. See the interview realized by Timotei Nædæøan with Marius Babias
“Ensuring Hegemony Over Critical Culture Symbolic and Imaginary”,
in IDEA artæ + societate, #26, 2007, republished in Observator
cultural, No. 133 (390), September 20–26, 2007.
2. See the texts of Mirella Nedelcu-Pætureanu and Iulia Popovici in
Observator cultural, No. 133 (390), September 20–26, 2007.
3. Øtefan Tiron proposes a discussion upon this book in the pages of the
same issue of Observator cultural.
4. See W. J. T. Mitchell, “Der Pictorial Turn”, in Christian Chravagna
(ed.), Privileg Blick. Kritik der visuellen Kultur, Berlin, ID Verlag, 1997,
pp. 15–40. Also, a commentary on the consequences of this thesis
may be observed in Marius Babias, Recucerirea politicului: Economia
culturii în societatea capitalistæ, translated by Cristian Cercel, revised
by Vlad Morariu, Cluj, Idea Design & Print, 2007, pp. 113–118.
5. An attempt in this regard is represented by the analysis of now
famous Videograms of a Revolution, by the artists Andrei Ujicæ
and Haroun Farocki.
6. The work can be seen on the project’s site, www.spatiul-public.ro.
7. Also, see the text I have written about this project, “Daniel Knorr:
Tramvaie øi instituflii”, in Observator cultural, No. 133 (390),
September 20–26, 2007.
8. Those less familiarized with this project may consult, for example,
Raluca Voinea, “CAA, un proiect de Lia Perjovschi”, in Vector – artæ
øi culturæ în context, No. 1, 2005 and Elena Crippa & Lia Perjovschi,
“CAA – Lia Perjovschi”, translated by Andrei State and Veronica
Lazær, in IDEA artæ + societate, #23, 2006.
9. In this respect, see the publication Despre noi (øi) ceilalfli, self/produced
by the H.arta group in 2006.
10. Among others, there were local activists from Food Not Bombs, members
of the gay, lesbian communities, bisexuals, transgender persons,
members of the anti-globalization movements, members of the
Indymedia Romania community, activists against discrimination
and rasism.
77

Optimistul internaflional la Istanbul
Raluca Voinea
A 10-a Bienalæ Internaflionalæ de la Istanbul, 8 septembrie – 4 noiembrie
A zecea ediflie a Bienalei de la Istanbul a constat într-o serie de expoziflii øi evenimente
care au încercat sæ se adapteze la particularitæflile istoriei recente a oraøului
øi în acelaøi timp sæ-l plaseze într-un context internaflional. Cu un titlu la fel de pretenflios
ca al majoritæflii bienalelor, dar oferind mai multe aøteptæri în ceea ce priveøte relevanfla
acestei bienale pentru contextul politic actual, a zecea Bienalæ de la Istanbul
nu a fost un pretext artistic neinteresant, dar nu a reuøit sæ fie mai mult de atît. Deøi
intenfliile curatorului au fost de a crea o structuræ complexæ, care sæ depæøeascæ tipul
de festival influenflat de piaflæ øi uøor de consumat de cætre public, a reuøit numai
sæ realizeze un traseu destul de dificil al bienalei (amplasamentele erau ræspîndite
în oraø øi nu toate erau uøor de gæsit), dar nu a construit o expoziflie substanflialæ
care sæ ofere posibile soluflii pentru a contracara starea actualæ a vieflii într-o lume
a precaritæflii øi a ræzboiului global. Cu un text curatorial abuzînd de termeni precum
„Lumea a Treia“ øi o selecflie de artiøti care numai parflial susflin acest interes, cu o
expunere care s-a dorit provocatoare, dar a generat în multe cazuri confuzie, „Not
only possible, but also necessary: optimism in the age of global war“ [Nu doar posibil,
dar øi necesar: optimismul în epoca ræzboiului global], a fost o bienalæ privilegiind
mai degrabæ iluziile decît optimismul.
Cu excepflia cazului în care am putea lua citatele poetice, precum cel scris în neon
pe faflada clædirii Antrepo nr. 3 (unul dintre locurile bienalei) de cætre artistul Yang Jiechang:
I Believe in Angels [Cred în îngeri], drept îndemnuri la optimism. Cel puflin acesta pare
sæ fi fost cazul pentru artistul însuøi, care s-a decis sæ realizeze aceastæ lucrare drept
ræspuns la ciocnirile violente de pe stræzile Istanbulului din 1 mai 2007, ce i-au reamintit
de cele din piafla Tiananmen din 1989. Dacæ noi, ca spectatori, nu ne informam
imediat asupra originilor lucrærii, am fi asociat-o mai degrabæ cu firma exterioaræ, situatæ
în vecinætate, a muzeului Istanbul Modern (fostul depozit Antrepo nr. 4, acum muzeu
privat de artæ modernæ din Istanbul), care era acoperitæ, de cætre artista Ayse Erkmen,
cu material textil aurit, reprezentînd o adaptare a lucrærii pe care ea a realizat-o pentru
a doua ediflie a Bienalei de la Istanbul øi care acum fæcea parte dintr-o expoziflie
cu selecflii din cei 20 de ani ai acestui eveniment, organizatæ de Istanbul Modern. Aceastæ
expoziflie putea de fapt sæ determine pe oricine sæ aprecieze bienala curentæ, chiar
dacæ ar fi fost numai pentru faptul cæ aceasta era un eveniment viu, arætînd cum bienalele
sînt concepute sæ provoace expozifliile instituflionale øi sæ creeze un discurs mai
larg øi mai angajat cu øi despre oraø. Bienala lui Hou Hanru a reuøit aceasta mæcar în
privinfla unui aspect, atrægînd atenflia asupra cîtorva dintre locurile pe care le-a folosit.
În primul rînd, ea a pæstrat deplasarea edifliei anterioare de la siturile turistice øi istorice
cætre partea modernæ a oraøului øi a abordat cîteva probleme privind viitorul acestor
locuri în contextul dezvoltærii Istanbulului.
AKM (Atatürk Kültür Merkezi [Centrul Cultural Atatürk]), situat în piafla Taksim øi gæzduind
instituflii precum Orchestra Simfonicæ de Stat din Istanbul, a ars în 1970, curînd
dupæ inaugurarea sa, øi a fost refæcut cîfliva ani mai tîrziu. Acum, în procesul de
gentrificare a zonei, este în pericol de a fi înlocuit, o clædire postmodernæ de birouri
urmînd sæ-i ia locul, iar o dezbatere este în curs despre soarta clædirii øi eventuala
RALUCA VOINEA træieøte la Bucureøti. Critic de artæ øi curator, conduce Asociaflia E-cart.ro. Coordonator
al proiectului Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007.
78
OPTIMIST INTERNATIONAL – THE ISTANBUL CHAPTER
Raluca Voinea
10th International Istanbul Biennial, 8 September – 4 November
The 10th edition of Istanbul Biennial was a series of exhibitions and
events which tried to adapt to the particularities of Istanbul’s recent
history while at the same time placing it in a global context. With a
title as pretentious as most of the biennials’ titles, but setting more
expectations to the relevance of the biennial for the political urgencies
in which we are constrained to perceive the art of today, the
10th Istanbul Biennial was not an uninteresting art pretext but failed
to be more than that. While the curator’s intentions were to create a
complex structure which could be more than a festival influenced by
the art market and easily consumable by the audience, he only succeeded
to make the parcours of the biennial a difficult adventure, as
the venues were spread throughout the city and some were not easy
to find, but he didn’t provide a substantial show which can leave one
thinking of real solutions to counter-act the current state of living in
a world of precariousness and global warfare. With a concept abusing
terms such as “The Third World” and a selection of artists which
only partially held up this focus, and with a display which wanted to
appear provocative but was rather confusing, “Not only possible, but
also necessary: optimism in the age of global war” was a biennial
privileging more wishful thinking than optimism.
Unless one could take poetic quotes such as the one written in neon
on the façade of the Antrepo no. 3 building (one of the biennial venues)
by the artist Yang Jiechang: I Believe in Angels, as calls for optimism.
For the artist this seemed to be the case, as the decision to
realise this work came in response to violent crashes in the streets
of Istanbul on the 1st of May 2007, but also as a recalling of the
Tiananmen Square in 1989. If we didn’t immediately inform ourselves
on the background of the work, we would rather tend to associate
it with the exterior sign, situated in its vicinity, of Istanbul
Modern (former Antrepo no. 4 and now Istanbul’s private Modern
Art Museum), which was covered in golden fabric by Ayse Erkmen,
an adaptation of the work she has realised for the 2nd Istanbul Biennial,
now as part of an exhibition showing highlights of 20 years of
this event. The exhibition at Istanbul Modern could actually make
one enjoy the current biennial, even if it was only for the fact that
the latter was alive and showing how biennials are made to challenge
institutional exhibitions, and to create a wider and more
engaged discourse about and with the city. Hou Hanru’s biennial
managed this at least in one point, drawing attention to some of the
venues it used. First of all, it continued the previous edition’s shift
from the tourist and historic sites towards the modern part of the
city and it actually addressed some concerns regarding these
venues’ future in the context of Istanbul’s development.
AKM (Atatürk Kültür Merkezi [Atatürk Cultural Centre]), situated in
Taksim square and hosting institutions such as the Istanbul State
Symphony Orchestra, burnt down in 1970, soon after its construction,
and was rebuilt a few years later. Now it is in danger of being
replaced in the process of gentrification of the area, a post-modern
RALUCA VOINEA lives in Bucharest. Art critic and curator, she is running
the NGO E-cart.ro. Coordinator of the project Spafliul Public Bucureøti |
Public Art Bucharest 2007.
Tadej Pogacar
CODE: Red Brasil, Daspu, video, T-shirts, and bridal gown made from sheets and cloth from “love hotels” in Rio, 2006–2007, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist

AKM, view from the exhibition, photo: Muammer Yanmaz
AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

AKM, view from the exhibition, photo: Pelin Erdogan
AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

pæstrare a ei ca un simbol al modernizærii Turciei. Aceastæ dezbatere a constituit punctul
de pornire pentru selecflia lui Hou Hanru prezentatæ la AKM, numitæ Burn it or
not? [Sæ ardæ sau nu?]. Scopul curatorului a fost sæ aducæ AKM în atenflia publicæ, prezentînd
lucræri care reflectæ asupra disparifliei acestui tip de monumente în era post-Ræzboiul
Rece øi asupra eøecului utopiilor socialiste în arhitecturæ øi educaflie. În ciuda intenfliilor,
designul clædirii, care nu a oferit spaflii reale pentru expunere, øi estetica bazatæ pe
luminæ øi reflexie au fæcut ca prezentarea lucrærilor de artæ contemporanæ în acest
spafliu sæ fie o misiune foarte dificilæ. Provocærilor fizice ale spafliului li s-a adæugat preferinfla
curatorului pentru o selecflie suprailustrativæ. Dacæ, de exemplu, fotografiile manipulate
ale lui Vahram Aghasyan, arætînd clædiri sovietice fantomatice inundate de apæ,
clædiri ce aparflin unei zone rezidenfliale începute în 1989 în oraøul armean Gyumri
øi niciodatæ terminatæ, reprezentau o reamintire a sorflii utopiei sociale a modernismului
øi a denaturærii idealurilor sale arhitecturale, atunci cînd acest mesaj a fost repetat
prin alte serii de fotografii documentare (UN – United Nations a lui Daniel Faust, Hotel
Rossija a lui Markus Krottendorfer), el a devenit didactic øi, în unele cazuri, a dat o
notæ decorativæ lucrærilor (aøa cum a fost cazul cu seria lui Tomoko Yoneda, After the
Thaw [Dupæ dezghefl], reprezentînd fotografii ale unor relicve socialiste din Ungaria
øi Estonia, serie expusæ într-o zonæ de relaxare din hol). Deøi aspirînd sæ aducæ o dozæ
de energie proaspætæ în clædire øi sæ o facæ vizibilæ ca o prezenflæ culturalæ importantæ
în oraø, expoziflia realizatæ la AKM a copleøit vizitatorul cu o exageratæ atitudine
melancolicæ øi o imagisticæ dominantæ bazatæ pe artificialitatea unei arhitecturi øi a unui
peisaj lipsit de prezenfla umanæ. Au fost øi excepflii, precum instalaflia audio Memories
on Silent Walls [Amintiri pe perefli tæcufli], a lui Erdem Helvaciog˘lu, care a constat
în înregistræri ale producfliilor care au avut loc la AKM de-a lungul timpului øi interviuri
despre acest loc øi viitorul lui. Aceasta a fost o lucrare site-specificæ nu numai în conflinut,
dar øi în felul în care se infiltra în clædire, færæ sæ reproducæ în mod nenecesar elementele
de design ale acesteia. De asemenea, lucrarea putea fi ascultatæ în timp ce spectatorul
privea prin ferestrele mari activitatea din piafla Taksim, un loc cu o importanflæ
politicæ øi istoricæ profundæ pentru Istanbul, în care cîfliva zeci de oameni au fost uciøi
în timpul demonstrafliilor de 1 mai din 1977, în care cortegiul participînd la înmormîntarea
jurnalistului armean Hrant Dink, asasinat în ianuarie 2007, nu a îndræznit sæ se
opreascæ pentru a-øi striga sloganurile de tipul „Sîntem cu toflii armeni“, dar unde oameni
înarmafli cu steagul naflional s-au adunat anul acesta de ziua republicii pe 30
octombrie, împreunæ cu sentimentele lor antikurde care însoflesc særbætoarea naflionalæ.
Niciunul dintre aceste moduri problematice în care spafliul public este impregnat
cu reprezentæri sîngeroase øi confrontaflionale nu a fost reflectat în expoziflia lui
Hou Hanru de la AKM øi ne întrebæm dacæ arhitectura, extrasæ din mediul sæu, poate
fi contextualizatæ astfel, mai ales atunci cînd vorbim despre o clædire publicæ precum
aceasta, cu o asemenea valoare simbolicæ ridicatæ. Totuøi, nu ar trebui sæ judecæm
o expoziflie pe baza a ceea ce nu este, ci mai degrabæ în virtutea a ceea ce încearcæ
sæ fie. Burn it or not? nu a oferit un ræspuns clar cu privire la capacitatea artei de a determina
o dezbatere realæ asupra locului culturii într-o societate care se predæ interesului
capitalist, dar cu toate acestea a avut meritul de a aduce AKM în atenflie, øi cu
siguranflæ a fost partea cea mai apreciatæ din bienalæ.
Un alt complex arhitectural modernist care este în pericolul de a fi demolat øi care
a fost folosit ca amplasament pentru bienalæ este IMÇ (Istanbul Manifaturacilar Çarøisi
[Piafla Comercianflilor de Textile Istanbul]). Conceput la sfîrøitul anilor 1950 ca o referinflæ
modernæ la Bazarul Mare øi fæcînd legætura dintre oraøul vechi øi noul centru urban,
proiectul s-a dorit o soluflie mai bunæ pentru comercianflii de textile care-øi desfæøurau
activitatea în partea veche a oraøului. Patru decenii mai tîrziu, sutele de mici magazine
ale complexului s-au diversificat în sectoare comerciale diferite, incluzînd, de
exemplu, decorafliuni interioare sau muzicæ. Unele dintre magazinele goale au fost
82
AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan
IMC, view from the exhibition, photo: Pelin Erdogan

AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan
Vahram Aghasyan
Ghost City, C-print, 100 × 130 cm, 2005, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist
scena
building is planned to take its place and a debate is rousing if the
building should be kept, as a symbol of Turkey’s modernization.
It was this debate the starting point for Hou Hanru’s selection at
AKM, called Burn it or not? His aim was to bring public attention to
the building and its fate by presenting works which reflect on the
erasure of such monuments in the post-Cold War era and the failure
of socialist type of utopias and their architectural and educational
apparatuses. However, the building’s design as a concert hall, which
didn’t offer real spaces for exhibiting, and the aesthetic based on
light and reflection made the presentation of contemporary works
there a difficult task. To the physical challenges of the space was
added the curator’s decision for over-illustration. If Vahram
Aghasyan’s manipulated photographs showing Soviet ghostly buildings
overrun by water in a residential area which was started in 1989
in the Armenian city of Gyumri and never finished, represented a
haunting reminder on the fate of social utopia of modernism and the
perversion of architectural ideals, already when this message was
repeated through other series of documentary photography (Daniel
Faust’s UN – United Nations, Markus Krottendorfer’s Hotel Rossija),
it became didactic and in some cases it turned the works into decoration
(as was the case with Tomoko Yoneda’s After the Thaw, photographs
of socialist relics from Hungary and Estonia, displayed in a
lounge area). Although aspiring at injecting some fresh energy into
the building and make it visible as an important cultural presence in
the city, the exhibition realized in the AKM overwhelmed the visitor
with an exaggerated dose of melancholia and an imagery focused
on emptiness and man deserted architecture. There were few exceptions,
such as the sound installation Memories on Silent Walls of
Erdem Helvaciog˘ lu, which consisted in recordings of the productions
that have taken place at AKM in time, and interviews with people
about the centre and its future. It was a work which was site-specific
not only in content but also in the way it infiltrated the building without
replicating unnecessarily its design elements. It was also a work
which could be listened to while following through the wide windows
the activity in Taksim square, a place of profound historic and
political importance for Istanbul, where several tens of people were
killed during the demonstrations on the 1st of May 1977, where the
cortege participating at the funeral of Armenian journalist Hrant
Dink, assassinated in January 2007 did not dare stop to cry their
“We are all Armenians” slogans, but where people armed with the
national flag gathered this year for the Republic Day on the 30th of
October, with the anti-Kurdish feelings that come together with the
national celebration. None of these more problematic ways in which
public space is impregnated with blood and colliding representations
in Istanbul were reflected in Hou Hanru’s exhibition at the AKM,
and one wonders if architecture can ever live like that, subtracted
from its environment, especially when it is a public building with such
a high symbolic value. However, one should not judge an exhibition
on what it is not, but rather on what it attempts to be. Burn it or not?
did not offer a clear answer as to the art’s capacity to determine a
real debate on culture’s place in a society surrendering to capitalist
interest, however it had the merit that it brought AKM under scrutiny
and it surely was the most praised part of the biennial.
Another modernist architectural complex which is in danger of being
demolished and which was used as a venue for the biennial is the
IMÇ (Istanbul Manifaturacilar Çarøisi [Istanbul Textile Traders’
Market]). Designed at the end of 1950s as a modern reference to the
nearby Grand Bazaar, and making the connection between the old
city and the new urban centre, the project was meant to create a suitable
space for the textile traders who had carried on their businesses
in the old commercial part of the city. Four decades later, the hundreds
of shops diversified into different commercial sectors, including
interior decorations and music. Some of the empty shops were used
for the biennial to show an exhibition Hou Hanru mounted earlier this
year at the San Francisco Art Institute galleries, called World Factory.
The exhibition started from the idea that the developing world is now
83

Huang Yong Ping
Construction Site, aluminium and tissue metal, 4 × 4 × 12 m, 2007, photo: Serkan Taycan, courtesy Galerie Anne de Villepoix
Burak Delier
Reverse Direction: Counter-Services, 2007, posters, booklet, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist

folosite pentru bienalæ, unde a fost montatæ o expoziflie pe care Hou Hanru a arætat-o
anul acesta în avanpremieræ la galeriile Institutului de Artæ din San Francisco, numitæ
World Factory [Fabrica mondialæ]. Expoziflia a pornit de la ideea cæ Lumea a Treia este
în prezent producætorul de bunuri pentru piafla Lumii Întîi, øi a adus împreunæ
proiecte øi inifliative care examineazæ critic procesul transformærii unor flæri sau regiuni
întregi în fabrici cu forflæ de muncæ ieftinæ. Bazîndu-se pe prezumflia cæ Turcia însæøi
este o flaræ în curs de dezvoltare, nevoitæ sæ urmeze regulile economiei globale, øi
cæ IMÇ este un microcosmos al Istanbulului, væzut ca „un megaoraø în permanentæ
transformare øi expansiune“, Hou Hanru a realizat o expoziflie pe care a încercat
sæ o integreze organic în context øi cu care øi-a propus sæ stimuleze „dialogul, schimbul
øi chiar colaborærile cu oamenii care lucreazæ în clædire“. Chiar dacæ læsæm la o
parte faptul cæ, doar pentru cæ are cîteva ateliere øi maøini de cusut, IMÇ nu prea poate
fi numitæ fabricæ øi cæ acesta este de fapt un loc în care comerflul este practicat în acelaøi
fel organizat în care a fost (øi încæ mai este), în Bazarul Mare, World Factory nu a
pærut sæ creeze nicio interacfliune cu proprietarii de magazine, alta decît sæ le aducæ
acestora potenflial mai mulfli clienfli. Expoziflia a fost limitatæ la propriile ei spaflii, cu foarte
pufline lucræri desfæøurate în spafliile de trecere sau integrate activitæflilor locale øi cu
o prezentare care cu greu era atrægætoare øi pentru un cunoscætor al artei contemporane,
cu atît mai greu pentru comercianflii care probabil o raportau la rigoarea cu care
ei îøi expun marfa. Lucrærile erau înghesuite în spaflii mici, etichetele erau greu de urmærit,
videouri lungi erau programate unul dupæ altul pe acelaøi ecran øi, în general, prea
multe lucræri video fæceau spafliile claustrofobe øi istoriile greu de urmærit. În general,
a pærut o expoziflie avînd drept public-flintæ profesioniøtii din domeniul artei, cærora
li se oferæ suficiente date pentru a putea sæ se poziflioneze corect pe agenda zilei.
Printre lucrærile prezentate erau totuøi cîteva care nu se încadrau doar conceptului,
ci erau relevante øi pentru situaflia în care se aflau, a locului øi a oraøului. Astfel a fost,
de exemplu, proiectul lui Tadej Pogacar în cadrul Muzeului sæu de Artæ Contemporanæ
P.A.R.A.S.I.T.E. (structura mobilæ creatæ de artistul sloven la începutul anilor ’90)
øi în colaborare cu Davida, o organizaflie din societatea civilæ fondatæ la Rio de Janeiro
øi care promoveazæ drepturile prostituatelor. Proiectul, CODE: Red Brasil, Daspu,
2006–2007, a prezentat o linie de îmbræcæminte conceputæ de prostituate pentru
ele însele, ca ræspuns la, dar øi cu sprijinul industriei de modæ braziliene. Rochia de
mireasæ expusæ ca parte a proiectului lui Pogacar în World Factory, fæcutæ din cearøafuri
øi materiale textile din hotelurile „dragostei“ din Rio øi cu un voal de prezervative,
a reprezentat, cu siguranflæ, un contramodel la magazinele învecinate din IMÇ,
care vînd rochii lungi øi eøarfe acoperitoare pentru femeile din Turcia, satisfæcîndu-le
dorinfla de a fi în ton atît cu ultima modæ, cît øi cu tradiflia.
Un alt proiect a fost acela al lui Burak Delier, Reverse Direction: Counter-Services
[Direcflie inversæ: Contraservicii], în cadrul cæruia artistul a creat „Parkalynch“, un
echipament special antilinøaj pentru cei care vor sæ ia parte la demonstraflii împotriva
politicilor neoliberale sau naflionaliste. „În loc sæ distrugæ formele de producflie
ale societæflii actuale, consumul, interacfliunea øi schimbul, [Reverse Direction] urmæreøte
sæ le reinterpreteze, sæ le schimbe cursul øi sæ le forfleze pînæ cedeazæ.“ Înainte
de a fi folositæ drept scut, jacheta roøie „Parkalynch“ este cu siguranflæ o piesæ atractivæ
de îmbræcæminte, însæ dacæ ræmîne doar în forma unui prototip ce merge dintr-o
expoziflie în alta, nu are multe øanse sæ întrerupæ lanflul producfliei, iar accesoriile
de autoapærare ale activiøtilor vor continua sæ fie improvizate øi nesigure.
Revenind la Antrepo nr. 3, acesta a fost cel mai puflin interesant loc, cu douæ expoziflii
într-un spafliu (Entre-polis øi Dream House [Casa de vis]), ambele încercînd sæ facæ aluzie
la specificul labirintului urban care este Istanbulul. Generoase în instalaflii extinse øi sculpturi
øi exploatînd fiecare colfl al spafliului, inclusiv ferestrele, podelele øi tavanele, cele
douæ expoziflii au apærut într-adevær ca un labirint, dar unul care aparflinea mai degrabæ
scena
the producer of goods for the First World market, and it brought
together projects and initiatives which are critically examining the
process of turning whole countries or regions into factories with lowpaid
labour hand. Based on the assumption that Turkey itself is a
developing country forced to obey the rules of global economy, and
that IMÇ is a microcosm of Istanbul as “a mega-city in permanent
mutation and expansion”, Hou Hanru put together an exhibition that
he tried to organically integrate in the context, and which was aimed
to foster “dialogue, exchange and even collaborations with the
people working in the building”. Even if we leave aside the fact that
just because it has some sewing machines and workshops, IMÇ can
hardly be called a factory, and that it is in fact a place where commerce
is practiced in the same organized way it has been (and still is)
in the Grand Bazaar, World Factory didn’t seem to create any interaction
with the local shop-owners other than bringing them potentially
more customers. The exhibition was confined to its own spaces, with
very few works deployed in the passage space or integrated within
the local activities, and with a display which was hardly appealing for
a contemporary art lover, let alone for the traders who were probably
relating it to their particularly thorough way of presenting their
goods. The works were cramped in the little spaces, labelling was
difficult to go through, long videos were programmed one after the
other on the same screen and in general too many video works were
making the spaces claustrophobic and the stories difficult to follow.
Altogether it seemed an exhibition which is targeting mainly other
art professionals who are just given enough data in order to position
themselves correctly on the agenda of the day. Among the works presented,
there were nevertheless some which not only fitted the concept
but also challenged the situation of Istanbul and of the venue
itself. Thus for example was the project of Tadej Pogacar in the frame
of his P.A.R.A.S.I.T.E. Museum of Contemporary Art (the developing
structure created by the Slovenian artist in the early ’90s), and in collaboration
with Davida, a civil society organization founded in Rio
de Janeiro and which promotes the rights of prostitutes. The project,
CODE: Red Brasil, Daspu, 2006–2007 presented a line of cloths
designed by the prostitutes for themselves, in response to and also
with support from the Brazilian fashion industry. The bridal gown
exhibited as part of Pogacar’s project in World Factory, made of
sheets and clothes from sex hotels in Rio, and with a veil of condoms,
certainly was an interesting counter-model to the nearby shops in
IMÇ selling long dresses and scarves for Turkish women who want
to keep up with the latest fashion without giving up tradition either.
Another project was Burak Delier’s Reverse Direction: Counter-
Services, through which the artist created “Parkalynch”, a specially
designed lynch-proof equipment for those who want to take part
in demonstrations against the neo-liberal and nationalist policies.
“Instead of destroying society’s present forms of production, consumption,
interaction and exchange, it [Reverse Direction] aims to
reinterpret them, to reverse their flow and to stretch them until they
break.” The “Parkalynch” red jacket is definitely an attractive piece
of clothing before being used as a shield, however, if it only stays
in the form of a prototype going from one exhibition to the next,
it doesn’t have many chances to interrupt the production chain,
and activists’ self-defense accessories will continue to be improvised
and unsafe.
Coming back to the Antrepo no. 3, this was the least interesting
venue, with two exhibitions in one space (Entre-polis and Dream
House), both trying to hint at the urban maze of Istanbul’s day and
night life. Generous in large installations and sculptures, and exploiting
each corner of the space, including the windows, floors and ceilings,
the two exhibitions presented themselves as a maze, but one
which belonged more to the spectacle of culture than it echoed the
city with its fascinating mix of colors, smells, fragments of different
epochs and interwoven stories. The selections presented at Antrepo
(especially the Entre-polis show) had some interesting points but
mostly when it came to works which benefited from their own space,
85

spectacolului culturii decît unul care sæ reprezinte ecoul oraøului, cu amestecul sæu
fascinant de culori, arome, fragmente din diferite epoci øi istorii întreflesute. Selecfliile
prezentate la Antrepo (în special expoziflia Entre-polis) au avut øi cîteva accente interesante,
dar mai ales în cazul unor lucræri care au beneficiat de propriul lor spafliu, lucræri
care reflectau mai mult conceptul general al bienalei decît încercarea de a aminti
în permanenflæ spectatorului de oraøul în care acesta se afla. Astfel a fost lucrarea
lui Michael Rakowitz, The Invisible Enemy Should Not Exist [Duømanul invizibil nu
ar trebui sæ existe], care consta din sculpturi miniaturale reprezentînd replici ale unor
artefacte furate din Muzeul Naflional al Bagdadului, dupæ invazia Statelor Unite din
2003. Sculpturile erau realizate din ambalaje ale unor produse din Orientul Mijlociu
øi din ziare despre aceeaøi zonæ, toate provenind din diferite oraøe americane unde
acestea au ajuns, iar expunerea lor era acompaniatæ de fiøe de tipul celor de muzeu
ale lucrærilor dispærute øi de citate din personaje implicate, precum fostul secretar
american al apærærii, Donald Rumsfeld. Prezentarea artefactelor recreate a
fost legatæ de istoria fostului director al Muzeului Naflional din Irak, Donny George,
care a fost bateristul unei trupe specializate pe reluæri ale cîntecelor formafliei Deep
Purple, astfel cæ o variantæ arabæ a cîntecului Smoke on the Water oferea, în bienalæ,
coloana sonoræ a acestei lucræri.
Au existat øi lucræri care erau încæ îndatorate unui tip de abordare turisticæ a Istanbulului,
dar care, în felul în care erau dezvoltate, ofereau potenflial pentru discuflie.
De exemplu, sculptura lui Huang Yong Ping, inspiratæ de conversia bisericii creøtine
Hagia Sofia într-o moschee øi reprezentînd un minaret cæzut øi înconjurat de un
voal, semænînd, în mærimea ei naturalæ, cu o rachetæ, era un comentariu aluziv, dar
nu mai puflin controversat, la adresa religiei øi a reprezentærilor acesteia, læsînd însæ
loc pentru aproprierea semnificafliei ei de cætre adepflii unor tabere opuse. Sau videoul
lui Wong Hoy-Cheong despre øi în colaborare cu copiii romi din cartierul Sulukule,
un documentar amuzant care însæ era prezentat într-un cort cu un covor oriental
øi cu perne, încercînd, mæcar parflial, sæ recreeze pentru spectator atmosfera din
video. În timp ce poveøtile øi animafliile copiilor erau incitante øi pline de umor, display-ul
era superficial, fæcîndu-ne sæ ne întrebæm unde încep cliøeele øi de ce o expoziflie
trebuie sæ aibæ întotdeauna aparenfla de artæ.
Aceeaøi întrebare era valabilæ pentru un alt proiect comunitar, cel realizat de grupul
Apartman Projesi, prezentat într-unul din locurile bienalei care era destinat „proiectelor
speciale“, lîngæ santralistanbul (centrul pentru culturæ øi artæ abia deschis, dar neterminat
încæ, ce aparfline Universitæflii Bilgi, este gæzduit într-o fostæ centralæ electricæ).
De ce aceste proiecte erau mai speciale decît celelalte prezentate în bienalæ e greu
de spus, cu excepflia faptului cæ erau mai greu de gæsit. Proiectul 2+1 al colectivului
de artiøti stabilifli în Istanbul Apartman Projesi era din nou o explorare a vieflii copiilor
øi adolescenflilor care supraviefluiesc în diferite cartiere ale oraøului, cu familiile lor cu
care au emigrat din toate zonele Turciei. Prezentarea documentafliei, cu desene øi colaje
pe perete, cu ecrane plate, computer øi mobilier elegant de birou, era destul de
problematicæ, aøa cum este întotdeauna cazul cu astfel de proiecte de artæ socialæ, în
care existæ aparent o distanflæ de netrecut între artiøti øi subiecflii investigafliei lor.
De fapt, aceasta nu a fost singura lucrare care a ridicat problema responsabilitæflii
etice a artistului, øi este de asemenea discutabil dacæ optimismul predicat de cea
de-a zecea Bienalæ de la Istanbul, ca atitudine de a înfrunta deprimarea globalæ, nu
este cumva rezervat doar cîtorva puflini, privilegiafli. A-l introduce în rîndul Lumii a
Treia (cum ar spune Hou Hanru) este poate la fel de provocator ca øi a face o bienalæ
într-o flaræ cu pufline resurse. Poate doar puflin mai dificil…
Notæ: Toate citatele sînt din catalogul bienalei.
Mulflumiri speciale lui Claire Bishop, Erden Kosova øi Esra Sarigedik pentru considerafliile lor asupra bienalei.
86
works which were more referencing the general concept of the biennial
than they were trying to remind the viewer constantly about the
city one was located in. Such was the work in progress of Michael
Rakowitz, The Invisible Enemy Should Not Exist, which consists
in miniature sculptures reconstructing the stolen artifacts from the
National Museum of Baghdad after the US invasion in 2003.
The sculptures were made from packaging of Middle Eastern products
and newspapers, found in US cities, and their display accompanied
by museum descriptions of the lost items and quotes from
involved people like the former US Secretary of Defense, Donald
Rumsfeld. The presentation of the re-made artifacts was linked
to the story of the former Director of the National Museum of Iraq,
Donny George, who used to play drums in a band specialized on
Deep Purple covers, an Arabic version of Smoke on the Water providing
the sound for the work in the biennial.
There were some works still embedded in a kind of first tourist
approach to Istanbul, but which in the way they were developed
were offering potential for discussion. For example, the sculpture
of Huang Yong Ping, inspired by Hagia Sofia’s conversion from a
Christian church to a mosque, and representing a fallen and veiled
minaret, which in its life-like size resembled a missile, was an allusive
but more the less controversial comment on religion and its representations,
giving place to appropriation of its meaning by opposing
sides. Or the video realized by Wong Hoy-Cheong about and in collaboration
with the Roma children of Istanbul’s Sulukule, a funny
documentary which was presented in a tent with an oriental carpet
and cushions, trying to create for the viewer at least partially the
atmosphere from the video. While the stories and the animations
of the children were really engaging and humorous, the display was
superfluous, making us wonder where do clichés begin and why
does an exhibition always have to look like art.
The same question stood also for another community project, the
one of Apartman Projesi, presented in one of the biennial’s venues
for special projects, near santralistanbul (the newly opened but not
yet finished centre for culture and arts of Bilgi University, located in
a former power plant). Why they were more special than the others
was hard to explain, except for the fact that they were hard to find.
The project 2+1 of the Istanbul based collective Apartman Projesi
was again an exploration in the lives of youngsters who survive in
different neighbourhoods of Istanbul, with their families having
migrated there from all Turkey. The display of the documentation,
with wall drawings and collages, with flat screens, computers and
classy office furniture was highly problematic as is always the case
with this kind of community projects, where there is apparently an
unbridgeable gap between the artists and the subjects of the investigation.
As a matter of fact, this wasn’t the only work which raised the issue
of the ethical responsibility of the artist, and it is also questionable if
the optimism preached by the 10th Istanbul Biennial as an attitude
to face the global gloom is in fact only reserved for a few, privileged
ones. To introduce it to the developing world (as Hou Hanru would
say) is just as challenging as making a biennial in a country which
lacks many resources. Perhaps a bit more difficult though...
Note: All quotes are from the biennial’s catalogue.
Special thanks for their considerations on the biennial to Claire Bishop,
Erden Kosova, and Esra Sarigedik.

Monumentul transformærii
Mariana Serranová
„Viafla umanæ e descrisæ ca un fir lung, continuu sau ca o succesiune de momente discontinue
sau ca nimic altceva decît momentul prezent sau ca fiind prea lungæ sau prea
scurtæ sau ca neexistînd etc.“ (Zbyněk Baladrán) 1
„Percep Monumentul transformærii ca pe un tip special de arhivæ: e organizat precum
o colecflie de fragmente de viaflæ menite uitærii. E construit din uitare. Într-un astfel
de depozit al diverselor fragmente care monumentalizeazæ uitarea, sîntem forflafli
sæ ne aducem aminte – programatic în cazul acestei lucræri – de lucruri pe care ne
deranjeazæ sæ ni le amintim.“ (Aristide Atonas) 2
Trecutul din prezent
Monumentul transformærii, un proiect colectiv adus la viaflæ la inifliativa lui Zbyněk
Baladrán (tranzitdisplay) øi a lui Vít Havránek (tranzit.cz), este o reacflie la numeroasele
întrebæri ræmase færæ ræspuns cu privire la evenimentele ultimelor douæ decenii.
S-a încheiat procesul de transformare (perioada ce a urmat Revolufliei din 1989)
sau este încæ în curs de desfæøurare? Chestiunea mentalitæflilor totalitare reziduale
determinæ, se pare, dislocarea trecutului øi, în acelaøi timp, luarea unei poziflii ezitante
faflæ de noile provocæri de o anverguræ nemaiîntîlnitæ. Întreruperea repetatæ
a continuitæflii istorice în secolul douæzeci øi consecinflele de duratæ pot fi deci privite
ca moduri temporale suprapuse: progresia timpului nu poate fi redusæ la ideea
unei linii continue – o aglomeraflie aparent nesfîrøitæ de momente nelegate între
ele, privite de pe poziflia avantajoasæ a prezentului, reclamæ un nou tip de interpretare.
Taxonomia specificæ a raporturilor propusæ de autorii Monumentului transformærii
(vezi tabelul de mai jos) este, în felul ei, un cadru pentru observarea proceselor temporale
care ordoneazæ prezentul.
Monumentul transformærii evolueazæ precum o work in progress, printr-o colectare
gradualæ a materialelor, øi anume a perspectivelor subiective ale artiøtilor øi teoreticienilor
care au fost contactafli. Arhiva interdisciplinaræ rezultatæ (artæ, texte teoretice
øi aøa mai departe) alæturæ nu doar experienfle postsocialiste spicuite din ultimii
douæzeci de ani, ci øi amintiri din perioada de transformare a unor flæri care ulterior
au intrat în UE (cum ar fi Grecia øi Portugalia, de exemplu). Monumentul transformærii
cerceteazæ istoria recentæ (schimbærile politice din anii 1989–1968–2009), memoria
colectivæ øi perspectivele individuale, folosind o metodæ arheologicæ (explorînd
arhive existente, amintirile cuprinse în dosarele indivizilor etc.). 3
Dupæ o perioadæ de inflaflie în perioada totalitaræ, ideea de monument a devenit
o unealtæ în mîinile aparatului de stat. Monumentele revendicæ eternitatea, în
timp ce procesul psihologic al dezgropærii amintirilor e unul efemer. Muzeele,
monumentele, arhivele øi bazele de date privite ca „locuri ale memoriei“ publice
sînt întotdeauna politice în esenflæ. Cine supravegheazæ procesul reamintirii øi în ce
scop? Monumentele øi ritualurile memoriale creeazæ raporturi sociale care, într-un
fel, înlocuiesc mediul natural în care se petrec procese de reamintire – dar dacæ
MARIANA SERRANOVÁ este critic de artæ øi curator independent. Din 2004 colaboreazæ cu revista
Umĕlec, iar din 2005, cu Galeria Jelení din Praga. În prezent este doctorand la Academia de Artæ, Arhitecturæ
øi Design din Praga.
MONUMENT TO TRANSFORMATION
Mariana Serranová
scena
“Human life is described as a long, continuous thread or as a sequence
of discontinuous moments or as nothing but the present moment or
as too short or too long or as not existing, etc.” (Zbyněk Baladrán) 1
“I perceive Monument to Transformation as a special kind of archive:
it is organised like a collection of fragments from life consigned to
oblivion. It is made of forgetting. In such a repository of diverse
fragments that monumentalise oblivion, we are forced to remember
– programmatically in the case of the specific work – things we are
disturbed to remember.” (Aristide Atonas) 2
The Past in the Present
Monument to Transformation, a collective project brought into being
at the initiative of Zbyněk Baladrán (tranzitdisplay) and Vít Havránek
(tranzit.cz), is a response to numerous unanswered questions dealing
with the events of the past two decades. Has the process of transformation
(the period following the 1989 revolution) ended, or is it still
underway? The issue of residual totalitarian mentalities apparently
entails dislodging the past and, at the same time, taking up a hesitant
stance towards new challenges of unprecedented scope.
The repeated interruption of historical continuity in the 20th century
and the lingering consequences thereof may be seen as overlapping
temporal modes: the progression of time cannot be reduced to the
idea of a continuous line – a seemingly endless aggregate of unconnected
moments seen from the vantage of the present calls for a
new type of interpretation. The specific taxonomy of spatio-temporal
relationships proposed by the authors of Monument to Transformation
(see table below), in its own way, a framework for viewing the
temporal processes that regulate the present.
Monument to Transformation is evolving like a work in progress,
through a gradual collection of materials, namely the subjective
accounts of the artists and theoreticians who have been addressed.
The resulting interdisciplinary archive (art, theoretical texts and so
on) bring together not only post-socialist experiences gleaned over
the past twenty years, but also memories of the transformational
period from countries which later entered the EU (such as Greece
and Portugal, for example). Monument to Transformation probes
recent history (the political changes in the years 1989–1968–2009),
collective memory and individual perspectives using an archaeological
method (exploring existing archives, the memories contained in
individuals’ files, etc.). 3
Following a period of inflation during the totalitarian period, the idea
of the monument has become a mere prop in the hands of the state
apparatus. Monuments lay claim to eternity, whereas the psychological
process of unearthing memories is ephemeral. Museums, monuments,
archives and databases taken as public “memory sites” are
always political in their essence. Who oversees the processes of recollection
and what for? Monuments and memorial rituals create
social relationships which in a way replace the natural environment
MARIANA SERRANOVÁ is an art critic and independent curator. She has
collaborated with the Umĕlec magazine since 2004, and with Jelení
Gallery, Prague since 2005. Currently, she is completing her PhD at the
Academy of Art, Architecture, and Design in Prague.
87

Kaisa Dahlberg
Without Title, permanent installation, 2007, tranzitdisplay, Prague
Fragment #4, installation view, Index, Stockholm, from left: Zbyněk Baladrán, Vangelis Vlahos, Willi Najvar, 2007
88
in which the processes of recollection take place – but what if the
monument is the process of recollection itself? Isn’t the relationship
between memory and history thus grounded in its proper context
once again?
The exploration of different forms of temporality in a social context is
closely linked to multivalent concepts of collective identity and memory
– which are, incidentally, the spheres of interest posited by the
Erste Bank group, which supports tranzit’s initiatives. Within the
nexus of cultural politics and the lines of force which crisscross it in
the region of Central Europe, it is by no means insignificant that this
influential socio-historical research project is financed by a bank
group dominant in that very region. Regardless of the project’s
strong political overtones, Monument to Transformation is a unique
and grandiloquent project in its consistency, its breadth and its
international purview. By uncovering layers of a formulaically understood
process, specific socio-historical processes in Central Europe
– where certain important milestones were experienced with particular
intensity in the 20th century – are being made visible and analogies
are being sought out in other geopolitical areas.
Archaeology
The field of spatio-temporal investigation, which Zbyněk Baladrán
refers to as the “present past”, becomes an archaeological field at
the moment of investigation (remembrance). This is not the first time
Baladrán uses this method – he used an analogical approach in earlier
works based on archival materials (Socio-Fictions, Theory and
Practice, Work Procedure and others) – which is why he became an
ideal candidate for the inter-textual project which is Monument to
Transformation. Even though the subjects he investigates are intuitively
defined, his approaches are systematic: Baladrán is aware that
the past cannot be known in its entirety or in all its particulars –
instead, we must determine trajectories enabling us to reconstruct
the whole and imagine the rest. 4
According to its authors, Monument to Transformation aims towards
the form of a “subjective museum” – that is, a permanent exhibition,
situated in Prague. But its main goal is gradual expansion, transformation
and reinstallation. The concept is based on the idea of the
fragment: with each new contribution, the expanding monument
taken as a whole transforms itself. 5 In Residing in Archives, Aristide
Atonas (see introductory quote) calls attention to the noteworthy
discursive quality of Monument to Transformation – based as it is
on individual remembrances – as its own sort of archive in the context
of the discursive practices of political power and the gigantic
archives of the present (the internet).
If we understand the archive as a sort of structure which collects and
classifies the concrete accounts of a particular period and a particular
place – that is, it creates the conditions for a discourse – then,
logically, we run into that which is restricting in the intentions of
such an archive. The open process of Monument to Transformation is
quite far-sighted in that it is gradually meant to expand, particularly
in a geographic sense. In essence, therefore, it pre-empts the local
blinders that determine what may be articulated and what many not
at a particular place and time. The intuitive method undercuts the
established concept of the “archive”, which is neither critical nor
affirmative in and of itself, but simply represents the background
to discourse (Foucault). In my view, the conception of Monument
to Transformation is, in fact, critical in its openness – but in a good
sense: as a result of experimenting with conventionally presented
theme of transformation as a process in the recent history of postsocialist
countries especially, it relativises what may be understood
under the term transformation. 6
The Formalisation of the Process of Knowing – Fragments
The declared emphasis on the visual formalisation of the expanding
collection of texts and images through installation may be observed
beginning with Fragment #1 (2006), which focuses on the theme of

Zbyněk Baladrán
Project drawings for installation modell, 2006
scena
89

Zbyněk Baladrán
Fragment #3, instalation modell, graphic design: Radim Pesko, 2007
90
Vangelis Vlahos
Detail of installation,
burned Sarajevo Parliament, 2007

monumentul este însuøi procesul de reamintire? Nu se întemeiazæ atunci din nou
raportul dintre amintire øi istorie pe propriul ei context?
Explorarea diferitelor forme de temporalitate într-un context social e strîns legatæ
de conceptele plurivalente ale identitæflii øi memoriei colective – care sînt, întîmplætor,
sferele de interes ale grupului Erste Bank, care sprijinæ inifliativele tranzit. În miezul
politicii culturale øi al liniilor de forflæ care o traverseazæ pe aceasta în regiunea Europei
Centrale, nu este deloc nesemnificativ cæ acest influent proiect de cercetare socioistoricæ
e finanflat de un grup bancar dominant tocmai în acea regiune. Indiferent
de puternicele conotaflii politice ale proiectului, Monumentul transformærii este un
proiect unic øi grandilocvent prin consistenfla, întinderea øi orizontul sæu internaflional.
Prin dezvæluirea straturilor unui proces privit drept unul plin de øabloane, anumite
procese socio-istorice din Europa Centralæ – în care importante jaloane au fost experimentate
cu sporitæ intensitate în secolul douæzeci – sînt scoase la ivealæ øi se cautæ
analogii în alte zone geopolitice.
Arheologie
Domeniul investigafliei spaflio-temporale, pe care Zbyněk Baladrán îl numeøte
„trecutul prezent“, devine unul arheologic în momentul investigærii (reamintirea). Nu
e pentru prima datæ cînd Baladrán foloseøte aceastæ metodæ – el a mai utilizat o abordare
analogæ în unele lucræri anterioare bazate pe materiale de arhivæ (Socio-Fictions
[Socioficfliuni], Theory and Practice [Teorie øi practicæ], Work Procedure
[Proceduræ de lucru] øi altele) – motiv pentru care a devenit un candidat ideal pentru
proiectul intertextual care este Monumentul transformærii. Chiar dacæ subiectele
pe care le investigheazæ sînt definite intuitiv, abordærile sale sînt sistematice: Baladrán
e conøtient de faptul cæ trecutul nu poate fi cunoscut în întregime sau în toate detaliile
– în schimb, trebuie sæ stabilim niøte traiectorii care sæ ne permitæ sæ reconstruim
întregul øi sæ imaginæm restul. 4
Potrivit autorilor lui, Monumentul transformærii urmæreøte sæ capete forma unui „muzeu
subiectiv“ – adicæ o expoziflie permanentæ, situatæ la Praga. Însæ principalul obiectiv
este extinderea, transformarea øi reinstalarea lui treptatæ. Conceptul se bazeazæ
pe ideea fragmentului: cu fiecare nouæ contribuflie, monumentul aflat în proces de
extindere, luat ca întreg, se transformæ. 5 În Residing in Archives [Locuind în arhive],
Aristide Atonas (vezi citatul introductiv) atrage atenflia asupra remarcabilei calitæfli discursive
a Monumentului transformærii – întemeiat pe reamintiri individuale – ca un
tip unic de arhivæ în contextul practicilor discursive ale puterii politice øi al giganticelor
arhive ale prezentului (internetul).
Dacæ înflelegem arhiva ca un fel de structuræ care colecteazæ øi clasificæ perspectivele
concrete asupra unei anumite perioade øi unui anumit loc – cu alte cuvinte, creeazæ
condifliile pentru un discurs –, atunci, în mod logic, ne lovim de ceea ce e restrictiv
în intenfliile unei astfel de arhive. Caracterul deschis al procesului inifliat de
Monumentul transformærii îi oferæ o bætaie destul de lungæ, prin aceea cæ urmeazæ
sæ se extindæ treptat, în special în sens geografic. În esenflæ, aøadar, el înlæturæ ochelarii
de cal zonali care determinæ ce poate fi articulat øi ce nu într-un anumit loc øi
moment. Metoda intuitivæ submineazæ conceptul consacrat de „arhivæ“, care nu e
nici critic, nici afirmativ în øi prin sine, ci pur øi simplu reprezintæ contextul discursului
(Foucault). Din punctul meu de vedere, conceptul Monumentului transformærii
este, de fapt, critic prin deschiderea lui – dar într-un sens pozitiv: în urma experimentærii
cu tema, prezentatæ convenflional, a transformærii ca proces în istoria recentæ,
în special a flærilor postsocialiste, aceasta relativizeazæ ceea ce poate fi înfleles prin
termenul de transformare. 6
scena
the “architecture of information” 7 , all the way to the present form of
the project in tranzitdisplay’s new space in Prague. Participant no.
58 by Tomásˇ Vaněk brought a new dimension with regard to understanding
temporality; in addition, the project underwent a shift
towards a greater subjectivity and “private qualities” as a result.
In this work, Vaněk installed the journals of Czech writers, poets,
artists and politicians into a series of freezers, in order to “freeze the
quality of private time” 8 , as it were. Another phase of Monument to
Transformation was inaugurated by the participatory Fragment #3
in the lobby of the Prazˇák Palace in Brno, in which Baladrán took out
a newspaper advert inviting people to provide him with photos they
thought depicted “processes of change or changes” with the aim of
expanding a collective project on individual definitions of processes
of change. 9
In contrast with the local delimitation of the first fragments,
Fragment #5, which was presented at Prague Biennial 3 – which
counted with the participation of the artists and theoreticians Milica
Tomič, Sanja Ivekovič, Kajsa Dahlberg, Little Warsaw, Keiko Sei and
Alexander Kiossev – intensively opened up an international context.
The emphasis remained on Central and Southeastern Europe, which
is, it should be noted, the area where activities involved in tranzit’s
initiatives are carried out. 10 The final form truly offers several incentives
to study transformational issues – in both individual and collective
senses, concentrating on concrete historical coordinates as well
as more hypothetical and abstract demarcations. For example, the
Little Warsaw group presented a model telephone booth titled Made
in West Germany. As a basic means of communication in the political
temporal space of a particular period (Berlin in 1968–1989), we can
understand the booth on a symbolic plane as a sort of audio archive
with strong political connotations anchored in the sphere of interpersonal
communication. For his part, Vangelis Vlahos analytically investigates
the mechanisms of political relationships, particularly the role
of Greece in the Balkans. He documents the long reconstruction
process – financed by the Greek government – of the Bosnian parliament
in Sarajevo. Vlahos confronts the language of architecture with
that of political and economic power. His installation for Monument
to Transformation and the accompanying documentation (articles,
designs, correspondence) probe the circumstances of the reconstruction,
which is predicated on the intensification of Greece’s foreign
policies and economic diplomacy in Southeastern Europe. The most
politically explicit instance is that of Milica Tomič’s installation titled
Politics of Memory. Through the eponymous publication, the artist
searches for the reasons behind the relationships between the citizens’
initiatives and the ideology of the official authorities during the
time the political system was transformed in Serbia. Considering,
however, that the publication documents a discussion between the
members of the Monument Group – that is, insiders who comment
on the circumstances of their own political engagement – the artist’s
intent gets lost in a maze of details which are rather unintelligible for
“readers” who are outsiders.
The Collective as Transformation
Theoretical texts have their place alongside the works of artists in
Monument to Transformation – as against the projects of artists
which often focus on a certain partial phenomenon. By contrast,
grasping the process of transformation in a more complex manner is
within the scope of the texts written for the project. Thus, A Flâneur
in the Mud by Bulgarian philosopher Alexander Kiossev paints a
broader, colourful picture of society undergoing transformation.
Kiossev, who has no qualms about being a sceptical participant
in reality, observes the forms and likenesses of art against a social
backdrop and the period’s mood during a time of economic changes
in Bulgaria. Nevertheless, the deviation from straightforward reflections
on the socio-political reality represents, for example, a subtle
conception of transformation which stands up to an image of mythical
transformation in contemporary forms – the transformations of
91

Fragment #5, installation view, Prague Biennial, from left: Keiko Sei, Milica Tomič, Little Warsaw, 2007
Formalizarea procesului de cunoaøtere – fragmente
Accentul pus în mod declarat pe formalizarea vizualæ a colecfliei de texte øi imagini,
aflatæ în extindere, prin intermediul instalafliei, poate fi observat începînd cu Fragment
#1 (2006), care se concentreazæ asupra temei „arhitecturii informafliei“ 7 , øi
pînæ la actuala formæ a proiectului, în noul spafliu tranzitdisplay din Praga. Lucrarea
Participant no. 58, a lui Tomásˇ Vaněk, a adæugat o nouæ dimensiune cu privire la
înflelegerea temporalitæflii; ca urmare, proiectul a trecut, în plus, printr-o schimbare
de direcflie, înspre o mai accentuatæ subiectivitate øi „calitate privatæ“. În aceastæ lucrare,
Vaněk a instalat jurnale ale unor scriitori, poefli, artiøti øi politicieni cehi într-o serie
de frigidere, pentru a „înghefla însuøirea de timp privat“ 8 , ca sæ spunem aøa. O altæ
fazæ a Monumentului transformærii a fost inauguratæ de Fragment #3, cu caracter
deschis, în holul palatului Prazˇák din Brno, în care Baladrán a folosit o reclamæ dintr-un
ziar, prin care invita oamenii sæ-i ofere fotografii care, în opinia lor, descriu „procese
de schimbare sau schimbæri“, urmærind sæ dezvolte un proiect colectiv privind
definifliile individuale ale proceselor de schimbare. 9
Spre deosebire de delimitarea localæ a primelor fragmente, Fragment #5, care a
fost prezentat la Bienala de la Praga 3 – care a beneficiat de participarea artiøtilor
øi teoreticienilor Milica Tomič, Sanja Ivekovič, Kajsa Dahlberg, Little Warsaw, Keiko
Sei øi Alexander Kiossev –, a inaugurat, în mod viguros, un context internaflional.
Accentul a ræmas pe Europa Centralæ øi de Sud-Est, care este, trebuie remarcat,
zona în care se desfæøoaræ activitæflile întreprinse de inifliativele tranzit. 10 Forma finalæ
oferæ cu adeværat cîteva mobiluri pentru studiul chestiunilor ce flin de transformare
92

Permanent installation in tranzitdisplay: installation view, from left: Willi Najvar, Keiko Sei, Milica Tomič, 2007,
tranzitdisplay, Prague
– atît în sens individual, cît øi colectiv, concentrîndu-se asupra unor coordonate istorice
concrete, precum øi asupra unor demarcaflii cu un caracter mai ipotetic øi abstract.
De exemplu, grupul Little Warsaw [Mica Varøovie] a prezentat modelul unei cabine
telefonice intitulate Made in West Germany [Fabricatæ în Germania de Vest]. Ca
mijloc fundamental de comunicaflie în spafliul temporal politic al unei anumite perioade
(Berlin, între 1968 øi 1989), putem înflelege cabina în plan simbolic, drept
un soi de arhivæ audio cu puternice conotaflii politice, ancoratæ în sfera comunicærii
interpersonale.
La rîndul sæu, Vangelis Vlahos investigheazæ, în mod analitic, mecanismele raporturilor
politice, în special rolul Greciei în Balcani. El documenteazæ îndelungatul proces
de reconstrucflie – finanflat de guvernul grec – al parlamentului bosniac din
Sarajevo. Vlahos pune faflæ în faflæ limbajul arhitecturii cu cel al puterii politice øi economice.
Instalaflia sa pentru Monumentul transformærii øi documentaflia care a însoflit-o
(articole, schifle, corespondenflæ) studiazæ circumstanflele reconstrucfliei, care
e legatæ de intensificarea politicilor externe øi a diplomafliei economice ale Greciei
în Europa Sud-Esticæ. Exemplul cel mai pregnant politic e instalaflia lui Milica Tomič
intitulatæ Politics of Memory [Politica memoriei]. Prin intermediul publicafliei eponime,
artista cautæ rafliunile aflate în spatele raporturilor dintre inifliativele cetæfleneøti øi ideologia
autoritæflilor oficiale în perioada în care sistemul politic din Serbia suferea o transformare.
Avînd în vedere, pe de altæ parte, cæ publicaflia documenteazæ o discuflie
între membrii grupului Monument – adicæ oameni din interior, care comenteazæ
pe marginea circumstanflelor propriului lor angajament politic –, intenflia artistei se
Tomásˇ Vaněk
Permanent installation in tranzitdisplay: Without Title, 2007, tranzitdisplay, Prague
93

pierde într-un labirint de detalii care sînt mai degrabæ neinteligibile pentru „cititorii“
din afaræ.
Colectivul ca transformare
Textele teoretice îøi gæsesc øi ele locul alæturi de lucrærile artiøtilor în Monumentul
transformærii – pe fundalul proiectelor artiøtilor care se concentreazæ adesea asupra
unui anumit fenomen parflial. Dimpotrivæ, surprinderea procesului de transformare
într-o manieræ mai complexæ fline de sfera textelor scrise pentru proiect. Astfel, textul
A Flâneur in the Mud [Un flâneur în noroi], al filosofului bulgar Alexander Kiossev,
zugræveøte o imagine mai largæ, coloratæ a societæflii care trece prin transformæri.
Kiossev, care n-are niciun scrupul pentru faptul de a fi un participant sceptic la realitate,
studiazæ formele øi asemænærile artei pe un fundal social øi starea acelei perioade
într-o vreme a schimbærilor economice din Bulgaria. Cu toate acestea, devierea
de la reflecfliile directe asupra realitæflii socio-politice reprezintæ, de exemplu, o concepflie
subtilæ asupra transformærii care înfruntæ imaginea unei transformæri mitice în forme
contemporane – transformærile eroilor culturii populare, aøa cum sînt prezentate
în Troubled Adults and the Modernist Experiments of Transformation [Adulfli cu probleme
øi experimentele moderniste ale transformærii], al teoreticianului japonez Keiko
Sei. Se dovedeøte cæ acest colectiv care priveøte transformarea nu e un martor local,
ci un spectator în masæ.
E cert cæ fiecare epocæ îøi reconstruieøte sistematic propria memorie colectivæ sau
cæ societæflile au tendinfla de a-øi construi selectiv propriul trecut, în loc sæ ofere o
dare de seamæ plauzibilæ asupra lui. Øtim cæ interpretærile istoriei realizate cu un ochi
îndreptat asupra nevoilor prezentului sînt selective. Interpretarea „trecutului
prezent“ prin Monumentul transformærii în intenfliile diverselor mentalitæfli demarcate
local øi istoric relativizeazæ deci întrebæri precum: Ce-a mai ræmas? Ce s-a schimbat?
Ce am trecut cu vederea? Ce conteazæ pentru noi? Ce este evident? 11
Potrivit lui Baladrán, termenul de memorie colectivæ e destul de flexibil – færæ a-l
defini, Baladrán îl utilizeazæ funcflional, pentru a surprinde anumite experienfle
sociale. Ca de pildæ tipul acesta de proces contextual deschis care face posibilæ –
ce-i drept, în cadrul unui concept de transformare foarte vag definit – reprezentarea
atît a evenimentelor clare træite colectiv, cît øi a momentelor pe care nu sîntem
conøtienfli cæ le împærtæøim. Caracterul deschis øi neprevæzutul rezultatelor
procesului provoacæ øi unele incertitudini: „Interesul faflæ de modelele de transformare
în diferite perioade ne-a eliberat din capcana cliøeelor polarizate Vest-Est/Est-Vest.
O nouæ hartæ a rezultat din perspectiva transformaflionalæ. Întrebarea care trebuie
încæ pusæ este în ce mæsuræ poate fi coerentæ o astfel de hartæ – dacæ poate reprezenta
flæri care diferæ din perspectiva gradului de transformare, dar nu a naturii procesului
de transformare“. 12
Efectul destigmatizant al acestui proiect stratificat, care privilegiazæ demarcafliile temporale
mai complexe în defavoarea fenomenelor date temporal, aruncæ o umbræ
de îndoialæ asupra polaritæflilor geopolitice consacrate. Nu e deloc lipsitæ de semnificaflie
perceperea subminærii convenfliilor lingvistice legate de timpurile gramaticale
(în cehæ, existæ cîte un singur timp gramatical pentru trecut, prezent øi viitor)
ca fiind înspre binele unei „percepflii gramaticale“ mai puflin restrictive a acelor timpuri.
Organizarea unor astfel de raporturi de timp/temporale e deschisæ; nu existæ
nici un început, nici un sfîrøit – ci doar un proces. „Viitorul e necunoscut“ – aceasta
e certitudinea care persistæ (Baladrán).
94
Traducere de Alex Moldovan
the heroes of popular culture as presented in Troubled Adults and
the Modernist Experiments of Transformation, by Japanese art theoretician
Keiko Sei. It turns out that the collective beholding the transformation
is not a local witness, but a mass spectator.
It is certain that every age systematically reconstructs its own collective
memory, or that societies tend to selectively construct their past
rather than give a plausible account of it. We know that interpretations
of history with an eye towards the needs of the present is selective.
The interpretation of the “present past” through Monument to
Transformation in the intentions of various locally and historically
demarcated mentalities thus relativises questions such as: What’s
left? What has changed? What have we overlooked? What does it
matter to us? What’s obvious? 11
According to Baladrán, the term collective memory is quite flexible –
without defining it, Baladrán uses it functionally to grasp certain
social experiences. This type of open contextual process which
makes it possible – within the framework of a very broadly defined
concept of transformation, admittedly – to map both evident collectively
experienced events and moments which we are not fully aware
that we share. The openness and unpredictability of the results of
the process entail some uncertainties as well: “An interest in transformation
models in various periods liberated us from the trap of
the polarised clichés of West-East/East-West. A new map emerged
of the transformational perspective. The question yet to come is to
what degree such a map may be coherent – whether it can represent
countries that differ in the degree of transformation, but not in the
nature of the transformation process.” 12
The de-stigmatising effect of this layered project, which favours
more complex temporal demarcations over temporally given phenomena,
throws established geopolitical polarities into doubt. It is far
from meaningless to perceive the disruption of linguistic conventions
regarding grammatical tenses (in Czech there is only one past, one
present and one future grammatical tense) as being for the good
of a less restrictively “grammatical perception” of those tenses.
The organisation of such tense/temporal relationships is open; there
is neither a beginning, nor an end – it is but a process. “The future is
unknown” – that is the certainty which remains (Baladrán).
Translated by Iván Gutiérrez

Note:
1. Zbyněk Baladrán, Monument transformace [Monumentul transformærii], fragment #3, Atrium, 1–07,
Moravská galerie v Brně, text din catalogul expozifliei, p. 6.
2. Aristide Atonas, „Residing In Archives: Remembrance of Oblivion. Fragment“, Monument transformace.
3. Participanflii la Monumentul transformærii sînt: Aristide Atonas, Zbyněk Baladrán, Kajsa Dahlberg, Pavel Humhal,
Sanja Ivekovič, Alexander Kiossev, Little Warsaw, Chantal Mouffe, Fillip Najvar, Keiko Sei, Milica Tomič,
Tomásˇ Vaněk øi Vangelis Vlahos; pentru informaflii øi texte suplimentare, vezi http://www.monumenttotransformation.org/
4. Cf. Jirˇí Ptáček, Zbyněk Baladrán: „Stroj je porˇád uvnitrˇ nás!“ [Maøinæria este încæ în noi!], interviu,
http://www.artservis.info.
5. Zbyněk Baladrán, Vít Havránek, http://www.monumenttotransformation.org/.
6. „Atunci cînd discutæm despre transformare, timpul e mult mai important decît geografia sau geopolitica.
Transformarea, în sens pasiv, se petrece înæuntrul timpului istoric (dinspre-cætre), iar aceastæ cronologie
genereazæ istoricitate øi raporturi consecutive.“
„În cadrul modelului nostru de transformare, legæm istoricitatea tradiflionalæ de timpul uman øi din acest
raport derivæm tabelul urmætor, cu ajutorul cæruia încercæm sæ reformulæm conceptele de trecut, prezent
øi viitor.“ Ibid.
7. Monument transformace, fragment #1, Auditorium, Stage, Backstage – O expunere în 32 de acte, Frankfurter
Kunstverein, Steinernes Haus am Römerberg, în colaborare cu Pavel Humhal, www.fkv.de.
8. Monument transformace, fragment #3, Société anonyme, Le Plateau Gallery, Place Hannah Arendt
www.fracidf-leplateau.com.
9. W. Najvar, M. Pluháčková, Z. Kroča, M. Bisová, Kvetanová, A. Bursˇíková, J. Sˇvehlová, P. Sˇvirgová,
K. Sˇtěpánková, L. Válková, pí Boháčková, P. Vrbová, Sˇ. Mikesková. Moravská galerie, Brno,
www.moravska-galerie.cz.
10. Bienala de la Praga 3, 24 mai – 16 septembrie 2007, Praga, www.flashartonline.com.
11. Op. cit., nota 1.
12. Op. cit., nota 5.
scena
Notes:
1. Zbyněk Baladrán, Monument transformace [Monument to transformation],
fragment #3, Atrium, 1–07, Moravská galerie v Brně [Moravian
Gallery in Brno], text in exhibition catalogue, p. 6.
2. Aristide Atonas, “Residing In Archives: Remembrance of Oblivion.
Fragment”, Monument transformace.
3. The participants in Monument to Transformation are: Aristide Atonas,
Zbyněk Baladrán, Kajsa Dahlberg, Pavel Humhal, Sanja Ivekovič,
Alexander Kiossev, Little Warsaw, Chantal Mouffe, Fillip Najvar, Keiko
Sei, Milica Tomič, Tomásˇ Vaněk and Vangelis Vlahos; for further information
and texts, see http://www.monumenttotransformation.org/
4. Cf. Jirˇí Ptáček, Zbyněk Baladrán: “Stroj je porˇád uvnitrˇ nás!”
[The machine is still within us!], interview, http://www.artservis.info.
5. Zbyněk Baladrán, Vít Havránek,
http://www.monumenttotransformation.org/.
6. “When we speak of transformation, time is much more important than
geography or geopolitics. Transformation in the passive sense is conducted
within historical time (from-to) and this chronology generates
historicity and sequential relationships.”
“In our model of transformation, we relate traditional historicity to
human time and from this relationship we derive the following table,
with the aid of which we try to reformulate the concept of past, present
and future.” Ibid.
7. Monument transformace, fragment #1, Auditorium, Stage, Backstage
– An Exposure in 32 Acts Frankfurter Kunstverein, Steinernes Haus am
Römerberg, in collaboration with Pavel Humhal, www.fkv.de.
8. Monument transformace, fragment #3, Société anonyme, Le Plateau
Gallery, Place Hannah Arendt www.fracidf-leplateau.com.
9. W. Najvar, M. Pluháčková, Z. Kroča, M. Bisová, Kvetanová,
A. Bursˇíková, J. Sˇ vehlová, P. Sˇ virgová, K. Sˇ těpánková, L. Válková,
pí Boháčková, P. Vrbová, Sˇ . Mikesková. Moravská galerie, Brno,
www.moravska-galerie.cz.
10. Prague Biennial 3, 24 May – 16 September 2007, Prague,
www.flashartonline.com.
11. Op. cit., note 1.
12. Op. cit., note 5.
95

Collier Schorr
Mach die Wunder sauber (Study 1), Booby trap, courtesy 303 Gallery, New York
and Stuart Shave / Modern Art, London
96
Collier Schorr
Mach die Wunder sauber (Study 1), We got him, courtesy 303 Gallery, New York
and Stuart Shave / Modern Art, London

Mai mult decît o imagine
pe ecranul televizorului dumneavoastræ*
Jörg Franzbecker
History Will Repeat Itself: Strategies of Re-enactment in Contemporary Art
[Istoria se va repeta: Strategii de repunere în scenæ în arta contemporanæ],
18 noiembrie 2007 – 13 ianuarie 2008, Kunst-Werke, Berlin
În ultimii ani, strategiile de repunere în scenæ s-au bucurat de un reînnoit øi crescut
interes pentru producflia de artæ, precum øi pentru receptarea ei. Primele lor
zile de glorie au fost în anii øaptezeci, cînd imaginea mediatizatæ pærea sæ înlocuiascæ
într-o mæsuræ tot mai mare experienfla vieflii reale, iar artiøtii au început sæ reflecteze
asupra naturii øi consecinflelor acestui proces. Spre deosebire de practicile de repunere
în scenæ angajate într-o reprezentare a istoriei ce fline de cultura pop, artiøtii
i-au explorat potenflialul, dovedind un interes aparte pentru prezent. Forma clasicæ
a repunerii în scenæ din acele vremuri avea de-a face, în mod predominant, cu
examinarea criticæ a mass-mediei, o mare parte a impactului provenind din acest
aspect. Meritul primei expoziflii extinse din Germania legate de acest subiect este
cel de a aræta cæ aceastæ înflelegere e doar una dintr-un numær de perspective posibile.
Conceputæ de Inke Arns øi curatoriatæ împreunæ cu Gabriele Horn, History Will
Repeat Itself a fost, dupæ prima prezentare de la Hartware Medienkunstverein, la
Dortmund, expusæ recent la Kunst-Werke Berlin.
Prin strîngerea laolaltæ a unui mare numær de lucræri, bogate în imagini øi performative,
curatorii urmæresc sæ punæ sub semnul întrebærii relaflia noastræ cu concepfliile asupra
istoriei øi memoriei, dimensiunea participærii, preocupærii øi traumei individuale, precum
øi diferenfla dintre trecut øi prezent ca atare. Aceastæ focalizare lasæ deoparte perspectivele
care aplicæ repunerea în scenæ la istoria artei, acestea fiind deja tema mai
multor expoziflii precedente. Ca referinflæ curatorialæ øi teoreticæ, curatorii au menflionat
Experience, Memory, Re-enactment [Experienflæ, memorie, repunere în scenæ], o serie
de evenimente aparflinînd lui Anke Bangma, Steve Rushton øi Florian Wüst, prezentate
la Piet Zwart Institut de la Willem de Kooning Academy din Rotterdam, în 2005,
precum øi expoziflia Once More… With Feeling [Încæ o datæ… cu sentiment], curatoriatæ
de Robert Blackson, în 2006, la Reg Vardy Gallery din Sunderland.
Pentru Inke Arns, fundamentul principal al strategiilor de repunere în scenæ pare
sæ constea într-o structuræ paradoxalæ, încadratæ de miøcærile de simultanæ stabilire
øi eliminare a distanflei faflæ de lucrul portretizat. Acest paradox apare în mod explicit
atunci cînd un eveniment e deconstruit efectiv prin repunerea sa în scenæ. Pe
lîngæ lucrarea istoricæ, probabil cea mai celebræ din expoziflie, The Eternal Frame [Eterna
ramæ], aparflinînd lui T. R. Uthco & Ant Farm, din 1975, în care e repusæ în scenæ
asasinarea lui John F. Kennedy, aceastæ operafliune e ilustratæ în mod exemplar într-una
dintre cele mai intense lucræri ale expozifliei, cea a Irinei Botea, Audition for
a Revolution [Audiflie pentru o revoluflie]. Într-o proiecflie dublæ, artista confruntæ documente
TV originale despre Revoluflia Românæ din decembrie 1989 cu materiale
JÖRG FRANZBECKER este curator øi scriitor. Stabilit la Berlin, a inifliat la Hamburg spafliul de proiecte GOLD
øi a conceput expoziflii, precum Celebration [Særbætorire] sau sammeln müssen [nevoia colectærii] (în colaborare
cu Bettina Steinbrügge), la Halle für Kunst din Lüneburg. În prezent lucreazæ la un proiect despre figuri
øi gesturi ale marcærii øi i-a fost comisionatæ dezvoltarea unui format TV pentru artæ contemporanæ.
MORE THAN AN IMAGE ON YOUR TV SCREEN*
Jörg Franzbecker
scena
History Will Repeat Itself: Strategies of Re-enactment in Contemporary
Art, 18 November 2007 – 13 January 2008, Kunst-Werke, Berlin
In the recent years, strategies of re-enactment have received a
renewed and intense interest in art production as well as reception.
Its first heydays took place in the seventies, when the mediated
image seemed to more and more substitute real life experience
and artists began to reflect on the nature and consequences of this
process. Unlike to practices of re-enactment engaged with a popcultural
image of history, artists have explored its potentials with
a specific interest in the present. The classical form of re-enactment
of those times had predominantly been concerned with a critical
examination of the media, drawing a considerable part of their
impact from this aspect. Showing that this understanding is only one
of a number of possible perspectives, is the merit of the first extensive
exhibition to that issue in Germany. Conceived by Inke Arns and
curated together with Gabriele Horn History Will Repeat Itself was,
after its first appearance in the Hartware Medienkunstverein in
Dortmund, recently shown at the Kunst-Werke Berlin.
By assembling a plurality of mainly image-rich and performative
works, the curators intend to question our relationship to conceptions
of history and memory, dimensions of individual participation, concern
and trauma, as well as the difference between the past and the present
in itself. This focus leaves aside positions that apply re-enactment
to art history, these having already been the issue of a number of preceding
exhibitions. As a curatorial and theoretical reference the curators
have mentioned Experience, Memory, Re-enactment, a series
of events by Anke Bangma, Steve Rushton and Florian Wüst at the Piet
Zwart Institut of the Willem de Kooning Academy in Rotterdam in
2005, as well as the exhibition Once More... With Feeling curated
by Robert Blackson in 2006 at the Reg Vardy Gallery in Sunderland.
For Inke Arns the principal basis of strategies of re-enactment seems
to lie in a paradoxical structure, framed by the movements of simultaneously
establishing and eliminating a distance to the portrayed.
This paradox explicitly arises, when an event literally is deconstructed
by its re-enactment. Besides the possibly best-known historical
piece in the show, The Eternal Frame by T. R. Uthco & Ant Farm from
1975, in which the assassination of John F. Kennedy is re-enacted,
this operation is exemplarily pictured in one of the exhibition’s most
intense works of art, Irina Botea’s Audition for a Revolution. In a
double projection the artist confronts original TV documents of the
JÖRG FRANZBECKER is a Berlin-based curator and writer. He founded
the project space GOLD in Hamburg and conceived exhibitions such
as Celebration or sammeln müssen (in collaboration with Bettina
Steinbrügge) at Halle für Kunst Lüneburg. Currently he is working on
a project dealing with figures and gestures of marking and he was comissioned
to develop a TV format on contemporary art.
97

98
Irina Botea
Audition for a Revolution, video stills, Chicago, 2005–2006, photo: Ræzvan Botea

scena
99

100

Kerry Tribe
Here & Elsewhere, stills from 2-channel video installation, 2002, © the artist
Frédéric Moser & Philippe Schwinger
Unexpected Rules, production still, 2004, © the artists
scena
101

egizate de ea øaisprezece ani mai tîrziu, înfæfliøînd „audiflii“ cu studenfli americani la
actorie din Chicago. La fiecare „audiflie“, Botea øi distribuflia ei discutæ, scenæ cu scenæ,
imaginile TV, dupæ care urmeazæ înregistrarea repunerii în scenæ a acfliunilor øi a situafliilor
revoluflionarilor. Graflie extraordinarului montaj, în care cele douæ evenimente
nu sînt prezentate cronologic, ci asociativ, primele gesturi stîngace øi amatoristice
ale studenflilor americani, în special lupta lor cu limba românæ, devin acum parte a
receptærii evenimentului iniflial, Revoluflia Românæ. Videoul Irinei Botea este deci
un metacomentariu nu la revoluflie, ci la caracterul ei pur mediatic. În acelaøi timp,
autoarea instituie o distanflæ faflæ de imagini prin înlocuirea sau suprascrierea lor ca
parte înscrisæ, contingentæ a propriei sale identitæfli.
Acest fapt ridicæ întrebarea care stræbate multe repuneri în scenæ, scoflînd în evidenflæ
diferenfla dintre interioritate øi exterioritate în raport cu evenimentul. Unde
sînt acestea localizate ca poziflii øi cine le poate revendica? Se aflæ martorul înæuntru,
iar cel care practicæ repunerea în scenæ în afaræ, sau cel care practicæ repunerea
în scenæ se aflæ înæuntru, iar spectatorul în afaræ? Ne oferæ experienfla televizatæ a
evenimentului contemporan un acces privilegiat? Suferæ repunerea în scenæ de o
ireductibilæ exterioritate?
Inke Arns pune aceste întrebæri fæcînd o reverenflæ instructivæ înaintea gîndirii morale
a lui Immanuel Kant, introducînd nofliunea acestuia de observator dezinteresat,
a cærui „capacitate de a reflecta asupra întregului într-o manieræ dezinteresatæ
– în absenfla oricærui fel de interes (personal) – era, pentru Kant, dovada existenflei
unei «dispoziflii morale» a omenirii, øi anume, abilitatea de a simpatiza“. Pus astfel,
paradoxul indicat mai sus e rezolvat într-o manieræ dialecticæ, absenfla propriei implicæri
fizice øi a dorinflei individuale fiind declarate condiflii necesare ale unei atitudini
etice øi ale unei participæri la un nivel superior.
Cæ aceste douæ niveluri sînt totuøi constant implicate într-un conflict complex e dovedit
de lucrarea War & Peace Show [Spectacolul ræzboiului øi al pæcii] a lui Heike
Gallmeier. Într-o serie de fotografii øi un video (împreunæ cu Tabea Sternberg), aceasta
prezintæ un material semidocumentar filmat la unul dintre cele mai importante
evenimente militare de repunere în scenæ care se desfæøoaræ la Beltring, Marea
Britanie. Afirmaflii ale participanflilor – care se implicæ cu entuziasm în scene din cel
de-al Doilea Ræzboi Mondial –, precum „N-are nimic de-a face cu politica“, indicæ
în mod categoric existenfla problemelor legate de distanflæ, de fascinaflie øi de
cadrele mentale etice corespunzætoare.
Într-o manieræ aproape cinicæ, o astfel de atitudine e descrisæ în videoul 80064 al
lui Artur Zmijewski. Acesta îl aratæ pe Zmijewski adresîndu-i direct lui Josef Tarnawa,
supraviefluitor al holocaustului, întrebæri vizînd mæsura în care acesta a încercat sæ
reziste øi dacæ ar fi de acord ca numærul de înregistrare din lagærul de concentrare,
acum øters, sæ-i fie tatuat din nou, lucru cu care, în cele din urmæ, el este de acord.
Aceasta ridicæ întrebæri cu privire la pozifliile ocupate de victimæ, autor øi beneficiar
øi la implicafliile morale rezultate.
O poziflie similaræ e aleasæ de cætre Rod Dickinson, care repune în scenæ experimentul
realizat în 1961 la Universitatea Yale de cætre Stale Milgram. Experimentul urmærea
sæ testeze supunerea indivizilor faflæ de persoanele cu autoritate, oamenii de øtiinflæ
cerîndu-le subiecflilor testafli sæ supunæ la øocuri electrice alte persoane testate, aflate
într-o încæpere alæturatæ, în cazul unui ræspuns incorect. S-a dovedit cæ majoritatea
participanflilor erau gata sæ administreze øocuri electrice pînæ la un nivel letal. The Milgram
Re-enactment cuprinde reproducerea la scaræ naturalæ a încæperilor originale,
combinatæ cu un material video care înfæfliøeazæ o repunere în scenæ care a avut loc
acolo, totul sub ferestre mate care permit unui public sæ urmæreascæ evenimentul.
Existæ o problemæ în adoptarea unei poziflii øi deci în provocarea destinatarului sæ
facæ acelaøi lucru, întrucît aceasta confline pericolul unui ræspuns gata fabricat. În
102
Romanian revolution in December 1989 with material directed by
herself sixteen years later, showing “auditions” with American acting
students in Chicago. In each “audition” Botea and her cast scene by
scene discuss the TV images, to be followed by a recorded re-enactment
of the revolutionary actions and situations. Due to the extraordinary
editing, in which both events are not chronically displayed,
but associatively, the first clumsy and dilettantish gestures of the
American students, particularly their struggle with the Romanian
language, become now a part of the reception of the underlying
event, the Romanian revolution. Irina Botea’s video is therefore not
a meta-commentary to the revolution, but to its pure mediality.
At the same time the author is setting up a distance to the images
by replacing or overwriting them as an inscribed contingent part
of her own identity.
This raises a question which crosses many re-enactments, stressing
the difference between interiority and exteriority in relation to the
event. Where are these located as positions and who can claim on
them? Is the witness inside and the re-enactor outside or is the reenactor
inside and the spectator outside? Does the televised experience
of the contemporary event give us a privileged access? Is the
re-enactment suffering from an irreducible exteriority?
Inke Arns addresses these questions with an instructive bow to
Immanuel Kant’s moral thinking, introducing his notion of the disinterested
observer, whose “ability to reflect upon the whole in a disinterested
fashion – without any kind of (personal) interest – was for
Kant the proof of a ’moral disposition’ in humankind, namely, the
ability to sympathise”. Put this way, the paradox named above is
resolved in a dialectical manner, the absence of own physical involvement
and individual desire being declared the necessary condition
for an ethical attitude and participation on a higher level.
That these two levels are nevertheless persistently entangled in an
intricate conflict is pointed out in the piece War & Peace Show by
Heike Gallmeier. In a series of photographs and a video (together
with Tabea Sternberg) she presents semi-documentary material shot
at one of the major military re-enactment events taking place at
Beltring, UK. Statements by the participants – who engage in WWII
scenes quite enthusiastically – such as “There are no politics involved”,
point out emphatically the problems concerning distance, fascination
and corresponding ethical mindsets.
In an almost cynical manner such a stance is depicted in Artur
Zmijewski’s video 80064. The video displays Zmijewski directly
addressing the holocaust-survivor Josef Tarnawa with questions to
what extent he had tried to resist and if he would agree to have his
now faded KZ-number redone by a tatooer to which he agrees in the
end. This raises questions about the positions held by victim, author
and recipient and the resulting moral implications.
A similar disposition is chosen by Rod Dickinson who re-enacts the
experiment conducted in 1961 at Yale University by Stale Milgram.
The experiment intended to test the obedience of individuals
towards people in authority, as scientists would ask test persons
to give electric shocks to another test person next door in case
of an incorrect answer. It turned out that a majority of participants
was ready to impose shocks up to a lethal level. The Milgram
Re-enactment includes the one-to-one reproduction of the original
rooms combined with a video showing a re-enacting performance
which took place in there, dimmed windows allowing an audience
to follow the event.
There is a problem with taking a stand and thus provoking the recipient
to do the same, which contains the threat of an already precast
answer. Especially if a do-gooder attitude is served, the impact of
an artwork can almost be neutralised. To assume that to Jeremy
Deller isn’t far out. His re-enactment of the conflict between the
mineworkers and the Thatcher government in 1984–85 (The Battle
of Orgreave), documented by Mike Figgis, openly stands up to
refute former government-biased media coverage and serve justice
by taking the worker’s side.

scena
Daniela Comani
Ich war’s. Tagebuch 1900–1999,
installation view, KW Institute
for Contemporary Art, Berlin,
photo: Uwe Walter
103

special dacæ o atitudine binevoitoare este servitæ, impactul unei opere de artæ poate
fi neutralizat aproape complet. Nu e deloc exagerat sæ presupunem asta cu privire
la Jeremy Deller. Repunerea în scenæ de cætre el a conflictului dintre mineri øi guvernul
Thatcher, din 1984–’85 (The Battle of Orgreave [Bætælia de la Orgreave]), documentat
de cætre Mike Figgis, se ridicæ fæfliø împotriva relatærii media distorsionate
în favoarea guvernului øi a justifliei servile, flinînd partea muncitorilor.
Comprehensibilæ din punct de vedere politic, aceasta eøueazæ artistic din cauza propriilor
determinaflii.
Daniela Comani, dimpotrivæ, se abfline de la folosirea unor cadre de referinflæ restrînse
în minunata sa lucrare Ich war’s. Tagebuch 1900–1999. Cu ajutorul unei instalaflii
avînd dimensiunile unui perete, ea prezintæ 365 de însemnæri de jurnal, care dau
seama despre evenimente cruciale ale secolului al douæzecilea – puse la persoana
întîi. De pildæ: „21 februarie. New York. L-am împuøcat pe Malcolm X în timpul
unui discurs în Harlem“. Sau: „28 februarie. În direct la televiziune. Eliberez Kuweitul.
Ræzboiul din Golf s-a încheiat“. Prin aproprierea istoriei, Daniela Comani se afirmæ
ca protagonist, ducînd-o pe aceasta, în acelaøi timp, la limita absurdului. În ciuda
aspectelor pseudobiografice, ea evitæ totuøi sæ împærtæøeascæ vreun aspect emoflional.
Intenflia ei este de a revizui nofliuni ale istoriei, færæ a formula ræspunsuri ultime.
Repunerile în scenæ dovedesc cæ percepflia unui eveniment istoric e perturbatæ de
efectele temporizærii øi sedimentærii, care îi încadreazæ adeværata realitate. Pe mæsuræ
ce nivelurile suprapuse se adunæ, devine din ce în ce mai dificil sæ le cuprinzi
într-o ordine generalæ. Care este, de exemplu, imaginea veritabilæ a „asaltului Palatului
de Iarnæ“? Este evenimentul în sine, care n-a fost documentat øi care trebuie
sæ fi fost, de fapt, destul de neinteresant? Este repunerea în scenæ a lui Nikolai Evreinov
din 1920, un spectacol al agitpropului, reprezentat în expoziflie prin douæ dintre cele
cîteva mærturii fotografice? Majoritatea documentarelor despre asalt folosesc materiale
din filmul lui Serghei Eisenstein, Octombrie, care a fost repus în scenæ pentru
a doua oaræ în 1927.
Pierre Huyghe prezintæ stratificarea memoriei într-o manieræ antrenantæ. Pentru instalaflia
sa The Third Memory [Cea de-a treia memorie], Huyghe a construit un decor
de studio frust øi l-a rugat pe John Woytowicz sæ repunæ în scenæ jefuirea de cætre
el a bæncii din San Francisco, din 1972, care avea ca scop finanflarea schimbærii de
sex a partenerului sæu de atunci. A fost una dintre primele crime difuzate la televiziune.
Trei ani mai tîrziu, povestea a stat la baza filmului Dog Day Afternoon [Dupæ-amiazæ
de cîine], regizat de Sidney Lumet, în care Al Pacino juca rolul lui John
Woytowicz. În cadrul proiecfliei sale duble, Pierre Huyghe combinæ fragmente din
transmisia TV în direct, din filmul care a urmat øi din propriul sæu material video. E
limpede cæ principalul personaj al incidentului se repoziflioneazæ înspre varianta mediatizatæ
øi, prin aceasta, estompeazæ cursul original al evenimentelor. Unele pærfli ale
memoriei personale se constituie, în mod evident, din documente video, precum
øi din reprezentarea ficflionalæ dintr-un film.
Artificialul construcfliei evenimentelor mediatizate e demonstrat de doi artiøti
elveflieni, Frédéric Moser øi Philippe Schwinger, în lucrarea Unexpected Rules [Reguli
neaøteptate]. Øapte actori repun în scenæ episoade din afacerea Clinton – Lewinsky
pe o scenæ de peep-show luminatæ de becuri colorate. Jocul afectat al actorilor,
care aminteøte de telenovelele zilnice, øi decorul succint, dar epatant scot în evidenflæ
natura teatralæ a unor astfel de evenimente.
Printre atîtea lucræri artistice vaste, e destul de dificil ca o serie de fotografii precum
cea a lui Collier Schorr, Mach die Wunde sauber (Study 1) [Curæflind rana] sæ-øi dezvæluie
capacitæflile. Schorr, care a crescut ca fiicæ a unui soldat american în Schwäbisch
Gmünd, Germania, øi care acum træieøte la New York, prezintæ o serie de fotografii
ale unor tineri în uniforme SS sau Wehrmacht împrumutate de la o agenflie de
104
Comprehensible from a political point of view, it fails artistically by
its determination.
Daniela Comani in contrast refrains from closed frames of reference
in her wonderful work Ich war’s. Tagebuch 1900–1999. On a wallsized
installation she displays 365 diary entries that report on crucial
events of the 20th century – put in the first person. For instance:
“February 21st. New York. I shot Malcolm X during a speech in
Harlem.” Or: “February 28th. Live on TV. I am liberating Kuwait.
The Gulf war has ended.” By appropriating history, Daniela Comani
deploys herself as protagonist while at the same time leading it to
the point of absurdity. Despite of the pseudo-biographical aspects
she thereby avoids to impart any emotional quality. Her intent is to
revise notions of history without phrasing ultimate answers.
Re-enactments exhibit that the perception of a historical event is
interfered by effects of temporisation an sedimentation, which frame
its proper reality. As overlapping levels pile up, it becomes increasingly
difficult to comprise them in an over-all order. What for
instance is the genuine image of The Storming of the Winter
Palace? Is it the event itself, which wasn’t documented, and which
must in fact have been rather dull? Is it the re-enactment by Nikolaj
Evreinov from 1920, an agitprop spectacle represented in the exhibition
by two of the few photographical records? Most of the documentaries
about the storming make use of material from Sergei
Eisenstein’s film October, who re-enacted it a second time in 1927.
Pierre Huyghe displays the overlay of memory in an entertaining
manner. For his video installation The Third Memory Huyghe constructed
a simple studio setting and asked John Woytowicz to reenact
his 1972 San Francisco bank robbery, which was intended to
fund the sex change of his then partner. It was one of the first crimes
broadcasted on TV. Three years later the story set the background
for Dog Day Afternoon directed by Sidney Lumet, where Al Pacino
played the character of John Woytowicz. In his double projection
Pierre Huyghe interweaves cut-outs from the live TV coverage, the
later movie and his own video material. It is lucid that even the main
character of the incident is re-orientating himself to the mediated
version and by that bluring the original course of events. Parts of the
own memory are obviously constituted by the filmic documents as
well as the fictional representation in a movie.
The artificial construction of mediated events is demonstrated by the
two Swiss artists Frédéric Moser and Philippe Schwinger in the piece
Unexpected Rules. Seven actors re-enact scenes from the Clinton–
Lewinsky affair on a peep-show stage illuminated by coloured light
bulbs. It is the overacting of the performers, reminding of daily
soaps, and the sparse but flashy setting that emphasises the theatrical
nature of such events.
Amongst such a number of extended works of art, it is quite difficult
for a picture-series like Collier Schorr’s Mach die Wunde sauber
(Study 1) to unfold its capacities. Schorr, who was raised as daughter
of an American soldier in Schwäbisch Gmünd, Germany and now
lives in New York, shows a series of photographs of young men
in SS or Wehrmacht uniforms, borrowed from a costume agency.
The sometimes fragile or unstable posture and body language of
these men is in addition emphasised by the graphical accentuation
of single facial features, which gives a quite campy impression of the
men. Even contrasted to the solemn posture of their grandfathers
this never appears overdone. Quite the contrary it shows an artists
perpetual attempts to trace questions of history and identity in an
exceptional way.
To conceive an exhibition for several venues is not only attractive,
but a required curating practice. Unfortunately this didn’t work well
in the case of History Will Repeat Itself. The exhibition seems to be
designed for the extensive hall space of the Hartware Medienkunstverein
rather than to be squeezed in the multi-storey premises of the
Kunst-Werke. This not enough, the spatial partition was reinforced
by another unfavourable decision. Whereas the display in Dortmund
followed an open but coherent layout, thus managing to convey a

costume. Postura øi limbajul corporal, uneori fragile sau nesigure, ale acestor bærbafli
sînt reliefate øi mai mult de accentuarea graficæ a cîte unei træsæturi faciale, care
le oferæ un aer aproape efeminat. Chiar în comparaflie cu postura solemnæ a bunicilor
lor, faptul acesta nu apare deloc exagerat. Dimpotrivæ, stæ mærturie pentru încercærile
continue ale unui artist de a ræspunde unor întrebæri privind istoria øi identitatea
într-o manieræ ieøitæ din comun.
A concepe o expoziflie destinatæ mai multor spaflii nu e doar ceva atractiv, ci chiar
o practicæ curatorialæ necesaræ. Din nefericire, aceasta n-a funcflionat prea bine în
cazul expozifliei History Will Repeat Itself. Expoziflia pare a fi destinatæ mai degrabæ
spafliului extins al Hartware Medienkunstverein, decît înghesuirii în spafliile supraetajate
de la Kunst-Werke. Acestea nu sînt suficiente, împærflirea spaflialæ fiind impusæ
printr-o altæ decizie nefericitæ. Dacæ expunerea de la Dortmund a urmærit o configuraflie
deschisæ, însæ coerentæ, reuøind deci sæ lase o impresie intensæ øi consistentæ,
prezentarea de la Berlin e dispusæ potrivit supraordonærii temelor. Astfel,
lucrærile de la primul etaj au fost subsumate temei experienflelor fizice ale istoriei,
realizate prin repunerea în scenæ, la etajul al doilea accentul s-a pus pe chestiuni
legate de experienfla traumei øi a repetifliei, în timp ce etajele al treilea øi al patrulea
ar trebui sæ vizeze ambiguitatea istoriei între autenticitate øi ficfliune, aceastæ împærflire
împiedicînd lucrærile sæ se angajeze în raporturi neaøteptate.
Aceastæ prezentare se aflæ, de fapt, în dezacord cu concepflia catalogului. Unele dintre
lucræri sînt, într-adevær, luate în considerare ca puncte de referinflæ, din motive
sistemice sau flinînd de subiect, însæ, prin introducerea lor într-o structuræ deschisæ,
clasificærile sînt împiedicate. Færæ îndoialæ, meritul concepfliei curatoriale este acela
de a indica diversele posibilitæfli de înflelegere a acestui gen.
Gestul de a include lucræri precum Mondrian ’63–’98, a unui misterios, dar, în acelaøi
timp, bine-cunoscut în domeniu Walter Benjamin, øi, pe de altæ parte, lucrarea
lui Kerry Tribe Here & Elswhere [Aici øi altundeva] este încununat de succes. Chiar
dacæ videoul lui Benjamin este mai degrabæ o lucrare istoricæ, el dezvæluie cum strategiile
de repunere în scenæ ar putea fi urmate øi conceptualizate încæ øi mai mult. În
timp ce Mondrian ’63–’98 prezintæ înregistrærile conferinflelor lui Benjamin despre
copiere øi valoarea ei explicativæ în cazul picturilor lui Mondrian, instalaflia video a
lui Kerry Tribe, deøi trimite la o lucrare datæ (seria de videouri France tour détour deux
enfants a lui Jean-Luc Godard øi Anne-Marie Melville), extinde øi mai mult cadrul
conceptual al expozifliei, punînd în valoare o abordare mai formalæ øi mai discursivæ.
Dezvoltærile ulterioare ale genului ar putea dobîndi vigoare prin renunflarea la repetarea
sau aproprierea unui singur eveniment în favoarea alegerii øi punerii laolaltæ
a mai multor referinfle. Aceasta ar postula caracterul indefinit drept condiflie a
producfliei øi ar cuprinde moduri de remodelare a frazelor, raporturilor øi contextelor.
Deøi aceasta este deja o practicæ artisticæ, ea ræmîne pe o poziflie îndepærtatæ,
lipsindu-i extrapolarea discursivæ fundamentalæ. În aceastæ privinflæ, expoziflia History
Will Repeat Itself e o bunæ ocazie de a o lua de la capæt.
Traducere de Alex Moldovan
Notæ:
* Trimitere la: „În realitate, sînt doar o imagine pe ecranul televizorului dumneavoastræ“, Douglas Hall alias
J. F. Kennedy, în The Eternal Frame, T. R. Uthco & Ant Farm.
scena
consistently intensive impression, the presentation in Berlin is
arranged according to superordinated topics. Hence the pieces
on the first floor were subsumed under the theme of physical experiences
of history taking place in the re-enactment, on the second
floor the issues of trauma and repetition were emphasised, while
the third and fourth floor should address the ambiguity of history
between authenticity and fiction; this partition hindering the works
to engage in unforeseen interrelations.
This presentation actually disagrees with the design of the catalogue.
Some of the works are indeed consulted as points of reference
for topical or systematic arguments, but through their intertwining
in an open structure classifications are prevented. Beyond doubt the
merit of the curatorial concept is to point up the diverse possibilities
to read the genre.
To include works such as Mondrian ’63–’98 by a mysterious, but
meanwhile also in this character widely known Walter Benjamin and
on the other hand Kerry Tribe’s Here & Elsewhere, is a successful
gesture. Even if Walter Benjamin’s video is more of a historic work,
it reveals how strategies of re-enactment could further be pursued
and conceptualised. While Mondrian ’63–’98 shows the recordings
of Walter Benjamin’s lectures about copying and its explanatory
value on the instance of Mondrian’s paintings, Kerry Tribe’s video
installation, although referring to a given work (the series of videos
France tour détour deux enfants by Jean-Luc Godard and Anne-
Marie Melville) is also extending the exhibition’s conceptual frame,
putting forward a more formal and discursive approach.
Further advancements of the genre could acquire strength by disengaging
from the repetition or appropriation of a single event in
favour of picking up and assembling multiple references. This would
assume indefiniteness as a condition of production and include ways
of remodelling phrases, relations and contexts. Although this already
is artistic practice, it still remains in a detached position, lacking the
fundamental discursive extrapolation. In this respect the exhibition
History Will Repeat Itself is a good occasion to pick up the threads.
Note:
* Ref. to: “I am, in reality, only an image on your TV screen”, Doug Hall
alias J. F. Kennedy in The Eternal Frame, T. R. Uthco & Ant Farm.
105

Walter Crane
Stop the War, ca. 1899, Print as it appeared in The War Against War, a periodical published by the Stop The War Committee, courtesy the Working Class Movement Library, Salford

Restabilind permanenfla rezistibilitæflii
(sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte)
Krist Gruijthuijsen
Forms of Resistance [Forme de rezistenflæ],
22 septembrie 2007 – 6 ianuarie 2008, Van Abbemuseum, Eindhoven
Ca urmare a proiectului Resetting the Permanency of Resistibility (or How to Thrive on
Artefacts) [Restabilind permanenfla rezistibilitæflii (sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte)],
extinsa øi pætrunzætoarea cercetare de la Van Abbemuseum asupra convergenflei
artei øi vieflii (Allan Kaprow, Lee Lozano), nu a surprins pe nimeni faptul cæ recenta
expoziflie Forms of Resistance se concentreazæ asupra artei øi a dorinflei de schimbare
socialæ. Necesitatea de a rezista sau a lupta pentru chestiuni politice øi sociale a fost
dintotdeauna însoflitæ de nevoia de expresie vizualæ. În decursul ultimelor secole, artiøtii
au simflit nevoia presantæ de a se afirma ca activiøti, anarhiøti øi propagandiøti, iar treptat
arta a început sæ se manifeste în diferite sisteme øi a devenit o unealtæ pusæ în slujba
examinærii climatelor culturale, sociale, politice øi economice. Ceea ce trebuie pus
în discuflie e modul de reprezentare a unei astfel de istorii a rezistenflei din vremurile
de schimbare politicæ øi socialæ majoræ. Dupæ cum a replicat, foarte simpatic, situaflionistul
Mustapha Khayati atunci cînd i s-a cerut sæ-øi republice textul On Poverty of Student
Life [Despre mizeria din mediul studenflesc]: „Acest pamflet, care îøi avea
valoarea revoluflionaræ intactæ în 1966, are azi, pentru editorul specializat în teorie radicalæ,
doar o valoare de marfæ“ – la fel, trebuie sæ avem mare grijæ cu nofliunea de expunere
a unor artefacte care au constituit odatæ manifestæri ale unor atitudini radicale.
Expoziflia porneøte de la patru momente istorice care „nu marcheazæ începuturi
sau sfîrøituri definitive“, ci au fost alese pentru cæ „reprezintæ miezul istoric al anumitor
situaflii, condiflii sau atitudini“. Geografic, asta s-ar putea numi „globalizarea
modernismului“.
Tapetul cu motive florale al lui William Morris este una dintre formele reprezentaflionale
al anului 1871, anul Comunei din Paris, øi e expus în prima galerie. Morris
a reacflionat la accelerarea industrializærii, concentrîndu-se în principal asupra meøteøugæriei
øi, ca urmare, a întemeiat miøcarea Arte øi Meøteøuguri. Tapetul produs
de Morris and Co e însoflit de pamflete care dovedesc angajamentul sæu în miøcarea
socialistæ englezæ.
Gustave Courbet, un artist care prefera sæ picteze realitatea cotidianæ în locul scenelor
religioase sau istorice, era un membru activ al Comunei din Paris, care a luat fiinflæ
dupæ ce Napoleon al III-lea a pierdut ræzboiul împotriva germanilor, iar Franfla a
fost obligatæ sæ devinæ republicæ. În 1871, un grup numeros de muncitori, susflinut
de ziariøti øi de protestatari politici, s-a revoltat împotriva clasei superioare. Ei au reuøit
sæ ocupe Parisul øi au instituit Comuna. În cele din urmæ, dupæ trei luni, armata francezæ
a pus capæt în mod violent acestei forme politice democratice. Aceastæ luptæ portretizatæ
în litografiile lui Edouard Manet e alæturatæ lui Courbet øi Morris øi, laolaltæ, obiectele
lor formeazæ o introducere solidæ în acest subiect, care se øi încheie deja, în mod
regretabil, la intrarea în galeria urmætoare.
KRIST GRUIJTHUIJSEN (n. 1980, Olanda) este artist, scriitor øi curator independent stabilit, la Amsterdam.
A studiat artele plastice la Academia de Artæ din Maastricht, apoi a urmat un program de studii postuniversitare
la HISK din Antwerpen øi un program de cercetare curatorialæ (curatorlab) la Konstfack din Stockholm.
RESETTING THE PERMANENCY OF RESISTIBILITY
(OR HOW TO THRIVE ON ARTEFACTS)
Krist Gruijthuijsen
Forms of Resistance, 22 September 2007 – 6 January 2008,
Van Abbemuseum, Eindhoven
scena
In the continuation of the Resetting the Permanency of Resistibility
(or How to Thrive on Artefacts), Van Abbemuseum’s extensive
and investigative research on the convergence of art and life (Allan
Kaprow, Lee Lozano) it came as no surprise that their recent exhibition
Forms of Resistance is focusing on art and the desire for social
change. The necessity to resist or fight for political and social issues
has always been accompanied by the need for visual expression.
During the past centuries, artists felt the urgency to position themselves
as activists, anarchists and propagandists and slowly art
started manifesting itself in various systems and became a tool for
observing cultural, social, political and economical climates.
How to represent such history of resistance on specificities in times
of heavy political and social change and what to focus on, is to be
challenged, especially from an established positioning. As the situationist
Mustapha Khayati so nicely replied when requested to republish
his text On Poverty of Student Life: “This pamphlet, which had
all of its revolutionary value in 1966, today has for the licensed publisher
of radical theory only a commodity value”, thus one should be
very careful with the notion of displaying artefacts which were once
manifestations of radical attitudes.
The show departs from four historical moments, which “do not mark
definitive beginnings or endings” but were chosen as “representing
the historical focus of certain situations, conditions or attitudes”.
Geographically, this might be termed as the “globalisation of modernism”.
William Morris’ flower patterned wallpaper is one of the representational
forms of 1871, the year of the Paris Commune, which is displayed
in the first gallery. Morris responded against the increasing of
industrialisation by mainly focussing on craftsmanship and therefore
founded the Arts and Crafts movement. The wallpaper produced by
Morris and Co is accompanied by pamphlets that show his commitment
to the English socialist movement.
Gustave Courbet, an artist painting day-to-day reality instead of religious
or historical scenery, was an active member of the Paris
Commune, which came to existence after Napoleon III lost the war
against the Germans and France was forced to become a republic.
In 1871 a large group of labourers, supported by journalists and
political protesters revolted against the upper class. They managed
to occupy Paris and establish the Commune. Finally, after three
KRIST GRUIJTHUIJSEN (b. 1980, The Netherlands) is an artist, writer
and independent curator based in Amsterdam. He studied fine art at the
Art Academy in Maastricht followed by a post-graduate study at the HISK
in Antwerp and a curatorial research program (curatorlab) at Konstfack
in Stockholm.
107

Room view, Brigada Ramona Parra, photo: Peter Cox Room view, Bauhaus, photo: Peter Cox
Room view, Disobedience, photo: Peter Cox
Room view, photo: Peter Cox
Room view, photo: Peter Cox
Room view, John Heartfield, photo: Peter Cox

Hans Haacke
But I Think You Question My Motives, 1978–79
Room view, Tobias Putrih, photo: Peter Cox
Peter Kennard
Crushed Missile, 1980, photo montage, courtesy of the artist
scena

Kasimir Malevich
Suprematism Cross, 1920–21, 84 × 96,5 cm, courtesy Stedelijk Museum Amsterdam
110
months, the French army violently ended this democratic political
form. This battle, portrayed in Edouard Manet’s lithos, is juxtaposed
to Courbet and Morris and all together form a solid introduction to
the topic, which already pitifully ends when entering the next
gallery.
Dedicated to Russia, this gallery displays the connection between the
Russian revolution in 1917 and the origin of Russian constructivism.
The communists taking over Russia in 1917 coincided with the introduction
of abstract art and artists such as El Lissitzky and Malevich
believed that the true meaning of a work of art did not depend on
an identifiable subject. Displayed together with other colleagues
such as Rodchenko and Popova, this room unfolds their mentality
on constructing art. Contrary to the Russian abstractionists, German
artist/graphic designer Helmut Herzfelde, also known as John
Heartfield, made cynical chaotic photomontages of the state of
Germany where Hitler started increasing power. As a “flâneur” of the
“anti-art” Heartfield fled from the Nazis only to return to East Berlin
in 1950’s.
In 1919, a German Academy opened its doors by mainly focussing on
designing technical and artistic products. Bauhaus, as the academy
was called, aimed to manufacture solid products for a wider audience.
The academy got accused of becoming a leftist imperial with
sympathy for communism and in 1933 was forced to close its doors.
Inspired by Kiesler and Breuer’s exhibition models, the gallery holds
a construction in which several examples of products made by
Bauhaus students and imagery student demonstrations against the
academy’s regime are displayed. Smart but unnecessary is the dialogue
with a print and poster by Picasso and Miró that were made
to protest against the Franco regime. This is the part where I slowly
get annoyed with the superficiality of the display in which only a few
examples cover large issues. As if each gallery represents another
period in which some of the aspects are important to address but
others feel random. One specifically feels this when entering the two
other periods: the year 1968 and the world after 1989, the beginning
of the end of the Soviet Empire, both extremely important years for
global change.
In 1968 the fall of Czechoslovakia’s head of state, Antonín Novotny’
caused the “Prague Spring”, a short period of freedom of speech in
the communist era which was brutally ended by the Russian Army
that same year. In France, large-scale student and labor demonstrations
fought against poverty and unemployment which often lead to
blood-baths such as the “Bloody Monday” on the Parisian Quartier
Latin.
Brigadas Ramona Parra, the youth of the Communist Party in Chile,
developed murals as a form of resistance. The murals demonstrated
against the media’s propaganda of the government’s right wing
ideas.
An example of a mural by BRP and some of the posters designed by
the Parisian Art Academy students (Atelier Populaire) to support the
demonstrations together with documentation of the “Prague Spring”
procedure offers a very minimal presentation of what was supposed
to be the year of revolution. There’s almost nothing mentioned
on the Vietnam War (except for some posters of the Thomas
Leeuwenberg collection in Alexander Rodchenko’s “the worker’s
club”, displayed in a separate gallery) nor the black civil rights movement
(who lost their leader, Martin Luther King, that year). Why concentrating
on “smaller” issues such as the student uprising in Poland
or the murals in Chile? Surely, it couldn’t be only for geographical
reasons?
Following 1968, artists had the urge to spread themselves into different
realms. Therefore they often decided to withdraw from the art
establishment to concentrate on a more alternative lifestyle in which
they could get more involved with social and political issues. The art
market grew rapidly, a phenomenon which segregated the establishment
even more. Some examples could be Bonnie Sherk’s “crossroads
community” (aka The Farm), a meeting place for different

Superflex
Free Beer Bottles, 2007, in the Van Abbemuseum, photo: Peter Cox
Brigada Ramona Parra
Design for Wall Painting, 2007, in the Van Abbemuseum
scena
111

112
Bonnie Ora Sherk
Crossroads Community (The Farm), 1976, dia / transparency 35 mm, courtesy of the artist
Peter Kennard
Crushed Missile, 1980, photo: Peter Cox

Sture Johannesson
Sture Johannesson with friends outside Gallery Cannabis, 1967, photo: Per Roland, courtesy of the artist
El Lissitzky
Prounenraum, 1923 (reconstruction of 1971), Collection Van Abbemuseum, photo: Peter Cox
scena
113

Dedicatæ Rusiei, aceastæ galerie înfæfliøeazæ legætura dintre Revoluflia Rusæ din 1917
øi originea constructivismului rus. Preluarea Rusiei de cætre comuniøti în 1917 a coincis
cu intrarea pe scenæ a artei abstracte, iar artiøti precum El Lissitzky øi Malevici
considerau cæ adeværata semnificaflie a unei opere de artæ nu depinde de existenfla
unui subiect identificabil. Prezentîndu-i laolaltæ cu alfli colegi, precum Rodcenko øi
Popova, aceastæ încæpere dezvæluie mentalitatea acestora cu privire la construirea
artei. Spre deosebire de abstracflioniøtii ruøi, artistul/designerul grafic german Helmut
Herzfelde, cunoscut øi drept John Heartfield, a produs montaje foto haotice
øi pline de cinism ale statului german în perioada în care puterea lui Hitler începea
sæ creascæ. Ca „flâneur“ al antiartei, Heartfield a fugit de naziøti, pentru a reveni în
Berlinul estic în anii ’50.
În 1919, o academie germanæ øi-a deschis porflile, concentrîndu-se în principal asupra
proiectærii de produse tehnice øi artistice. Bauhaus, cæci acesta era numele academiei,
urmærea sæ producæ produse solide pentru un public mai larg. Academia a
fost acuzatæ cæ devine un bastion al stîngii, cu simpatii pentru comunism, iar în 1933
a fost forflatæ sæ-øi închidæ porflile. Inspiratæ de modelele de expoziflie ale lui Kiesler
øi Breuer, galeria are o construcflie în care sînt expuse cîteva exemple de produse
realizate de studenfli de la Bauhaus, precum øi demonstraflii studenfleøti imaginare
împotriva regimului academiei. Inteligent, dar de prisos este dialogul cu o reproducere
øi un poster aparflinînd lui Picasso øi Miró, care au fost fæcute cu intenflia de a protesta
împotriva regimului lui Franco. Aceasta e partea în care încep, treptat, sæ fiu deranjat
de superficialitatea expunerii, în care numai cîteva exemple acoperæ chestiuni vaste.
E ca øi cum fiecare galerie ar reprezenta o altæ perioadæ, în care unele aspecte
sînt importante de abordat, însæ altele par aleatorii. Acest lucru e deosebit de evident
odatæ cu intrarea în celelalte douæ perioade: anul 1968 øi lumea de dupæ 1989,
începutul sfîrøitului Imperiului Sovietic, doi ani extrem de importanfli în contextul schimbærii
globale.
În 1968, cæderea øefului statului cehoslovac, Antonín Novotny´, a provocat „Primævara
de la Praga“, o scurtæ perioadæ de libertate în era comunistæ, înæbuøitæ, în
mod brutal, de armata rusæ în acelaøi an. În Franfla, demonstraflii la scaræ mare ale
studenflilor øi muncitorilor, în care aceøtia luptau împotriva særæciei øi a øomajului,
au dus adesea la bæi de sînge precum „Lunea Însîngeratæ“ în Cartierul Latin al Parisului.
Brigadas Ramona Parra, tinerii Partidului Comunist din Chile, au creat picturi murale
ca formæ de rezistenflæ. Acestea demonstrau împotriva propagandei media a ideilor
de dreapta ale guvernului.
Un exemplu de picturæ muralæ aparflinînd BRP øi cîteva dintre posterele create de
studenflii de la Academia parizianæ de artæ (Atelier Populaire) în sprijinul demonstrafliilor,
laolaltæ cu o documentare asupra „Primæverii de la Praga“, oferæ o prezentare
foarte minimalæ a ceea ce ar trebui sæ fie anul revolufliei. Nu se pomeneøte aproape
nimic despre Ræzboiul din Vietnam (cu excepflia cîtorva postere din colecflia Thomas
Leeuwenberg, în „clubul muncitorilor“ al lui Rodcenko, afiøat într-o galerie separatæ)
øi nici despre miøcarea pentru drepturi civile a negrilor (care øi-a pierdut conducætorul,
pe Martin Luther King, în acel an). De unde concentrarea pe chestiuni mai
„mærunte“, precum revolta studenflilor din Polonia sau picturile murale din Chile?
Cu siguranflæ, nu poate fi vorba numai de considerente geografice.
Dupæ 1968, artiøtii au simflit nevoia de a se ræspîndi în diferite domenii. Ca atare,
au hotærît adesea sæ se retragæ din establishmentul artistic pentru a se concentra
asupra unui stil de viaflæ diferit, în care sæ se poatæ implica mai profund în probleme
sociale øi politice. Piafla de artæ s-a dezvoltat rapid, fenomen care a segregat încæ øi
mai mult establishmentul. Cîteva exemple ar fi „comunitatea de ræscruce“ (cunoscutæ
øi ca The Farm [Ferma]) a lui Bonnie Sherk, loc de întîlnire pentru diferifli artiøti,
114
El Lissitzky
On the Van Abbemuseum, photo: Peter Cox

aflat sub o intersecflie de autostræzi în San Francisco; sau un grup de artiøti din Buenos
Aires, intitulat Tucumán Arde, care a cercetat închiderea bruscæ a fabricilor de zahær
din Tucumán, Argentina; sau, poate, o demonstraflie a trupei daneze de teatru Slovognen
împotriva unei întîlniri NATO în Danemarca, în 1973, care e documentatæ øi
proiectatæ în frumosul Argos Cinema de cætre Tobias Putrih. Din nou, toate acestea
sînt exemple aleatorii.
O expunere convingætoare este reconstruirea expozifliei intitulate Germany through
the Ages [Germania de-a lungul anilor], prezentatæ la Casa de Culturæ din Stockholm,
în 1976. Aceasta înfæfliøa imagini øi sloganuri ale RAF, care ar fi fost cenzurate în Germania
de Vest. Expoziflia dorea sæ prezinte libertatea de exprimare øi cenzura prin
ochii activistei germane Ulrike Meinhof. Un responsabil politic s-a arætat neliniøtit faflæ
de o parte a conflinutului expozifliei, iar dupæ douæ zile Casa de Culturæ a hotærît sæ
o închidæ. Astfel, aceasta a devenit o expoziflie cenzuratæ care urmærea, de la bun
început, sæ dezbatæ subiectul cenzurii. Curatorilor Anne-Charlotte øi Sture Johannesson
li s-a cerut sæ reconstruiascæ expoziflia special pentru aceastæ manifestare.
Cîteva exemple privind politica identitaræ au fost reprezentate de Hans Haacke –
care discutæ despre apartheidul din Africa de Sud prin punerea sub semnul întrebærii
a rolului companiilor stræine, cum ar fi Philips (cu sediul la Eindhoven) – sau de
General Idea, care a transformat sculptura înfæfliøînd cuvîntul LOVE a lui Robert Indiana
în AIDS, øi de chestionarul lui Adrian Piper privind politica albilor øi negrilor. Tocmai
în aceastæ încæpere ai sentimentul cæ, într-un fel, curatorii au deschis cutia Pandorei
øi au pierdut controlul cu privire la ce sæ abordeze în contextul acestei teme. Chestiuni
precum cea a apartheidului nu se trateazæ atît de lesne, prin prezentarea unui
singur exemplu. De ce nu o concentrare asupra unor vremuri mai îndepærtate, cum
ar fi Comuna din Paris sau Revoluflia Rusæ øi o mai intensæ aprofundare a acestora,
în locul unei abordæri superficiale practicate prin oferirea cîtorva exemple
aleatorii clasificate în patru momente istorice? Situafliile de dupæ cel de-al Doilea Ræzboi
Mondial, 1968, 1989 nu pot fi reprezentate cu atîta uøurinflæ prin oferirea unor forme
de rezistenflæ punctuale, unidimensionale, precum demonstrafliile. Mai existæ øi dimensiunea
mentalæ a rezistenflei.
În special ultima încæpere, intitulatæ The Disobedience Archive [Arhiva nesupunerii],
este un amestec de cazuri contemporane interschimbabile, structurate, øi ele, în alte
patru categorii: Reclaiming the Streets [Recîøtigarea stræzilor], The Neoliberal World
[Lumea neoliberalæ], Disobedience East [Estul nesupunerii] øi Argentina Social Factory
[Întreprinderea socialæ Argentina]. Un anticlimax cu desævîrøire dezordonat, de
nedigerat pentru o expoziflie de o asemenea importanflæ. Teme precum acestea trebuie
abordate øi discutate, însæ institufliile fetiøizeazæ cu uøurinflæ elementul radical.
Will Bradley, unul dintre curatorii expozifliei, citeazæ un exemplu în introducerea sa
la extraordinara (øi, într-adevær, remarcabila contribuflie la domeniul cunoaøterii)
culegere de texte critice art and social change [arta øi schimbarea socialæ], în care
„expoziflia «Experience 68» de la Institutul DiTella din Buenos Aires a devenit
obiect de disputæ pentru mulfli dintre artiøtii invitafli, care mai degrabæ s-au retras,
decît sæ-øi vadæ dorinfla de angajare politicæ reîncadratæ de cætre instituflie ca, pur øi
simplu, un alt capitol în dezvoltarea avangardei moderniste“.
Conflinutul e foarte dependent de context øi legat de moment, dar este, în mod
limpede, de o mare importanflæ în dezvoltarea artei în timp. Dar cum sæ (re)prezentæm
asta?
Culegerea de texte critice însoflitoare ar putea fi o soluflie.
Traducere de Alex Moldovan
scena
kinds of art practitioners under a motorway interchange in San Francisco
or an artist group from Buenos Aires called Tucumán Arde,
who researched the sudden closure of the sugar factories in
Tucumán, Argentina, or maybe a demonstration of the Danish
theater group Slovognen against the NATO-meeting in Denmark
1973, which is documented and screened in the nicely built Argos
Cinema by Tobias Putrih. Again, all and all very random examples.
A compelling display is the reconstruction of the exhibition entitled
Germany through the Ages that was held at the House of Culture
in Stockholm in 1976. It presented images and slogans of the RAF,
which would have been censored in West Germany. The exhibition
wanted to demonstrate freedom of speech and censorship through
the eyes of German activist, Ulrike Meinhof. A politician responsible
was concerned about some of the content and after two days the
House of Culture decided to close the exhibition. It became a censured
exhibition that was originally intended to debate censorship.
The curators, Anne-Charlotte and Sture Johannesson, were asked
to reconstruct the exhibition especially for this show.
Some examples about identity politics are represented by Hans
Haacke, who discusses the apartheid in South Africa by questioning
the role of foreign companies such as Philips (hometown is Eindhoven),
General Idea, who’ve changed Robert Indiana’s word sculpture
LOVE into AIDS, and Adrian Piper’s questionnaire on black and
white politics. It’s specifically this room where you feel that the curators
have opened Pandora’s box and lost control of what to address
in the context of the topic. Issues such as the apartheid are not that
easily discussed by displaying one example. Why not focus more on
earlier times such as the Paris Commune or the Russian Revolution
and deepen it more instead of scratching the surface with some random
examples categorized in four historical moments? Times after
WWII, 1968, 1989, are not that easily represented by offering literal
one-dimensional forms of resistance such as demonstrations. There’s
also the mental question of resisting.
Especially the last room, which is entitled The Disobedience Archive,
is a mish mash of interchangeable contemporary cases structured in
yet four other directories: Reclaiming the Streets, The Neoliberal
World, Disobedience East and Argentina Social Factory. A complete
unsorted, inconsumable anti-climax to a show of such great importance.
Topics such as these have to be addressed and discussed but
institutions easily fetishize the radical element.
Will Bradley, one of the curators of the show, quotes an example
in his introduction to the amazing (and yes, it’s a true contribution
to knowledge) critical reader art and social change in which
“the ’Experience 68’ exhibition at the DiTella Institute in Buenos
Aires became the focus of dissent for many of the invited artists
who withdrew rather then see their desire for political engagement
reframed by the institution as simply another chapter in the development
of the modernist avant-garde”.
The content is very context driven and moment-based but is clearly
of great importance in the development of art in time. But how to
(re)present this?
The additional critical reader could be one solution.
115

From left: Crowd Control (2007), metal fences; Loudspeaker (2007), out of function loudspeaker, mixed media; Human Pyramid (2007), sculpture, metal, © Anna Ådahl
116

Mulflimi
Sven-Olov Wallenstein
Staging Independence [Punînd în scenæ independenfla],
Anna Ådahl, expoziflie personalæ, 22 septembrie – 14 octombrie, ak 28, Stockholm
De cînd categoria „mulflimii“ a intrat în limbajul psihologiei øi al øtiinflelor sociale –
poate cæ pentru întîia oaræ în opera lui Gabriel Tarde, la sfîrøitul secolului al nouæsprezecelea
–, cuvîntul însuøi a sugerat ceva în acelaøi timp efemer øi masiv. Ca urmare
a microcomportamentelor imprevizibile, iar Tarde percepea „imitarea“ ca pe cel
mai important dintre acestea, mulflimea e ceva care fuzioneazæ, ceva care se formeazæ
prin interacfliunea moleculelor într-o miøcare aberantæ, însæ care, odatæ ce
øi-a cæpætat forma øi a dobîndit un oarecare avînt, nu mai poate fi opritæ. Dupæ cum
spune øi maestrul lui Tarde, Leibniz, valul constæ, e adeværat, din simple picæturi de
apæ, însæ odatæ ce l-ai lovit la o anumitæ vitezæ, acesta devine dur precum o stîncæ
øi face nava færîme.
Mulflimea e o sursæ constantæ de teamæ, øi ca atare are impact asupra noilor øtiinfle
sociale, în special asupra modului în care acestea conceptualizeazæ spafliul urban.
Metropola, pare sæ gîndeascæ toatæ lumea, va scæpa în curînd de sub control dacæ
nu dezvoltæm tehnici de urmærire øi de disciplinare a multiplicitæflii dezordonate a
indivizilor care o traverseazæ. Gæsim aceeaøi neliniøte la Weber øi la Durkheim, iar
prin opera lor, aceasta intræ într-un fel de inconøtient social: odatæ ce individul a fost
eliberat de apartenenfla sa organicæ la Gemeinschaft-ul [comunitatea] rural, el va fi
azvîrlit în spafliile aleatorii ale Gesellschaft-ului [societæflii], unde va intra în relaflii cu
oameni total necunoscufli, va crea noi legæturi temporare, motiv pentru care va deveni
vulnerabil în fafla mecanismului de „imitare“ diagnosticat de Tarde. El va deveni,
pe scurt, un membru al tuturor mulflimilor posibile care se pot forma oriunde, cineva
al cærui comportament va indica un nou tip de iraflionalitate.
Prima parte a dipticului Annei Ådahl Staging Independence ne prezintæ recuzita unei
puneri în scenæ extrem de violente. Obiectele înfæfliøate trimit la diferite tehnici de
control al mulflimii sau la moduri în care mulflimea a fost înfleleasæ ca o masæ potenflialæ
øi maleabilæ. E cazul lucrærii Human Pyramid [Piramida umanæ] (1936), o structuræ
construitæ pentru a suporta o masæ de oameni. Ea face trimitere la o fotografie
a lui Rodcenko, Female Pyramid [Piramida femininæ], dintr-o perioadæ cînd arta constructivistæ,
de bunævoie sau nu, trecea printr-o fazæ propagandisticæ øi cînd artiøti
precum Rodcenko øi El Lissitzky îøi repuneau tehnicile în serviciul unui aparat de
stat violent øi autoritar.
Un aspect mai benign al controlului maselor poate fi væzut în Democracy [Democraflie],
care este o serie de fotografii ale bine-cunoscutei instituflii sudeze Folkpark [Parcul
Poporului], ceva între un bîlci amuzant øi un loc de întruniri politice. Mai puflin
sinistre decît eøafodajul pentru piramida umanæ, poate chiar provocînd o anumitæ
înduioøare øi nostalgie, aceste fotografii ne aratæ arhitectura øi scenografia welfare
state [statului bunæstærii] suedez, care, la rîndul sæu, avea de-a face cu controlul, chiar
SVEN-OLOV WALLENSTEIN predæ filosofie la Colegiul Universitar de la Södertörn øi teoria arhitecturii la
Institutul Regal de Tehnologie, ambele din Stockholm. Este redactorul-øef al SITE (www.sitemagazine.net),
autor al cîtorva cærfli øi eseuri despre arta contemporanæ, filosofie øi esteticæ øi traducætor al unor lucræri
aparflinînd lui Kant, Frege, Husserl, Heidegger, Lévinas, Derrida øi Deleuze.
CROWDS
Sven-Olov Wallenstein
Staging Independence, Anna Ådahl, solo exhibition
22 September – 14 October, ak 28, Stockholm
scena
Ever since the category of the “crowd” entered the language of psychology
and social science – perhaps for the first time in Gabriel
Tarde’s work at the end of the 19th century – the very word has suggested
something at once fleeting and something massive. As a
result of unpredictable micro-behaviors, and Tarde perceived “imitation”
as the most fundamental one, the crowd is something that coalesces,
something that forms through the interplay of molecules in
aberrant motion, but once it has acquired its form and achieved a
certain momentum, it can no longer be stopped. As Tarde’s master
Leibniz says, the wave indeed consists just of drops of water, but
once you hit it at a certain speed, it will become just as hard as rock
and it will smash the boat to pieces.
The crowd is a constant source of fear, and as such it impacts on the
emerging social sciences, particularly in the way the conceptualize
urban space. The Metropolis, everyone seems to think, will soon be
out of control unless we develop techniques for surveying and disciplining
the unruly multiplicity of individuals that traverse it. We find
the same anxiety in Weber and Durkheim, and through their work it
enters into a kind of social unconscious: once the individual has been
liberated from his organic embeddedness of the rural Gemeinschaft,
he will be thrown into the aleatory spaces of the Gesellschaft where
he will bond with complete strangers, create new and temporary
liaisons, and for this he will also be susceptible to the mechanism of
“imitation” that Tarde diagnosed. He will, in short, become a member
of all possible crowds that can form everywhere, and someone
whose behavior signals a new type of irrationality.
The first part of Anna Ådahl’s diptych Staging Independence shows
us the props for such a violent staging. The objects on display refer
to different techniques for crowd control, or ways in which the crowd
has been understood as a potential and malleable mass. This is the
case of Human Pyramid, a structure constructed to carry a mass of
people. It refers us to a photograph by Rodchenko, Female Pyramid
(1936), from a period when constructivist art, willingly or not, was
moving into a propagandistic phase, and when artists like Rodchenko
and El Lissitzky were re-functioning their techniques in the service of
a violently authoritarian state apparatus.
A more benign facet of mass control can be seen in Democracy,
which a series of photographs of the well-known Swedish institution
People’s Park (Folkpark), something in between a fun fair and place
of political rallying. Less eerie than the scaffolding for the human
pyramid, perhaps even provoking a certain tenderness and
SVEN-OLOV WALLENSTEIN teaches philosophy at the University College
of Södertörn, and architectural theory at Royal Institute of Technology,
both in Stockholm. He is the editor-in-chief of SITE (www.sitemagazine.net),
the author of several books and essays on contemporary art, philosophy,
and aesthetics, and the translator of works by Kant, Frege, Husserl,
Heidegger, Lévinas, Derrida and Deleuze.
117

Democracy, installation, 50 colour photographs (a selection out of 240), 2007 © Anna Ådahl
Democracy (detail)

Fire, lopped DV video, 2007 © Anna Ådahl
scena

Crowd Control, metal fences, 2007; Fire, looped video, 2007 © Anna Ådahl
120

dacæ într-o manieræ mai relaxatæ øi mai subtilæ. Alte douæ pærfli ale instalafliei trimit,
într-un mod mai general, la ideea maselor øi mulflimilor: Crowd Control [Controlul
mulflimii] øi Loudspeaker [Megafon], în timp ce videoul Fire [Foc] face aluzie la analiza
lui Elias Canetti asupra logicii mulflimilor din monumentala sa carte Masse und
Macht [Masele øi puterea], o lucrare ce se inspiræ din numeroase idei ale noilor øtiinfle
sociale de la ræscrucea dintre secole.
„Independenfla“ pusæ aici în scenæ ar putea fi consideratæ a fi atît emanciparea unei
anumite individualitæfli, care ar conduce la un dublu conflict, øi anume negarea ordinii
organice øi ameninflarea subiectului cu izolarea din partea mulflimii, cît øi independenfla
øi autonomia politicæ a maselor (clasa, rasa, noul subiect politic, indiferent de natura
sa), care, la rîndul lor, necesitæ un set de instrumente pentru a se ordona într-o
unitate coerentæ. Într-un fel, instalaflia pare a aøtepta sæ fie desævîrøitæ, poate de propriile
noastre temeri øi neliniøti, dar øi de fascinaflia øi næzuinfla noastræ spre viitoare
ordini colective. Ea propune un mecanism cu ajutorul cæruia sæ putem gîndi, dar
øi fantaza øi visa; ne oferæ un negativ al mulflimii, al maselor urbane.
Traducere de Alex Moldovan
scena
nostalgia, these photographs show us the architecture and scenography
of the Swedish welfare state, which too to a large extent was
about control, although in a much more fluid and subtle fashion.
Two other pieces of the installation refer in a more generic way to
the idea of masses and crowds: Crowd Control and Loudspeaker,
whereas the video Fire alludes to Elias Canetti’s analysis of the logic
of crowds in his monumental book Masse und Macht, a work which
draws upon many of the early ideas of the emerging social sciences
from the turn of the century.
The “independence” being staged here could be taken both as the
emancipation of a certain individuality, which would lead to a double
conflict, both with the organic order that is negated, and with the
crowd that threatens to engulf the subject, or as the independence
and political autonomy of the masses (the class, the race, the new
political subject of whatever nature it may be), which in their turn
require a set of instruments to become disciplined into a coherent
unity. In a certain way the installation is it were waiting to be filled,
perhaps with our fears and anxieties, but also our fascination and
longing for future collective orders. It proposes a machine with which
we can think, but also fantasize and dream; it provides a negative
of the crowd, of the urban masses.
Female Pyramid, 1936, photo: Alexander Rodchenko
121

Liu Wei
The Outcast, installation, 2007, photo: Blaise Adilon, courtesy of artist and Universal Studios, Beijing
Jennifer Allora and Guillermo Calzadilla
Clamor, Bunker, 2006, photo: Blaise Adilon, courtesy Astrup Fearnley Collection, Oslo,
with the support of JS Musique, Ludovic, Amine Metahni

Cronica unui fiasco anunflat
Ami Barak
Bienala de la Lyon, 19 septembrie 2007 – 6 ianuarie 2008
2007 a fost anul eøecului ideii înseøi de proiect curatorial øi cînd spun asta îmi cîntæresc
bine cuvintele. Øi totuøi el se anunfla foarte bogat în evenimente majore øi
în întîlniri de anverguræ atît de aøteptate de o audienflæ din ce în ce mai atentæ øi mai
dornicæ de a participa la experienfle fondatoare. Iar cînd am ajuns în 2007 am fost
martorii fiascoului unei profesii care în ultimii ani øi-a væzut rîndurile înzecindu-se,
filierele de formare educaflionalæ înmulflindu-se precum pîinile, lucrærile teoretice
întærind o bibliografie bine pusæ la punct øi curatorii-vedetæ fæcînd obiectul unui „mercato“
al institufliilor prestigioase. Vara a fost momentul ales pentru transhumanfla
europeanæ începutæ de Bienala de la Veneflia, urmatæ de documenta de la Kassel,
apoi de Skulptur Projekt din Münster; revenirea din septembrie a fost apoi marcatæ
de un trio de manifestæri concomitente precum bienalele de la Lyon/Istanbul
/Atena. Fenomenul bienalelor este în sine un veritabil obiect de studiu, cæci proliferarea
acestora este lipsitæ de precedent, iar ambiflia lor este semnul neîndoielnic al
întrepætrunderii de interese care depæøesc cu mult simplul cîmp al artei contemporane.
Dar nu acestea constituie obiectul acestui articol, care se va mulflumi sæ evidenflieze
doar un punct de vedere, cu toate cæ analiza øi argumentele ce vor urma ar necesita
o cu totul altæ dezvoltare. Într-un periplu estival urmat de vara indianæ, documenta
a fost momentul unei mari decepflii øi al agasærii celor mai mulfli vizitatori
profesioniøti. Rafliunile au fost multiple, dar mæ voi mulflumi sæ le enumær pe ale mele.
Curatorul celei mai importante expoziflii de artæ contemporanæ a încercat sæ rescrie
complet istoria artei postbelice, dorind sæ impunæ o versiune apocrifæ øi tendenflioasæ,
încoronatæ de voinfla de punere în scenæ a ariergardei øi a micii burghezii. Dar Roger
Buergel a ræmas cuminte în linia fundamentelor practicii curatoriale. El a propus un
concept, a fæcut alegeri øi a expus lucrærile conform unei scenografii asumate. Acolo
cel puflin nu a avut loc eøecul unei întregi întreprinderi. În cazul Bienalei de la Veneflia,
curatorul acestei ediflii fiind profesorul Robert Storr, am fost martorii unei slæbiciuni
cronice a principiilor fundamentale. Conceptul hazardat øi demonstraflia unei viziuni
pe de-a-ntregul academice au avut drept rezultat o expunere de lucræri desfæøuratæ
ca øi cum ar fi fost vorba de umplerea spafliilor goale pentru programul zilnic
de la CNN. Un pic de ræzboi, pe ici, pe colo, cîteva aspecte sociale, puflin glamour
de asemenea, plus cîteva figuri istorice obligatorii pentru a ajunge la impresia unui
potpuriu færæ cap øi coadæ, bazat pe un concept a cærui subtilitate puflini oameni au
fost într-adevær capabili sæ o sesizeze: a simfli cu mintea øi a gîndi cu simflurile atunci
cînd în mod normal øi færæ emfazæ facem exact pe dos øi, din fericire, chiar øi atunci
cînd este vorba despre arta contemporanæ. La Veneflia am asistat chiar la triumful
curatorului, opus în mod voluntar ideii înseøi de necesitate a acestei funcflii uzurpate
în persoana lui Daniel Buren, artist eminent ales pentru a juca rolul curatorului
pavilionului francez ocupat de Sophie Calle, unde a rezolvat într-adevær cu brio
problemele de scenografie øi de arhitecturæ, evitînd cu grijæ øi deliberat sæ intervinæ
asupra planului conceptual, pentru a semnala parcæ mai bine cæ artistul poate
în orice moment sæ se lipseascæ de un coach atît de abuziv precum curatorul, acest
AMI BARAK este critic de artæ øi curator, director al Département de l’Art dans la Ville, Primæria oraøului
Paris.
THE CHRONICLE OF AN ANNOUNCED FIASCO
Ami Barak
Biennale de Lyon, 19 September 2007 – 6 January 2008
scena
2007 was the year of the failure of the very idea of curatorial project
and I weigh my words. And yet it was announced to be very rich
in major events and in meetings of wide scope which were so much
awaited by an increasingly attentive and eager to participate to
founding experiments audience. And at the opening we were the
witnesses of the fiasco of a profession whose rows have increased
tenfold, whose courses have multiplied like the loaves and fishes,
whose theoretical works have reinforced a well established bibliography
and whose stars curators have been the object of “mercato”
by prestigious institutions during these last years. The summer was
the moment chosen for the European transhumance starting with
the Venice Biennale, followed-up by documenta in Kassel and then
by Skulptur Projekt in Münster, then the September comeback was
marked by the trio of concomitant events of the Istanbul/Athens/
Lyon Biennale. The phenomenon of biennales would stand by itself
as a genuine subject of studies since their proliferation is without
precedent and their ambition is undoubtedly the sign of crossed
interests which largely exceeds the mere field of contemporary art.
But this is not the object of this article, which will content itself to
express a simple point of view although the analysis and the arguments
which will follow would require a very different advancement.
In the estival tour followed by the Indian summer, documenta was
one moment of great disappointment and irritation for most of the
professional visitors. The reasons were multiple but I will content
myself with enumerating mine. The curator of the most important
exhibition of contemporary art tried to rewrite completely the postwar
art history thereby wanting to impose an apocryphal and tendentious
version on it, crowned with a will to enact the rear guard
and the petty bourgeoisie. But Roger Buergel wisely remained in the
line of the fundamentals of the curatorial practice. He proposed a
concept, chose and deployed the works according to a purposeful
scenography. In that case there was at least no failure of an entire
undertaking. With the Venice Biennale, whose curator of this edition
was Professor Robert Storr, we have witnessed the chronic weakness
of the founding principles. The hazardous concept and the demonstration
of a completely academic vision resulted in the deployment
of works as if it were a question of filling in the empty spaces for the
daily CNN program. A bit of war here and there, a bit of social
issues, a little glamour also, and in addition to that some indispensable
historical figures, all this leading to the impression of a cock-andbull
potpourri based on a concept whose subtlety could have really
been grasped only by few people: to feel with the mind and to think
with the senses when normally and without emphasis – and fortunately
even as far as contemporary art is concerned – this is done
precisely all the other way. In Venice we have even witnessed the
triumph of the curator voluntarily opposing the very idea of the
necessity of this function encroached on the person of Daniel Buren,
eminent artist chosen to play the curator role of the French pavilion
AMI BARAK is an art critic and curator, director of the Département
de l’Art dans la Ville, City Council of Paris.
123

Michel Houellebecq
The World is not a Panorama, details of the installation, 2007 (sculptures of Rosemarie Trockel & Thea Djordjadze), photo: Blaise Adilon,
courtesy Rosemarie Trockel & Thea Djordjadze

Urs Fischer
installation view, left: A Place Called Novosibirs, 2004, collection Ringier, Suisse, right: A Thing Called Gearbox, 2004,
collection Shane Akeroyd, London, photo: Blaise Adilo
Tomas Saraceno
Flying Garden/Airport, City/60SW, installation, 2007, photo: Blaise Adilon, courtesy: the artist and Tanya Bonakdar gallery, New York, Andersen’s contemporary,
Copenhagen, Pinksummer, contemporary art, Genoa
scena

intrus care øi-a inventat o meserie pe spatele artiøtilor øi care ajunge chiar sæ realizeze
lucræri „artistice“ întrucîtva.
Sæ revenim totuøi la aceastæ Bienalæ de la Lyon, care se dorea, nici mai mult, nici
mai puflin, decît adeværatul punct de plecare al secolului XXI. Cei doi comisari, elveflianul
Hans-Ulrich Obrist, responsabil de expozifliile de la Serpentine Gallery din
Londra, øi Stephanie Moisdon-Tremblay, curatoare freelance care træieøte în Franfla,
au organizat un concurs de „miss world“ al artei contemporane. Au constituit un
juriu popular alcætuit din vreo øaizeci de curatori de pretutindeni, actori cunoscufli
øi recunoscufli ai tinerei profesii, øi tot ce li s-a putut cere a fost sæ desemneze un
artist care, din punctul lor de vedere, promite cel mai mult sæ dea tonul anilor ce
vor veni øi sæ reprezinte tendinflele majore ale viitorului apropiat. Øi, bineînfleles, curatorii
s-au mulflumit sæ instaureze acest areopag drægufl øi sæ ræmînæ în chip regal mai
presus de încæierare, în rolul arbitrilor ferifli de orice bænuialæ de pærtinire. Deøi simplistæ,
regula jocului a fost urmatæ în litera ei de cætre toatæ aceastæ lume distinsæ,
aøa încît la lansare am avut parte de o expoziflie de o liniaritate øi de un plictis færæ
margini. S-ar fi zis cæ ne aflam la un tîrg de artæ cu mai pufline standuri, dar urmînd
acelaøi principiu, adicæ etalarea lucrærilor færæ legæturæ una cu cealaltæ øi avînd drept
unicæ grijæ cea de a atribui fiecærei lucræri un loc øi de a o prezenta ca øi cum actul
expunerii nu ar mai merita sæ fie conceput øi imaginat într-un context mai global,
mai judicios øi mai coerent. Øi, mai presus de toate, ceea ce a strælucit la Lyon a
fost absenfla oricærei idei generice, globale, lipsa oricærui suport conceptual integrator,
iar ceea ce a fost scandalos a fost evidenfla însæøi a acestei opfliuni deliberate.
Iatæ cum regulile pe care lumea curatorialæ încearcæ sæ le stabileascæ de vreo douæzeci
de ani încoace se transformæ într-un faliment orgolios, într-o demisie lipsitæ de
strælucire, cæci este vorba despre o retragere mediocræ. Pentru a organiza un eveniment
ne chemæm prietenii, care la rîndul lor cheamæ alfli prieteni, dupæ care chefuim
øi ne amuzæm vioi în timpul vernisajului øi ne arætæm a fi cei mai mulflumifli de
sine. Cæci Bienala de la Lyon, ediflia 2007, a fost exact aøa ceva, o adunare de artiøti
mai mult sau mai puflini tineri, mai mult sau mai puflin promiflætori, care au beneficiat
cu toflii de o rubricæ în Flash Art în ultimii ani, fiecare dintre ei bucurîndu-se de
un sprijin care ar fi trebuit sæ fie infailibil, dar care, iatæ, se dovedeøte a fi catastrofal.
Niciunul dintre artiøtii prezenfli, unii dintre ei mari talente øi færæ îndoialæ figuri importante
în anii ce vor urma, nu va putea, dupæ aceastæ bienalæ, sæ øi-o treacæ cu mîndrie
la activ. Aceasta pentru cæ în acest gen de manifestare nu este suficient sæ fii prezent,
precum la jocurile olimpice, ci este mai mult decît important ca evenimentul sæ fie
construit pe baza conjuncfliei unui anumit numær de elemente de ansamblu, la care
sæ contribuie atît anvergura øi calitatea lucrærilor, cît øi inserarea lor într-un demers
care are funcflia de numitor comun, de fir roøu conducînd printre diferitele expresii
øi forme afiøate. Iar la Lyon nu a existat nimic din toate acestea øi consecinfla este
gravæ, de vreme ce îndoiala s-a insinuat ulterior în spiritele curatorilor ucenici, iar mînia
este evidentæ la colegii de pretutindeni, din moment ce o chestiune majoræ ræmîne
în suspensie, øi anume: de ce trebuia ca, în aceste momente mai degrabæ dificile,
o parte atît de oarbæ øi care slæbeøte atît de tare o profesie aflatæ oricum în deficit
de credibilitate sæ fie acceptatæ într-o instituflie reputatæ? În aceste vremuri de schimbæri
importante, în care piafla iese triumfætoare la sfîrøitul anilor vacilor slabe øi în care
s-a asistat la consolidarea profilului profesional de cætre curatori øi chiar la instaurarea
unei meserii care beneficia de o auræ predictivæ, iatæ cæ niøte manifestæri eøuate
demoleazæ tot ce s-a construit øi scot în evidenflæ slæbiciunea structuralæ. Astæzi, nici
piafla øi nici colecflionarii nu mai au nevoie de o opinie predictivæ, pe care øi-o pot
oferi sau pe care o pot impune ei înøiøi. Øi atunci ce mai ræmîne pentru a justifica demersul
curatorial în ansamblul sæu? O gîndire globalæ, mai înainte de toate, øi o voinflæ
neabætutæ de a sprijini øi de a promova creaflia, la adæpost de inconvenientul unei
126
occupied by Sophie Calle, where he has indeed brilliantly dealt with
the scenography and architecture issues while carefully and deliberately
avoiding to intervene on the conceptual level as for better
expressing that the artist could at any time do without such an abusive
coach as the curator, this intruder who has invented himself a
job on the back of the artists and who goes as far as accomplishing,
to some extent, an “artistic” task.
But let us return to this Lyon Biennale which wanted to be no more,
no less than the genuine starting point of this 21st century. The two
commissioners, the Swiss Hans-Ulrich Obrist, which was in charge of
the exhibitions to Serpentine Gallery in London, and Stephanie
Moisdon-Tremblay, a freelance curator based in France, have organized
a “miss world” contemporary art contest. They have set up a
popular jury composed of about sixty curators from all sides, actors
known and renown belonging to the young branch of the profession
and all that they could ask them to do was to single out an artist who
seemed to be and appeared to them as the most promising of calling
the tone in years to come and of representing the major trends
of the near future. And, of course, the curators contented themselves
with investing this merry areopagus and to royally pose as detached
observers of the mêlée and referees free from any suspicion of partiality.
The rule of play was simplistic but it was applied literatim by
all this beau monde and thus at the opening the result was an exhibition
of boundless flatness and boredom. One could have the
impression of an art fair having fewer stalls but being organized
according to the same principle, i.e. displaying the works inconsequently,
concerning only with assigning a place to an work and presenting
it as if it were not any longer worth designing and imagining
the act of display in a more global, more judicious and more coherent
context. And particularly conspicuous in Lyon was the absence of
any inclusive, global idea, of any embracing conceptual background
and more maddening that that was the very obviousness of this
deliberate choice. This is how what the curatorial gente have been
trying to regularize for about twenty years turns into a proud failure,
into a tarnished resignation, since this is a case of unfortunate recoil.
In order to organize an event one invites his pals who in turn invite
other palls and people have fun and they briskly jest during the
vernissage and they set themselves as being the most satisfied with
themselves. For the 2007 edition of the Lyon Biennale was precisely
this: an assemblage of names of more or less young, more or less
promising artists who have all had the opportunity of signing a column
in Flash Art during these last years, each of them leaning on
a support which should have been stalwart but which thus proves
to have been catastrophic. After this biennale, none of the present
artists, some of whom being great talents and undoubtedly among
the important figures of the years to come, can proudly post it on
its CV. Because with this kind of manifestation it is not enough to be
there as it happens with the Olympic Games, it is more than important
to organize the event on the basis of the conjunction of a certain
number of overall elements concurring not only with the stature
and the quality of the works but also with their coalescence in an
approach accomplishing the function of common denominator,
of clew guiding the tour between the different expressions and
forms displayed. And there was nothing close to this in Lyon and the
consequence is serious, given the fact that the doubt has afterwards
insinuated itself in the spirit of the apprentice curators and our
colleagues from everywhere are obviously angry, since a major question
is left in the air: why, at these rather difficult moments, it was
necessary to accept in a famous institution such a blind part and
which weakens so much a profession deficient in credibility. In these
times of important changes, when the market comes off with flying
colours from the lean years and which brought about the consolidation
of their professional profile by the curators and even the establishment
of a profession enveloped in a predictive aura, it happens
that unsuccessful events wipe out everything and bespeak structural
weakness. Nowadays neither the market nor the collectors any

Cinthia Marcelle
Capa Morada (Cape Town), photography (Jean Meeran), 2003, photo: Blaise Adilon, courtesy of the artist
and Gallery Box 4
scena
longer need a predictive opinion that they can offer themselves or
impose by themselves. What does it remain, then, to justify the curatorial
approach as a whole? First of all, a global way of thinking and
an infallible will to support and to promote the creation beyond the
shadow of a possible and tendentious embezzlement, be it institutional.
This is the creed betrayed by a catastrophic summer at the
end of which only Skulptur Projekt in Münster comes through, for
Kaspar König, a historical figure, has not forgotten for one moment
the foundations of the profession to the establishment of which he
had contributed.
The fallacious argument put forward in order to justify the falsely
conceptual choice was that “the profusion of artistic proposals, their
extraordinary heterogeneity in terms of style, medium, ambition, the
coexistence on the same scene of artists of very different origins and
languages contribute to rendering the apprehension of the artistic
field more complex”. Thus, it was morally necessary “to write the history
of this time . . . and to conceptualize the nonlinear space of the
emergence of art”. The method of this biennale was thus based on
the idea of a play, not even a televisual one, aside from the terminology,
which involved sixty players: curators coming from everywhere
and supposed to “produce the living matter for an archaeology of
the present time”.
This community of critics and commissioners was asked only one
question: “According to you, which is the artist or the work whose
place in this decade is essential?” But there was also a group of
artists which were entrusted not with a solo but with a group version
of the question. Why the artist was more capable to manage collectively
an exhibition will remain a mystery but in spite of this we got
at groups with more or less explicit but nevertheless autonomous
thematic agendas. The main curators recoiled from delegating a
choice and stated that their method accomplished the role of
“disrupting the criteria of apparition, signature, collaboration and
hierarchy of knowledge, of reconsidering the concept of list which
had become one of the springs of the relation to art in the mechanics
of the biennales, and which also corresponds to this universal passion
of thinking/classifying”. But this vain phraseology was not sufficient
for concealing the sad truth. They have even had tutelary
figures such as Glissant or Agamben quoted in their desperate effort
of justification but in order to validate the conceptual enterprise
reinforcing it by appealing to particular thinkers is not enough. They
have thus called their process a device in the acceptation given by
Agamben, “a network of heterogeneous elements which includes virtually
everything, be it is discursive or not: discourses, institutions,
edifices, aesthetic and philosophical proposals. A device always has
a concrete strategic function and it always inscribes itself in a relation
between power and knowledge”. But this is how the quotation
reveals the true intention and the only will which consists of adopting
a power strategy, as they finally put it: “the play is never free,
it is what renders available what was previously only accessible”.
THE LIST OF ARTISTS
LA SUCRIÈRE
Jumana Emil Abboud invited by Francis McKee
Juan Pérez Agirregoikoa invited by Peio Aguirre
Jennifer Allora & Guillermo Calzadilla invited by Hamza Walker
Charles Avery invited by Tom Morton
Thomas Bayrle invited by the artist Marta Kuzma
Erick Beltran invited by Gilbert Vicario
Gerard Byrne invited by Rachael Thomas
James Coleman invited by Dorothea von Hantelmann
Minerva Cuevas invited by Joanna Mytkowska
Trisha Donnelly invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Dot Dot Dot Magazine invited by Stefan Kalmar
Cao Fei invited by Hu Fang
Urs Fischer invited by Massimiliano Gioni
127

posibile øi tendenflioase recuperæri, fie ea øi instituflionalæ. Iatæ crezul trædat de o varæ
catastrofalæ, din care numai Skulptur Projekt de la Münster a ieøit basma curatæ, deoarece
Kaspar König, o figuræ istoricæ, nu a pierdut niciun moment din vedere fundamentele
unei profesii la a cærei impunere a contribuit.
Argumentul falacios avansat pentru a justifica opfliunea fals conceptualæ a fost acela
cæ „bogæflia propunerilor artistice, extraordinara lor eterogenitate în termeni de stil,
mediu, ambiflie, coprezenfla pe aceeaøi scenæ a artiøtilor de origini øi limbi foarte diferite,
contribuie la creøterea complexitæflii înflelegerii cîmpului artistic“. Deci standardele
morale impuneau „scrierea istoriei timpului prezent […] øi conceptualizarea
spafliului nonliniar al emergenflei artei“. Metoda acestei bienale s-a fondat, aøadar,
pe ideea unui joc, nici mæcar televizat, situat dincolo de terminologie, care a provocat
intervenfliile a øaizeci de jucætori: curatori venifli de pretutindeni øi menifli sæ
„producæ materia vie a unei arheologii a prezentului“.
O singuræ întrebare a fost adresatæ acestei comunitæfli de critici øi de comisari: „Dupæ
pærerea dumneavoastræ, care este artistul sau opera care ocupæ un loc esenflial în
acest deceniu?“. Dar a existat øi un grup de artiøti cærora li s-a încredinflat nu o versiune
solo, ci una de grup a acestei întrebæri. De ce artistul era mai capabil sæ gereze
o expoziflie în grup va ræmîne un mister, însæ cu toate acestea s-au gæsit grupuri cu
tematici mai mult sau mai puflin explicite, dar totuøi autonome. Curatorii principali
s-au ferit de a delega o opfliune øi au afirmat cæ metoda lor are rolul „sæ disloce criteriile
date de apariflie, semnæturæ, colaborare øi ierarhie a cunoøtinflelor øi sæ
reconsidere nofliunea de listæ, devenitæ unul dintre resorturile raportærii la artæ în
mecanica bienalelor øi care corespunde, de asemenea, acestei pasiuni universale
de a gîndi/clasifica“. Dar aceastæ frazeologie zadarnicæ nu a fost suficientæ pentru a
masca trista realitate. Au mers pînæ la a cita figuri tutelare precum Glissant sau Agamben
în efortul lor disperat de justificare. Numai cæ, pentru ca demersul conceptual
sæ fie valabil, nu este de ajuns sæ-l consolidezi prin citarea unor gînditori. Øi-au
denumit, aøadar, procedeul un dispozitiv în accepflia agambenianæ, „o reflea de elemente
eterogene care include în principiu orice, în formæ discursivæ sau nu: discursuri,
instituflii, edificii, propuneri estetice, filosofice. Un dispozitiv are întotdeauna o
funcflie strategicæ concretæ øi se înscrie întotdeauna într-o relaflie între putere øi
cunoaøtere“. Dar iatæ cæ citatul dezvæluie adeværata intenflie øi unica dorinflæ, ce constæ
în a adopta o strategie de putere, dupæ cum se menflioneazæ în cele din urmæ:
„jocul nu este niciodatæ gratuit, ci este ceea ce face disponibil ceea ce înainte nu
era decît accesibil“.
LISTA ARTIØTIILOR
LA SUCRIÈRE
Jumana Emil Abboud, invitatæ de Francis McKee
Juan Pérez Agirregoikoa, invitat de Peio Aguirre
Jennifer Allora & Guillermo Calzadilla, invitafli de Hamza Walker
Charles Avery, invitat de Tom Morton
Thomas Bayrle, invitat de artista Marta Kuzma
Erick Beltran, invitat de Gilbert Vicario
Gerard Byrne, invitat de Rachael Thomas
James Coleman, invitat de Dorothea von Hantelmann
Minerva Cuevas, invitatæ de Joanna Mytkowska
Trisha Donnelly, invitatæ de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Dot Dot Dot Magazine, invitafli de Stefan Kalmar
Cao Fei, invitatæ de Hu Fang
Urs Fischer, invitat de Massimiliano Gioni
Jean Pascal Flavien, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Sheela Gowda, invitatæ de Suman Gopinath
Shilpa Gupta, invitatæ de Pooja Sood
Wade Guyton, invitat de Scott Rothkopf
David Hamilton, invitat de Eric Troncy
128
Shilpa Gupta
Untitled, interactive video-projection, 2007, photo: Blaise Adilon,
courtesy the artist, with the support of ATC Groupe and Sikkens Vachon

Christian Holstad, invitat de Nicolas Trembley
Norma Jeane, invitatæ de Giovanni Carmine
Adrià Julià, invitat de Lauri Firstenberg
Brian Jungen, invitat de Trevor Smith
Ömer Ali Kazma, invitat de Hou Hanru
Annette Kelm, invitatæ de Susanne Pfeffer
Nathaniel Mellors, invitat de Dan Fox
Ohad Meromi, invitat de Vincent Pécoil
Muzeul de Artæ Americanæ, invitat de Tirdad Zolghadr
Hilary Lloyd, invitatæ de Stuart Comer
Cinthia Marcelle, invitatæ de Jochen Volz
Darius Miksys, invitat de Raimundas Malasauskas
M/M (Paris), invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Tomas Saraceno, invitat de Daniel Birnbaum
Josh Smith, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Armando Andrade Tudela, invitat de Francesco Manacorda
Nomeda øi Gediminas Urbonas, invitafli de Natasˇa Petresˇin
Annie Vigier & Franck Apertet, invitafli de Pierre Bal-Blanc
Kelley Walker, invitat de Anne Pontégnie
James Webb, invitat de Sean O’Toole
Liu Wei, invitat de Pi Li
Jia Zhang-ke, invitat de Thomas Boutoux
MUZEUL DE ARTÆ CONTEMPORANÆ
Saâdane Afif & Valérie Chartrain, invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Jérôme Bel, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Claire Fontaine, invitatæ de de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Michel Houellebecq, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Pierre Joseph, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Rem Koolhaas, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Ranjani Shettar, invitatæ de Philippe Vergne
Tino Sehgal, invitat de Jens Hoffmann
Rirkrit Tiravanija, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
INSTITUTUL DE ARTÆ CONTEMPORANÆ
Paul Chan øi Jay Sanders, invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Keren Cytter, invitatæ de Beatrix Ruf
Dave Hullfish Bailey, invitat de Jacob Fabricius
Claire Fontaine, invitatæ de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Ryan Gander, invitat de Francesca Grassi
Sheela Gowda, invitatæ de Suman Gopinath
Marcellvs L., invitat de Adriano Pedrosa
Markus Miessen, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Mai-Thu Perret, invitatæ de Mathieu Copeland
Seth Price, invitat de Andrea Viliani
Simon Starling, invitat de Julieta Gonzalez
Una Szeemann, invitat de Yves Aupetitallot
Kostis Velonis, invitat de Xenia Kalpaktsoglou, Poka-Yio, Augustine Zenakos
FUNDAfiIA BULLUKIAN
E-flux video rental, invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist
Liu Wei, invitat de Pi Li
Traducere de Andreea Lazær
Jean Pascal Flavien invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Sheela Gowda invited by Suman Gopinath
Shilpa Gupta invited by Pooja Sood
Wade Guyton invited by Scott Rothkopf
David Hamilton invited by Eric Troncy
Christian Holstad invited by Nicolas Trembley
Norma Jeane invited by Giovanni Carmine
Adrià Julià invited by Lauri Firstenberg
Brian Jungen invited by Trevor Smith
Ömer Ali Kazma invited by Hou Hanru
Annette Kelm invited by Susanne Pfeffer
Nathaniel Mellors invited by Dan Fox
Ohad Meromi invited by Vincent Pécoil
Museum of American Art invited by Tirdad Zolghadr
Hilary Lloyd invited by Stuart Comer
Cinthia Marcelle invited by Jochen Volz
Darius Miksys invited by Raimundas Malasauskas
M/M (Paris) invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Tomas Saraceno invited by Daniel Birnbaum
Josh Smith invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Armando Andrade Tudela invited by Francesco Manacorda
Nomeda et Gediminas Urbonas invited by Natasˇa Petresˇin
Annie Vigier & Franck Apertet invited by Pierre Bal-Blanc
Kelley Walker invited by Anne Pontégnie
James Webb invited by Sean O’Toole
Liu Wei invited by Pi Li
Jia Zhang-ke invited by Thomas Boutoux
THE MUSEUM OF CONTEMPORARY ART
Saâdane Afif & Valérie Chartrain invited by S. Moisdon
and H.-U. Obrist
Jérôme Bel invited by S. Moisdon and H .U. Obrist
Claire Fontaine invited by de S. Moisdon and H.-U. Obrist
Michel Houellebecq invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Pierre Joseph invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Rem Koolhaas invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Ranjani Shettar invited by Philippe Vergne
Tino Sehgal invited by Jens Hoffmann
Rirkrit Tiravanija invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
THE INSTITUTE OF CONTEMPORARY ART
Paul Chan and Jay Sanders invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Keren Cytter invited by Beatrix Ruf
Dave Hullfish Bailey invited by Jacob Fabricius
Claire Fontaine invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Ryan Gander invited by Francesca Grassi
Sheela Gowda invited by Suman Gopinath
Marcellvs L. invited by Adriano Pedrosa
Markus Miessen invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Mai-Thu Perret invited by Mathieu Copeland
Seth Price invited by Andrea Viliani
Simon Starling invited by Julieta Gonzalez
Una Szeemann invited by Yves Aupetitallot
Kostis Velonis invited by Xenia Kalpaktsoglou, Poka-Yio, Augustine
Zenakos
THE BULLUKIAN FOUNDATION
E-flux video rental invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist
Liu Wei invited by Pi Li
scena
Translated by Andreea Lazær
129

insert
M6.1, DEPT III: Abschlussball Dis-/Agreement este un proiect independent, multiauctorial, a peste 20 de studenfli selectafli din Dept III al „eøuatului“
proiect øcoalæ-în-calitate-de-bienalæ de la Manifesta 6, care trebuia sæ aibæ loc în 2006 la Nicosia, în Cipru. Am folosit intenflionat între ghilimele
termenul „eøuat“. Greøita interpretare a proiectului l-a transformat pe direcflii imprevizibile – devenind prima bienalæ pur textualæ. De la început
øi pînæ acum, proiectul s-a manifestat exclusiv printr-o colecflie de texte (aplicaflii, articole de presæ, declaraflii curatoriale, documente juridice, publicaflii,
e-mailuri etc.). Aceastæ transformare a repoziflionat intenfliile, dar a produs, în genul sæu, din greøealæ, cea mai transdisciplinaræ bienalæ, implicînd,
færæ sæ excludæ, sferele juridicæ, politicæ, diplomaticæ, intelectualæ, media, economicæ øi esteticæ.
Din aceastæ perspectivæ, refleaua „næscutæ moartæ“ a participanflilor din Dept III cæuta sæ se autoreanimeze într-o „reflea zombie“ ca un „dangæt“
colectiv, reînviat, productiv. Eforturile colaborative neconsensuale sînt combinate într-un „contract-confetti“ coauctorial – un text construit în comun
pe baza iterærilor dintre toate fragmentele, declarafliile, digresiunile, interacfliunile, rescrierile, definifliile øi disputele care au avut loc printre participanflii
la un grup atît de mare. Iniflial, participanflii au lucrat la distanflæ, iar cîfliva s-au reunit la Berlin, în Germania de Vest, pentru dezbaterile finale
cu privire la contract (28–31 mai 2007). Contractul nesemnat a fost særbætorit public cu o /Abschlussball/ (petrecere de sfîrøit de an øcolar), pe
1 iunie 2007.
Contractul de dezacord reapropriazæ mediul textual al bienalei øi înlocuieøte noncontractul nostru de participare antepresupusæ la eveniment,
ca „studenfli“. Mai mult, regulile de angajament în interiorul activitæflii de grup sînt ele însele un experiment al formelor de producflie colaborativæ
bazate pe neînflelegere øi disensiune – singura regulæ fiind cæ nimeni nu poate øterge lucrarea altcuiva, ci doar s-o elimine în mod violent. Varianta
finalæ a contractului nostru de dezacord a fost transformatæ într-un poster, inserat pentru cititorii IDEA.
Proiectul a fost inifliat de cooperativa artisticæ Société Réaliste (FR/HU) øi de Pia Fuchs (dt ID v. Patricia Reed) (DE/CA). Printre coautori se numæræ:
Robin Bhattacharya; Chicks on Speed; Samuel Dowd; Gaia Fugazza; Gabriele Gaspari; Ingela Johansson; Ralph Kistler; Magnus Liistamo; Lyn
Löwenstein; Susannah Mira; Petros Moris; Patricia Reed; Société Réaliste; Can Sarvan; Alexander Schikowski; Anthony Schrag; Craig Smith; Jens
Strandberg øi Inga Zimprich.
Pentru sprijinul lor, dorim sæ ne exprimæm mulflumirea faflæ de Botschaft von Kanada, Collegium Hungaricum Berlin øi Bureau des Arts Plastiques.
Multe mulflumiri lui Ingo Gerken øi Stephan Kallage din Germania de Vest, pentru gæzduirea petrecerii noastre øi a dezbaterilor despre contract.
Pentru mai multe informaflii, væ rugæm sæ vizitafli www.abschlussball.net. (Traducere de Andrei State)
un proiect inifliat de/a project initiated by
Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia Reed) and Société Réaliste:
Manifesta 6 Department 3: Abschlussball www.abschlussball.net
Participanfli/Participants:
Robin Bhattacharya (www.bhattacharya.co.uk), Chicks on Speed, Samuel Dowd (www.sproutart.co.uk), Gaia Fugazza, Gabriele Gaspari
(www.26cc.org), Ingela Johansson, Ralph Kistler, Magnus Liistamo, Lyn Löwenstein, Susannah Mira, Petros Moris, Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia
Reed – www.aestheticmanagement.com), Can Sarvan (www.naryarasi.com), Alexander Schikowski (www.redstargate.net), Anthony Schrag
(www.anthonyschrag.com), Société Réaliste (www.societerealiste.net), Craig Smith, Jens Strandberg, Inga Zimprich (www.ingazimprich.net).
M6.1, DEPT III: Abschlussball Dis-/Agreement is a multi-authored, independent project from more than 20 of the selected students from Dept III of the “failed” Manifesta
6 school-as-biennale project, due to have taken place in Nicosia, Cyprus in 2006. We use the term “failed” purposefully in quotations. The mishap of the project has transformed
it unforeseeable directions – becoming the first purely textual biennial. Since the inception of the project until now it has manifest itself exclusively through a collection
of texts (applications, press articles, curatorial statements, legal documents, publications, emails, etc.). This transformation has re-positioned the intentions, but
has unwillingly produced the most trans-disciplinary biennial of its’ kind, involving, but not excluded to the juridical, political, diplomatic, intellectual, media, economic
and aesthetic spheres.
From this perspective, the “still-born” network of Dept III participants, sought to reanimate itself into a “zombie network”, as a collective, resurrected, productive “ding”.
The non-consensual, collaborative efforts are combined into a co-authored “confetti contract” – a text co-built in iterations between all participants of fragments, statements,
digressions, interactions, re-writings, definitions and discords that take place amongst such a large group. Participants initially worked remotely and several convened
in Berlin at West Germany for final contract deliberations (May 28–31, 2007). The unsigned contract was celebrated publicly with a /Abschlussball/ (end of school
year celebration) on June 1, 2007.
The contract of discord re-appropriates the textual medium of the biennale and replaces our broken non-contract of pre-supposed participation in the event as “students”.
Furthermore, the rules of engagement within the groups’ activity are themselves, an experiment into disunity and dissension based forms of collaborative production –
the only rule being that one could not delete the work of another, but rather violently strike it out. The final draft of our contract of discord has been transformed into a
poster insert for IDEA readers.
The project was initiated by the artist cooperative Société Réaliste (FR/HU) and Pia Fuchs (dt ID v. Patricia Reed) (DE/CA). Co-authors include: Robin Bhattacharya; Chicks
on Speed; Samuel Dowd; Gaia Fugazza; Gabriele Gaspari; Ingela Johansson; Ralph Kistler; Magnus Liistamo; Lyn Löwenstein; Susannah Mira; Petros Moris; Patricia Reed;
Société Réaliste; Can Sarvan; Alexander Schikowski; Anthony Schrag; Craig Smith; Jens Strandberg and Inga Zimprich.
We would like to thank the Botschaft von Kanada, Collegium Hungaricum Berlin and Bureau des Arts Plastiques for their support. Many thanks for hosting our ball and
contract deliberations to Ingo Gerken and Stephan Kallage from West Germany.
For more information please visit www.abschlussball.net.
130

Drept, dreptate, drepturile omului – dincoace de fanatism
Ciprian Mihali
Într-o conferinflæ consacratæ rafliunii øi moøtenirii Luminilor 1 , Jacques Derrida propune un alt nume deconstrucfliei,
atunci cînd evalueazæ aceastæ moøtenire øi diagnosticheazæ lumea contemporanæ. În condifliile indisociabilitæflii
dintre o anumitæ exigenflæ a rafliunii øi imposibilitatea (ca pericol al) unei raflionalizæri complete a existenflei
sociale øi politice, ale unei alianfle între rafliunea calculatorie øi principiul necondiflionalitæflii, atitudinea pe care
putem s-o adoptæm este aceea a unei distincflii subtile, dar ferme, care sæ treacæ printre rafliune øi eveniment,
printre ordonarea impusæ de prima øi surpriza ca spafliu de libertate creatæ de cel de-al doilea. O distincflie
analiticæ, o distincflie poate prea rafinatæ într-o actualitate hrænindu-se masiv din încælcærile de frontiere, fie
ele teoretice sau practice. Dacæ existæ, spune Derrida, o aøteptare faflæ de politicæ (øi de toate aplicafliile care
se fac în cadrul ei øi în numele ei), aøa cum se practicæ astæzi, ea merge în direcflia refuzului unei imunizæri
a politicii democratice, al închiderii acesteia pe certitudini øi previzibilitæfli, în numele protejærii øi securizærii
ei împotriva, tocmai, a ceea ce poate sæ i se întîmple, dinæuntrul sæu, cu deosebire, dar øi din afaræ.
Deconstrucflia este atunci tentativa, una dintre tentativele, de a „salva onoarea rafliunii“, færæ a face din ea principiul
unei suveranitæfli absolute (fie ea filosofice sau politice), dar, în acelaøi timp, færæ a renunfla la necesara
devenire a rafliunii. O rafliune refuzînd sæ se replieze de partea unui drept care, el însuøi, s-ar dori sau s-ar
impune ca dreptul însuøi, depozitar al întregii dreptæfli øi unic apærætor al drepturilor omului. Suveranitatea
rafliunii, rafliunea suveranitæflii, raflionalitatea dreptului, universalitatea drepturilor omului sînt cu toate afectate
de ceea ce Derrida numeøte un proces autoimunitar. Næscute din lupta modernitæflii împotriva tradifliei, a
obscurantismului, a inegalitæflii, a nedreptæflii, toate aceste imperative care au mobilizat spirite øi armate, devenite
schelet (parflial øi denivelat) al societæflii actuale, au fost supuse unui dublu proces istoric: pe de o parte, ele
au fost invalidate punctual, în contexte politice, sociale, militare, economice care au bræzdat regulat ultimii
douæ sute de ani. Pe de altæ parte, din chiar contextul invalidærii lor au apærut nenumærate reformulæri øi ajustæri
care sæ corespundæ unei realitæfli mereu în avans faflæ de orice teoretizare, aplicare sau reglementare.
Este øi cazul drepturilor omului, formulate sacrosanct în mai multe generaflii, de la sfîrøitul secolului al
XVIII-lea încoace. Pretenflia lor universalæ, atît la nivelul imaginærii unui subiect universal care sæ se bucure
de ele, cît øi la cel al unei respectæri necondiflionate a lor, le-a expus unor critici sistematice, de la Burke øi
Marx pînæ la Hannah Arendt sau Michel Villey. O criticæ filosoficæ, politicæ sau juridicæ, mereu justificatæ,
atunci cînd a fost formulatæ argumentat øi cu o privire înspre funcflionarea lor efectivæ în realitæflile atît de
diverse ale societæflii contemporane, o criticæ însæ care a obligat teoreticienii drepturilor omului sæ le regîndeascæ,
sæ le restructureze øi sæ revadæ pretenfliilor lor.
De aceea, înainte de orice fel de situare fanaticæ în raport cu ele, împotriva lor sau în favoarea lor, se cuvine
sæ inventariem schematic criticile ce li se aduc astæzi øi sæ le situæm în contextul filosofic, social, politic, economic
øi juridic în care ceva din moøtenirea lor mai poate funcfliona.
De la Michel Villey la Jacques Derrida øi Mireille Delmas-Marty, o aceeaøi dublæ serie de întrebæri se pune.
Mai întîi: de unde provine necesitatea drepturilor omului? Ce anume din exigenfla lor iniflialæ øi inifliaticæ s-a
pæstrat øi trebuie sæ fie pæstrat, în ciuda tuturor încælcærilor, slæbiciunilor øi infirmærilor lor? Apoi: cum se poate
negocia în teorie øi în practicæ aceastæ necesitate cu recuperarea lor, fie de cætre instanfle politice sau apolitice
care, în numele lor, participæ la terfelirea lor prin intervenflii violente în lume, fie de cætre adversarii lor, conservatori
sau neoliberali, pentru care ele se reduc la fundamentalism sau la simple naivitæfli?
Ræspunsurile la aceste întrebæri sînt, evident, complexe øi meritæ un tratament mult mai aprofundat decît
poate sæ îngæduie economia acestui text. Ele pot deschide însæ calea unei înflelegeri a mecanismului
autoimunitar, autodeconstructiv care face ca drepturile omului sæ trebuiascæ sæ fie interogate azi de o manieræ
nouæ, radicalæ. Cred cæ un asemenea mecanism – prin care øi legitimitatea, dar øi delegitimizarea drepturilor
omului nu se datoreazæ unor instanfle anterioare sau superioare lor, ci chiar propriei logici a postulærii
CIPRIAN MIHALI predæ filosofie contemporanæ la UBB Cluj. Traducætor, eseist, redactor la revista IDEA artæ + societate.
+ (jurisdicflia libertæflilor)
1. Jacques Derrida, „«Lumea» Luminilor ce vor
veni (Excepflie, calcul, suveranitate)“, traducere
de Emilian Cioc, in Jacques Derrida, Deconstrucflia
politicii. Scrieri politice, Cluj, Idea
Design & Print, 2005, pp. 61–99.
133

2. Jacques Derrida, „Autoimunitæfli, sinucideri
reale øi simbolice. Un dialog cu Giovanna
Borradori“, traducere de Ciprian Mihali, in
Jacques Derrida, Deconstrucflia politicii, p.
107.
3. Alain Supiot, Homo Juridicus. Essai sur la fonction
anthropologique du Droit, Paris, Seuil,
2005, p. 285.
4. Ibid., p. 286.
5. Ibid., p. 287.
6. Ibid., p. 289.
134
øi aplicærii lor – se lasæ înfleles dacæ putem urma cel puflin trei linii de fugæ (de forflæ, dar øi de slæbiciune,
aøadar) ale proiectului modern-occidental al drepturilor omului.
Prima dintre ele urmæreøte chiar raportul dintre rafliune øi credinflæ în elaborarea lor, tocmai acel raport care
face posibil sæ se vorbeascæ de fanatism sau fundamentalism al drepturilor omului; cea de-a doua vizeazæ
statutul incert al omului drepturilor omului; în sfîrøit, ultima, dar nicidecum cea din urmæ, fline seama de
conflictele interne øi de neregularitæflile existente în sînul drepturilor omului.
Aceste direcflii de interogare urmeazæ, aøa cum spuneam, întrebærii cu privire la necesitatea lor, dar øi criticii
sistematice a drepturilor omului. Pentru a putea urmæri, rezumativ, fiecare din aceste direcflii, sæ adæugæm
doar cæ Michel Villey a sintetizat într-o lucrare din 1983 slæbiciunile majore ale proiectului lor. Astfel, drepturile
omului sînt ireale, de unde øi neputinfla lor manifestæ; greøeala lor este cæ promit prea mult, iar o asemenea
greøealæ e cu atît mai patentæ cu cît obiectul promisiunii lor este mai indeterminat („libertatea“ sau „egalitatea“
sînt termeni prea vagi – prea sub- øi prea supradeterminafli, în acelaøi timp – pentru a putea fi operaflionalizafli
numaidecît); în fine, ele sînt inconsistente øi lacunare, declarafliile øi formulærile lor fæcînd loc la numeroase
contradicflii interne, contradicflii care, în practica social-politicæ, devin sursæ principalæ de injustiflie.
Însæ trebuie sæ mergem mai departe decît acest inventar al slæbiciunilor evidente ale drepturilor omului øi
sæ surprindem sursele autoimunitarului, adicæ, în analogie cu biologicul, ale acelui „ciudat comportament
al viului care, într-un mod cvasi-sinucigaø, încearcæ sæ se distrugæ «pe sine», propriile sale protecflii, sæ se
imunizeze împotriva «propriei» sale imunitæfli“. 2 Aøadar, în ce fel proiectul drepturilor omului, ca proiect cu
ambiflii universale de dreptate, ca proiect næscut din reacflia la obscurantism øi la dogmatism, ca proiect menit
sæ punæ capæt conflictelor øi inegalitæflilor, a ajuns sæ se aplice astæzi, „dar numai pe fragmente“, sæ facæ
el însuøi obiectul suspiciunii majore de fanatism, sæ justifice, în fine, agresiunile øi intervenfliile militare sub
numele pompoase de „restabilire a ordinii“, „a securitæflii“, „a democrafliei“ etc.?
Prima tentativæ de ræspuns vine, aøadar, din chiar echivocul naøterii øi utilizærii drepturilor omului. Nu încape
nicio îndoialæ, pentru oricine priveøte înspre teoria øi practica politicæ a ultimelor douæ secole, cæ despre
drepturile omului se vorbeøte, de la bun început, pe terenul credinflei. Cæ, postulate de o rafliune dorind
sæ se elibereze de orice tutelæ, ele nu se legitimeazæ øi nu se mobilizeazæ decît ca bloc dogmatic de convingeri
idealiste, a cærui rezonanflæ religioasæ, creøtin-occidentalæ, se face lesne auzitæ. Credinflele care le susflin
umplu spafliul gol care desparte o serie de afirmaflii dintre cele mai generale øi caracterul lor pretins øtiinflific,
decalajul dintre un imperativ øi dificila, dacæ nu imposibila sa împlinire în practicæ, un decalaj care se infiltreazæ
între tofli termenii care compun dualitæflile conceptuale ale gîndirii filosofico-politice occidentale. Tot
numai o credinflæ poate sæ infereze, bunæoaræ, de la realitatea inegalitæflii la necesitatea egalitæflii, de la constatarea
diverselor forme de asuprire øi supunere la revendicarea libertæflii. O credinflæ care, numai ea, øi mobilizatæ
la maximum, poate sæ mascheze contradicflia dintre fundamentele naflionale ale dreptului øi pretenfliile
universale ale drepturilor, dintre suveranitatea statului (gîndit ca Unu) øi suveranitatea umanitæflii (gînditæ fie
ca Unu metafizic, fie ca mulflime indefinitæ de indivizi).
Un asemenea temei dogmatic al unuia din marile proiecte raflionale ale modernitæflii este cel care îngæduie
analizei critice contemporane sæ vorbeascæ despre „fundamentalismul occidental al drepturilor omului“ 3 ,
care a putut îmbræca mai multe forme în ultimele douæ secole. O primæ formæ ar fi mesianismul, care trateazæ,
în modul cel mai strict cu putinflæ, drepturile omului ca un nou Decalog, „un Text revelat de societæflile «dezvoltate»
societæflilor «în curs de dezvoltare»“, nelæsînd acestora din urmæ altæ øansæ decît convertirea la modernitatea
drepturilor omului øi, în chip indisociabil, la economia de piaflæ. 4 O astfel de interpretare literalæ
a valorilor promovate de marile declaraflii constæ, bunæoaræ, în „a rupe principiul egalitæflii de orice referinflæ
care i-ar fi exterioaræ øi a trata fiinflele umane ca pe niøte «lucruri de acelaøi gen», cum le numeøte Codul
civil [francez], adicæ niøte produse de masæ, interschimbabile øi færæ calitæfli proprii, iar societatea umanæ ca
suma aritmeticæ a unor unitæfli elementare, a unor particule contractante, pe care nimic nu trebuie sæ le
distingæ în afara mærimii contului lor din bancæ“. 5 O asemenea schemæ vidæ a egalitæflii formale se umple
de conflinuturile ideologiei zilei, care este multiculturalismul, apologet al identitæflilor comunitar-culturale,
mai precis culturale întrucît comunitare, culturale pentru cæ lipite de criteriile ferme øi exclusive ale noilor
identitæfli: rasa, religia, opfliunea sexualæ etc. Comunitarismul drepturilor omului conferæ „o valoare normativæ
relativismului cultural“, considerînd corpusurile dogmatice ca fiind incomunicabile øi imuabile. 6 Pe tærîmul
acestei credinfle întîlnim însæ øi øtiinfla, mai precis sub a treia formæ a fundamentalismului, scientist de

astæ datæ: o øtiinflæ mobilizatæ parflial, în acele din dezvoltærile sale – cu deosebire în economie øi biologie,
dar øi în sociologie sau antropologie – care, suferind ele însele de un deficit de øtiinflificitate, au putut justifica
inegalitate øi egalitate, drepturi rasiale øi drepturi sociale, în funcflie de felul în care cutare sau cutare
øtiinflæ s-a putut pune în slujba unei puteri. Astæzi, øtiinfla economicæ este aceea care, dupæ o fericitæ expresie
a lui Mireille Delmas-Marty, promoveazæ un „universalism normativ pe fragmente“, putînd intra în
opoziflie oricînd cu anumite drepturi (cele sociale în primul rînd) în funcflie de utilitatea doveditæ a unei acfliuni
politice, militare sau chiar economice.
Cine este însæ omul drepturilor omului, omul noii-vechii religiozitæfli în jurul cæreia lumea e neobosit îndemnatæ
sæ se adune? O lume dezvræjitæ, o lume în care locul gol al divinitæflii absente sau retrase e ocupat de
imaginea Omului, de proiecflia unei fiinfle care, din punct de vedere juridic, poate sæ funcflioneze, deopotrivæ
sau punctual, fie ca individ, fie ca subiect, fie ca persoanæ. Ca individ, mai întîi, în dublul sens cantitativ (unitate)
øi calitativ (unicitate), particulæ elementaræ, stabilæ øi numærabilæ a oricærei societæfli, fiinflæ completæ øi insularæ,
„înzestratæ cu proprietæfli juridice constante øi uniforme“. 7 Ræmîne însæ pe de-a-ntregul de discutat dacæ
nu cumva o asemenea completitudine øi o asemenea insularitate, presupuse øi proiectate mai degrabæ decît
constatate în realitatea cotidianæ, conduc nu în direcflia unei agregæri societale, ci invers, în direcflia promoværii
individualismului concurenflial, a responsabilizærii crescînde în josul ierarhiei sociale øi a deresponsabilizærii
progresive înspre institufliile sociale, politice sau juridice. Ca subiect, apoi, încæ o datæ într-un dublu sens,
atît ca supus legii øi protejat de ea, cît øi, mai ales, ca eu „acflionînd, capabil sæ-øi fixeze lui însuøi propriile
sale legi øi trebuind sæ ræspundæ ca atare de actele sale“. 8 Elementului credinflei, descris anterior, i se adaugæ
aici cel al voinflei: un asemenea subiect nu poate acfliona decît în mæsura în care este considerat a fi o fiinflæ
demnæ, liberæ, înzestratæ cu rafliune øi cu autonomie, definiflie tipic occidentalæ øi stræinæ altor civilizaflii. Subiect
al cunoaøterii (øtiinflifice), subiect al acfliunii (politice, economice, juridice), omul drepturilor omului face parte
din acea imagine a gîndirii, cum i-ar spune Deleuze, færæ de care declarafliile universaliste nu ar avea efect
dincolo de frontierele unei teorii sau ale unui stat. De aceea, atunci cînd omul occidental vorbeøte despre
drepturile sale, el extinde aceastæ imagine de sine asupra lumii întregi, asupra fiecærui om øi a tuturor oamenilor
laolaltæ. În fine, ca persoanæ, altæ moøtenire a creøtinismului, fiinflæ cu dublæ naturæ, materialæ øi spiritualæ,
devenind în dreptul modern personalitate juridicæ, de pe fafla cæreia, cum inspirat se exprimæ Alain
Supiot, nu poate fi smulsæ aceastæ mascæ a personalitæflii. Abia presupunînd o asemenea dimensiune spiritualæ
capætæ omul individualitatea calitativæ, unicitatea amintitæ mai sus, abia recunoaøterea ei a permis evitarea
reducerii celui care se vede supus legii la un simplu organism biologic. Însæ tot recunoaøterea personalitæflii
juridice face posibil jocul, niciodatæ reglat întru totul, joc incalculabil în toate consecinflele sale, între valorile
ataøate corporalitæflii øi cele recunoscute spiritualitæflii, dupæ cum ea nu îngæduie nici ataøarea exclusivæ a
demnitæflii la acfliuni ale corpului sau la acfliuni ale minflii.
Toate aceste consideraflii ne conduc înspre ultimul punct evocat mai sus øi care priveøte într-un mod mai
aplicat conflictele care bræzdeazæ în modernitatea noastræ recentæ drepturile omului. Aceste conflicte dau
seama de slæbiciunea universalismului juridic, pe de o parte, øi, pe de altæ parte, materializeazæ eterogenitæflile,
clivajele øi contradicfliile care populeazæ proiectul teoretic, aøa cum a fost el inventariat în paginile anterioare.
De aceea, atunci cînd un jurist încearcæ sæ reflecteze la operaflionalitatea diverselor structuri formale ale
drepturilor omului, el va întîlni în primul rînd tensiunile ce provin din nevoia traducerii riguroase în termenii
dreptului pozitiv a unor valori vagi, cu contururi variabile în timp øi spafliu; rigoarea dreptului se conjugæ
atunci cu relativitatea desemnærii valorilor øi, mai ales, se pliazæ contextului øi interpretærilor circumstanfliale.
Mireille Delmas-Marty 9 , care a pus în evidenflæ aceste conflicte, ajunge sæ considere cæ existæ douæ concepflii
ale valorilor care subîntind drepturile omului: mai întîi, o concepflie care exprimæ o eticæ a voinflei øi
a consimflæmîntului, specificæ lumii anglo-saxone, øi care are în centru imaginea individului liber, autonom,
aflat în concurenflæ cu ceilalfli indivizi din societate; apoi, o altæ concepflie, dezvoltatæ cu deosebire în Europa
catolicæ, ataøatæ ideii unei conøtiinfle colective øi a egalei demnitæfli. Dacæ prima caracterizeazæ societæflile liberale,
cea de-a doua, næscutæ din experienflele tragice ale ultimului secol, privilegiazæ, uneori de o manieræ
intruzivæ, o normativitate care apæræ umanitatea omului, la limitæ chiar împotriva lui însuøi. Dacæ individualismul
eticii voinflei conduce la desfacerea legæturii sociale prin inflaflia drepturilor subiective øi a libertæflilor,
colectivismul eticii demnitæflii dæ naøtere la paradoxuri de îndatæ ce se încearcæ circumscrierea demnitæflii
7. Ibid., p. 279.
8. Ibid.
+ (jurisdicflia libertæflilor)
9. Mireille Delmas-Marty, Les forces imaginantes
du droit. Le relatif et l’universel, Paris, Seuil,
2004.
135

10. Ibid., p. 146.
11. Derrida, „«Lumea» Luminilor ce vor veni
(Excepflie, calcul, suveranitate)“, p. 91.
136
înseøi, mereu relativæ øi dependentæ de împrejuræri culturale, religioase, etnice, nici universalizabile, nici reductibile
la un model anume. Demnitatea musulmanæ, de pildæ, întemeiatæ pe valorile tari ale religiei islamice,
gæseøte cu greu puncte comune cu demnitatea laic-europeanæ, zæmislitæ de metafizica raflionalæ
antidogmaticæ a Luminilor.
O altæ serie de conflicte poate fi identificatæ în raportul nereglat între drepturile individuale øi drepturile colective;
în acest raport, moøtenire a filosofiei politice occidentale, dreptul trebuie sæ tranøeze în absenfla unor
criterii ferme, depinzînd, øi de aceastæ datæ, de altceva decît de instrumentele pur juridice. Situaflia se complicæ
atunci cînd acestui raport i se suprapune, færæ coincidenflæ, un alt raport, øi anume cel dintre drepturile
civile øi politice, pe de o parte, øi drepturile economice, sociale øi culturale, pe de altæ parte. Færæ a
insista asupra acestui tip de conflicte, uøor identificabile, sæ spunem, urmînd-o pe jurista francezæ, cæ universalizarea
drepturilor omului înceteazæ sæ mai aparflinæ astæzi spafliului civil-politic, filosofic sau social, pentru
a se redimensiona øi fortifica în dreptul economic. Idee accesibilæ øi ea înflelegerii, dacæ acceptæm cæ
singurele valori øi legi care fac unanimitate sînt cele ale pieflei øi capitalului. Celebrul „drept de a avea drepturi“,
revendicat de teoriile încæ umaniste (printre care øi cea, recentæ, a Hannei Arendt), poartæ, în gura
experflilor contemporani, numele de „capabilitate“, veriga prin care se articuleazæ (ceea ce a mai ræmas
din) drepturile omului øi noua fantoøæ planetaræ care se cheamæ „dezvoltare durabilæ“. Desigur, vorbind
de capabilitate, cineva ca Amartya Sen doreøte sæ salveze ceva din capacitæflile øi posibilitæflile indivizilor în
procesul ireversibil în care ei sînt prinøi; nu e însæ deloc sigur cæ aceastæ tentativæ de re-gæsire a unui loc
pentru om în dreptul internaflional, tot mai determinat de cætre legile economice, poate încæ læsa un spafliu
de inifliativæ indivizilor, fie ei din flærile dezvoltate sau din Lumea a Treia. Conflictul între valorile economice
øi cele noneconomice se complicæ øi se rezolvæ în favoarea celor dintîi, pentru cæ forfla lor de penetrare
øi de concretizare materialæ, demultiplicarea normelor care reglementeazæ schimbul tot mai accelerat
de produse, de informaflii etc. contrasteazæ cu incapacitatea valorilor zise umanitare (demnitate, solidaritate,
egalitate, dreptate etc.) de a influenfla decisiv dreptul internaflional. De aceea, pentru a relua deja celebra
expresie a lui Mireille Delmas-Marty, dar în totalitatea frazei în care este prinsæ, „cu drepturilor omului
øi cu diversele forme juridice cæpætate de umanitate (victime ale unor crime sau stæpîni ai domeniului) øi
cu piafla (lex mercatoria, lex electronica øi lex economica), universalismul a devenit normativ, dar numai pe
fragmente. Pentru ca aceste fragmente sæ se poatæ ajusta unele altora, ar trebui sæ øtim ce comunitate de
valori vrem sæ construim, însæ izolarea diferitelor sfere ale dreptului unele de altele este atît de puternicæ,
încît fiecare îøi pæstreazæ coerenfla proprie færæ a comunica efectiv cu celelalte“. 10
În acest punct, ne întoarcem la miza fixatæ la începutul textului øi reamintim o frazæ, øi ea cunoscutæ, a lui
Jacques Derrida: „nu existæ o profilaxie siguræ împotriva auto-imunitarului. Prin definiflie. O tranzacflie întotdeauna
periculoasæ trebuie, aøadar, sæ-øi inventeze, de fiecare datæ, în fiecare situaflie singularæ, legea øi norma,
adicæ o maximæ care primeøte, de fiecare datæ, evenimentul care stæ sæ vinæ“. 11 În fafla ideologiei manipulatoare
a drepturilor omului, manipulatoare pentru cæ prezentîndu-se ca ideologia majoræ, poate ultima ideologie,
a unui lumi de dupæ sfîrøitul metanarafliunilor de legitimare, o atitudine critic-deconstructivæ are de semnalat
efectele perverse ale utilizærii acestei ideologii, atitudine care nu urmæreøte „salvarea“ drepturilor omului,
cæci dacæ despre o salvare poate fi vorba, ea nu vine nicidecum din gîndirea criticæ, nici din orice alt fel de
filosofie. Semnalarea criticæ e doar mæsura færæ niciun calcul a distanflei care separæ de fiecare datæ, øi tot mai
mult, exigenflele înscrise în declarafliile drepturile omului sub formæ de ireductibili ai fiinflei umane de ceea
ce se face în numele drepturilor omului. O criticæ, în fond, capabilæ sæ suspecteze orice discurs politic sau
de altæ naturæ de îndatæ ce ar începe sæ invoce drepturile omului. E limpede cæ acestea sînt, de-acum, un
fruct otrævit al modernitæflii occidentale; dar e tot atît de limpede cæ ele participæ la compoziflia moøtenirii
acestei modernitæfli, færæ de care nu putem înflelege nici trecutul recent, nici, cu atît mai puflin, prezentul multiform.
De aceea, impulsul de a gæsi profilaxia siguræ împotriva autoimunitarului, de care vorbeøte Derrida,
trebuie deconstruit øi la cei care nu væd în drepturile omului decît o nouæ sursæ de fanatism, atribuindu-l la
repezealæ unei gîndiri reactive, nostalgice øi aflate în crizæ de modele dupæ præbuøirea comunismului. Nici
de o parte, nici de cealaltæ, drepturile omului nu par a avea credibilitate øi nici suficientæ forflæ în ele însele øi
prin ele însele. Slæbiciunea lor e, în fond, slæbiciunea multiplæ a modernitæflii globalizate øi globalizante. Dar
tocmai aceastæ slæbiciune îngæduie unei reflecflii asupra lor sæ cultive de manieræ criticæ exigenflele înscrise în
ele, færæ a le suprima, dar øi færæ a le închide în armætura inexpugnabilæ a superioritæflii occidentale.

Amfibolia drepturilor omului
Emilian Cioc
În încercarea de a evita spafliul monoton mærginit de proslævirea naivæ øi de promovarea funcflionæreascæ,
pe de o parte, øi de contestærile vehemente, însæ cît de repetitive, pe de altæ parte, spafliu în care par adesea
sæ se consume – în toate sensurile – disputele publice, dar øi dezbaterile academice privind drepturile
omului, ar fi poate utilæ o resituare a temei în contextul problematic al destituirii principiilor configuratoare
øi al tentativelor de reîntemeiere normativæ. O asemenea reformulare s-ar defini înainte de toate prin decizia
de a se dispensa øi delimita de o serie întreagæ de simplificæri utile discursului descriptiv sau explicativ. Ea
ar avea desigur nevoie de un lung øi minuflios parcurs genealogic, care aici nu îøi poate gæsi decît o sumaræ
øi abruptæ schiflæ.
În reprezentarea dominantæ de sine, modernitatea s-a afirmat ca trecere de la heteronomie la autonomie,
altfel spus, de la un regim ontologic øi politic întemeiat pe o legislaflie constituantæ emanatæ øi impusæ din
exterior la un regim imanent, întemeiat nemijlocit øi integral pe om, mai precis pe omenescul lui. Øi totuøi,
conceptul de trecere se dovedeøte el însuøi a fi extrem de complicat, aøa cum o aratæ de pildæ argumentarea
de neocolit a lui Hans Blumenberg 1 privitoare la teorema secularizærii, ceea ce duce la o reevaluare a performanflei
sale descriptive øi explicative. Pentru a nu mai spune nimic despre uzura tot mai accentuatæ pe
care o acuzæ aceastæ reprezentare. Pe de altæ parte, pare întru totul legitim sæ presupunem cæ, pentru a
putea sæ existe autonomie, autoinstituire sau autoimpunere nomicæ, trebuie sæ fi existat în prealabil o suspendare
anomicæ, o epoché. Din aceastæ perspectivæ, epoca modernæ este înainte de toate o asemenea
epoché a legii supreme. Evenimentul destituirii legii fundamentale s-ar numi øi dezactivare sau suspendare
a rafliunii suficiente ca principiu suprem. Fiindcæ aceasta din urmæ numeøte tocmai temeiul, principiul configurator,
finalitatea imperativæ øi categoricæ, legea constrîngætoare øi exigentæ. Comprehensiunea curentæ
a afirmærii de sine a modernitæflii sub semnul noutæflii øi al rupturii vede în aceastæ epoché exclusiv suspendarea
sau abrogarea legii celuilalt øi în aceastæ abrogare – condiflia necesaræ (øi uneori suficientæ) pentru instaurarea
legii aceluiaøi, a legii înseøi. Într-adevær, în forma sa cea mai notorie, suspendarea modernæ a legii constituie
scena refuzului legii celuilalt: suspendare a heteronomiei, a supunerii la comandamentele øi la poruncile
impuse de celælalt sau în numele celuilalt. Miza decisivæ se aflæ, alt lucru mult prea bine cunoscut, în reaproprierea
sinelui prin mijlocirea luptei împotriva alienærii în celælalt decît sine øi în instituirea umanitæflii omului ca
principiu al unui nou regim ontologic øi politic suprem. Or, øi aceasta este problema criticæ, se dovedeøte
cæ autoinstituirea sau autodonarea modernæ a legii este neîncetat subminatæ de suspendarea aplicabilitæflii
legii fundamentale, øi asta în ciuda strategiilor mobilizate în vederea autoasigurærii sale. Ipoteza propusæ øi
analizatæ în continuare vizeazæ faptul cæ drepturile omului, de la bun început supradeterminate ca inalienabile,
imprescriptibile, naturale øi în acelaøi timp sacre, reprezintæ modalitatea prin care o anume modernitate
a crezut cæ poate solufliona aporia întemeierii ultime a legii.
Imaginea legislatorului autonom care îøi dæ sieøi legea, legea sa øi legea a tot ceea ce îi este propriu, constituie
færæ îndoialæ figura centralæ a moøtenirii læsate de Aufklärung, sau poate ar trebui sæ spunem a Luminilor. 2
Ea se construieøte pe aceastæ singularæ intricare a libertæflii øi a raflionalitæflii, în care libertatea garanteazæ øi
întemeiazæ raflionalitatea, tot aøa cum raflionalitatea garanteazæ øi întemeiazæ libertatea instanflei legislatoare.
Astfel, omul modern ar fi liber pentru cæ raflional øi rezonabil, raflional øi rezonabil pentru cæ liber. Aceastæ
lege – legea datæ de cætre sine sieøi – se aflæ în strictæ dependenflæ faflæ de libertatea raflionalæ, de rafliunea
liberæ, eliberatæ. Deliberarea se articuleazæ în cartografierea lumii øi a acfliunii, fie cæ e vorba de acfliune socialæ,
moralæ, politicæ sau reflexivæ. Umanitatea pare, aøadar, sæ ocupe poziflia legislatorului suprem care, în realitate,
este obligat sæ fie autolegislator. 3 Prin urmare, cunoaøterea øi morala revin în ultimæ instanflæ la o cunoaøtere
øi la o moralæ de sine, coincidenflæ definitorie pentru hegemonia Subiectului, pentru regimul metafizic al
subiectivitæflii. Dacæ ne recunoaøtem într-o asemenea imagine, acest fapt se datoreazæ în egalæ mæsuræ unei
EMILIAN CIOC este doctorand în filosofie la Universitatea din Nisa øi la Universitatea din Cluj, cu o tezæ despre împlinirea nihilismului în
modernitate.
+ (jurisdicflia libertæflilor)
1. Cf. Hans Blumenberg, La légitimité des Temps
Modernes, traducere de M. Sagnol, J.-L.
Schlegel øi D. Trierweiler, în colaborare cu
M. Dautrey, Paris, Gallimard, 1999, p. 19.
2. În încercarea de a surprinde ameninflærile
ascunse în devalorizarea generalizatæ, James
C. Edwards remarcæ pe bunæ dreptate faptul
cæ „toate aceste chestiuni îøi au în mod
inevitabil rædæcinile în foarte atractiva imagine
de sine fæuritæ pentru noi de cætre cei mai mari
gînditori ai Luminilor: imaginea unui liber øi raflional
autolegislator care cartografiazæ în chip
deliberat un parcurs epistemic øi etic prin lume“
(James C. Edwards, The Authority of
Language: Heidegger, Wittgenstein, and the
Threat of Philosophical Nihilism, Tampa, University
of South Florida Press, 1990, p. 1).
3. Cu precizarea cæ e vorba eminamente de
umanitatea occidentalæ. Dacæ aceastæ condiflie
restrictivæ ræmîne cel mai adesea implicitæ, ea
ar trebui sæ facæ la rîndul sæu obiectul unei lecturi
critice, care sæ-i poatæ dezvælui presupozifliile
øi efectele.
137

4. Jacob Taubes, La théologie politique de Paul.
Schmitt, Benjamin, Nietzsche, Freud, traducere
de M. Köller øi D. Séglard, Paris, Seuil,
1999, p. 129.
5. Cu privire la confuziile øi ambiguitæflile acestui
tip de reproø, vezi Giorgio Agamben,
État d’exception. Homo sacer, II, 1, traducere
de J. Gayraud, Paris, Seuil, 2003, p. 125.
6. Friedrich Nietzsche, Œuvres philosophiques
complètes. Fragments posthumes, 13, automne
1887 – mars 1888, 11[99], traducere
de P. Klossowski øi H.-A. Baatsch, Paris, Gallimard,
1976, p. 244.
7. Arthur Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural
Law“, in Duke Law Journal, nr. 6, 1979, p.
1230.
8. Despre aceastæ descoperire a unei legi færæ
putere normativæ, descoperire ce are loc în
timp øi urmînd mai multe direcflii øi dimensiuni,
Habermas dæ seama, la rîndul sæu, pregætind
ceea ce el înfæfliøeazæ drept o reconstrucflie a
normativitæflii: „Dacæ urmæm drumul care duce
de la disputele de secol XVIII între raflionalismul
dreptului natural øi teoriile sociale
empirice pînæ la structuralismul øi teoria sistemelor
din zilele noastre, se pare cæ reflecflia
sociologicæ a subminat în mod ireversibil mai
mult decît presupozifliile prescriptiviste øi
raflionaliste ale teoriei contractului social. Ea
pare sæ devalorizeze legea în general, înfleleasæ
drept categorie centralæ a teoriei sociale“.
Jürgen Habermas, Between Facts and
Norms, Cambridge, Massachusetts, MIT
Press, 1996, p. 48.
9. Jean-Christophe Bailly, Adieu. Essai sur la
mort des dieux, La Tour-d’Aigues, Éditions
de l’Aube, 1993, p. 32.
138
anumite seducflii. Sîntem pur øi simplu ataøafli de imaginea în cauzæ, captivafli de øi captivi în reflexiile ei.
Dincolo de orice pozitivism sau istoricism, ræmîn totuøi de elucidat rafliunile profunde pentru care, în epoca
Luminilor, aceastæ imagine a umanitæflii ca subiect øi ca sine al istoriei a devenit posibilæ øi operativæ. Oricum
ar sta lucrurile, cert e cæ Occidentul modern a ræmas ataøat reprezentærii de sine ca umanitate autonomæ,
ca subiect al istoriei, altfel spus ca instanflæ legiuitoare edictînd ceea ce e permis øi ceea ce e interzis,
deflinætor al împærflirii în bine øi ræu, depozitarul legii morale øi politice øi al sensului devenirii istorice. Acest
Sine nu întîrzie totuøi sæ se vadæ confruntat cu propria sa neputinflæ, cu o neputinflæ care îl expropriazæ.
Ceva precum coapartenenfla esenflialæ, øi deci necesaræ øi universalæ, a libertæflii øi raflionalitæflii are tot mai
multe dificultæfli în a se distinge de himeræ. Occidentul modern sfîrøeøte prin a descoperi, cu cuvintele lui
Jacob Taubes, cæ „nu Eul (Ich) este cel care guverneazæ omul, cæ nu omul autonom, Eul, este la cîrmæ,
dacæ pot spune astfel, ci cæ în spatele lui acflioneazæ forfle care submineazæ voinfla conøtientæ, care nu o
depæøesc, dar o submineazæ. Ceea ce înseamnæ, dacæ e sæ adunæm toate acestea într-o formulæ, cæ în
Eu existæ o profundæ neputinflæ“. 4 Iar gînditorii ziøi ai bænuielii au adus o neliniøtitoare mærturie în acest sens.
Conøtientizarea neputinflei Subiectului a tulburat profund imaginea omului øi descrierea experienflei
contemporane. Mai mult, neputinfla Eului legislator antreneazæ neputinfla Legii, a exigenflei nomice pe care
pretinde cæ o emanæ øi o impune. Într-adevær, neputinfla care loveøte subiectul nu lasæ nevætæmatæ legea
acestuia, adicæ, potrivit revendicærilor sale, legea însæøi. Într-adevær, fapt prea bine cunoscut, unul din cele
mai frecvente reproøuri adresate drepturilor omului se referæ la incapacitatea lor de a produce efecte juridice,
politice, directe, izolabile, identificabile. 5 E foarte probabil, de altfel, ca neputinfla subiectului legislator sæ
nu intre în orizontul conøtiinflei decît odatæ ce legea e deja de mult timp epuizatæ în ceea ce priveøte aplicarea
ei.
Tema destituirii legii, a neputinflei ei, este tot mai prezentæ în cîmpul reflecfliei juridice øi al filosofiei dreptului.
Însæ ceea ce e luat drept o descoperire de ultimæ oræ este de fapt o reapariflie a ceea ce devenise deja
o problemæ pentru un gînditor precum Nietzsche, care înflelege devalorizarea dispozitivelor evaluative øi
normative supreme în termeni de inaplicabilitate. 6 Spre ilustrare, acest enunfl prin care Arthur Leff îøi precizeazæ
intenflia analiticæ într-un text cu totul remarcabil intitulat „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“ [Eticæ
indicibilæ, drept nenatural]: „Voi încerca sæ urmæresc cîteva din cicatricele læsate pe scrierile de jurisprudenflæ
de aceastæ tot mai amplæ, øi aparent înspæimîntætoare, descoperire“. 7 Færæ îndoialæ cæ descoperirea faptului
cæ legea nu-øi are originea în ea însæøi, cæ nu-øi are originea într-un temei transcendent, într-o rezervæ
a imuabilului, înspæimîntæ Occidentul de multæ vreme. Este øi motivul pentru care urmele, mærcile pe care
le lasæ aceastæ descoperire sînt resimflite øi înfæfliøate precum tot atîtea ræni sau cicatrice. E straniu øi sugestiv
în acelaøi timp faptul cæ aceastæ negativitate înscrisæ în lege øi în poruncæ este formulatæ, „uitatæ“ øi apoi
redescoperitæ cu aceeaøi spaimæ øi tematizatæ în termeni foarte apropiafli. O posibilæ explicaflie rezidæ în
aceea cæ dintotdeauna conøtientizarea acestei negativitæfli e însoflitæ de imensul efort al Occidentului de a
umble vidul care se cascæ în însæøi inima legii, a acestei legi pe care el înflelege sæ-øi întemeieze societæflile,
regimurile politice, juridice øi morale. 8 Øi ar fi cel puflin oportunæ elucidarea motivelor pentru care „descoperirea“
a fost refulatæ de gîndirea juridicæ øi filosoficæ a modernitæflii øi motivele pentru care ea revine în
forflæ øi sustrægînd posibilitatea unei noi reprimæri.
Într-o descriere de o profunzime øi o finefle rare a experienflei modernitæflii, Jean-Christophe Bailly nu ezitæ
sæ afirme cæ destituirea s-a produs færæ ca umanitatea occidentalæ sæ o fi vrut ca atare øi cæ, mai mult, omul
s-a dovedit nedemn de ceea ce e anunflat în aceastæ teribilæ veste a destituirii care îi este totuøi adresatæ:
„Pentru a o spune foarte simplu, omul nu s-a arætat demn de destituirea divinului pe care a operat-o, a
fost cuprins de teamæ dinaintea întinderii ce s-a deschis în fafla lui øi a umplut-o pe datæ cu tot ce a gæsit la
îndemînæ, cu tot ce i-a cæzut în mînæ, inclusiv cu resturile de credinflæ care îl mai puteau liniøti. Cu alte cuvinte,
omul occidental modern nu a dorit cu adeværat moartea lui Dumnezeu, ci doar l-a pierdut pe Dumnezeu
pe drum, øi asta atît de tîmp, încît nici mæcar nu øi-a dat încæ seama“. 9
Færæ îndoialæ cæ o asemenea poziflie este de naturæ sæ tulbure serios icoana omului ce se împlineøte øi înfæptuieøte
pe sine conform unui transparent øi univoc calcul al naturii esenfliale øi inalienabile. O contrariere
similaræ a simflului comun, inclusiv filosofic, beneficiar al simplificærilor utile øi al tuturor complezenflelor, este
amorsatæ de Alain Badiou, care scrie: „Formulez acest paradox: filosofia nu a øtiut cîtuøi de puflin pînæ foarte
recent cum sæ gîndeascæ la înælflimea capitalului, fiindcæ a læsat spafliu liber, pînæ în ce are ea mai intim, zadarnicelor
nostalgii ale sacrului, bîntuirii Prezenflei, dominafliei obscure a poemului, îndoielii privitoare la pro-

pria-i legitimitate“. 10 Întocmai ca øi Bailly, Badiou pune aceastæ nepricepere a gîndirii filosofice øi politice a
modernitæflii pe seama unei dispoziflii marcate de teamæ: „Ræmîne adeværata întrebare: ce s-a întîmplat cu
filosofia încît sæ refuze temætor libertatea øi puterea pe care i-o propunea o epocæ desacralizantæ?“ 11
Doar o asemenea reevaluare cu adeværat criticæ a narafliunilor dominante, a versiunilor oficiale poate deschide
calea de ræspuns la o serie de dileme ale explicafliei istorice. De ce, bunæoaræ, umanitatea occidentalæ se
afirmæ pe sine în formæ revoluflionaræ ca modernitate, ca epocæ, suspendare a tot ce va fi fost înainte, ca
negare definitivæ a alienærii, se dæ ca obiect al construcfliei ei øi, în acelaøi timp, ajunge sæ deplîngæ la infinit
øi în tonuri tot mai sumbre faptul cæ tot ce face ea nu e decît construct øi artificiu, cu o valoare incertæ øi instabilæ
øi, în definitiv, færæ valoare? Problemæ care o întretaie pe aceea a resacralizærii politicului, ce apare
stilistic, retoric, strategic chiar, inclusiv în textele revoluflionare, nu numai în textele conservatoare sau în
revendicærile restaurafliei. O atare reflecflie ne-ar putea apoi oferi posibilitatea unei situæri mai potrivite în
raport cu experienfla paradoxalæ a aøteptærii, care, în orizontul politicii, poartæ numele de revoluflie, prinsæ
cum e între afirmarea autonomiei, a reproducerii identicului, a autoreproducerii øi voinfla sau speranfla
în celælalt, în radical celælalt chiar. Simpla existenflæ a acestor probleme atestæ faptul cæ Occidentul modern
a fost împins, obligat – de o întreagæ serie de mutaflii sociale, tehnologice, øtiinflifice – sæ se confrunte cu
acest eveniment decisiv care este destituirea, punînd sub semnul îndoielii pertinenfla recursului exclusiv la
ipoteza – de fapt, la teza – voinflei de rupturæ ca formæ explicitæ a voinflei de sine. Scena pe care o presupune
voinfla de rupturæ ca iniflialitate, ca unic fundament al autoafirmærii este prea puræ, prea idealizatæ ca
sæ nu devinæ suspectæ. Ea implicæ maøinal presupoziflia conform cæreia, atunci cînd intræ sub incidenfla negafliei
revoluflionare, teologico-politicul ar fi o instanflæ monoliticæ, omogenæ, în vigoare, færæ fisuræ øi færæ contestaflie.
La o privire mai atentæ însæ, el se dovedeøte a fi lucrat de propria-i epuizare, ceea ce înseamnæ cæ voinfla
de autoconstituire, de afirmare de sine în termeni de umanitate autonomæ øi de imanenflæ, se genereazæ
în porii teologico-politicului øi în legæturæ intimæ cu o negativitate aflatæ de mult în curs. Dacæ, incontestabil,
afirmarea de sine se manifestæ, cel puflin în primæ instanflæ, ca voinflæ de rupturæ, aceasta se întîmplæ din
rafliuni istorico-strategice øi chiar tactice. Cu siguranflæ existæ o voinflæ de rupturæ, însæ ea se constituie istoric
øi nu se auto-dæ într-o iniflialitate izolabilæ øi identificabilæ ca voinflæ de rupturæ, urmînd a se efectua apoi programatic
ca istorie. Altfel spus, ruptura este deja în curs atunci cînd ajunge sæ fie formulatæ programatic prin
figura voinflei. Voinfla de rupturæ intræ în scenæ abia pe urmæ, ajungînd sæ funcflioneze ca dispozitiv de legitimare
øi de explicaflie istoricæ. Multe din cele ce s-au întîmplat pe urmæ øi se mai întîmplæ încæ în Occident
øi aiurea ar putea fi considerate probe pentru o asemenea perspectivæ.
Pentru a reveni, drepturile omului au fost øi ele folosite pentru a umple golul, pentru a reface legætura pierdutæ
prin destituirea fundamentului suprem al legilor. Pentru cæ nimic nu a putut fi mai la îndemînæ pentru
acoperirea întinderii deschise de destituirea divinului, în raport cu care umanitatea occidentalæ a fost mai
mult pacient decît agent. Echivalarea destituirii cu urmarea capitalæ a unei voinfle de rupturæ øi apoi reinterpretarea
acestei rupturi în orizontul unei promise sau revendicate refaceri a legæturii cu sine reprezintæ momente
ale unei încercæri tenace de domesticire, de reapropriere a unui eveniment care, în fapt, are loc
într-o marcatæ indiferenflæ în raport cu asemenea planuri. Pe de altæ parte, øi mai tehnic de aceastæ datæ,
problema fundamentalæ la care ræspund drepturile omului este aceea a instituirii, adicæ – în vechea logicæ
– a întemeierii, unui regim de drept. Noul regim normativ e nevoit sæ îøi asigure forfla de lege. Nu e de
ajuns ca el sæ intre în vigoare, adicæ sæ fie declarat sau, mai bine spus, declamat; el are nevoie de forfla de
a produce efecte universale øi omogene, de a configura sistemul de legi, de a orienta øi sancfliona færæ
contestaflie posibilæ sistemul deschis de practici sociale.
Ceea ce se revendicæ drept voinflæ de rupturæ radicalæ recade astfel în ceea ce neagæ, mobilizîndu-se în
vederea reinstituirii unui principiu normativ suprem. Aøa încît radicalitatea rupturii devine cel puflin incertæ.
Ambiguitatea instituirii noului regim normativ este înscrisæ explicit – între alte locuri – în chiar Declaraflia
din 1789, care vorbeøte astfel de „drepturile naturale, inalienabile øi sacre“, afirmate „în prezenfla øi sub
auspiciile Fiinflei supreme“. Aceastæ din urmæ formulare, prin chiar aspectul sæu contradictoriu, dæ o idee
despre voinfla de a renunfla la ipostaza creøtinæ a principiului întemeietor øi despre constrîngerea structuralæ
de a menfline un suprem eficient, care adicæ sæ fie transcendent în raport cu pærflile øi sæ confere forflæ unei
legi universalizabile.
Sesizarea conflictului înscris în însæøi structura legii moderne, susfline Leff, deschide posibilitatea de a înflelege
mai bine mizele discufliilor actuale privind dimensiunea cu adeværat problematicæ a normativitæflii. „De fapt,
+ (jurisdicflia libertæflilor)
10. Alain Badiou, Manifeste pour la philosophie,
Paris, Seuil, 1989, p. 39.
11. Ibid., p. 40.
139

12. Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“,
p. 1229. „Vreau sæ cred – øi dumneavoastræ
la fel – într-un set complet, transcendent
øi imanent de propoziflii privitoare la bine øi
la ræu, reguli cu putinflæ de gæsit, care, cu autoritate
øi færæ ambiguitate, sæ ne cælæuzeascæ
în ce fel sæ træim cum se cuvine. Vreau de
asemenea sæ cred – øi dumneavoastræ la fel
– cæ nu existæ aøa ceva øi cæ, dimpotrivæ, sîntem
pe deplin liberi, nu numai sæ alegem
pentru noi înøine ce avem de fæcut, ci øi sæ
decidem, ca indivizi øi ca specie, ceea ce
trebuie sæ fim.“ (ibid.)
13. Jacques Derrida, Forflæ de lege. „Fundamentul
mistic al autoritæflii“, traducere de B. Ghiu,
in Walter Benjamin, Jacques Derrida, Despre
violenflæ, Cluj, Idea Design & Print, 2004.
14. Reiner Schürmann, Le principe d’anarchie.
Heidegger et la question de l’agir, Paris, Seuil,
1982, p. 15.
140
øi aceasta este teza mea centralæ, multe din lucrurile misterioase care se scriu astæzi despre lege pot fi înflelese
numai în contextul acestei tensiuni între ideea unei legi gæsite øi a unei legi fæcute: o tensiune cu deosebire
evidentæ în conøtientizarea tot mai acutæ, øi totuøi reprimatæ cu disperare, a faptului cæ nu poate exista,
de fapt, nimic de gæsit – cæ ori de cîte ori pornim sæ gæsim «Legea», nu sîntem capabili sæ gæsim nimic mai
atrægætor, ori mai definitiv, decît pe noi înøine.“ 12 Virtutea neprefluitæ a unui nomos gæsit ar rezida în aceea
cæ ar fi incontestabil, avînd nemijlocit forflæ de lege øi eficacitate la nivelul înfæptuirii istorice – politice, sociale
øi morale – a binelui øi a dreptæflii. Ar fi dat, remis, transmis, emanat dintr-o transcendenflæ prezentæ, implicînd
nemijlocit sæ fie primit, descoperit øi respectat. Un nomos construit, la rîndul lui, ar fi contextual, local, accesibil,
posibil de corectat, de amendat, perfectibil. Însæ tocmai astfel el ar fi pe veci færæ autoritate absolutæ,
færæ semnificaflie universalæ, færæ necesitate generalizatæ. Uman, finit, instabil, el riscæ în orice clipæ sæ cadæ
pradæ voinflelor conflictuale, pozifliilor pærtinitoare, negocierilor. În acest fel, el eøueazæ în a satisface exigenfla
de stabilitate, de univocitate a sensului øi, pentru a încheia, de legitimitate. Din aceastæ perspectivæ, drepturile
omului se înfæfliøeazæ ca o legislaflie cu putinflæ de gæsit pentru cæ e datæ prin naturæ, de fapt, de o
supranaturæ imanentizatæ, legislaflie universalæ øi inalienabilæ, imuabilæ, care sæ fie astfel regulativæ pentru orice
lege construitæ viitoare.
Ceea ce Leff numeøte voinfla de a crede are o relevanflæ extraordinaræ, cu condiflia de a-i acorda atenflia
cuvenitæ. Sintagma trimite la tema credinflei ca fapt de a lua drept adeværat, deschisæ de Nietzsche. Tot aøa
cum trimite la ceea ce Derrida 13 reproblematizeazæ sub numele de fundament mistic al autoritæflii. Sæ remarcæm
faptul cæ voinfla de a crede este în ea însæøi contradictorie, aporeticæ, fiind, pentru a spune astfel, în
conflict cu ea însæøi. Ea pare sæ poarte în sine negativitatea care o destineazæ distrugerii. Tocmai pentru cæ
se enunflæ ca voinflæ, ea atestæ distrugerea credinflei, a oricærei crederi, pentru a relua încæ o datæ cuvintele
lui Nietzsche. Punerea în evidenflæ a acestei nonomogenitæfli a voinflei de a crede, a crederii pur øi simplu,
ar putea avea consecinfle hermeneutice demne de toatæ atenflia. Mai ales cæ Declaraflia universalæ se enunflæ
pornind de la afirmarea unei asemenea „credinfle în drepturile fundamentale ale omului“.
Cæ nu e nimic de gæsit, cæ o atare cæutare nu duce la nimic, acest lucru nu înseamnæ neapærat cæ nu existæ
nimic pur øi simplu. Dacæ totuøi o anume modernitate, o anume tradiflie occidentalæ au putut infera de aici
absurditatea, indiferenfla, inutilitatea øi nulitatea oricærui fapt de a fi øi a oricærei acfliuni, rafliunile trebuie cæutate
în chiar tipul de raflionare dominant pentru aceastæ modernitate øi pentru acest Occident. Abia pe limita
acestui tip de gîndire devine posibil pentru noi sæ vedem cæ necesitatea pretinsæ øi prezumatæ era de
fapt dependentæ de gîndirea însæøi, localæ, øi deci, în termenii aceleiaøi metafizici, nonnecesaræ. „În epoca
epuizærii metafizicii“, scrie în acest sens Schürmann, „schema referinflei la o arché se dovedeøte a fi produsul
unui anumit tip de gîndire, al unui ansamblu de reguli filosofice care øi-au avut geneza, perioada de glorie
øi care cunosc poate astæzi un declin.“ 14 Ceea ce e inacceptabil pentru adversarii unei asemenea perspective,
care aparfline unei anumite miøcæri de deconstrucflie, rezidæ în însæøi afirmaflia potrivit cæreia metafizica înfleleasæ
ca referinflæ la un prim/ultim legislator cunoaøte o genezæ, o glorie øi un declin, altfel spus cæ ea este produsul
unei constelaflii particulare a gîndirii, un produs pur øi simplu. Din perspectiva metafizicii, referinfla la principiul
fundamental øi deci existenfla øi eficacitatea principiului legislator sînt înscrise în însæøi natura lucrurilor.
Iar o asemenea naturæ ar fi imuabilæ, în mæsura în care ea reprezintæ esenfla lumii øi a gîndirii.
Tot astfel, ar fi prea puflin legitim sæ spunem cæ am gæsi nimicul, de vreme ce nu gæsim nimic altceva, nimic
din altul: decît pe noi înøine. Iar diferenfla între noi înøine øi altceva sau ceva din altul e indicatæ întîi de toate
în termeni de atractivitate øi de finalitate. Ceea ce constituie în acelaøi timp, se pare, o mærturisire de plictis,
de saturaflie øi de exasperare. Dupæ atîtea fantasme, vom fi devenit pesemne færæ niciun interes pentru
noi înøine. Mai mult, umanul nu ar putea fi propria sa finalitate. O nouæ contradicflie a acestei voinfle
care se vrea pe sine, a acestei voinfle de sine prin care øi în numele cæreia o anumitæ modernitate a crezut
cæ se poate afirma.
Færæ urmæ de îndoialæ, ceea ce constituie problema cardinalæ, literalmente criticæ, pentru orice regim normativ,
øi cu atît mai mult pentru unul care se revendicæ imanent, rezidæ în capacitatea de a produce efecte,
adicæ de a se aplica øi de a obliga. Nu este deci deloc întîmplætor faptul cæ, spre exemplu, în Declaraflia
universalæ din 1948 aceastæ chestiune e formulatæ în douæ rînduri, invocîndu-se – pentru cæ despre o invocare
este vorba – „respectul universal øi efectiv“ øi, respectiv, „recunoaøterea øi aplicarea universale øi efective“.
Apelurile, programele, acordurile sau amendamentele în vederea întæririi drepturilor omului ignoræ
fatal tocmai aceastæ dimensiune a unei legi care structural nu se mai poate bucura de puterea øi de efec-

tivitatea despre care se presupune a-i fi fost conferite øi garantate de prezenfla efectivæ a transcendenflei
în politic. Pe de altæ parte însæ, tocmai în acest fel ele o atestæ.
Pretenflia definitorie a oricærei declaraflii a drepturilor omului rezidæ în aceea cæ omul, în virtutea umanitæflii
sale, este fundamentul øi beneficiarul unei legi inalienabile, în sensul precis în care aceastæ lege ar fi înscrisæ
în însæøi natura de om a omului. Omul se vede astfel promovat la rang de temei al dreptului. „Cuvîntul
temei“, scrie A. Badiou, „recapituleazæ metafizica umanismului radical: omul este fiinfla care îøi este propriul
sæu program øi care, dintr-o aceeaøi miøcare, întemeiazæ posibilitatea unei cunoaøteri programatice
de sine.“ 15 Drepturile omului reprezintæ, în ultimæ instanflæ, intenflia sau pretenflia unui drept întemeiat pe
om, un drept a cærui legitimitate øi eficacitate sînt conferite nemijlocit de simplul fapt cæ omul este om. Aceastæ
tautologie politicæ este maniera în care o anumitæ modernitate a crezut cæ a gæsit soluflia la problema instituirii
legii. Cu siguranflæ însæ, enunflul „omul ca om“ este susceptibil de o serie întreagæ de protocoale, evidenfla
universalæ øi imediatæ la care pretinde dovedindu-se, la o lecturæ vigilentæ, produsul unui mod particular
de gîndire.
Conform revendicærii care le defineøte, drepturile fundamentale nu sînt instituite. Ele sînt declarate, descoperite
aøa cum sînt ele înscrise în natura esenflialæ a umanitæflii, iar declararea lor vizeazæ conservarea,
protejarea øi aplicarea acestor drepturi inalienabile, imprescriptibile øi naturale. Ceea ce atestæ încæ o datæ
faptul cæ de partea fundamentului nu se poate legifera, ci doar impune. Altfel spus, enunflarea drepturilor
fundamentale nu poate fi decît o declaraflie. Cînd se formuleazæ o Declaraflie, oricare ar fi ea, în definitiv,
ne aflæm în momentul de re/punere a fundamentului – øi aici se joacæ totul. Drepturile omului s-ar putea
dovedi cea mai metafizicæ parte a politicului modern tocmai prin adeziunea explicitæ la fundament, la justificarea
în sensul de legitimare a proiectului juridico-politic al modernitæflii. Într-o eventualæ enumerare a
semnificafliilor marcante ale drepturilor omului, ele ar reprezenta øi ceea ce tinde sau pretinde sæ înlocuiascæ
revelaflia, sæ ia locul corpului dublu al regelui; ne aflæm, aøadar, de la bun început într-o problemæ de legitimitate
øi de legitimare. De notat aici totuøi dificultatea extremæ pe care o ridicæ schema înlocuirii, care adesea
funcflioneazæ ca o capcanæ în analizæ, deøi e revendicatæ ca o evidenflæ. Formulærile multiple øi diferite
ale declarafliei s-ar putea dovedi a nu fi neapærat semnul unei inoværi perpetue, al unor mutaflii decisive sau
al unei claritæfli crescînde în descoperirea a ceea ce se presupune a fi universal. Ci, de fiecare datæ, se repetæ,
cu diferenflele de rigoare, desigur, în situaflii øi din poziflionæri diferite, acelaøi conflict – acela al eficacitæflii
dispozitivelor normative întemeiate pe om øi destinate lui.
Interogaflia asupra promoværii umanitæflii omului pe poziflia de fundament al legii are nevoie sæ punæ în prealabil
în luminæ structura care articuleazæ instituirea unui dispozitiv normativ øi evaluativ suprem øi, mai mult,
modul maøinal în care instituirea unei legi genereazæ teza unui principiu absolut din care ar emana, într-un
chip sau altul, poate nu atît corpusul de legi, cît forfla øi legitimitatea normelor evaluative.
„În aceøti termeni devine limpede cæ, aflafli în cæutarea unei evaluæri, trebuie de fapt sæ cæutæm un evaluator:
vreo maøinærie pentru generarea de judecæfli asupra stærii de fapt. Dacæ evaluarea trebuie sæ fie mai
presus de orice îndoialæ, atunci øi evaluatorul øi procesul sæu de evaluare trebuie de asemenea izolate. Dacæ
e sæ-øi îndeplineascæ rolul, evaluatorul trebuie sæ fie judecætorul nejudecat, legiuitorul nesupus legii, cel care
face premise ce nu se bazeazæ pe nicio premisæ, creatorul necreat al valorilor.“ 16
În argumentul lui Leff vom remarca imediat structura enunflului metafizic prin excelenflæ, a afirmafliei care
instituie primul principiu. O lecturæ atentæ regæseøte aici acelaøi gest care permite instituirea motorului nemiøcat
al lui Aristotel. Primul care în acelaøi timp, dar sub un alt raport, este øi ultimul este spus øi pus într-o
frazæ construitæ pe o afirmaflie negativæ, o afirmaflie care exclude orice negativitate. O tranzitivitate færæ pasivitate,
absolutæ, absolvitæ de orice negaflie, fie cæ e vorba de miøcare, de timp, de pasiune sau de orice altæ
modalitate. O lume adeværatæ care comandæ lumii de aici øi asupra cæreia aceasta din urmæ nu are nicio
acfliune, ræmînîndu-i mereu cu un pas în urmæ. Primul este structural separat în ordinea articulærii. Iar ceea
ce e desemnat cu numele de maøinæ se referæ la o anume autonomie, la un dispozitiv fundamental care
funcflioneazæ pe baza unui program pe care îl reitereazæ færæ alterare. Ideal al unei automiøcæri pure, al perfecfliunii
miøcærii, adicæ al puterii neconsumate, færæ consum, øi deci inepuizabile. Sinele pur este de asemenea
o astfel de maøinæ perfectæ. Ceea ce subiectul modern, inclusiv subiectul de drept, s-a stræduit cu disperare
sæ imite.
Ceea ce ignoræ sau reprimæ o soluflie precum drepturile omului este tocmai faptul cæ, din rafliuni structurale,
omul nu poate funcfliona ca fundament absolut al legii pozitive. De unde, poate, øi o anume indecizie
+ (jurisdicflia libertæflilor)
15. Alain Badiou, Le siècle, Paris, Seuil, 2005, p.
241.
16. Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“,
p. 1230. Aceastæ structuræ a unui principiu
hegemonic condiflionant øi necondiflionat
este analizatæ în Reiner Schürmann, Des
hégémonies brisées, Mauvezin, Trans Europ
Repress, 1996.
141

17. Ibid., p. 1232.
142
privind locul – inclusiv epistemic – al drepturilor omului: între specie øi specializare, pe de o parte, øi general
øi constituflional, pe de altæ parte. Tot aici ar trebui luate în considerare diversele modalitæfli în care se
încearcæ specificarea drepturilor omului în speranfla „concretizærii“ lor – drepturile persoanei în vîrstæ, drepturile
omului ca locuitor al oraøului etc. La drept vorbind, øi este mutaflia decisivæ, aceastæ posibilitate de a institui
regimuri normative supreme devine imposibilæ odatæ cu destituirea teologico-politicului. Pentru a-l cita
încæ o datæ pe Leff: „Dacæ El nu existæ, atunci nu existæ nici echivalent metaforic. Nicio persoanæ, nicio asociere
de oameni, niciun document, oricît de consacrat de timp, niciun proces, nicio premisæ, nimic nu este echivalent
cu un Dumnezeu real în aceastæ funcflie centralæ de examinator neexaminabil al binelui øi ræului. Aøanumita
moarte a lui Dumnezeu se dovedeøte a nu fi fost doar înmormîntarea lui, ci pare a fi dus în egalæ
mæsuræ la eliminarea totalæ a oricærui sistem etic sau legal coerent sau mai mult decît momentan convingætor
întemeiat pe premise extrasistemice înzestrate cu autoritate“. 17
În perspectiva astfel articulatæ, drepturile fundamentale ale omului se dovedesc, aøadar, a avea o dublæ semnificaflie.
Pe de o parte, ele atestæ faptul cæ, dupæ destituirea teologico-politicului, nu mai este posibilæ instituirea
unui principiu normativ suprem, cæ, dupæ ceea ce s-a numit moartea lui Dumnezeu, omul, umanitatea
sa nu pot constitui, în ciuda unei pretenflii notorii, instanfla pe care se poate reîntemeia politicul øi juridicul.
Pe de altæ parte, drepturile omului sînt forflate sæ ocupe locul læsat vacant de aceastæ destituire øi sæ funcflioneze
ca un asemenea principiu normativ suprem, ceea ce, încæ o datæ, le este strict imposibil. Afirmarea
imposibilitæflii omului øi a drepturilor pe care le are sau pe care le pretinde ca om de a funcfliona ca lege a
legilor, ca principiu normativ suprem, nu înseamnæ însæ neapærat infirmarea sau diminuarea potenflialului
de rezistenflæ, de disidenflæ sau de protest, a capacitæflii de a provoca efecte de emancipare sau de schimbare
pe care drepturile fundamentale ale omului le-au putut avea øi continuæ sæ le aibæ.
De altfel, aceastæ ambivalenflæ se regæseøte în disputele privind drepturile omului inclusiv în societæflile postcomuniste.
Intrigæ modul cum disidenfla s-a imaginat, articulat øi legitimat prin revendicarea drepturilor omului,
prin denunflarea încælcærii lor violente øi masive, a deturnærii lor øi a alienærii naturii inalienabile a omului,
pentru ca, dupæ îndepærtarea regimului opresiv, drepturile omului sæ fie contestate øi acuzate la rîndul lor
cæ ar opera o încæ øi mai gravæ øi mai perfidæ alienare a unei naturi încæ øi mai profunde, øi mai esenfliale,
dacæ se poate spune astfel, o naturæ literal sacræ øi inviolabilæ øi a cærei împlinire ar fi fæcutæ imposibilæ prin
respectarea øi aplicarea universalæ øi efectivæ a drepturilor omului. Ceea ce e contestat astfel în ultimæ instanflæ
este virtutea drepturilor fundamentale ale omului de a-l aøeza într-un raport liber cu o esenflæ supraumanæ.
Contestare care se face însæ în numele acestei supranaturi esenfliale, sacre øi divine. Dublæ ignorare a ceea
ce sînt, trebuie øi pot sæ fie drepturile omului. Nu este de aceea atît de surprinzætor cæ scena disputei reprezintæ
o lungæ øi insidioasæ falsificare, falsificare care este însæ înscrisæ în tocmai aceste drepturi, care ar revendica
ele însele o imposibilæ putere de a realiza ceva precum o naturæ esenflialæ a omului. Nu este întîmplætor,
de asemenea, cæ limbajul discufliei este de la bun început øi strategic construit pe imagini violente ale crimei,
ale fanatismului, ale lipsei de rafliune. Dar, øi acesta este punctul decisiv, fiindcæ nimic nu mai poate asuma
øi satisface funcflia fundamentului care legifereazæ, evalueazæ, valorizeazæ, semnificæ øi sancflioneazæ în
mod absolut øi în chip esenflial; gestul de care ar fi poate nevoie în concepflia juridicului øi politicului ar fi
sensibil diferit.

Majoritar, minoritar – determinat, nedeterminat
Alex. Cistelecan
De la formularea lor în 1791 øi pînæ în zilele noastre, drepturile omului au fost mereu acuzate în Occident
pentru cæ sînt insuficiente, pur formale øi iremediabil locale. De 17 ani încoace, aceleaøi drepturi ale
omului sînt atacate constant în România pentru cæ sînt excesive, îngrozitor de universale øi teribil de intransigente.
Dacæ în Occident efortul teoretic permanent de reevaluare øi reîntemeiere a drepturilor omului
urmæreøte tocmai eficientizarea øi universalizarea acestora, obiecfliile pe care discursul neoconservator le
aduce la noi aceloraøi drepturi acuzæ tocmai extinderea øi eficienfla lor peste mæsuræ. Acum 17 ani, lumea
întreagæ særbætorea præbuøirea comunismului øi triumful deplin al drepturilor omului. Astæzi, aceleaøi drepturi
ale omului par sæ se bucure în Estul eliberat de aceeaøi imagine care pînæ nu demult era asociatæ tocmai
odioaselor ideologii comuniste: øi anume cea de a fi ceva absolut stræin spiritului øi credinflelor locale,
ceva impus cu forfla din afaræ. De la DIAMAT-ul de tristæ amintire la political correctness-ul de astæzi, de la
dictatura proletariatului la drepturile inalienabile ale omului, cizma care apasæ iobagul neoconservator øi
majoritatea ortodoxæ de la noi se pare cæ n-a fæcut decît sæ-øi schimbe pielea, pæstrîndu-øi neschimbatæ
textura-i aspræ øi, evident, constanta gravitaflionalæ.
Aøa se explicæ faptul cæ, în discufliile publice din România, drepturile omului au jucat aproape întotdeauna rolul
unui personaj negativ. În Occident, cel puflin pentru o parte a discursului teoretic, ræzboiul din Irak a readus
la luminæ aporiile inerente declarafliilor drepturilor omului øi a provocat un nou demers de întemeiere criticæ
a acestora. La noi, ræzboiul din Irak øi implicarea statului român n-au ridicat nicio problemæ moralæ, juridicæ
sau politicæ, fiind declarate de la bun început o sfîntæ datorie de neam. Cînd, într-o bunæ zi, primul-ministru
Cælin Popescu-Tæriceanu øi-a adus aminte cæ e liberal øi cæ, poate, trupele noastre nu prea au ce cæuta în Irak,
„analistul politic“ Armand Goøu a sancflionat imediat aceastæ deviere de luciditate a premierului, asemænînd
intenflia sa de retragere a trupelor cu trædarea istoricæ de la 23 august 1944 (pe undeva, o paralelæ ce se susfline,
dacæ flinem cont de natura aliaflilor noøtri). Pentru editorialistul revistei 22, cuvîntul dat americanilor øi avantajele
strategice care rezultau din participarea noastræ la invazia Irakului erau infinit mai importante decît chestiunile
sofisticate øi simandicoase privind legitimitatea juridicæ øi politicæ a acestei intervenflii. Inutil sæ mai spunem
cæ, în aceeaøi linie de heirupism pragmatic øi cinic, prezenfla pare-se realæ a unor închisori secrete ale CIA
pe teritoriul României s-a fîsîit prin presæ pe la subsolurile paginilor. La fel cum nici expulzarea færæ proces a
unor cetæfleni arabi de pe teritoriul României, pe baza simplei suspiciuni de intenflii teroriste, sau moartea,
în ultimii ani, a nu mai puflin de cinci persoane aflate în arestul polifliei n-au ridicat vreo discuflie despre necesitatea
respectærii øi aplicærii drepturilor omului pe tærîmul carpato-danubiano-pontic.
Dar dacæ intelectualii publici øi, în general, membrii societæflii civile au ræmas absolut impasibili în fafla atîtor
încælcæri flagrante ale principiilor democratice, nu acelaøi lucru s-a întîmplat atunci cînd, pe baza invocærii
drepturilor omului, douæ procese care pæreau fireøti pentru tradiflia româneascæ au ajuns sæ fie puse sub
semnul întrebærii.
În primul rînd, e vorba de scandalul icoanelor din øcoli. Faptul cæ protestul celor care vizau eliminarea simbolurilor
religioase din øcolile de stat s-a bazat pe anumite drepturi care stipuleazæ caracterul laic al institufliilor
publice øi libertatea fiecærui cetæflean de a-øi exprima øi urma opfliunile religioase, acest fapt a atras imediat
furia „societæflii civile“ la adresa drepturilor omului: iatæ, s-a spus, iatæ cum drepturile omului pot oricînd
da naøtere la abuzuri, la fanatism; iatæ cum ele pot oricînd sæ devinæ un instrument prin care o minoritate
atee încearcæ sæ submineze majoritatea ortodoxæ. Confruntat cu aceastæ încleøtare între credinfla stræmoøeascæ
øi democraflia modernæ, statul român, prin intermediul ministrului învæflæmîntului, a luat decizia curajoasæ
de a nu lua nicio decizie. Problema era oricum deja tranøatæ în mass-media: drepturile omului sînt ultima
deghizare a comunismului ateu, deci jos mîinile de pe posterele cu Duhul Sfînt.
În al doilea rînd, e vorba de repetatele „scæpæri“ rasiste ale preøedintelui Bæsescu. Øi în acest caz, reacfliile
ONG-urilor care cereau sancflionarea penalæ a acestor afirmaflii au atras aceeaøi interpretare din partea
ALEX. CISTELECAN este doctorand în filosofie la Universitatea „Babeø-Bolyai“ din Cluj øi redactor al revistei IDEA artæ + societate.
+ (jurisdicflia libertæflilor)
143

144
principalilor purtætori de opinie, în frunte cu cæpitanul Roncea: încæ o datæ, o minoritate romæ sau, din motive
imposibil de ghicit, aliatæ romilor, ori cel puflin vîndutæ agenturilor stræine, încerca sæ submineze majoritatea
românæ øi sæ næclæiascæ puritatea ei etnicæ. Pentru cæ, pînæ la urmæ, despre purificare etnicæ se pare cæ e
vorba: sau oare sæ nu-l credem pe ministrul nostru de externe, Adrian Cioroianu – liberal! –, care afirma
recent cæ soluflia la toate problemele României este deportarea romilor într-un lagær construit anume în
deøertul egiptean?! Cititorul neavizat va fi poate surprins sæ afle cæ, dupæ aceastæ afirmaflie, Adrian Cioroianu
nu doar cæ mai e în libertate, ci mai e încæ în fotoliul de ministru. Øi-atunci, oare nu se cuvine sæ ne întrebæm:
la atîflia liberali, ce nevoie mai avem de Gigi Becali?
O micæ obiecflie la aceastæ desfæøurare ar putea suna astfel: oare nu umflæm cu semnificaflie øi gravitate politicæ
niøte situaflii destul de irelevante în sine? Faptul cæ în øcolile publice existæ icoane ortodoxe nu garanteazæ
deloc, în fond, cæ elevul va fi pentru totdeauna un credincios ortodox, dupæ cum nici invers, absenfla acestora
nu-i garanteazæ viitoarea „libertate de conøtiinflæ“. La fel, în cazul repetatelor declaraflii incorecte politic
ale PD-iøtilor, PNL-iøtilor sau PNG-iøtilor, a le acuza de rasism înseamnæ oarecum a le trata cu prea
multæ generozitate øi a le învesti totuøi cu onestitate: înseamnæ a presupune cæ liderul politic crede sincer
în ideologia pe care o promoveazæ cînd, de multe ori, el nu face decît sæ bifeze procente în cursa electoralæ,
gîdilînd rasismul mocnit al majoritæflii veønic verzi.
Dar chiar dacæ în ambele situaflii relaflia cauzæ-efect nu e una imediatæ, ci presupune o constelaflie de factori
secundari, ceea ce e alarmant în ele e prezenfla unui acelaøi principiu de guvernare, a unui acelaøi model
de structurare a reprezentærii politice øi a raportului dintre stat øi cetæflean. În cazul care ne intereseazæ aici,
acest principiu øi acest model sînt cele care traseazæ binomul în care e gînditæ orice revendicare ce apeleazæ
la carta drepturilor omului: binomul majoritate – minoritate.
Conform acestei interpretæri, intrarea comunitæflii în sfera reprezentærii politice nu îi aduce nicio modificare
substanflialæ. Practic, politicul lucreazæ aici cu clase øi pæturi sociale gata structurate – politicul cel mult le aduce
acestor entitæfli prepolitice o reprezentare cît mai fidelæ øi exhaustivæ. Fiecare parte îøi are locul sæu øi ponderea
sa prestabilitæ în reprezentarea politicæ. Acelaøi lucru øi la nivel individual: subiectul politic nu este aici
cetæfleanul nedeterminat, ci individul în carne øi oase, determinat de calitæflile øi proprietæflile sale imediate.
Ca atare, politicul nu este decît spafliul în care niøte conflicte nonpolitice øi prepolitice se pot solufliona ceva
mai paønic decît în afara lui. El nu este, aøadar, spafliul în care se construieøte universalul, ci spafliul în care
particularismele se pot ciocni færæ prea multe scîntei, întrucît lucreazæ cu intermediari. Ca atare, universalitatea
nu poate fi vizatæ aici decît asimptotic: în viafla de zi cu zi, ea este reprezentatæ de majoritate; ideal ar
fi ca ea sæ fie reprezentatæ de unanimitate. Între cele douæ, niøte minoritæfli care încurcæ literalmente socotelile
øi îngreuneazæ identificarea majoritæflii cu universalul, un rest care împiedicæ identitatea unului cu el însuøi.
Spafliul public nu este, aøadar, aici, locul de manifestare øi efectivitate al nedeterminatului, ci locul în care majoritatea,
pentru cæ e majoritate, îøi poate trasa însemnele: nu locul gol, nu vidul în calitate de condiflie de posibilitate
øi efectivitate a universalului, ci arhiplinul øi prezenfla compactæ a valorilor majoritæflii. Pe scurt, politicul
în viziunea româneascæ nu este decît administraflie sau, în termenii lui Rancière, la care vom reveni imediat,
politicul nu este aici decît poliflie. De la Marx pînæ la Hannah Arendt øi Giorgio Agamben, diverøi filosofi
au semnalat paradoxul inerent Declarafliei drepturilor omului øi cetæfleanului: care este sensul prezenflei celor
doi termeni – om øi cetæflean? Istoria pare sæ fi justificat temerile acestor autori: se pare cæ aplicarea universalæ
a drepturilor la omul pur øi simplu nu poate fi garantatæ decît de cetæflenia acestuia, adicæ de încadrarea
lui în structurile statului-nafliune. În ciuda universalitæflii sale suprastatale scontate, Declaraflia drepturilor omului
nu poate fi aplicatæ decît în interiorul cadrului statului suveran. Din aceastæ perspectivæ, putem spune cæ
algoritmul reprezentærii politice în România mai face un pas: fractura minoritar-majoritar reproduce øi adînceøte
în interiorul statului fractura pe care Marx øi Arendt au observat-o, la granifla statului, între om øi cetæflean.
Tot aøa cum drepturile inalienabile ale omului nu pot fi impuse decît ca drepturi pe care cetæfleanul le cîøtigæ
în interiorul unei anumite reprezentæri politice, la fel, în Est, drepturile inalienabile ale minoritæflilor nu existæ
decît în mæsura în care se identificæ cu doleanflele majoritæflii. În vreme ce, în declarafliile drepturilor omului,
categoria de cetæflean reprezintæ, pare-se, gradul maxim de universalitate øi nedeterminare la care putem
visa, iar statul e, paradoxal, singurul garant al unei universalitæfli metastatale, în politica româneascæ singura
universalitate admisæ e cea obflinutæ prin însumarea mai multor particularisme apropiate, iar statul nu îøi asumæ
decît rolul de reprezentant al acestei comunitæfli prepolitice alcætuite nu din cetæfleni – deja nedeterminafli
–, ci din simpli indivizi determinafli social, cultural sau religios.

Problema e însæ cæ, din pæcate, categoria de minoritate nu se lasæ redusæ la statutul de simplæ parte marginalæ
a societæflii politice. Printr-o deplasare irepresibilæ, minoritatea, care pærea a încarna diferenfla obligatoriu
neglijabilæ dintre majoritate øi unanimitate, devine fractura însæøi care împiedicæ identitatea cu sine a
comunitæflii, iar ceea ce pærea a fi cel mai infim particularism devine prezenfla însæøi a universalului. Poate
în acest sens trebuie înfleleasæ afirmaflia lui Deleuze cæ a fi de stînga înseamnæ a deveni minoritar: minoritar,
adicæ universal. Cæci, în fond, contrar aøteptærilor, în paralela minoritar-majoritar, determinat-nedeterminat,
majoritatea e cea care încarneazæ determinatul, deci particularul øi localul, iar minoritatea este expresia
nedeterminatului, a universalului øi a generalului. Acest scurtcircuit prin care logica minoritæflii – dar nu logica
minoritaræ – subverteøte practica administrativæ a asignærii unei pærfli determinate, a unei margini ocupabile
øi delimitabile, poate fi væzut la lucru într-o situaflie cît se poate de recentæ, avîndu-l ca actor principal
pe Vadim Tudor. Atunci cînd o parte a societæflii italiene, scandalizatæ de crima cetæfleanului român de origine
romæ Mailat, a cerut expulzarea tuturor romilor de pe teritoriul italian, preøedintele Partidului România
Mare a declarat cæ îi înflelege perfect pe italieni – cæci, cu alte cuvinte, øi el viseazæ la un teritoriu eliberat
de acest rest neintegrabil care sînt romii. Însæ atunci cînd partidele de dreapta italiene au început sæ cearæ
expulzarea tuturor românilor, mizînd pe identitatea dintre romi øi români, acelaøi Corneliu Vadim Tudor
s-a væzut nevoit sæ se desolidarizeze de aliaflii sæi din Parlamentul European, cærora abia ceva mai devreme
le dæduse perfectæ dreptate. Iatæ deci cum, pe de o parte, minoritatea, iniflial simplæ parte detaøabilæ a întregului,
încarneazæ spontan universalul øi întregul, øi iatæ cum, pe de altæ parte, logicii majoritare îi sînt refuzate
tocmai solidaritatea øi universalitatea pe care pærea cæ le exprimæ.
Or, acest scurtcircuit prin care minoritatea devine universalul este, pentru Rancière, evenimentul politic
prin excelenflæ. Acolo unde, aøa cum am væzut deja, administraflia sau poliflia procedeazæ atribuind fiecærei
pærfli a comunitæflii locul sæu determinat øi drepturi proporflional cu ponderea ei în ansamblul populafliei,
politica începe tocmai prin gestul prin care partea celor færæ de parte se autopropune ca expresie a universalului.
Politica începe, aøadar, prin politizare, prin eliberarea minoritæflii færæ de parte de lanflurile øi determinarea
în care administraflia o leagæ. Politica este traducerea nimicului ca tot.
Dar oare nu atingem aici, în aceastæ logicæ de inspiraflie evident marxistæ – partea celor færæ de parte nu
este oare ea un neologism pentru clasa universalæ, færæ determinaflii, care era proletariatul? –, aceleaøi aporii
în care au sfîrøit teoria marxistæ øi aplicarea ei în Estul Europei? Dacæ revenim la istoria recentæ a implantærii
øi respectærii drepturilor omului, vom observa cæ ultimele intervenflii diplomatice sau militare în
numele acestor drepturi par sæ-øi fi schimbat principiile de bazæ, urmînd tocmai linia dezvoltærilor Hannei
Arendt notate ceva mai sus. Acolo unde Arendt observa inaplicarea drepturilor omului dincolo de cadrul
statal oferit de cetæflenie øi, implicit, abandonarea færæ drept de apel a refugiaflilor øi despatriaflilor – omul
lipsit de cetæflenie – la pura violenflæ a puterii, recentele intervenflii de militarism umanitar par sæ încerce o
remediere a acestei scæpæri, concentrîndu-øi atenflia tocmai asupra omului lipsit de drepturi, asupra individului
abandonat în spafliul færæ de drepturi dintre cetæflenie øi simpla umanitate. Øi-atunci, nu reprezintæ oare
acest militarism umanitar øi ræzboiul din Irak ultima expresie a impunerii drepturilor omului? Øi nu repetæ
ele acelaøi scurtcircuit al politizærii, observat mai sus, øi care constæ în identificarea pærflii celor færæ de parte
cu subiectul însuøi al reprezentærii politice?
La o privire mai atentæ, putem observa cæ lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Atunci cînd militarismul umanitar
identificæ subiectul sæu în omul privat de drepturile pe care, în mod normal, i le conferæ cetæflenia, problema
cu care ne confruntæm aici este o nouæ identificare a celui færæ identitate, o nouæ determinare øi delimitare
a nedeterminatului: corectarea drepturilor omului din drepturi ale cetæfleanului în drepturi ale omului færæ
de drepturi exclude încæ o datæ politizarea øi universalizarea acestuia din urmæ. Subiectul drepturilor omului
este acum victima ca atare, victima puræ øi viafla ei nudæ, dincolo de orice dimensiune politicæ. S-ar zice
cæ, orice ar face, politicile de implementare a drepturilor omului trebuie sæ aleagæ între douæ variante tot
atît de rele: fie decretînd ca subiect al drepturilor cetæfleanul øi abandonînd astfel în afara jurisdicfliei lor omul
ca atare, nedeterminat politic; fie concentrîndu-se asupra drepturilor omului færæ de drepturi øi încælcînd
astfel prin intervenfliile sale drepturile cetæfleneøti øi suveranitatea statalæ. Este aceastæ alternativæ între cetæflean
øi om, viaflæ calificatæ politic øi viaflæ nudæ, ultimul orizont al politicilor drepturilor omului?
Care este, în fond, subiectul drepturilor omului? Cetæfleanul, omul, nici unul, nici celælalt sau amîndouæ simultan?
Ræspunsul lui Jacques Rancière ni se pare a oferi cea mai bunæ soluflie de pînæ acum. Confruntat cu
acest impas subliniat de Hannah Arendt, în care drepturile omului sînt fie o tautologie – drepturile celor
+ (jurisdicflia libertæflilor)
145

1. Jacques Rancière, „Who is the Subject of the
Rights of Man?“, in The South Atlantic Quarterly,
103:2/3, Spring/Summer 2004, p. 302.
2. Ibid.
3. Ibid., p. 304.
4. În acest context, critica pe care Rancière o
aduce aici lui Giorgio Agamben pare oarecum
nedreaptæ: ca øi în teoria lui Rancière, la
Agamben emanciparea politicæ începe prin
refuzul distincfliei înseøi dintre viaflæ nudæ øi viaflæ
calificatæ politic.
146
care au deja drepturi (cetæflenii) –, fie un vid – drepturile celor care nu au drepturi (omul privat de cetæflenie),
Rancière schifleazæ rezolvarea acestei aporii dupæ cum urmeazæ: „drepturile omului sînt drepturile
celor care nu au drepturile pe care le au øi au drepturile pe care nu le au“. 1 Ca atare, drepturile omului
nu mai vizeazæ nicio identitate øi o calitate naturalæ sau culturalæ predefinitæ; subiectul lor nu este o entitate
decelabilæ øi preexistentæ, ci este subiectul subiectiværii politice, subiectul care prin emanciparea sa „acoperæ
intervalul dintre cele douæ forme de existenflæ ale drepturilor“. 2 În acest fel, acea criticæ a drepturilor omului
care acuzæ, începînd cu Marx, formalismul acestor declaraflii nu se mai susfline: formalismul drepturilor omului,
susfline Rancière, apropiindu-se aici de interpretarea lui Claude Lefort din Invenflia democraticæ, nu este
un defect structural al lor, ci, dimpotrivæ, calitatea lor principalæ: tocmai pentru cæ nu determinæ dinainte
identitatea subiecflilor sæi, acest formalism deschide spafliul în care subiectivarea politicæ poate avea loc. „Diferenfla
însæøi dintre om øi cetæflean nu este semnul unei disjuncflii care demonstreazæ cæ drepturile sînt fie vide,
fie tautologice. Ci este deschiderea unui interval în vederea subiectiværii politice.“ 3 Practic, potenflialul emancipator
al drepturilor omului constæ în chiar distanfla dintre literalitatea formulærii lor øi polemica privind verificarea
lor, în distanfla dintre lege øi fapt, distanflæ pe care practica poliflieneascæ a administrafliei încearcæ
neîncetat sæ o acopere. Prin urmare, subiectul drepturilor omului este subiectul politic. Ceea ce nu înseamnæ
cæ el este cetæfleanul øi viafla sa determinatæ politic, ca opuse omului pur øi simplu sau vieflii nude. Dupæ
cum el nu este nici simplul om deposedat de drepturi, victima puræ în numele cæreia intervenfliile umanitare
îøi fac jocurile politice øi legitimeazæ invazia altor state. În ambele cazuri, procesul efectiv de politizare
este eliminat, iar subiectul drepturilor omului este din nou administrat, adicæ asignat unei regiuni, unui grup
preexistent, unei naturi determinate. Or, politicul este aici chiar ceea ce aruncæ în aer aceastæ distincflie imediatæ
între cetæflean øi om, public øi privat, politic øi natural. 4 Ceea ce înseamnæ cæ spafliul politic nu este cîmpul
pe care majoritatea îl poate umple pînæ la refuz cu identitatea, tradiflia øi valorile ei. Spafliul politic este
spafliul unei de-naturæri, în care întreaga comunitate este separatæ de ea însæøi øi de proprietæflile ei imediate.
Pe scurt, politicul nu este algoritmul prin care majoritatea conduce minoritatea, ci procesul de radicalæ
dezapropriere prin care determinatul se transformæ în nedeterminat, naturalul în artificial, iar imediatul în
construit. E scurtcircuitul prin care majoritatea devine parte, iar restul devine întreg. E dubla negaflie prin
care comunitatea devine nimic, iar nimicul devine tot.
Din aceastæ perspectivæ, revenind la cele douæ situaflii româneøti de la care am pornit, ce-ar fi de spus? Færæ
îndoialæ cæ, în mæsura în care opereazæ cu concepte prepolitice øi cu identitæfli substanfliale, în mæsura în
care nu reuøesc sæ conceapæ conflictele politice altfel decît ca o înfruntare între o majoritate øi o minoritate
la fel de determinate cultural, social øi istoric, intelectualii publici øi politicienii români nu reuøesc sæ facæ
pasul înspre radicala înstræinare øi evacuare a conflinutului pe care le presupune existenfla politicæ. În cazul
scandalului icoanelor din øcoli, afirmafliile lui Marx din Chestiunea evreiascæ ræmîn astæzi la fel de adeværate
ca øi în 1843: „statul aøa-zis creøtin este negarea creøtinæ a statului, øi nicidecum realizarea politicæ a creøtinismului“.
Iar dacæ existæ într-adevær un potenflial de emancipare universalæ în sînul creøtinismului, acesta
nu va putea fi actualizat decît de statul ateu: „statul democratic, statul veritabil nu are nevoie de religie pentru
împlinirea sa politicæ. El poate, dimpotrivæ, sæ facæ abstracflie de religie, întrucît în el fondul uman al religiei
e realizat într-o manieræ profanæ“.
Cît priveøte liberalismul care-i uneøte pe Bæsescu øi Cioroianu, Tæriceanu øi Vadim, ar trebui sæ spunem
cæ recenta experienflæ surprinzætoare øi neplæcutæ a ultimului dintre ei poate fi ridicatæ la rang de principiu:
atunci cînd construim un lagær pentru neintegrabili, scursuri øi pentru toate resturile societæflii, nu øtim niciodatæ
dacæ îl construim din exterior sau nu cumva dinæuntru.

Instituiri moderne ale dreptæflii
Andrei State
Dintr-o perspectivæ teologicæ, putem afirma cæ Reforma a reuøit sæ dea startul modernitæflii, însæ, deøi consecinflele
sînt importante, constatarea nu-i încæ suficientæ pentru a avea o imagine mai exactæ a ceea ce a
survenit în istoria omului începînd, sæ spunem, cu secolul al XVI-lea. Reforma consumæ un potenflial de
revoltæ, dar nu a transfigurat singuræ lumea, pentru cæ revoluflia modernitæflii nu e doar teologicæ. Mai precis,
susflin cæ, în momentul în care invocæm modernitatea, este necesar sæ luæm în calcul mai multe variabile:
dimensiunea teologicæ, desigur, dar øi pe cea politicæ, determinafliile sociale øi cele economice,
øtiinflele naturii øi sistemele juridice, flelurile filosofice øi timpul istoric... În sfîrøit, existæ o întreagæ formafliune
de calcule, acfliuni, gînduri, sentimente – care se influenfleazæ reciproc, se presupun, converg sau comunicæ
– pe care trebuie s-o avem în vedere, de care trebuie sæ flinem cont atunci cînd sîntem tentafli sæ generalizæm;
pe scurt, nu putem vorbi articulat despre modernitate færæ a angaja o istorie øi o teorie a
modernitæflii. Într-o altæ ordine de idei, aø zice cæ modernitatea este o epocæ cu totul nouæ, færæ a se dori
neapærat øi una extrem de novatoare. Nimic nu e decis de la început, cæci nu avem de-a face cu o istorie
a fiinflei, ci cu una a oamenilor, prinøi între reticenflæ øi inovaflii, între tradiflie øi transformæri. Proiectul modernitæflii
nu e împlinirea perfect conøtientæ a unui ansamblu unitar de idei clare øi distincte, cumva
predeterrminate øi apoi urmærite coerent, chiar dacæ, retrospectiv, putem stabili øi îi putem atribui unele
træsæturi øi dispuneri specifice.
Analogia între Reforma protestantæ øi revoluflia comunistæ este, din punctul meu de vedere, prea facilæ øi
nu explicæ nimic; e bine sæ fim mai precaufli: corespondenflele nu ajung prea departe. Deøi a fost o miøcare
revoluflionaræ, adicæ a schimbat decisiv înflelesul øi praxisul teologic al lumii, implicînd totodatæ øi o laturæ
politicæ øi naflionalæ deloc de neglijat, protestantismul a fost nu mai puflin øi o miøcare conservatoare. Dublul
sens al termenului revoluflie, amintit mai devreme, este cuprins în semnificafliile operante ale Reformei.
Martin Luther, de pildæ, un cælugær augustinian absolut scandalizat de unele practici catolice øi care a simflit
cæ mîntuirea poate fi obflinutæ îndeosebi prin credinflæ, nu prin repetarea formalæ a dogmelor transmise de
tradiflia ecleziasticæ, îøi vedea demersul ca fiind unul de întoarcere la Antichitate, la un creøtinism originar;
el nu se considera revoluflionar – dimpotrivæ, a fost oripilat de ræzmeriflele flæræneøti øi a scris extrem de dur
împotriva lui Thomas Müntzer øi a celorlalfli radicali teologico-politici, cu toate cæ, într-o primæ fazæ, arætase
înflelegere faflæ de unele pretenflii ale lor, mai exact faflæ de cele materiale. În timp, se observæ o diferenflæ
între oamenii care au luptat hotærît cu structurile bisericii catolice øi aceiaøi oameni care, dupæ ce au învins,
întrucît au convins diverøi principi cæ teologia promovatæ de ei este cea adeværatæ – simplu spus, acomodatæ
într-un mod necorupt cu lumea de aici –, obflinînd astfel, prin protecflie, influenflæ, s-au opus continuærii
luptei pentru o emancipare mai cuprinzætoare. Anabaptiste sau puritane, alte grupæri creøtine mai radicale
– sensibilizate de mesajele reformatorilor, împærtæøind deci aceeaøi contestare a catolicismului, dar într-un
chip mai strict – au luat mai în serios aspectele sociale øi politice, care decurgeau automat din critica autoritæflii.
Luther a refuzat, într-un fel, sæ tragæ concluzii mai ferme din propria-i acfliune; în parte, fiindcæ nu era încæ
desprins complet de catolicism: modernitatea teologicæ îøi va primi noua expresie sistematicæ abia în opera
lui Jean Calvin, deøi, cu toatæ declararea øi declamarea întregii libertæfli de conøtiinflæ, posteritatea politicæ a
calvinismului a fost destul de echivocæ – în mai puflin de un secol, a parcurs drumul de la împotrivirea activæ
la supunerea interesatæ.
Contraintuitiv, nu aø fi foarte sigur cæ drepturile omului sînt un proces dinamic. Noi le putem privi acum
într-o schemæ procesual dinamicæ, de autoafirmare umanæ, cum ar spune Hans Blumenberg, însæ, la momentul
enunflærii lor, acest aøa-zis dinamism era væzut pur øi simplu ca o deducflie a priori a înseøi legii naturii.
ANDREI STATE este redactor la revista IDEA artæ + societate. A predat seminarii de teoria cunoaøterii øi de istoria filosofiei moderne la Universitatea
„Babeø-Bolyai“ din Cluj øi lucreazæ la o tezæ despre întemeierea teologico-politicæ a modernitæflii în secolele XVI–XVII.
+ (jurisdicflia libertæflilor)
147

148
Statutul fondator al drepturilor omului reiese din noianul declarafliilor øi proclamafliilor din timpul Revolufliei
Franceze, øi ar fi de evidenfliat, în principal, cele produse în 1793, care pronunflau drepturile omului „în
fafla universului øi sub privirea legiuitorului nemuritor“ sau, cum scria Maximilien Robespierre, „în prezenfla
øi sub auspiciile Fiinflei Supreme“. Nu era nimic dinamic. Spre deosebire de acestea, Declaraflia universalæ
a drepturilor omului din 1948 renunflæ la acest tip de formulæri, dar renunflæ, simultan, øi la însuøirea subînfleleasæ
de cetæflean cu care era înzestrat individul, încercînd sæ surprindæ o configuraflie idealæ a omului,
ca subiect istoric eliberat de o istorie care, promiflîndu-i eliberarea, l-a aservit încontinuu. Referindu-se la
absenfla unor presupoziflii teologice explicite din acest document adoptat de Adunarea Generalæ a Nafliunilor
Unite, Jacob Taubes vede în ruinarea posibilitæflii de a întemeia umanitatea pe o lege divinæ un rezultat
al criticii din secolul al XIX-lea a teologiei. Pe un alt plan, faptul cæ în 1948, cînd au fost reluate øi universalizate,
drepturile omului au cæpætat o formæ normativæ, øi nu una deductivæ, dæ seama øi de ce s-a întîmplat
între cele douæ momente: dezastrul milioanelor de viefli nimicite prin tentativele violente de a restructura
întreaga lume øi de a regenera întreaga umanitate a avut loc nu înainte, ci dupæ recompunerea raflionalæ
a unei figuri universale a omului øi a drepturilor ce i se cuvin. Într-una din cærflile sale, Hannah Arendt analizeazæ
condifliile de posibilitate ale organizærii crimei de stat; ea deplînge sfærîmarea universalitæflii drepturilor
omului øi ale cetæfleanului, odatæ cu mutaflia pe care a cunoscut-o statul european modern în intervalul cuprins
între sfîrøitul secolului al XIX-lea øi începutul secolului XX. Dezvoltînd o formæ de stat în care societatea
øi comunitatea au devenit indistincte, iar nafliunea garanta dreptul, puterea politicæ nu a mai recunoscut calitatea
de cetæflean øi, prin aceasta, pe cea de om a celor care, ideologic, au devenit indezirabili, nemaifiind
socotifli ca aparflinînd poporului. Vechea ordine juridicæ a fost anulatæ, iar cea nouæ s-a adaptat voinflei partidului,
a statului sau a partidului-stat de a fabrica mecanisme legale de excludere øi discriminare, astfel încît
restrîngerea libertæflilor a însemnat preludiul lichidærii oamenilor. Totala subordonare a indivizilor aøa-numitei
rafliuni de stat øi împærflirea lor conform unor criterii imuabile au început, în interior, cu suspendarea
dreptului øi au sfîrøit cu eliminarea drepturilor; iar în exterior, au coincis cu expansiunea militaræ în lumea
întreagæ øi exploatarea economicæ a întregii lumi. Ræmîne însæ de studiat øi felul în care nu atît fabricarea
unor ideologii legitimatoare, cît un anumit drept suveran øi un anumit drept imperial, situate ambele – ca
douæ fefle ale aceleiaøi monede – la rædæcina civilizafliei occidentale, se aflæ de fapt, într-o mæsuræ simptomaticæ,
în spatele celor douæ ræzboaie mondiale øi al evenimentelor corelative. Propriul acestei perioade
l-a reprezentat nu doar exterminarea în masæ a unor întregi populaflii, ci øi extinderea dreptului unora de
a-i omorî, senin, pe alflii; oamenii nu doar cæ au ucis, aøa cum, excepflional sau nu, au fæcut-o dintotdeauna,
dar s-au øi stræduit sæ legifereze øi, procedural, sæ normalizeze extincflia celorlalfli. În aceasta constæ noua
facturæ a epocii: mai mult decît un act, luarea vieflii a devenit un bilanfl. Prin urmare, chiar øi færæ sæ apæræm
poziflii retrograde, pesimismul cu privire la operabilitatea drepturilor omului este justificat, iar pentru a le
demonstra vulnerabilitatea, nu e obligatoriu sæ coborîm prea mult în trecut, întrucît prezentul ne furnizeazæ
nenumærate probe: sub ochii noøtri au loc, sub pretexte adesea extravagante, încælcæri flagrante ale dreptului,
pînæ øi din partea statelor democratice. În plus, reapariflia în forflæ, pretutindeni, a unui autoritarism
naflionalist este cam neliniøtitoare – a fi nevoit, iaræøi, sæ combafli o tulburare conservatoare ce pærea stinsæ
øi uitatæ e semnul unei reversibilitæfli a progresului.
Inexactæ mi se pare øi interpretarea drepturilor omului ca o permanentæ reinventare de sine a omului; sinele
nu se reinventeazæ, ci este inventat øi reinventat din afaræ – totul se petrece în afaræ: nu doar raportul cu
lumea, ci øi raportul cu sine trece prin exterior. Cu alte cuvinte, ca orice fapt istoric, drepturile omului au
ræspuns, de fiecare datæ, øi unor interpelæri ale veacului: fie unele triumfaliste, destul de euforice, care se
priveau pe sine ca aflîndu-se în acord cu natura, cu legile eterne ale justifliei øi rafliunii øi cu tot felul de fantezii
iluministe (1789), fie altele mai degrabæ reflinute, chiar sumbre, care doreau sæ evite, nu se øtie prea
bine cum, repetarea altor catastrofe (1948).
Odatæ consumate, mai devreme sau mai tîrziu, revolufliile politice au dezamægit, iar cu trecerea timpului,
sentimentul acesta e tot mai prezent; ceva lipseøte. Atît revoluflia americanæ, cît øi cea francezæ din secolul
al XVIII-lea par astæzi cam prea burgheze, prea unilaterale; miøcærile naflionale de la jumætatea secolului al
XIX-lea, prin caracterul lor particular, aøadar incomplet, au avut un destin pînæ la urmæ nefericit; iar revolufliile
comuniste din secolul XX nu au urmat unei præbuøiri a centrului mondial capitalist, ci au fost niøte

lovituri de stat care au izbîndit, fræmîntat, la periferiile lumii capitalului. Poate cæ revolufliile de pînæ acum
nu au fost într-adevær universale, øi nici atît de radicale, încît sæ modifice în întregime condiflia umanæ. Oricum,
cu toate declinærile sale, revoluflia continuæ sæ fie categoria reflecfliei øi corolarul acfliunii occidentale moderne,
iar a înflelege aceasta, cum de instituirile moderne ale unui sens al lumii sînt øi propriile rafliuni de îndreptæflire,
revine la a gîndi în radicalitatea sa constitutivæ însuøi principiul de miøcarea al modernitæflii.
Sæ ne gîndim o clipæ la modul în care majoritatea revoluflionarilor francezi, intenflionînd sæ îndrepte o stare
de fapt care ajunsese intolerabilæ, au perpetuat nedreptatea øi inegalitatea. Discuflia e mult mai complicatæ,
dar s-ar putea spune un cuvînt în privinfla scindærii dintre intenflii øi realizæri. Cucerirea puterii øi afirmarea
umanitæflii de sub tutela instanflelor tradiflionale au fost, cu siguranflæ, un gest politic hotærîtor; însæ efectul
nu doar imediat, ci øi de duratæ pe care acest eveniment l-a provocat în societate nu a fost tocmai o ræsturnare
completæ a structurii sociale: vechile drepturi de statut, reconvertite politic øi, imediat, economic, au
ræmas neatinse; de exemplu, stilul în care activiøtii iluminiøti s-au stræduit sæ consfinfleascæ proprietatea este
aproape înduioøætor. Iatæ øi cîteva exemplificæri: în Declaraflia drepturilor omului øi ale cetæfleanului (26 august
1793), articolul 17, ultimul, stipuleazæ cæ „Proprietatea este un drept inviolabil øi sacru“; articolul 6 din Declaraflia
drepturilor omului, propusæ de Robespierre la 24 aprilie 1793, afirmæ cæ „Proprietatea este dreptul pe
care-l are fiecare cetæflean de a se bucura øi de a dispune de acea parte de bunuri ce-i este garantatæ prin
lege“; în sfîrøit, un Act constituflional din 24 iunie 1793 oferæ øi o definiflie – „Prin dreptul de proprietate se
înflelege dreptul oricærui cetæflean de a se bucura øi de a dispune dupæ bunul sæu plac de bunurile øi veniturile
care sînt rod al muncii øi priceperii lui“ (articolul 16). Reconstrucflia politicæ a societæflii plecînd de la
proprietate este o idee semnificativæ numai în mæsura în care este øi gînditæ de o manieræ completæ. Adeværata
problemæ e ca întreaga proprietate care îi revine de fapt øi de drept cetæfleanului sæ-i poatæ fi garantatæ
legal øi sæ poatæ fi însuøitæ în mod real de cætre acesta, færæ ca altcineva sæ se interpunæ între el øi aceasta,
produsul muncii øi priceperii sale. Pentru cæ relaflia dintre muncæ øi proprietate, fundamentul oricærei societæfli
moderne, a ræmas neschimbatæ, în sensul în care producætorul øi proprietarul au continuat sæ fie douæ persoane
(juridic) distincte, se poate spune cæ, deøi Revoluflia Francezæ a fost o mare reuøitæ politicæ, totuøi, prin
specificul sæu burghez, a conservat, fie øi indirect, privilegiul (economic) de clasæ. În termenii lui Karl Marx,
deosebirea realæ dintre posesiune privatæ øi proprietate asupra mijloacelor de producflie, dintre avere øi
capital, a fost mai curînd ignoratæ. Fixaflia politicæ a furtunii revoluflionare din 1789, aminteøte Marx, este
exprimatæ într-un decret din 14 iunie 1791, care a retras dreptul abia cucerit de asociere a muncitorilor,
întrucît îl considera nici mai mult, nici mai puflin decît un „atentat împotriva libertæflii øi a Declarafliei drepturilor
omului“. Doar emanciparea politicæ este insuficientæ, ræmîne abstractæ; nu existæ emancipare individualæ
færæ o emancipare a întregii societæfli, scria cîndva, din exil, Theodor W. Adorno. Nu pofli sæ spui cæ tofli
oamenii sînt egali øi liberi, cæ trebuie sæ li se garanteze siguranflæ øi ajutor social, apoi sæ tai capul regelui, sæ
trimifli clerul pe lumea cealaltæ, nobilii øi adversarii politici pe eøafod, sæ schimbi calendarul øi, în acelaøi timp,
sæ ignori cu totul caracterul social al producfliei de prosperitate, adicæ al muncii; întreaga societate este sursa
bunæstærii, însæ nu a întregii societæfli: a celor care propriu-zis o produc – aøadar, aproprierea de cætre muncitor
a (valorii) produsului muncii lui ar însemna doar reflectarea materialæ a situafliei, deci recunoaøterea øi
restabilirea raflionalæ a adeværului. Socializarea societæflii, ca sæ preiau sintagma Rosei Luxemburg, este primul
pas spre o reîntemeiere mai justæ a lumii în care træim.
Din clipa consolidærii relafliilor sociale øi economice liberale, odatæ cu dezvoltarea capitalistæ a lumii moderne,
viafla s-a deschis reglementærii øi reorganizærii sistematice: politic øi administrativ, medical øi militar, industrial
øi comercial, sexual øi cultural. Referinfla la imensul corpus al politicilor vieflii sau al biopoliticii, în special
la cercetærile lui Michel Foucault, se impune de la sine. Dincolo însæ de jocul forflelor de putere care traverseazæ
întreaga societate, ar trebui spus cæ modelarea omului nu are doar o naturæ represivæ, ci øi una progresistæ:
obiectiværii aparatelor de normare socialæ, ce intenflioneazæ sæ formeze într-un fel sau altul subiectul
uman, i se opun subiectivitæflile reconfiguratoare ale oamenilor, care încearcæ sæ scape definirii redefinindu-se;
nu e vorba însæ de o recucerire a interioritæflii printr-o retragere din lume, øi nici de un solipsism al
conøtiinflelor, ci, dimpotrivæ, ne aflæm în fafla exteriorizærii sinelui øi a revendicærilor colective – recunoaøterea
drepturilor øi libertæflilor se extinde øi se exprimæ peste tot. Oamenii învaflæ unii de la alflii, se înfruntæ sau
se coalizeazæ, sistemele sînt experimentate, experienflele sistematizate, unii consimt, iar alflii se opun. Lumea
+ (jurisdicflia libertæflilor)
149

150
socializeazæ. Împreunæ se modificæ existenfla; experimentele øi experienflele au contribuit, deopotrivæ, la
ceea ce sîntem. Aceastæ lentæ, dar nu mai puflin vizibilæ recodare a conøtiinflei umane, datoratæ øi angrenajului
de forfle care acflioneazæ în societatea modernæ, a læsat urme: în conceptele filosofilor moderni, ceva
s-a întîmplat øi cu intelectul, øi cu sensibilitatea omului; el a schimbat lumea, dar a øi fost schimbat de ea.
Probabil cæ e vorba øi de procesul istoric de duratæ, pe care Peter Sloterdijk îl numeøte domesticirea sau
îmblînzirea omului – o realizare a dresajului cultural øi politic umanist –, care, în final, a renunflat la ontoantropologie
(ipostazierea unei diferenfle ontologice între om øi animal) øi la lume (conceptualizatæ ca adæpost
al fiinflei umane øi loc de survenire a destinului) în favoarea fuziunii antropologicului øi zoologicului într-un
biologic redus la elementar øi a transformærii ambientului într-o sferæ artificialæ a vieflii. Asistæm la un nou
design al vieflii – în numele unei alte idei despre viaflæ, contururile esenflializate se estompeazæ, iar omul øi
animalul se contopesc într-o entitate comunæ – cea a viului – care, færæ a øterge diferenflele, devine atotintegratoare.
Primii gînditori moderni concepeau animalul ca pe un automat însufleflit øi o întreagæ tradiflie
culturalæ modernæ a væzut în animal doar lipsa rafliunii øi a limbajului. Însæ, în secolul XX mai ales, toate esenflialitæflile
omului au fost mai acut interogate, pretenfliile sau preeminenflele sale fiind demascate ca interesate.
Supusæ unei reexaminæri nicidecum complezente, imaginea de sine a omului a suferit deformæri. În orice
caz, s-a ajuns astfel, treptat, la a se pretinde øi drepturi pentru animale, o solicitare în logica ei deloc absurdæ,
ba chiar una fireascæ, dacæ acceptæm cæ omul îøi poate pune øi alte întrebæri decît cele pe care le-a moøtenit.
Animalul nu posedæ altceva în afara propriei viefli. Pentru cæ este lipsit de apærare, expus unei lumi care
nu mai este øi a sa, el este implicat acum ca parte a unui contract social implicit, cel puflin acolo unde lucrurile
au avansat: nimic exagerat, cæci nu e imposibil ca oamenii, în sfîrøit, sæ învefle a ocroti viafla oricærei fiinfle –
aceasta s-ar putea numi responsabilitate umanæ ori socialæ; nu ne mai putem prevala de naturæ, cînd nu
mai existæ nimic natural. Dacæ omul a fost reprezentat atîta vreme ca animal raflional øi stæpîn absolut al
lumii naturale, dupæ cel de-al Doilea Ræzboi Mondial aceastæ concepflie a fost tot mai contestatæ: rafliunea
ajunge sæ fie privitæ ca o facultate oarecare øi înstæpînirea pe mediul înconjurætor stîrneøte reacflii øi proteste
– oamenii se îngrijoreazæ øi chiar se øi îngrijesc de celelalte specii øi de planetæ; e bine. Recenta înflelegere
de sine a omului are drept consecinflæ, ori poate compensaflie, apariflia unui alt raport cu vietatea. Astæzi,
animalul nu mai este nici o ameninflare, nici un monstru; din contra, omul este o fæpturæ suspectæ øi incomprehensibilæ.
Despre acest motiv – omul øi animalul –, Jacques Derrida are intervenflii filosofice importante,
iar lectura scrierilor sale ne ajutæ mæcar în a recunoaøte demnitatea subiectului. Øi încæ o ultimæ observaflie:
a ridica problema unor drepturi ale animalelor, a spune cæ nu trebuie prezervate øi apærate numai drepturile
omului, ci øi cele ale animalelor, pune în luminæ faptul cæ drepturile nu sînt sau nu mai sînt considerate
a fi naturale, esenfliale, ci contingente, altfel spus, relative la un context istoric material, social øi politic,
la o anumitæ sensibilitate ori capacitate de receptivitate, empatie, reflecflie.

verso: populism øi luptæ de clasæ
În 1989, cunoscutul teoretician de origine argentinianæ Ernesto Laclau
prefafla entuziast prima carte publicatæ în limba englezæ de cætre un tînær
autor sloven pe nume Slavoj Zˇizˇek. Cel puflin douæ erau punctele în
care Ernesto Laclau nu numai cæ era complet de acord cu tezele lui Zˇizˇek,
ci, mai mult, considera cæ acestea oferæ o soluflie cît se poate de elegantæ
unor probleme ræmase pînæ atunci în suspensie în dezbaterea
internaflionalæ de idei: prima dintre aceste teze tranøa, de pe poziflii lacaniene,
eterna disputæ dintre descriptiviøti øi antidescriptiviøti în favoarea ultimilor,
aducînd însæ un plus de forflæ pozifliilor acestora prin conceperea
identitæflii unui lucru ca „efect retroactiv al numelui însuøi“. A doua ipotezæ
a filosofului sloven îmbræfliøatæ de Ernesto Laclau rezolva la fel de
elegant polemica dintre „obiectiviøti“ øi „subiectiviøti“, concepînd subiectul
ca simplæ scindare interioaræ a substanflei, ca imposibilitate a acesteia
de a coincide cu sine. Una peste alta, conchidea elogios Ernesto Laclau
în prefafla sa la The Sublime Object of Ideology [Obiectul sublim al ideologiei],
lucrarea tînærului Zˇizˇek constituie o lecturæ obligatorie, unul din
proiectele teoretice cele mai inovative øi mai promiflætoare de pe scena
europeanæ a ultimilor ani.
În 2005, în paginile finale ale ultimei sale cærfli, Ernesto
Laclau oferea o cu totul altæ imagine a colegului sæu
sloven. De data asta, analizele lui Zˇizˇek, afirmæ Laclau,
se dovedesc a fi îngrozitor de eclectice, o combinaflie
imposibilæ de freudo-lacanianism øi hegeliano-marxism,
o colecflie næucitoare de bancuri øi anecdote în care
legæturile conceptuale se realizeazæ doar la nivelul
unor simple omologii superficiale. Cît priveøte anticapitalismul
declarat al lui Zˇizˇek, acesta fline, se pare, de
o viziune marxistæ primitivæ, abstractæ, care nu reuøeøte
sæ propunæ altæ soluflie practicæ de emancipare politicæ decît „aøteptarea
marflienilor“.
Cum s-a ajuns aici? Cititorul poate urmæri în paginile dosarului de mai
jos modul în care aceastæ polemicæ aprinsæ a continuat în 2006 prin cele
douæ reacflii ale lui Slavoj Zˇizˇek, punctate de un ræspuns al lui Ernesto
Laclau. În ce mæ priveøte, voi încerca aici sæ marchez doar etapele traseului
de pînæ la izbucnirea conflictului, de la prefafla laudativæ a lui Ernesto
Laclau la The Sublime Object of Ideology la concluziile extrem de critice
la adresa lui Zˇizˇek formulate de acelaøi autor argentinian în On Populist
Reason [Despre rafliunea populistæ].
La drept vorbind, nici scena iniflialæ a acestui dialog nu era una cu totul
idilicæ. Ernesto Laclau a avut grijæ ca, în comentariul sæu la The Sublime
Object..., sæ enunfle øi douæ din punctele sale de dezacord cu Slavoj Zˇizˇek
øi cu øcoala lacanianæ slovenæ. Acestea vizau, în primul rînd, separaflia
prea tranøantæ, în viziunea lui Laclau, pe care aceøti teoreticieni sloveni
o traseazæ între Jacques Lacan øi ceilalfli reprezentanfli ai poststructuralismului
francez; øi, în al doilea rînd, importanfla exageratæ pe care aceiaøi
teoreticieni sloveni o acordæ, în continuare, filosofiei hegeliene. Dar, în
ciuda acestor puncte de dezacord, în 1989 încæ Ernesto Laclau putea
sæ dea, în ansamblu, o apreciere pozitivæ contribufliei lui Zˇizˇek la dezbaterea
din interiorul teoriei politice de stînga de la acea oræ.
Ceea ce, din cîte øtim deja, nu s-a mai întîmplat ulterior. Din ce motiv?
O primæ explicaflie ar putea fi faptul cæ Zˇizˇek însuøi øi-a modificat treptat,
în anii care au urmat, concepfliile. În 1991, în deschiderea lucrærii
151

sale For They Know Not What They Do [Cæci nu øtiu ce fac], filosoful sloven
aduce o criticæ majoræ cærflii sale de debut în limba englezæ. Sintetizînd,
autocritica zˇizˇekianæ se situeazæ la douæ niveluri: unul filosofic, din perspectiva
cæruia The Sublime Object... este o lucrare încæ falogocentricæ øi metafizicæ;
øi unul politic, conform cæruia cartea pæcætuieøte printr-o viziune
liberalæ øi prin încrederea spontanæ în mecanismele democratice. În încercarea
de a repara aceste erori øi de a evacua aceste „reziduuri de
ideologie burghezæ“, Zˇizˇek mærturiseøte cæ a fost nevoit sæ-øi clarifice
øi reformuleze trei puncte de interes major: lectura lacanianæ a lui
Hegel; elaborarea conceptului de act; øi distanflarea vizavi de nofliunea
însæøi de democraflie.
În mod cît se poate de evident, aceste remanieri ale teoriei zˇizˇekiene
n-au putut læsa neschimbate cele douæ teze prin care autorul sloven suscitase,
în The Sublime Object..., entuziasmul lui Ernesto Laclau. Cu toate
acestea, Slavoj Zˇizˇek continuæ, øi dupæ aceastæ revizuire a concepfliilor
sale inifliale, sæ-l citeze aprobativ pe Ernesto Laclau øi sæ se foloseascæ
frecvent de categoriile de „hegemonie“ sau „antagonism“ pe care autorul
argentinian le forjase în faimoasa lucrare Hegemony and Socialist Strategy
[Hegemonie øi strategie socialistæ], scrisæ în 1985 în colaborare cu
Chantal Mouffe.
Primele semne de „ingratitudine“ din partea filosofului sloven apar abia
în 1999. În finalul discufliei extinse pe care Zˇizˇek o consacræ în The
Ticklish Subject [Subiectul gîdilicios] principalilor teoreticieni de stînga contemporani,
autorul sloven îi reproøeazæ acestui „schmittian antischmittian“
care e Ernesto Laclau cæ nu reuøeøte sæ depæøeascæ limitele formalismului
kantian sau, altfel spus, cæ se opreøte la logica dorinflei (veønic imposibile),
færæ sæ facæ pasul mai departe cætre negativitatea færæ rezerve specificæ
pulsiunii morflii.
Conflictul deschis nu izbucneøte însæ decît în volumul colectiv Contingency,
Hegemony, Universality [Contingenflæ, hegemonie, universalitate],
pe care cei doi autori îl semneazæ în 2000 în colaborare cu Judith
Butler. Obiecfliile lui Zˇizˇek la adresa lui Laclau pornesc de la øi aprofundeazæ
acelaøi kantianism nemærturisit al teoreticianului de origine argentinianæ.
Aceastæ neîncredere în „universalul concret“ hegelian, aceastæ
insistenflæ pe ecartul ireductibil dintre flelul revoluflionar suprem øi angajamentul
politic moderat øi realist, aceastæ abandonare græbitæ a viziunii
„esenflialiste“, de inspiraflie marxistæ, asupra politicii – toate acestea, afirmæ
Zˇizˇek, fac ca „democraflia radicalæ“ promovatæ de Laclau sæ nu fie
decît o viziune resemnatæ, pragmaticæ, postmodernæ asupra politicului,
care acceptæ capitalismul liberal ca orizont ultim øi indepasabil al emancipærii
øi care e compatibilæ, la limitæ, cu inofensiva utopie de stînga a „celei
de-a treia cæi“.
În sens invers, din perspectiva lui Laclau, existæ mai multe puncte slabe
în teoria lui Zˇizˇek: în primul rînd, discursul lui Zˇizˇek nu este unul politic
propriu-zis, ci e unul psihanalitic, care doar îøi extrage exemplele din cîmpul
ideologico-politic; iar în al doilea rînd, viziunea politicæ a filosofului
sloven ræmîne ancoratæ într-o viziune pur marxistæ (privilegierea clasei
ca subiect revoluflionar, distincflia dintre bazæ øi suprastructuræ), care ignoræ
mai toate contribufliile øi modificærile pe care teoria de stînga le-a adus
ulterior acestei doctrine.
Ceea ce ne aduce, din nou, la rîndurile pe care Ernesto Laclau i le dedicæ
lui Zˇizˇek în 2005, în paginile finale ale lucrærii On Populist Reason. Nu
152
este întîmplætor faptul cæ teoreticianul argentinian simte nevoia sæ se mai
confrunte o datæ, aici, cu concepfliile politice ale lui Slavoj Zˇizˇek. Întregul
demers din On Populist Reason urmæreøte o reevaluare a populismului,
prin care acesta din urmæ devine, practic, coextensiv oricærui demers
democratic. Preferînd tradiflionalei abordæri de sus a fenomenului populist
– prin care acesta este rapid amendat în termeni de „manipulare“,
„demagogie“, „contagiune“ – o privire imanentæ, Laclau descoperæ în
populism, înfleles ca proces de construcflie a subiectului politic, terenul
însuøi de aplicaflie øi verificare a conceptelor centrale din teoria sa: logicæ
a diferenflei, logicæ a echivalenflei, antagonism, eterogenitate, hegemonie
etc. Nu este greu de ghicit care sunt adversarii imediafli ai acestei
reevaluæri a populismului: pe de o parte, triumful recent al neoliberalismului
postideologic øi al mæsurilor sale declarat realiste øi antipopuliste
care constituie, din aceastæ perspectivæ, nimic mai puflin decît o reducflie
a înseøi democrafliei øi a participærii politice. De cealaltæ parte, concepflia
marxistæ clasicæ promovatæ aici de Zˇizˇek, pentru care frontul anticapitalist
continuæ sæ constituie punctul central al luptei pentru emancipare,
iar clasa – øi nu poporul – continuæ sæ reprezinte unicul subiect revoluflionar.
Populism, luptæ de clasæ, utopie liberalæ, postideologie, revoluflie:
aceøtia sunt, aøadar, termenii în jurul cærora se construieøte polemica
de mai jos. Cît priveøte inactualitatea lor veønic actualæ – nu cred cæ ea
mai trebuie subliniatæ. (A. C.)

5Împotriva ispitei populiste
Slavoj Zˇizˇek
Nu-ul francez øi cel olandez la proiectul Constitufliei europene a fost un
exemplu limpede de ceea ce în „teoria [de sorginte] francezæ“ se cheamæ
semnificant flotant: un nu al semnificafliilor amalgamate, contradictorii,
supradeterminate, un fel de oalæ în care apærarea drepturilor
muncitorilor coexistæ cu rasismul øi în care reacflia oarbæ la ceea ce e
perceput ca o ameninflare, respectiv teama de schimbare, coexistæ cu
vagi speranfle utopice. Ni se spune cæ, de fapt, nu-ul a fost unul spus
multor altor lucruri: neoliberalismului anglo-saxon, lui Chirac øi guvernului
actual francez, fluxului de muncitori imigranfli polonezi care face
sæ scadæ salariul muncitorilor francezi etc., etc. Lupta veritabilæ care are
loc acum e lupta pentru semnificaflia acestui nu – cine oare o va apropria?
Cine – în caz cæ se vor gæsi amatori – o va traduce într-o viziune
politicæ alternativæ coerentæ?
Dacæ existæ o lecturæ predominantæ a acestui nu, ea
nu poate fi decît o nouæ variafliune a vechiului motto
al lui Clinton: „E din cauza economiei, tîmpitule!“ –
nu-ul a fost, se zice, o reacflie la letargia economiei
europene, care a ræmas în urma altor blocuri de putere
economicæ ce øi-au scos capul în ultima vreme;
cu alte cuvinte, la inerflia economicæ, socialæ øi ideologico-politicæ
a Europei – dar, se mai zice cu totul paradoxal, reacflia
aceasta e nepotrivitæ, fiindcæ ea e o reacflie tributaræ tocmai inerfliei europenilor
privilegiafli, a celor ce se agaflæ încæ de vechile privilegii ale statului
bunæstærii. Aøadar, reacflia în cauzæ e væzutæ ca o reacflie a „vechii
Europe“, provocatæ de teama oricærei schimbæri reale, de refuzul incertitudinilor
Minunatei Lumi Noi a modernizærii globaliste. 1 Nu-i de mirare
cæ reacflia Europei „oficiale“ a fost una cvasipanicatæ de primejdioasele
øi „iraflionalele“ pasiuni rasiste øi izolaflioniste care au susflinut nu-ul, de
respingerea provincialæ a deschiderii øi a multiculturalismului liberal.
Ne-am obiønuit deja cu nemulflumirile exprimate la adresa apatiei tot
mai mari ce domneøte în rîndurile electoratelor øi a declinului participærii
populare la politicæ; liberali îngrijorafli vorbesc tot timpul despre nevoia
de a-i mobiliza pe oameni sub forma inifliativelor de societate civilæ, de
a-i angaja mai mult în activitæflile politice. Totuøi, cînd unii ar da semne
cæ încep sæ se trezeascæ din somnul lor apolitic, asta se întîmplæ de regulæ
sub forma unei revolte populiste de dreapta – nu-i de mirare, aøadar,
Textul de faflæ este tradus dupæ Slavoj Z ˇ izˇek, „Against the Populist Temptation“, Critical Inquiry,
32 [Spring 2006], pp. 551–574. Copyright: The University of Chicago Press (Journals Division).
The University of Chicago Press nu este responsabilæ pentru acurateflea traducerii din
limba englezæ.
SLAVOJ Z ˇ IZ ˇ EK s-a næscut în 1949 la Ljubljana, Slovenia. Filosof øi psihanalist, a predat øi predæ
la instituflii precum Universitatea SUNY Buffalo, Universitatea Paris-III, New School for Social
Research, New York, Universitatea Ann Arbor din Michigan etc. Printre scrierile sale importante
se numæræ Tout ce que vous avez toujours voulu savoir sur Lacan, sans oser le demander à
Hitchcock [Tot ce întotdeauna afli vrut sæ øtifli despre Lacan, færæ a îndræzni sæ-l întrebafli pe Hitchcock]
(1988), Le plus sublime des hystériques: Hegel passe [Cel mai sublim dintre isterici:
Hegel e aici…] (1988), The Sublime Object of Ideology (1989).
verso: populism øi luptæ de clasæ
cæ mulfli dintre liberalii tehnocrafli øi iluminiøti se gîndesc dacæ „apatia“ de
pînæ atunci n-a fost oare o binecuvîntare pe care ei au ratat s-o recunoascæ.
Trebuie sæ fim atenfli în acest caz la cum pînæ øi acele elemente ce par
a fi pur rasism de dreapta sînt, de fapt, doar o versiune deplasatæ a protestelor
muncitoreøti. Bineînfleles, e rasist sæ ceri încetarea imigrærii muncitorilor
stræini care pun în primejdie locurile noastre de muncæ; cu toate
astea, ar trebui sæ flinem minte faptul simplu cæ fluxul muncitorilor imigranfli
din flærile postcomuniste nu e consecinfla vreunei toleranfle multiculturaliste.
Dimpotrivæ, el face parte în mod real din strategia capitalului
de flinere în øah a revendicærilor muncitorilor [occidentali]; acesta e motivul
pentru care, în Statele Unite, Bush a fæcut mai mult pentru legalizarea
statutului imigranflilor mexicani ilegali decît democraflii aflafli sub presiunea
sindicatelor. Aøadar, destul de ironic, populismul rasist de dreapta e azi
cel mai bun argument cæ „lupta de clasæ“, departe de a fi „învechitæ“,
merge înainte. Învæflætura pe care ar trebui s-o tragæ de aici stînga constæ
în necesitatea de a evita eroarea simetricæ rasismului populist, care
mistificæ/deplaseazæ ura faflæ de stræini [punînd-o în cîrca acestora]. Cu
alte cuvinte, nu trebuie „aruncat copilul odatæ cu apa
din copaie“, i.e., sæ se reziste rasismului populist împotriva
imigranflilor numai cu simpla deschidere multiculturalistæ,
obliterîndu-i acesteia din urmæ conflinutul
de clasæ deplasat. Binevoitoare cum se vrea, simpla
insistenflæ în dreptul deschiderii multiculturaliste e cea
mai perfidæ formæ a luptei de clasæ împotriva muncitorilor…
E destul de tipicæ, pentru ce ne intereseazæ aici, reacflia politicienilor germani
în vogæ la înfiinflarea noului Linkspartei [Partidul Stîngii] cu ocazia
alegerilor din 2005, o coaliflie a PDS [Partei des Demokratische Sozialismus
– Partidul Socialismului Democratic] din fosta Germanie de Est øi
a disidenflilor din SPD [Sozialdemokratische Partei Deutschlands – Partidul
Social-Democrat din Germania]. Joschka Fischer însuøi a atins unul
dintre punctele cele mai joase ale carierei sale atunci cînd l-a numit pe
Oskar Lafontaine „un Haider german“ (din cauzæ cæ Lafontaine protestase
împotriva importului de forflæ de muncæ ieftinæ din Europa de Est
pentru a micøora salariile muncitorilor germani). E simptomatic modul
exagerat øi panicard în care establishment-ul politic (øi chiar cel cultural)
a reacflionat cînd Lafontaine i-a menflionat pe „muncitorii stræini“ sau cînd
secretarul SPD i-a numit pe speculanflii financiari „læcuste“ – de parcæ
am fi asistat la un deplin reviriment al neonazismului. Aceastæ orbire politicæ
totalæ, pierderea putinflei de a mai distinge între stînga øi dreapta,
trædeazæ o panicæ faflæ de orice fel de politizare ca atare. Concedierea
automatæ, sub titlul de „demagogie populistæ“, a posibilitæflii de a avea
øi alte gînduri decît acelea situate între coordonatele postpolitice încetæflenite
e pînæ acum proba cea mai puræ a faptului cæ træim realmente în
regimul unei noi Denkverbot [interdicflii de a gîndi]. (Tragedia, fireøte, e
cæ Linkspartei este realmente un partid al protestului pur, færæ a avea vreun
program de schimbare viabil øi global.)
Populism: de la antinomiile conceptului…
Nu-ul franco-olandez ne pune, aøadar, în fafla ultimului deznodæmînt
în povestea populismului. Pentru elitele luminate liberal-tehnocrate,
153

populismul e, în mod inerent, „protofascist“, decesul rafliunii politice,
o revoltæ sub forma izbucnirii unor pasiuni utopice oarbe. Ræspunsul
cel mai simplu care se poate întoarce acestei neîncrederi ar fi sæ susflinem
cæ populismul e inerent neutru: un fel de dispozitiv politic transcendental-formal
care poate fi înregimentat de partea oricærui angajament
politic. Aceastæ opfliune a fost dezvoltatæ în mod detaliat de Ernesto
Laclau. 2
Pentru Laclau, într-un frumos exemplu de autoreferenflialitate, logica articulærii
hegemonice se aplicæ, de asemenea, øi opozifliei conceptuale
dintre populism øi politicæ: „populism“ e lacanianul obiect a al politicii, figura
particularæ ce stæ pentru dimensiunea universalæ a politicului, ceea ce
îl face astfel „calea regalæ“ a înflelegerii acestuia din urmæ. Hegel a furnizat
un termen pentru aceastæ suprapunere dintre universal øi o parte din
conflinutul sæu particular: „determinaflie opozitivæ“ (gegensätzliche Bestimmung),
ca punctul în care genul universal se întîlneøte pe sine printre speciile
sale particulare. Populismul nu e o miøcare politicæ particularæ, ci politicul
în forma sa cea mai puræ: „curbarea“ spafliului social care poate afecta orice
conflinut politic. Elementele sale sînt pur formale, „transcendentale“, øi
nu ontice: populismul se întîmplæ atunci cînd o serie de revendicæri „democratice“
(pentru o protecflie socialæ mai bunæ, servicii medicale mai
bune, impozite mai scæzute, stoparea ræzboiului etc., etc.) sînt înlænfluite
într-o serie de echivalenfle, iar aceastæ înlænfluire produce „poporul“ ca
subiectul politic universal. Ceea ce caracterizeazæ populismul nu e conflinutul
ontic al acestor revendicæri, ci simplul fapt formal cæ, prin înlænfluirea
lor, „poporul“ se iveøte ca subiect politic øi toate luptele øi antagonismele
politice particulare apar ca o luptæ antagonistæ dintre „noi“ (poporul) øi
„ei“. Iaræøi, conflinutul lui „noi“ øi „ei“ nu e dinainte prescris, ci el este tocmai
miza luptei pentru hegemonie: prin felul în care se construieøte acest
„ei“, pînæ øi elemente ideologice ca rasismul øi antisemitismul brutal pot
fi înlænfluite într-o serie populistæ de echivalenfle.
E clar de ce Laclau preferæ populismul în locul luptei de clasæ: populismul
furnizeazæ matricea „transcendentalæ“ neutræ a unei lupte deschise
al cærei conflinut øi mize sînt determinate, ele însele, de lupta contingentæ
pentru hegemonie, în timp ce „lupta de clasæ“ presupune un grup
social particular (clasa muncitoare) ca agent politic privilegiat; acest privilegiu
nefiind el însuøi rezultatul luptei hegemonice, ci fiind întemeiat
pe „poziflia socialæ obiectivæ“ a acestui grup – lupta ideologico-politicæ
e în cele din urmæ redusæ la un epifenomen al unor procese sociale, al
unor puteri „obiective“ øi al conflictelor „obiective“ dintre ele. Pentru
Laclau, dimpotrivæ, faptul cæ o luptæ particularæ e ridicatæ la rangul de „echivalent
universal“ al tuturor luptelor nu e ceva predeterminat, ci este,
la rîndul sæu, rezultatul luptei politice contingente pentru hegemonie.
În anumite situaflii, aceastæ luptæ poate fi lupta muncitorilor, pe cînd în
altele, lupta patrioticæ anticolonialæ sau lupta antirasistæ pentru toleranflæ
culturalæ… Nu existæ nimic în însuøirile inerent pozitive ale unei lupte
particulare care sæ o predestineze pentru un asemenea rol hegemonic
de „echivalent general“ al tuturor luptelor. Lupta pentru hegemonie
presupune deci nu doar un hiat ireductibil între forma universalæ øi multiplicitatea
conflinuturilor particulare, ci, de asemenea, øi procesul contingent
prin care unul dintre aceste conflinuturi e „transsubstanfliat“ în
incarnarea nemijlocitæ a dimensiunii universale – de pildæ (exemplul îi
aparfline lui Laclau), în Polonia anilor ’80, revendicærile particulare ale Soli-
154
darnos´ć au fost ridicate la rangul de incarnare a refuzului maselor împotriva
regimului comunist, aøa încît toate celelalte versiuni ale opozifliei
anticomuniste (de la cea conservator-naflionalistæ, trecînd prin opoziflia
liberal-democratæ øi disidenfla culturalæ, la cea muncitoreascæ de stînga)
s-au recunoscut pe ele însele în semnificantul gol Solidarnos´ć.
În felul acesta, Laclau încearcæ sæ deosebeascæ poziflia sa nu doar de gradualism
(care evacueazæ dimensiunea prin excelenflæ a politicului: tot ce
ræmîne e realizarea treptatæ a revendicærilor „democratice“ particulare
în cadrul spafliului social diferenflial), ci øi de ideea opusæ a unei revoluflii
totale care ar produce o societate întru totul împæcatæ cu ea însæøi: ceea
ce ambele extreme pierd din vedere e lupta pentru hegemonie, în care
o revendicare particularæ e „înælflatæ la demnitatea Lucrului“, i.e., vine
sæ stea pentru universalitatea „poporului“. Cîmpul politicii e deci prins
într-o tensiune ireductibilæ între semnificanfli „goi“ øi „flotanfli“: cîfliva
semnificanfli particulari încep sæ funcflioneze ca „goi“, incarnînd nemijlocit
dimensiunea universalæ, încorporînd în lanflul echivalenflelor pe care
le totalizeazæ un numær mare de semnificanfli „flotanfli“. 3 Pentru a explica
de ce în anii ’70 un numær mare de votanfli francezi ai Partidului Comunist
au trecut de partea populismului de dreapta al Frontului Naflional,
Laclau mobilizeazæ hiatul dintre nevoia „ontologicæ“ de a avea un vot
de protest populist (condiflionatæ de faptul cæ discursul hegemonic al puterii
nu poate încorpora anumite revendicæri populare) øi conflinutul ontic
contingent la care se ataøeazæ acest vot – eleganfla acestei soluflii este
cæ ne scuteøte de tema plicticoasæ a unei pretinse „solidaritæfli mai profunde
(totalitariste, desigur)“ între extrema dreaptæ øi „extrema“ stîngæ
(vezi OPR, p. 88).
Cu toate cæ teoria lui Laclau despre populism se distinge azi ca una dintre
marile (øi, din pæcate pentru teoria socialæ, rare) exemple de veritabilæ
rigoare conceptualæ, trebuie remarcate cîteva dintre aspectele
ei problematice; primul priveøte chiar definiflia pe care o dæ Laclau populismului:
suita de condiflii formale enumerate nu e suficientæ pentru a
numi un fenomen „populist“ – ceea ce trebuie adæugat e felul în care
discursul populist deplaseazæ antagonismul øi construieøte duømanul:
în cadrul populismului, duømanul e întotdeauna externalizat/reificat ca
o entitate ontologicæ pozitivæ (chiar dacæ spectralæ), a cærei anihilare va
reface echilibrul øi dreptatea; în mod simetric, identitatea noastræ – cea
a agentului politic populist – e de asemenea perceputæ ca preexistînd
atacului violent [la adresa ei] din partea adversarului. Sæ luæm, de pildæ,
analiza precisæ a lui Laclau despre motivele care ar trebui sæ ne facæ
sæ vedem chartismul ca un populism: „Laitmotivul sæu dominant [i.e.,
al chartismului] e sæ situeze relele societæflii nu în ceva care ar fi inerent
sistemului economic, ci dimpotrivæ: în abuzul de putere al unor
grupuri parazitare øi speculante care controleazæ puterea politicæ –
«vechea corupflie», cum spune Cobbett. […] Din acest motiv, træsætura
cea mai îngroøatæ a clasei dominante a fost trîndævia øi parazitismul
ei“ (OPR, p. 90).
Cu alte cuvinte, pentru un populist, cauza problemelor nu e niciodatæ
sistemul ca atare, ci intrusul care l-a corupt (manipulanflii financiari, nu
capitaliøtii ca atare etc.); nu o eroare fatalæ înscrisæ în structura însæøi, ci
un element care nu-øi joacæ rolul cum trebuie în cadrul structurii. Pentru
un marxist (la fel ca pentru un freudian), dimpotrivæ, patologicul (comportamentul
deviant al unor elemente) e simptomul normalului, un

indicator a ceea ce nu e în regulæ în chiar structura ameninflatæ de izbucnirile
„patologice“: pentru Marx, crizele economice reprezintæ cheia înflelegerii
funcflionærii „normale“ a capitalismului; pentru Freud, fenomenele
patologice, precum izbucnirile isterice, furnizeazæ cheia cætre constituflia
(øi antagonismele ascunse care susflin funcflionarea) subiectului „normal“.
Din acest motiv, fascismul e categoric un populism. Figura Evreului e
punctul de echivalenflæ al unei serii (eterogene, contradictorii chiar) de
ameninflæri resimflite de indivizi; Evreul e simultan prea intelectual, prea
murdar, prea nesætul sexualiceøte, prea muncitor, øi exploateazæ financiar
mult prea mult… Aici regæsim o altæ træsæturæ crucialæ a populismului,
care nu e menflionatæ de Laclau: nu numai cæ semnificantul-regent
populist care desemneazæ duømanul e gol, vag, imprecis etc. (Laclau are
dreptate sæ sublinieze asta):
„A spune cæ oligarhia e responsabilæ pentru frustrarea revendicærilor
sociale nu înseamnæ sæ afirmi ceva ce ar rezulta din revendicærile
sociale însele; ea vine din afara revendicærilor sociale, printr-un
discurs în care acestea se pot înscrie. […] În acest punct apare în
mod necesar momentul hiatului, urmînd crearea legæturilor de echivalenflæ.
Ergo, «caracterul vag» øi «imprecizia», dar
acestea nu rezultæ din nicio situaflie marginalæ sau
primitivæ; ele sînt înscrise în natura însæøi a politicului“
(OPR, pp. 98–99).
În cadrul populismului propriu-zis, acest caracter „abstract“
e completat întotdeauna ulterior prin pseudoconcreteflea
figurii selectate sæ fie duømanul, agentul singular
din spatele tuturor ameninflærilor la adresa poporului. Azi
se pot cumpæra calculatoare portabile a cæror tastaturæ imitæ în mod artificial
rezistenfla la degete a vechilor maøini de scris, precum øi pocnetul
maøinii de scris atunci cînd litera loveøte hîrtia – ce exemplu recent
mai bun ne trebuie pentru ilustrarea pseudoconcreteflei? Astæzi, cînd nu
numai relafliile sociale, dar øi tehnologia devin din ce în ce mai puflin transparente
(cine poate vizualiza ce are loc într-un calculator?), existæ o nevoie
stringentæ de a recrea o concretefle artificialæ, pentru a permite indivizilor
sæ se raporteze la mediul lor concret ca o lume a vieflii cu sens. În cadrul
programærii, acest lucru a fost perfecflionat de Apple: pseudoconcreteflea
icoanelor. Vechea formulæ a lui Guy Debord despre „societatea spectacolului“
ia deci o nouæ turnuræ: se creeazæ imagini pentru a umple hiatul
ce separæ noul univers artificial de vechiul mediu al lumii vieflii, i.e.,
acest nou univers e „domesticit“. Øi nu e oare figura populistæ pseudoconcretæ
a „Evreului“, care condenseazæ vasta multitudine de forfle
anonime ce ne determinæ, analoagæ tastaturii de calculator ce imitæ claviatura
vechii maøini de scris? Evreul-ca-duøman ræsare cu siguranflæ din afara
revendicærilor sociale care se simt frustrate.
Aceastæ completare la definiflia populismului datæ de Laclau nu implicæ
deloc vreun regres la nivelul ontic: ræmînem la nivelul formal-ontologic
øi, în timp ce acceptæm teza lui Laclau cæ populismul e o anumitæ logicæ
politicæ formalæ, independentæ de orice conflinut, îi adæugæm numai
træsætura (nu mai puflin „transcendentalæ“ decît celelalte) a „reificærii“ antagonismului
sub forma unei entitæfli pozitive. Ca atare, populismul confline,
prin definiflie, un minim, o formæ elementaræ, de mistificare ideologicæ;
din acest motiv, chiar dacæ e realmente o matrice formalæ sau un cadru
formal al logicii politice care poate lua diferite valenfle (reacflionar-naflio-
verso: populism øi luptæ de clasæ
naliste, progresist-naflionaliste…), în mæsura în care, în chiar ideea sa,
el deplaseazæ antagonismul social imanent la nivelul antagonismului
dintre poporul unificat øi duømanul sæu exterior, el confline totuøi în cele
din urmæ o tendinflæ pe termen lung protofascistæ. 4
Acesta e motivul pentru care e problematic sæ consideræm orice fel de
miøcare comunistæ ca fiind o versiune a populismului. Dupæ ce menflioneazæ
posibilitatea ca punctul identificærii împærtæøite, care fline laolaltæ un
grup, sæ se mute de pe persoana unui conducætor pe o idee impersonalæ,
Freud continuæ: „Abstracflia, la rîndul sæu, nu s-ar putea incarna mai
mult sau mai puflin perfect în persoana unui øef secundar, în acest caz,
între øef øi idee stabilindu-se raporturi variate øi interesante“. 5 Nu fline
asta, în mod exemplar, øi pentru liderul de tip stalinist, care, spre deosebire
de cel fascist, e un „øef secundar“, o întruchipare-instrument a Ideii
comuniste? Acesta e motivul pentru care miøcærile øi regimurile comuniste
nu pot fi trecute în rîndul populismelor.
Existæ øi alte slæbiciuni în analiza lui Laclau. Unitatea cea mai intimæ a analizei
sale a populismului e categoria revendicærii sociale (în dublul sens
al termenului: dorinflæ øi pretenflie). Rafliunea strategicæ ce comandæ alegerea
acestui termen e evidentæ: subiectul revendicærii e
constituit prin lansarea revendicærii; poporul se constituie
deci pe sine însuøi printr-un lanfl de echivalenfle al revendicærilor.
El este rezultatul performativ al acestor
revendicæri, øi nu un grup care le-ar preexista. Cu toate
astea, termenul revendicare [demand] implicæ o întreagæ
scenæ de teatru în care subiectul îøi adreseazæ revendicærile
unui Altul despre care se presupune cæ le poate
satisface. Nu depæøeøte oare gestul politic cu adeværat revoluflionar sau
emancipator orizontul acestor revendicæri? Subiectul revoluflionar înceteazæ
sæ mai opereze la nivelul vreunei revendicæri anume adresate celor
la putere; el vrea, dimpotrivæ, sæ-i nimiceascæ. Ulterior, Laclau va numi
democraticæ o asemenea revendicare elementaræ, anterioaræ înlænfluirii
ei într-o serie de echivalenfle; conform explicafliilor pe care le dæ, el recurge
la acest uzaj uøor idiosincratic al termenului pentru a desemna o revendicare
care încæ funcflioneazæ în cadrul sistemului social-politic sau o revendicare
care e satisfæcutæ ca una particularæ, aøa încît nu ajunge sæ fie frustratæ
øi, din cauza acestei [non]frustræri, e forflatæ sæ se înscrie într-o serie antagonistæ
de echivalenfle. Chiar dacæ el subliniazæ cæ, într-un spafliu politic
instituflionalizat øi „normal“, existæ, desigur, conflicte multiple – tratate separat,
færæ a activa alianfle sau antagonisme transversale [între ele] –, Laclau
e perfect conøtient cæ lanflurile de echivalenfle se pot constitui, de asemenea,
într-un spafliu democratic instituflionalizat. Sæ ne aducem aminte cæ,
în Marea Britanie, spre sfîrøitul anilor ’80, pe vremea guvernærii conservatoare
a lui John Major, figura mamei necæsætorite øi øomere a fost ridicatæ
la rangul de simbol universal a ceea ce nu era în regulæ cu vechiul sistem
al statului bunæstærii; toate relele sociale fuseseræ cumva reduse la aceastæ
figuræ. (Criza bugetului de stat? Prea mulfli bani cheltuifli pentru sprijinirea
acestor mame øi a copiilor lor. Delincvenflæ juvenilæ? Mamele singure nu
aplicæ destulæ autoritate pentru a furniza disciplina educaflionalæ potrivitæ.
Øi aøa mai departe.)
Ceea ce Laclau omite sæ sublinieze nu e doar caracterul unic al democrafliei
în ce priveøte opoziflia sa conceptualæ fundamentalæ dintre logica diferenflelor
(societatea ca un sistem reglat global) øi logica echivalenflelor
155

(spafliul social ca sfîøiere între douæ tabere antagoniste care îøi egalizeazæ
diferenflele interne), ci, de asemenea, îngemænarea internæ totalæ a
acestor douæ logici. Primul lucru care trebuie remarcat aici e cæ, abia într-un
sistem politic democratic, logica antagonistæ a echivalenflelor ajunge
sæ fie înscrisæ în chiar inima edificiului politic. Se pare cæ opera lui Chantal
Mouffe e mai potrivitæ în acest caz 6 , în încercarea ei eroicæ de a pune laolaltæ
democraflia øi spiritul luptei agonistice, refuzînd ambele extreme: pe
de o parte, celebrarea luptei/confruntærii eroice care suspendæ democraflia
øi regulile ei (Nietzsche, Heidegger, Schmitt); pe de alta, evacuarea luptei
veritabile din cadrul spafliului democratic, aøa încît tot ce ræmîne e o
competiflie anemicæ desfæøuratæ conform unor reguli clare (Habermas).
Aici, Mouffe are dreptate sæ scoatæ în evidenflæ cæ violenfla se întoarce cu
vîrf øi îndesat în excluderea celor care nu corespund regulilor comunicærii
neîngrædite. Totuøi, principala ameninflare la adresa democrafliei în flærile
democratice din zilele noastre constæ nu în vreuna din aceste extreme,
ci în moartea politicului prin „înmærfuirea“ [commodification] politicii.
Ceea ce e în joc aici nu e, în primul rînd, felul în care, în timpul alegerilor,
sînt împachetafli øi vîndufli politicienii ca un bun de consum; o problemæ
mai serioasæ decît atît este cæ alegerile însele sînt concepute în termenii
cumpærærii unui bun (în cazul nostru, puterea); ele implicæ o competiflie
între diverse partide-mærfuri, iar voturile noastre sînt ca banii pe care îi
dæm pentru a cumpæra guvernul pe care-l vrem. Ceea ce se pierde într-o
asemenea viziune asupra politicii, ca un alt serviciu de cumpærat, e
politica în calitate de dezbatere publicæ a unor chestiuni øi decizii care ne
privesc pe tofli øi la care participæm cu toflii.
Aøadar, se pare cæ democraflia nu doar cæ poate confline antagonism,
ea e singura formæ politicæ în care se cere øi se presupune antagonism,
în care acesta devine instituflionalizat. Ceea ce alte sisteme politice
percep ca o ameninflare (lipsa unui pretendent „firesc“ la putere) democraflia
ridicæ la rangul de condiflie pozitivæ „normalæ“ a funcflionærii ei. Locul
puterii e gol, nu existæ nicio persoanæ care sæ-l revendice în mod natural,
polemos sau lupta e ireductibilæ øi fiecare guvernare pozitivæ trebuie
obflinutæ prin luptæ, cîøtigatæ prin polemos. Iatæ de ce remarcile critice ale
lui Laclau la adresa lui Lefort îøi rateazæ flinta: „Pentru Lefort, locul puterii
în democraflii e gol. Dupæ mine, chestiunea se articuleazæ în mod diferit:
e o chestiune a cum sæ produci un gol prin însæøi operarea logicii
hegemonice. Pentru mine, golul e un tip de identitate, nu un loc structural“
(OPR, p. 166). Cele douæ feluri de goluri nu sînt, pur øi simplu,
comparabile. Golul poporului e golul semnificantului hegemonic, care
totalizeazæ lanflul echivalenflelor sau al cærui conflinut particular e „transsubstanfliat“
într-o întruchipare a Întregului social, în timp ce golul locului
puterii e o distanflæ care face orice deflinætor empiric al puterii
insuficient, contingent øi temporar.
Un alt aspect neglijat de Laclau e paradoxul fundamental al fascismului
autoritar, care este imaginea ræsturnatæ a ceea ce Mouffe numeøte „paradoxul
democratic“. Dacæ ræmæøagul democrafliei (instituflionalizate) e
sæ integreze lupta antagonistæ însæøi în spafliul instituflional/diferenflial, transformînd-o
într-o întrecere reglatæ, fascismul merge în direcflia opusæ. În
timp ce fascismul, prin felul în care acflioneazæ, duce logica antagonistæ
la extrem (vorbind despre „lupta pe viaflæ øi pe moarte“ dintre el øi duømanii
lui, întreflinînd – chiar færæ a o pune în practicæ întotdeauna – un minim
de ameninflare violentæ extrainstituflionalæ, de „presiune directæ asupra
156
oamenilor“, care trece peste complexele cæi legal-instituflionale), el îøi
stabileøte ca scop politic tocmai opusul, un corp social ierarhic, ordonat
la extrem (nu trebuie sæ ne mire, aøadar, cæ fascismul se sprijinæ întotdeauna
pe metafore organicist-corporatiste). Acest contrast poate fi redat
foarte bine în termenii opozifliei lacaniene dintre „subiectul enunflærii“
øi „subiectul (conflinutului) enunflat“: pe cînd democraflia admite lupta
antagonistæ ca scop al ei (în lacanianæ: ca enunflatul ei, conflinutul ei), felul
ei de a proceda e reglat, sistemic; fascismul, dimpotrivæ, încearcæ sæ impunæ
scopul armoniei structurate în mod ierarhic prin mijloacele unui
antagonism nestæpînit.
Concluzia care e de tras de aici este cæ populismul (în felul în care am
completat definiflia lui Laclau) nu e unica modalitate a excesului de antagonism
privitor la cadrul instituflional-democratic al luptei agonistice
reglate. Nu numai organizafliile revoluflionare comuniste (deja dispærute),
nici fenomenele ræspîndite ale protestului social øi politic neinstituflionalizat,
de la miøcærile studenfleøti din perioada 1968 la protestele mai
tîrzii împotriva ræzboaielor øi mai recenta miøcare împotriva mondializærii,
nu pot fi numite populiste. E exemplar aici cazul miøcærilor antisegregaflioniste
din Statele Unite de la sfîrøitul anilor ’50, începutul anilor
’60, ilustrat de activitatea lui Martin Luther King; chiar dacæ acesta se stræduise
sæ articuleze o revendicare care n-a fost satisfæcutæ în mod corespunzætor
de institufliile democratice existente, eforturile sale nu pot fi
numite populiste în niciunul din înflelesurile cu sens ale acestui termen.
Felul în care Martin Luther King øi-a dus lupta øi øi-a constituit adversarul
n-avea nimic populist. (Se cere a fi fæcutæ aici o observaflie de ordin mai
general despre miøcærile populare vizînd un singur obiectiv. Sæ luæm, de
pildæ, „revoltele impozitului“ din Statele Unite. Chiar dacæ ele funcflioneazæ
populist, mobilizînd oamenii în numele unei revendicæri care nu
e satisfæcutæ de institufliile democratice, ele nu par sæ se bazeze pe un
lanfl complex de echivalenfle, ci ræmîn concentrate pe o revendicare unicæ.)
… la impasul angajamentelor politice
În 2004, George Lakoff, un filosof postchomskian al limbajului, cunoscut
înainte ca un cercetætor al metaforei, a început dintr-odatæ sæ se
bucure de o popularitate exageratæ în rîndurile Partidului Democrat din
SUA, datoritæ faptului cæ a furnizat o explicaflie elementaræ, uøor de înfleles
øi de folosit, pentru ce nu era în regulæ cu politica democraflilor øi,
de asemenea, o soluflie la cum sæ se redreseze aceastæ politicæ în aøa
fel încît sæ se resusciteze forfla ei de mobilizare. Importanfla proiectului
sæu pentru noi rezidæ în faptul cæ el are cîteva træsæturi superficiale comune
cu constructul lui Laclau: trecerea de la lupta politicæ înfleleasæ ca
un conflict al agenflilor ce urmeazæ calcule raflionale despre interesul lor
la o viziune mai directæ asupra luptei politice, descrisæ ca un conflict al
pasiunilor, susflinut de o retoricæ ireductibil metaforicæ. (Pentru Laclau,
metafora e înscrisæ în însæøi inima luptei pentru hegemonia ideologicopoliticæ;
operafliunea fundamentalæ a hegemoniei, ridicarea unui conflinut
particular la rangul de întruchipare nemijlocitæ a universalului, pune în
scenæ, literalmente, un scurtcircuit metaforic.)
Trebuie sæ ne aducem aminte aici cæ Lakoff e un veritabil antichomskian,
[Chomsky fiind cineva] care crede în rostirea tuturor adeværurilor factuale
øi în puterea rafliocinærii clare (nu-i de mirare deci cæ existæ o adversitate
profesionalæ øi personalæ între el øi Chomsky, fostul sæu magistru).

Lakoff opteazæ pentru o viziune straniu antiiluministæ, care întoarce pe
dos paradigma aøa-numit raflionalist-materialistæ. Oamenii nu urmeazæ
calcule raflionale privitoare la interesul lor; ei gîndesc în cadre narative
subconøtiente, structurate în jurul unor metafore centrale; convingerile
lor sînt susflinute de asemenea cadre, øi nu de argumentarea raflionalæ.
Ne-am întors la vechea opoziflie dintre mythos øi logos, retoricæ øi
rafliocinare, metaforæ øi semnificaflie conceptualæ riguroasæ. Analiza concretæ
a lui Lakoff oscileazæ între dezvæluiri amuzante despre cum fraze
retorice cotidiene sînt îmbinate cu presupoziflii tacite (de pildæ, în alegerile
din 2004, mass-media numise færæ excepflie casa lui Kerry „moøie“
[estate], iar pe cea a lui Bush „fermæ“ [ranch]) øi descifræri pseudofreudiene
foarte primitive. În legæturæ cu 11 septembrie, el scrie: „Turnurile
sînt simboluri ale puterii falice, iar præbuøirea lor întæreøte ideea unei
pierderi a puterii… Avioanele penetrînd turnurile cu dîre de fum, iar
Pentagonul, privit de sus, o imagine vaginalæ, e penetrat de un avion care
vine ca o rachetæ“. 7 În lumina acestui freudism naiv, nu trebuie sæ ne surprindæ
cæ, pentru Lakoff, metaforele centrale constitutive se referæ la viziuni
de structuri familiale idealizate ræzboindu-se. Conservatorii væd
nafliunea ca o familie bazatæ pe un model riguros patriarhal,
în care capul gospodæriei dæ ordine nevestei
sale øi îi bate pe copii, în scopul de a-i transforma în
adulfli disciplinafli øi cu încredere de sine, în timp ce progresiøtii
preferæ modelul protector, în care doi pærinfli
care se sprijinæ reciproc îøi apæræ øi cresc copiii. (Cum
se va fi remarcat deja, ambele modele, cel al tatælui sever
øi cel al pærinflilor protectori, sînt modele familiale,
de parcæ ar fi cu neputinflæ sæ detaøezi politica de rædæcinile
sale libidinale øi fantasmatice familiale.)
Concluzia lui Lakoff este cæ, în loc sæ priveascæ cu groazæ limbajul metaforic
pasionat în numele argumentærii raflionale øi al moralizærii abstracte,
stînga ar trebui sæ accepte bætælia pe acest teren øi sæ învefle sæ ofere cadre
mai seducætoare. 8 Spre sfîrøitul cærflii Don’t Think of an Elephant! [Nu væ
gîndifli la un elefant!], Lakoff scrie cæ, în ce-i priveøte, conservatorii „øi-au
næscocit propriile valori, principii øi direcflii øi le-au implantat în mintea
publicæ atît de eficace de-a lungul ultimilor treizeci de ani, încît ei øtiu sæ
øi le reaminteascæ pe toate într-o filosofie din cinci expresii: Apærare Puternicæ,
Piefle Libere, Impozite Mai Scæzute, Guverne Mai Mici, Valori Familiale“.
El propune o similaræ filosofie din cinci expresii pentru liberali: „O
Americæ Mai Puternicæ, Prosperitate Pe Scaræ Largæ, Un Viitor Mai Bun,
Guvernare Eficace, Responsabilitate Reciprocæ“. 9 Se va fi remarcat, de
asemenea, slæbiciunea acestei alternative. În timp ce formula conservatoare
prezintæ ceea ce par a fi niøte alegeri clare cerînd adoptarea unor
poziflii antagoniste (o apærare puternicæ împotriva propunerilor de dezarmare;
piefle libere împotriva reglementærilor statale; impozite mai mici
împotriva programelor sociale de impozitare [tax-and-spend] ø.a.m.d.),
formula liberalæ constæ în fraze generale, ce spun lucruri cærora nu li se
opune, în principiu, nimeni (cine este împotriva prosperitæflii, a unui viitor
mai bun, a unei guvernæri eficace?). Retorica violent-pasionatæ a fost înlocuitæ
de una sentimentalæ, de rang inferior. Ceea ce surprinde aici e
cæ Lakoff, un lingvist fin, specialist în semanticæ, poate sæ nu observe slæbiciunea
evidentæ a formulei sale pozitive, o slæbiciune ce poate fi formulatæ
exact în termenii lui Laclau în felul urmætor: îi lipseøte încærcætura
verso: populism øi luptæ de clasæ
antagonistæ a desemnærii unui duøman bine delimitat, care e condiflia sine
qua non a oricærei formule politice de mobilizare.
Sîntem deci departe de a insinua cæ Lakoff ar propune o politicæ „laclauianæ“.
Dimpotrivæ, tocmai referinfla la Laclau ne permite sæ vedem
limitærile lui Lakoff în spatele asemænærilor superficiale. Conform senatorului
Dick Durbin (D-III.), unul dintre susflinætorii lui Lakoff în cadrul nomenclaturii
democrate, acesta din urmæ nu le cere democraflilor sæ-øi schimbe
vederile sau filosofia. El spune cæ ele trebuie comunicate diferit. Republicanii
au cîøtigat datoritæ faptului cæ au reîmpachetat idei vechi în ambalaje
noi. Lupta e redusæ deci la simpla retoricæ. Ideile (øi politica „realæ“)
ræmîn aceleaøi; chestiunea e numai cum sæ fie reambalate øi vîndute aceste
idei (sau, în termeni mai „umani“, cum sæ stabileøti o comunicare mai
bunæ). Atîta timp cît autorizeazæ o asemenea lecturæ a tezei sale, Lakoff
nu ia îndeajuns în serios accentul pe care îl pune pe forfla cadrului metaforic,
reducîndu-l la simpla reîmpachetare – în opoziflie cu Laclau, pentru
care retorica opereazæ în inima însæøi a procesului ideologico-politic,
dînd naøtere articulærii hegemonice, iar asta în pofida faptului cæ, uneori,
Laclau pare sæ cadæ øi el pradæ ispitei de a reduce problemele de
azi ale stîngii la un eøec „pur retoric“, cum se întîmplæ
în urmætorul pasaj:
„Stînga øi dreapta nu luptæ la acelaøi nivel. Pe de o parte,
existæ o încercare la dreapta de a articula diversele probleme
pe care le au oamenii într-un fel de imaginar
politic, pe cînd, pe de altæ parte, stînga se retrage într-un
discurs pur moral, care nu intræ în jocul hegemonic.
[…] Principala dificultate pe care o întîmpinæ stînga
e cæ, astæzi, lupta nu are loc la nivelul imaginarului
politic. Aøadar, stînga continuæ sæ se bazeze pe un discurs raflionalist
despre drepturi, conceput într-un mod cu totul abstract, færæ a pætrunde
în cîmpul hegemonic, iar în absenfla acestui angajament nu
existæ posibilitatea unei alternative politice progresiste“. 10
Cea mai mare problemæ a stîngii e atunci incapacitatea ei de a propune
o viziune globalæ pasionatæ a schimbærii. E oare chiar atît de simplu?
Sæ fie oare soluflia problemelor stîngii abandonarea discursului raflionalist
„pur moral“ øi propunerea unei viziuni mai angajate, care sæ vizeze
imaginarul politic, o viziune care sæ poatæ concura cu proiectele neoconservatoare
øi, de asemenea, cu ideile mai vechi ale stîngii? Nu seamænæ
acest diagnostic cu proverbialul ræspuns pe care-l dæ doctorul pacientului
îngrijorat: „Tot ce-fli lipseøte e sfatul unui doctor priceput!“? Ce-ar
fi sæ punem întrebarea elementaræ: ce anume va propune aceastæ
nouæ viziune de stînga în ce priveøte conflinutul ei? Nu e oare declinul
stîngii tradiflionale, retragerea ei în discursul raflionalist moral, care nu mai
face parte din jocul hegemonic, condiflionat de marile schimbæri în
cadrul economiei globale din ultimele decenii? Orice am avea împotriva
„celei de-a treia cæi“, ea mæcar a încercat sæ propunæ o viziune care
ia în considerare aceste schimbæri. Nu e de mirare cæ, dacæ ne-am apuca
de analiza politicæ concretæ, ar pærea cæ domneøte confuzia. Într-un interviu
recent, Laclau mi-a adus o acuzaflie stranie, imputîndu-mi cæ eu aø
„susfline cæ problema Statelor Unite e cæ ele acflioneazæ ca o putere
globalæ øi nu gîndesc ca o putere globalæ, ci numai în termenii intereselor
lor proprii. Soluflia e atunci ca ele sæ gîndeascæ øi sæ acflioneze
ca o putere globalæ, ca ele sæ-øi asume rolul de poliflist mondial.
157

Pentru cineva ca Z ˇ izˇek, care vine din tradiflia hegelianæ, a spune asta
înseamnæ cæ Statele Unite tind sæ fie clasa universalæ.
[…] Funcflia pe care o acordæ Hegel statului øi Marx proletariatului
e atribuitæ acum de Z ˇ izˇek punctului culminant al imperialismului american.
Nu existæ niciun motiv pentru a crede cæ lucrurile vor sta într-adevær
aøa. Nu cred cæ vreo cauzæ progresistæ, în orice parte a
lumii, ar putea gîndi în asemenea termeni“. 11
Am citat acest fragment nu pentru a insista pe turnura lui interpretativæ
ridicol de maliflioasæ; desigur, niciodatæ n-am pledat pentru Statele
Unite ca o clasæ universalæ. Cînd am spus cæ Statele Unite acflioneazæ
global øi gîndesc local, n-am vrut sæ zic cæ ele trebuie sæ acflioneze øi sæ
gîndeascæ global deopotrivæ. Ceea ce am avut în vedere e pur øi simplu
cæ acest hiat dintre universal øi particular e structural necesar øi din
acest motiv, pe termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria groapæ. Øi,
în mod cu totul întîmplætor, în asta constæ hegelianismul meu: „motorul“
procesului istorico-dialectic e tocmai hiatul dintre a acfliona øi a gîndi. Oamenii
nu fac ceea ce cred cæ fac; în timp ce gîndirea e formal universalæ,
acfliunea ca atare e particularizantæ, iar din aceastæ cauzæ nu existæ,
pentru Hegel, un subiect istoric care sæ-øi fie transparent. Tofli subiecflii
sociali în acfliune sînt întotdeauna øi prin definiflie prinøi în viclenia rafliunii,
împlinindu-øi rolul prin chiar eøecul de a-øi îndeplini sarcinile. Prin urmare,
hiatul cu care avem de-a face aici nu e totuøi hiatul dintre forma universalæ
a gîndirii øi interesele particulare ce susflin acfliunile noastre
legitimate de gîndirea universalæ. Veritabila lecflie hegelianæ e cæ forma
universalæ ca atare ajunge sæ devinæ particularæ, sæ se transforme în opusul
ei, deci nu e nevoie sæ cæutæm vreun conflinut patologic particular care
mîzgæleøte universalitatea puræ.
Am citat pasajul de mai sus pentru a face o observaflie teoreticæ precisæ
despre statutul universalitæflii, avem de-a face aici cu douæ logici opuse
ale universalitæflii, care trebuie deosebite în mod riguros. Pe de o parte,
existæ birocraflia de stat în calitate de clasæ universalæ a societæflii (sau, într-un
înfleles mai larg, SUA ca poliflist mondial, agent constrîngætor øi garant
universal al respectærii drepturilor omului øi democrafliei), agentul direct
al ordinii mondiale; pe de altæ parte, existæ universalitatea „supranumeralæ“,
universalitatea materializatæ în elementul care nu se potriveøte cu
ordinea universalæ, dar care, în timp ce îi este acesteia internæ, nu are
vreun loc corespunzætor în ordinea universalæ (ceea ce Jacques Rancière
numeøte „partea færæ parte“). 12 Nu doar cæ cele douæ sînt diferite,
ci lupta însæøi are loc, în mod fundamental, între aceste douæ universalitæfli
– nu pur øi simplu între elementele particulare ale universalului, nu doar
despre conflinutul particular care va deveni hegemonic în cadrul formei
goale a universalului, ci între douæ forme care se exclud reciproc ale universalului.
13
Iatæ de ce Laclau rateazæ flinta atunci cînd opune clasa muncitoare øi poporul
de-a lungul axei conflinutului conceptual ca opus efectului unei desemnæri
radicale: clasæ muncitoare desemneazæ un grup social preexistent,
caracterizat de un conflinut substanflial, în timp ce popor se iveøte ca agent
unificat prin gestul însuøi al desemnærii. Nu existæ nimic în eterogenitatea
revendicærilor care sæ le predispunæ sæ se unifice în popor (vezi OPR, p.
183). Cu toate astea, Marx face deosebirea dintre clasa muncitoare øi
proletariat: clasa muncitoare e realmente un grup social particular, pe
cînd proletariatul desemneazæ o poziflie subiectivæ. (Iatæ motivul pen-
158
tru care discuflia criticæ a lui Laclau despre opoziflia lui Marx dintre proletariat
øi lumpenproletariat rateazæ, de asemenea, esenflialul; aceastæ distincflie
nu e una între un grup social obiectiv øi un nongrup, un rest-exces
færæ un loc corespunzætor în edificiul social, ci una trasatæ între douæ
modalitæfli ale acestui rest-exces care genereazæ douæ poziflii subiective
diferite.) Implicaflia analizei lui Marx e cæ, în mod paradoxal, deøi lumpenproletariatul
pare exclus într-un mod mai radical din corpul social
decît proletariatul, el se integreazæ totuøi mai bine în edificiul social. Pentru
a ne întoarce la distincflia kantianæ dintre judecæflile negative øi cele
infinite, lumpenproletariatul nu e un veritabil nongrup (negarea imanentæ
a unui grup, un grup care e un nongrup), pur øi simplu el nu e un
grup, iar excluderea sa din toate straturile societæflii nu doar consolideazæ
identitatea altor grupuri, ci, de asemenea, îl transformæ pe acesta într-un
element flotant care poate fi folosit de toate straturile øi clasele.
El poate fi elementul carnavalesc radicalizat al luptei muncitoreøti, împingînd-o
pe aceasta din urmæ de la strategii moderate øi de compromis
cætre confruntarea deschisæ, dar, de asemenea, øi elementul folosit
de clasa dominantæ pentru a suprima din interior opoziflia faflæ de dominaflia
sa (vezi lunga tradiflie a gloatei de criminali dispuøi sæ-i slujeascæ pe
cei aflafli la putere). Clasa muncitoare, dimpotrivæ, e un grup care, în sine,
ca grup aflat înæuntrul edificiului social, este un nongrup; cu alte cuvinte,
un grup a cærui poziflie e, în ea însæøi, contradictorie; membrii ei sînt o
forflæ productivæ. Societatea øi cei aflafli la putere au nevoie de ea, clasa
muncitoare, pentru a se reproduce pe ei înøiøi øi dominaflia lor, dar cu
toate astea societatea øi puterea nu øtiu sæ gæseascæ un loc corespunzætor
clasei muncitoare.
Asta ne aduce la reproøul fundamental adresat de Laclau criticii marxiene
a economiei politice (CEP): CEP e o øtiinflæ pozitivæ „onticæ“ delimitînd
o parte a realitæflii sociale substanfliale, astfel încît orice fundamentare
directæ a unei politici emancipatoare în CEP (sau, cu alte cuvinte, orice
privilegiere a luptei de clasæ) reduce politicul la un epifenomen întipærit
în aceastæ realitate substanflialæ. Un asemenea punct de vedere rateazæ
ceea ce Derrida a numit dimensiunea spectralæ a CEP a lui Marx; departe
de a produce ontologia unui domeniu social determinat, CEP
demonstreazæ cæ aceastæ ontologie e întotdeauna completatæ cu o „spectrologie“,
øtiinfla spectrelor – ceea ce Marx numeøte subtilitæflile metafizice
øi drægælæøeniile teologice ale universului mærfurilor. Acest spectru sau
aceastæ fantomæ stranie sælæøluieøte în chiar inima realitæflii economice,
iar din acest motiv, odatæ cu CEP, cercul criticii elaborate de Marx se
încheie. Teza iniflialæ a lui Marx în lucrærile sale din tinerefle fusese cæ orice
criticæ trebuie sæ-øi ia ca punct de plecare critica religiei; de aici, el a continuat
cu critica statului øi a politicii øi, în cele din urmæ, la CEP, ceea ce
ne oferæ o privire asupra mecanismelor celor mai fundamentale ale reproducerii
sociale. Cu toate astea, la acest punct final, miøcarea devine
circularæ øi se întoarce la punctul ei de plecare sau, cu alte cuvinte, ceea
ce descoperim în inima însæøi a acestei realitæfli economice solide e iaræøi
dimensiunea teologicæ. Cînd Marx descrie circulaflia nebuneascæ a capitalului
sporindu-se pe sine, al cærui drum solipsist al autofecundærii
ajunge la apogeu în speculafliile metareflexive de azi asupra viitorului, e
mult prea simplist sæ susflii cæ spectrul acestui monstru autoreproducætor
care îøi urmeazæ calea færæ sæ-i pese de vreo ameninflare la adresa
omului sau a mediului este o abstracflie ideologicæ øi cæ n-ar trebui sæ

uitæm niciodatæ cæ, în spatele acestei abstracflii, existæ oameni reali øi
obiecte naturale pe ale cæror capacitæfli productive øi resurse se bazeazæ
circulaflia capitalului, hrænindu-se de pe urma lor ca un parazit gigantic.
Problema este cæ aceastæ abstracflie nu se aflæ doar în percepflia noastræ
eronatæ (sau în percepflia eronatæ a unor speculanfli financiari)
despre realitatea socialæ, ci e realæ în sensul exact în care determinæ
structura proceselor sociale materiale însele. Soarta unor pæturi sociale
întregi øi, uneori, a unor flæri întregi poate fi decisæ de dansul solipsistspeculativ
al capitalului, care îøi urmæreøte scopul profitabilitæflii, într-o
binecuvîntatæ indiferenflæ faflæ de felul în care propria-i miøcare va afecta
realitatea socialæ. Aici rezidæ violenfla sistemicæ fundamentalæ a capitalismului,
mult mai stranie, mai înfricoøætoare øi mai alienantæ decît
violenfla socio-ideologicæ precapitalistæ. Aceastæ violenflæ nu se mai
poate pune pe seama unor indivizi concrefli øi a intenfliilor lor „malefice“,
ci e pur obiectivæ, sistemicæ, anonimæ. În dreptul acestui punct trebuie
sæ privim în ochi diferenfla lacanianæ dintre realitate øi Real: realitatea
e realitatea socialæ a oamenilor reali implicafli în interacfliune øi în procesele
de producflie, în timp ce Realul e logica inexorabilæ, abstractæ
øi spectralæ a capitalului, care determinæ ce se
întîmplæ în realitatea socialæ.
Mai mult, sæ nu uitæm ce indicæ însæøi expresia
CEP: economia e în ea însæøi politicæ, astfel încît
nu putem reduce lupta politicæ la un simplu
epifenomen sau un efect secundar al unui proces
social-economic mai fundamental. Asta înseamnæ
luptæ de clasæ pentru Marx: prezenfla
politicului în inima însæøi a economiei; iatæ de ce
e semnificativ cæ manuscrisul celui de-al treilea
volum al Capitalului se întrerupe exact în
momentul în care Marx trebuia sæ atace frontal chestiunea luptei de clasæ.
Aceastæ întrerupere nu e pur øi simplu o lipsæ, semnul unui eøec, ci, mai
curînd, semnul cæ linia gîndului se pliazæ asupra ei înseøi, se întoarce la
o dimensiune care a fost dintotdeauna acolo. Lupta de clasæ politicæ impregneazæ
întreaga analizæ încæ de la bun început; categoriile economiei
politice (de pildæ, valoarea mærfii forflæ de muncæ sau nivelul profitului)
nu sînt date socioeconomice obiective, ci date care semnaleazæ întotdeauna
rezultatul unei lupte politice. Øi, dacæ tot veni vorba, în tratarea
Realului, Laclau pare sæ oscileze între ideea formalæ a Realului ca antagonism
øi o idee mai empiricæ a acestuia, ca acel ceva care nu poate fi
redus la o opoziflie formalæ: „Opoziflia A-B nu va deveni niciodatæ întru
totul opoziflia dintre A øi non A. «B-itatea» lui B va rezista în mod fundamental
procesului dialectizærii. «Poporul» va fi întotdeauna ceva mai
mult decît purul opus al puterii. Existæ un Real al «poporului» care rezistæ
integrærii simbolice“ (OPR, p. 152).
Chestiunea crucialæ e, desigur, de ce fel este acest exces al poporului
asupra lui „a fi purul opus al puterii“ sau ce anume, în popor, rezistæ integrærii
simbolice? Sæ fie oare pur øi simplu bogæflia determinafliilor sale (empirice
sau de altæ naturæ)? Dacæ aøa stau lucrurile, atunci nu avem de-a
face cu un Real care rezistæ integrærii simbolice, pentru cæ Realul, în acest
caz, e tocmai antagonismul dintre A øi non A, astfel încît „ceea ce în B
e mai mult decît non A“ nu este Realul din B, ci sînt determinafliile simbolice
ale lui B.
verso: populism øi luptæ de clasæ
Capitalismul nu e deci o simplæ categorie ce delimiteazæ o sferæ socialæ
pozitivæ, ci o matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul
domeniu social – adicæ, literal, un mod de producflie. Puterea sa rezidæ
în slæbiciunea sa; e împins sæ fie întotdeauna în miøcare, într-o perpetuæ
stare de asediu, pentru a evita confruntarea antagonismului sæu fundamental,
dezechilibrul sæu structural. Ca atare, el e ontologic deschis; el
se reproduce prin autodepæøire perpetuæ. Aøa încît totul aratæ de parcæ
el ar fi îndatorat propriului sæu viitor, luînd cu împrumut de la acesta øi
amînînd la nesfîrøit achitarea datoriilor sale.
Marøul turcesc
Concluzia generalæ este cæ, deøi tema populismului se aratæ ca fiind crucialæ
în scenariul politic al zilelor noastre, ea nu poate fi folositæ ca bazæ
pentru înnoirea unei politici emancipatoare. Primul lucru care se cere
observat e cæ populismul de astæzi e diferit de versiunea sa tradiflionalæ.
Ceea ce îl deosebeøte e oponentul împotriva cæruia el mobilizeazæ
oamenii: apariflia „postpoliticii“, reducerea politicii propriu-zise la administrarea
raflionalæ a intereselor aflate în conflict. În flærile cele mai dezvoltate
ale Europei Occidentale øi în SUA cel puflin, populismul
se iveøte ca dublul interior tenebros al
postpoliticii instituflionalizate; aproape cæ aø fi tentat
sæ spun cæ el apare ca suplementul, în sens
derridean, al acesteia din urmæ, arena în care
revendicærile politice ce nu încap în spafliul instituflionalizat
pot ajunge sæ fie articulate. În acest
sens, existæ o mistificare constitutivæ ce fline de
populism. Gestul sæu de bazæ este sæ refuze
confruntarea complexitæflii situafliei, sæ o reducæ
la o luptæ cu margini bine delimitate, cu o figuræ
pseudoconcretæ a duømanului (de la birocraflia de la Bruxelles la imigranflii
ilegali). Populismul e deci, prin definiflie, un fenomen negativ, un
fenomen întemeiat pe un refuz øi chiar o recunoaøtere implicitæ a impotenflei.
Øtim cu toflii vechiul banc despre tipul care-øi cæuta cheile pe
care le-a pierdut la lumina unui stîlp de iluminat: întrebat unde øi le-a
pierdut, el ræspunde: „la un colfl întunecat“. De ce le cautæ atunci la lumina
stîlpului? Pentru cæ vizibilitatea e mult mai bunæ acolo. Existæ întotdeauna
ceva din aceastæ poantæ în populism. Nu doar cæ populismul nu e
zona în care ar trebui sæ se înscrie proiectele emancipatoare de astæzi,
ci trebuie fæcut un pas înainte øi spus cæ principala sarcinæ a unei politici
emancipatoare, chestiunea ei de viaflæ øi de moarte, este sæ gæseascæ
o formæ a mobilizærii politice care, deøi se pæstreazæ criticæ (precum populismul)
la adresa politicii instituflionalizate, evitæ ispita populismului.
Unde ne duc atunci toate astea cu privire la impasul Europei? Electoratului
francez nu i s-a dat posibilitatea unei alegeri simetrice bine delimitate,
de vreme ce termenii înøiøi ai alegerii privilegiaseræ da-ul. Elita a
propus poporului o posibilitate de alegere care, în realitate, nu fusese
deloc o alegere; oamenii au fost chemafli sæ ratifice inevitabilul, rezultatul
expertizei luminate. Mass-media øi elita politicæ prezentaseræ alegerea
ca una între cunoaøtere øi ignoranflæ, între expertizæ øi ideologie, între
administrare postpoliticæ øi vechile pasiuni politice ale Stîngii øi ale Dreptei.
14 Nu-ul fusese deci concediat ca o reacflie neroadæ, oarbæ la consecinflele
pe care le putea provoca, o reacflie obscuræ de teamæ în fafla
159

iminentei ordini globale postindustriale, un instinct de a fline la øi de
a apæra tradifliile confortabile ale statului bunæstærii, un gest de refuz
cæruia îi lipseøte orice program alternativ pozitiv. Nu-i de mirare cæ
singurele partide politice a cæror poziflie oficialæ a fost nu fuseseræ cele
care în mod obiønuit se aflæ la cele douæ extreme opuse ale spectrului
politic: Frontul Naflional al lui Le Pen la dreapta øi comuniøtii øi troflkiøtii
la stînga.
Totuøi, chiar dacæ existæ ceva adevær în toate astea, faptul însuøi cæ nuul
n-a fost sprijinit de o viziune politicæ alternativæ coerentæ e condamnarea
cea mai puternicæ posibilæ a elitei politice øi mediatice – un monument
al incapacitæflii lor de a articula, de a traduce într-o viziune politicæ dorinflele
øi nemulflumirile oamenilor. În schimb, în reacflia lor faflæ de nu,
ei trataseræ oamenii drept niøte øcolari cu minte înceatæ care nu pricep
lecflia experflilor; autocritica lor fusese una a dascælului care admite cæ
a eøuat în educaflia elevilor sæi. Ceea ce nu apucæ sæ vadæ apærætorii acestei
teze a „comunicærii“ (nu-ul francez øi olandez înseamnæ cæ elita luminatæ
n-a øtiut sæ comunice corespunzætor cu masele) e cæ, dimpotrivæ,
nu-ul în chestiune fusese un exemplu perfect de comunicare în care,
cum zice Lacan, vorbitorul primeøte din partea adresantului propriul sæu
mesaj în forma sa inversatæ sau adeværatæ; birocraflii luminafli ai Europei
au primit din partea electoratului lor platitudinea mesajului lansat de ei
înøiøi, dar în forma ei adeværatæ. Proiectul Uniunii Europene respins de
Franfla øi de Olanda a constat într-un truc ieftin, de parcæ Europa s-ar putea
izbævi pe sine øi øi-ar putea învinge concurenflii prin simpla combinare
a ce e mai bun în cele douæ lumi – trecînd în fafla SUA, Chinei øi Japoniei
în ce priveøte modernizarea øtiinflifico-tehnologicæ, în timp ce îøi pæstreazæ
tradifliile culturale. Trebuie insistat aici cæ dacæ e vorba ca Europa
sæ-øi spele pæcatele, atunci, dimpotrivæ, trebuie sæ fie gata de riscul de
a le pierde pe ambele (în sensul chestionærii radicale): sæ destrame fetiøul
progresului øtiinflifico-tehnologic øi sæ înceteze a se mai baza pe superioritatea
moøtenirii ei culturale.
Deci, chiar dacæ alegerea n-a fost una între douæ opfliuni politice, ea n-a
fost nici una între o viziune luminatæ a unei Europe moderne, pregætitæ
sæ corespundæ noii ordini mondiale, øi vechile øi cefloasele pasiuni politice.
Cînd comentatorii caracterizaseræ nu-ul ca un mesaj provenind dintr-o
fricæ ambivalentæ, greøiseræ. Principala temere cu care avem de-a
face aici e spaima pe care a provocat-o nu-ul însuøi în sînul elitei politice
a noii Europe, spaima cæ oamenii nu vor mai accepta atît de uøor viziunea
lor postpoliticæ. Pentru tot ceilalfli, nu-ul e mesajul øi expresia speranflei
– speranfla cæ politica e încæ vie øi posibilæ, cæ dezbaterea despre
noua Europæ va fi øi trebuie sæ fie una deschisæ. Din acest motiv, noi,
cei de stînga, trebuie sæ respingem insinuarea batjocoritoare lansatæ de
liberali cum cæ, în nu-ul nostru, ne trezim în acelaøi pat doar cu niøte neonaziøti.
Ceea ce au în comun noua dreaptæ populistæ øi stînga e un singur
lucru: conøtiinfla faptului cæ politica propriu-zisæ e încæ vie.
Prin acest nu a avut loc o alegere pozitivæ: alegerea alegerii înseøi, refuzînd
sæ fie øantajatæ de noua elitæ care ne oferæ unica opfliune de a confirma
cunoaøterea lor de experfli sau sæ ne exhibæm lipsa „iraflionalæ“ de
maturitate. Nu-ul este decizia pozitivæ de a începe o dezbatere cu adeværat
politicæ despre ce fel de Europæ voim. Deja înaintat în vîrstæ, Freud
øi-a pus celebra întrebare: ce vrea cu adeværat femeia? (Was will das
Weib?), recunoscîndu-øi perplexitatea în fafla enigmei sexualitæflii femini-
160
ne. Impasul Constitufliei europene nu stæ oare mærturie pentru aceeaøi
perplexitate: care Europæ o vrem?
Imnul neoficial al Uniunii Europene, auzit la multe evenimente politice,
culturale sau sportive, e Oda bucuriei din ultima parte a Simfoniei a
IX-a a lui Beethoven, un veritabil semnificant gol ce poate sta pentru
orice. În Franfla, ea a fost ridicatæ de Romain Rolland la rangul de odæ
umanistæ a fraternitæflii tuturor neamurilor („marseieza umanitæflii“); în
1938, ea fost cîntatæ ca principalul punct de atracflie al Reichmusiktage
[Zilele Muzicale ale Reich-ului] øi, de asemenea, la aniversarea zilei de
naøtere a lui Hitler; pe vremea revolufliei culturale din China, în atmosfera
respingerii clasicilor europeni, ea a fost recuperatæ ca o piesæ a luptei
de clasæ progresiste; în Japonia zilelor noastre, ea a ajuns la un statut cultic,
flesutæ în pînza societæflii cu presupusul ei mesaj de bucurie prin suferinflæ.
Înainte de anii ’70 sau în perioada în care echipele olimpice ale
Germaniei de Vest øi de Est trebuiau sæ concureze împreunæ ca aceeaøi
echipæ, Oda bucuriei fusese cîntatæ în timpul ceremoniei de acordare a
medaliei de aur, în timp ce, simultan, regimul lui Ian Smith în Rhodesia,
susflinînd supremaflia rasei albe øi declarîndu-øi independenfla în 1960
pentru a pæstra apartheidul, øi-a ales ca imn naflional aceeaøi melodie.
Chiar øi Abimael Guzmán, liderul (aflat acum în închisoare) al Sendero
Luminoso, cînd a fost întrebat ce muzicæ îi plæcea, a menflionat partea
a patra din a IX-a a lui Beethoven. Ne putem imagina deci cu uøurinflæ
un spectacol în cadrul cæruia tofli duømanii juruifli, de la Hitler la Stalin,
de la Bush la Saddam, vor uita pentru o clipæ de adversitæflile dintre ei
øi vor participa la acelaøi moment magic al fraternitæflii extatice. 15
Cu toate astea, înainte de a concedia partea a patra ca piesæ distrusæ
prin utilizarea ei socialæ, sæ remarcæm cîteva particularitæfli ale structurii
sale. Pe la mijlocul pærflii, dupæ ce am putut asculta linia melodicæ principalæ
în trei variafliuni orchestrale øi trei vocale, la momentul primului climax,
se întîmplæ ceva neaøteptat, ceva ce le-a dat destulæ bætaie de cap
criticilor încæ de la prima interpretare publicæ a simfoniei, acum 180 de
ani: la mæsura 331, tonul se schimbæ în întregime øi, în loc de progresia
imnicæ solemnæ, aceeaøi temæ a „Bucuriei“ e repetatæ în stilul marøului
turcesc (marcia turca), împrumutat de la muzica militaræ pentru
instrumente de suflat øi percuflie, pe care armatele europene din secolul
al XVIII-lea l-au preluat de la ienicerii turci. Modul e aici acela al unei
parade populare carnavaleøti, un spectacol ridiculizat 16 , iar dupæ acest
punct, totul o ia aiurea. Demnitatea simplæ øi solemnæ a primei jumætæfli
a pærflii a patra nu va mai fi regæsitæ. Dupæ acest fragment „turcesc“ øi
în contramiøcare cu el, muzica amintind a coral (øi condamnatæ de unii
critici ca o fosilæ gregorianæ) încearcæ sæ zugræveascæ imaginea etericæ
a milioane de oameni care îngenuncheazæ îmbræfliøîndu-se, contemplînd
în extaz cerul îndepærtat øi cæutînd iubirea paternalæ a lui Dumnezeu,
care trebuie cæ sælæøluieøte dincolo de bolta înstelatæ („überm Sternenzelt
Muss ein lieber Vater wohnen“) (B, p. 108); cu toate astea, muzica
se poticneøte parcæ la cuvîntul muss, lansat de baøi, repetat apoi de tenori
øi altiste øi, în cele din urmæ, de soprane, de parcæ aceastæ conjurare
reluatæ ar înfæfliøa o încercare disperatæ de a ne convinge (pe noi,
dar øi pe ea însæøi) de ceea ce øtie cæ nu e adeværat, transformînd versul
„trebuie cæ sælæøluieøte un Tatæ iubitor“ (B, p. 109) într-un gest disperat
de implorare øi stînd deci mærturie pentru faptul cæ nu e nimic
dincolo de bolta înstelatæ, niciun tatæ iubitor care sæ ne apere øi nicio

garanflie a fraternitæflii noastre. Dupæ acest episod, se încearcæ o reîntoarcere
la atmosfera de særbætoare sub forma unei fugi duble, care nu
poate suna altfel decît fals în strælucirea ei excesiv de artificialæ, o falsæ
sintezæ, dacæ a existat vreodatæ una veritabilæ, o încercare disperatæ de
a acoperi golul Dumnezeului absent, revelat în secfliunea precedentæ.
Cadenfla finalæ e totuøi lucrul cel mai straniu dintre toate, sunînd nu ca
Beethoven, ci ca o versiune mai umflatæ a finalului din Ræpirea din serai
a lui Mozart, combinînd elemente „turceøti“ cu spectacolul rapid al rococoului.
(Øi sæ nu uitæm lecflia operei lui Mozart: figura despotului oriental
e prezentatæ ca Stæpînul cu adeværat luminat.) Finalul e, aøadar, o
mixturæ stranie de orientalism øi regresie în clasicismul de la sfîrøitul secolului
al XVIII-lea, o dublæ retragere din fafla prezentului istoric, o recunoaøtere
tacitæ a caracterului pur fantasmatic al bucuriei øi al fraternitæflii
generale. Dacæ a existat vreodatæ muzicæ deconstruindu-se literalmente
pe ea însæøi, atunci avem aici exemplul perfect al unei asemenea muzici.
Contrastul dintre progresia liniaræ profund ordonatæ din prima
jumætate a pærflii øi caracterul precipitat, eterogen øi inconsistent al jumætæflii
a doua nu poate fi mai puternic. Nu-i de mirare cæ deja în 1826,
la doi ani dupæ prima ei interpretare publicæ, unii critici
descriseseræ finalul ca „un festival al urii împotriva a tot
ce poate fi numit bucurie umanæ. Cu o putere giganticæ
hoarda ameninflætoare se ridicæ, rupînd inimile în bucæfli
øi întunecînd scînteia divinæ a zeilor într-o comedie asurzitoare
øi monstruoasæ“ (B, p. 93). (Bineînfleles, aceste
rînduri nu sînt menite sæ fie o criticæ la adresa lui Beethoven;
dimpotrivæ, cum ar face, de pildæ, un Adorno, în
acest eøec al pærflii a patra trebuie descifratæ integritatea
artisticæ a lui Beethoven: semnalarea sinceræ a eøecului
proiectului iluminist al fraternitæflii universale.)
Simfonia a IX-a a lui Beethoven e plinæ deci de ceea ce
Nicholas Cook numeøte „simboluri neconsumate“: elemente
care sînt în exces faflæ de semnificaflia globalæ a operei (sau a
momentului în care ele apar), care nu corespund acestei semnificaflii,
deøi nu e clar ce semnificaflie suplimentaræ sînt menite sæ construiascæ
(B, p. 103). Cook menflioneazæ „marøul funebru“ al mæsurii 513 din prima
parte, finalul abrupt al pærflii a doua, tonalitæflile militare din partea a treia,
aøa-numitele „fanfare ale groazei“, marøul turcesc øi multe alte momente
din partea a patra – toate astea „vibreazæ de o semnificaflie implicatæ care
dæ pe dinafara scenariului muzical“ (B, p. 93). Nu doar cæ înflelesul lor
trebuie descoperit printr-o interpretare atentæ, însæøi relaflia dintre texturæ
øi semnificaflie se regæseøte aici inversatæ. Dacæ „scenariul muzical“
predominant pare sæ transforme în muzicæ o semnificaflie dinainte stabilitæ
(særbætorirea bucuriei, fraternitatea universalæ ø.a.m.d.), aici [în cazul
„scenariului implicat“] semnificaflia nu e datæ dinainte, ci pare sæ pluteascæ
într-un fel de indeterminare virtualæ. E de parcæ am øti cæ existæ (sau,
mai curînd, trebuie sæ fie) o semnificaflie, færæ a fi în stare sæ precizæm
care e aceastæ semnificaflie.
Care e deci soluflia? Singura soluflie radicalæ e sæ schimbæm întreaga perspectivæ
øi sæ cæutæm problema în chiar prima jumætate a pærflii a patra.
Lucrurile nu încep sæ meargæ ræu numai de la mæsura 331, cu intrarea
acelei marcia turca; ele merg prost încæ de la bun început. Trebuie sæ
recunoaøtem cæ existæ ceva fals øi insipid în chiar Oda bucuriei, astfel încît
verso: populism øi luptæ de clasæ
haosul care îøi face intrarea dupæ mæsura 331 e doar un fel de întoarcere
a refulatului, un simptom a ceea ce a fost din capul locului problematic.
Ce-ar fi dacæ ne-am da seama cæ am domesticit peste mæsuræ Oda bucuriei,
dacæ ne-am obiønuit prea mult cu ea ca simbol al fraternitæflii fericite?
Ce-ar fi dacæ ar trebui sæ ne confruntæm cu ea din nou, sæ respingem
ceea ce e fals în ea?
Nu e valabil oare acelaøi lucru pentru Europa, astæzi? Dupæ ce se invitæ
milioane, de la cei mai de sus la cei mai de jos (viermi), sæ se îmbræfliøeze,
cea de-a doua strofæ se încheie ameninflætor: „Cine n-a simflit iubirea plece
dintre noi plîngînd“ (Und wer’s nie gekonnt, der stehle Weinend sich aus
disem Bund) (B, pp. 108–109). Ironia Odei bucuriei a lui Beethoven ca
imnul neoficial al Europei e, desigur, cæ principala cauzæ a crizei de astæzi
în care se aflæ Uniunea este tocmai Turcia. Conform majoritæflii sondajelor
de opinie, principalul motiv al acelora care au votat nu la ultimele referendumuri
din Franfla øi Olanda a fost opoziflia lor faflæ de aderarea Turciei.
Nu-ul poate fi justificat în termeni populiøti de dreapta (nu ameninflærii
turceøti la adresa culturii noastre, nu forflei de muncæ ieftine a imigranflilor
din Turcia) sau în termeni liberali-multiculturaliøti (Turcia n-ar trebui læsatæ
sæ adere din cauzæ cæ, în felul în care-i trateazæ pe kurzi,
nu aratæ destul respect pentru drepturile omului). Pærerea
opusæ, da-ul, e la fel de falsæ precum cadenflele finale ale
lui Beethoven. Deci, trebuie oare ca Turcia sæ fie læsatæ
sæ adere sau sæ plece din Uniune (Bund) plîngînd? Poate
Europa sæ supraviefluiascæ „marøului turcesc“? Øi ce-ar fi
dacæ, aøa cum se întîmplæ în finalul Simfoniei a IX-a, problema
realæ n-ar fi Turcia, ci melodia de bazæ însæøi, cîntecul
unitæflii europene aøa cum e interpretat pentru noi
de elita tehnocraticæ postpoliticæ de la Bruxelles? Ceea ce
ne trebuie e o melodie cu totul diferitæ, o nouæ definiflie
a Europei înseøi. Problema Turciei, perplexitatea Uniunii
Europene faflæ de Turcia, nu e despre Turcia ca atare,
ci despre confuzia în legæturæ cu ce este Europa însæøi.
Care e, atunci, impasul cel mai profund al Europei de astæzi? Europa e
prinsæ ca într-o menghinæ între America, de o parte, øi China, de cealaltæ.
America øi China sînt, din punct de vedere metafizic, unul øi acelaøi
lucru – aceeaøi turbare disperatæ a tehnicii dezlænfluite øi a organizærii
færæ rædæcini a omului obiønuit. Cînd cel mai îndepærtat colfl al planetei a
fost cucerit prin tehnicæ øi exploatat economic; cînd orice întîmplare, de
oriunde øi oricînd, devine accesibilæ cu viteza pe care o vrem; cînd, prin
relatærile de la fafla locului, putem „træi“ în acelaøi timp o luptæ din deøertul
irakian øi o searæ la Opera din Beijing; cînd, într-o reflea digitalæ mondialæ,
timpul nu e nimic altceva decît vitezæ, instantaneitate øi simultaneitate;
cînd cîøtigætorul într-un reality show trece drept marele om al unui popor;
atunci, ei bine, atunci, deasupra acestei agitaflii færæ cap øi coadæ, se
iveøte ca un spectru întrebarea: la ce bun – încotro – ce va fi apoi? 17
E nevoie deci, între europeni, de ceea ce Heidegger a numit Auseinandersetzung
(confruntarea interpretativæ) cu alflii, precum øi cu trecutul
Europei la toatæ scara acestuia, de la rædæcinile antice øi iudeo-creøtine
pînæ la ideea recent decedatæ a statului bunæstærii. Europa e sfîøiatæ astæzi
între aøa-numitul model anglo-saxon – acceptarea modernitæflii (adaptarea
la regulile noii ordini mondiale) – øi modelul franco-german – a
salva cît mai mult cu putinflæ din statul bunæstærii, ce fline de „vechea
161

Europæ“. Chiar dacæ sînt opuse, aceste douæ opfliuni sînt douæ fefle ale
aceleiaøi monede, iar sarcina noastræ veritabilæ nu e nici sæ ne întoarcem
la o formæ idealizatæ a trecutului – aceste modele sînt în mod clar
epuizate –, nici sæ convingem europenii cæ, dacæ e sæ supraviefluim ca
putere mondialæ, trebuie sæ ne adaptæm cît mai rapid cu putinflæ noilor
tendinfle ale mondializærii. Sarcina noastræ nu e nici aceastæ opfliune, în
mod clar cea mai proastæ dintre toate, de a cæuta o „sintezæ creatoare“
între tradifliile europene øi globalizare, cu scopul de a obfline ceea ce am
putea fi ispitifli sæ numim mondializarea cu faflæ europeanæ.
Fiecare crizæ e, prin ea însæøi, o instigare pentru un nou început; fiecare
eøec al unor mæsuri strategice øi pragmatice pe termen scurt (pentru
reorganizarea financiaræ a Uniunii etc.) este o binecuvîntare deghizatæ,
o ocazie pentru a regîndi fundamentele însele. Avem nevoie de o refacere
(Wieder-Holung). Printr-o confruntare criticæ cu întreaga tradiflie
europeanæ, trebuie sæ repetæm întrebarea: „ce este Europa?“ sau, mai
bine zis, „ce înseamnæ pentru noi sæ fim europeni?“ øi sæ formulæm astfel
un nou început. Sarcina e dificilæ, ne obligæ sæ ne luæm riscul de a pæøi
în necunoscut, dar singura soluflie alternativæ la aceasta e un declin încet,
transformarea treptatæ a Europei în ceea ce fusese Grecia pentru Imperiul
Roman ajuns la maturitate, o destinaflie pentru turismul cultural
nostalgic, færæ vreo altæ importanflæ anume. 18
Øi – un alt lucru faflæ de care trebuie sæ riscæm ipoteza cæ Heidegger a avut
dreptate, chiar dacæ nu în sensul pe care l-a vrut – ce-ar fi dacæ democraflia
n-ar fi ræspunsul potrivit la impasul european? În ale sale Notes towards
a Definition of Culture [Însemnæri pentru o definiflie a culturii], marele conservator
T. S. Eliot fæcea observaflia cæ existæ momente cînd unica opfliune
e cea dintre sectarism øi lipsa de credinflæ, cînd unicul mod de a menfline
vie o religie e sæ se opereze o schismæ sectaristæ faflæ de cadavrul ei principal.
Astæzi, aceasta e unica noastræ øansæ. Abia printr-o „schismæ sectaristæ“
faflæ de moøtenirea europeanæ curentæ, prin dezlipirea cadavrului
în declin al vechii Europe, se poate pæstra vie moøtenirea europeanæ reînnoitæ.
O atare schismæ trebuie sæ facæ problematice premisele însele pe
care avem tendinfla de a le accepta ca destinul nostru, ca træsæturi nonnegociabile
ale impasului în care ne aflæm – fenomenul numit îndeobøte
Nouæ Ordine Mondialæ øi nevoia, prin „modernizare“, de a ne adapta
acesteia. Spus færæ menajamente, asta înseamnæ cæ dacæ Noua Ordine
Mondialæ în ascensiune e cadrul nonnegociabil pentru noi tofli, atunci
Europa e pierdutæ, aøa cæ singura soluflie pentru Europa e sæ-øi asume riscul
øi sæ rupæ vraja destinului nostru. Nimic nu trebuie acceptat ca inviolabil
în aceastæ nouæ fundare, nici nevoia de „modernizare“ economicæ, nici
cele mai sacre fetiøuri liberale øi democrate.
Aøadar, chiar dacæ nu-ul francez øi olandez nu e susflinut de o viziune
alternativæ coerentæ øi detaliatæ, el mæcar face loc pentru aceasta din urmæ,
deschizînd un gol care cere sæ fie umplut cu noi proiecte – spre deosebire
de poziflia proconstituflie care face imposibilæ gîndirea, punîndu-ne
în fafla unui fait accompli administrativ-politic. Mesajul nu-ului francez cætre
tofli cei cærora le pasæ de Europa e un nu adresat experflilor anonimi a
cæror marfæ ne este vîndutæ în frumos coloratul ambalaj liberal-multiculturalist,
dar care nu poate sæ împiedice gîndirea. E timpul sæ devenim
conøtienfli cæ trebuie sæ luæm o decizie propriu-zis politicæ despre ce vrem.
Niciun administrator luminat nu va face treaba în locul nostru.
162
Traducere de Alexandru Polgár
Note:
1. Mulfli comentatori proeuropeni au primit în mod favorabil disponibilitatea noilor membri
est-europeni ai Uniunii de a aduce sacrificii financiare în raport cu comportamentul egoist
øi intransigent al Marii Britanii, al Franflei, al Germaniei øi al altor state membre mai vechi;
totuøi, trebuie sæ flinem minte ipocrizia Sloveniei øi a altor state membre din Europa de Est
care au aderat recent la Uniune; ele s-au comportat ca ultimii venifli într-un club exclusivist,
vrînd sæ fie ultimii care intræ. În timp ce acuzæ Franfla de rasism, tot ele se opun accesului
Turciei.
2. Vezi Ernesto Laclau, On Populist Reason, London, 2005; abreviatæ infra ca OPR.
3. Aceastæ distincflie e omoloagæ cu aceea pusæ la lucru de Michael Walzer între o moralitate
„subflire“ øi una „vîscoasæ“; vezi Michael Walzer, Thick and Thin, Notre Dame, Ind., 1994.
El aduce ca exemplu marea demonstraflie de pe stræzile din Praga, care a avut loc în 1989
øi care a ræsturnat regimul comunist; pe majoritatea pancartelor stætea scris pur øi simplu
„Adevær“, „Dreptate“ sau „Libertate“, sloganuri generale cu care trebuia sæ cadæ de acord
pînæ øi regimul comunist; øiretlicul a stat, desigur, în urzeala subiacentæ de revendicæri „vîscoase“
(specifice, determinate), cum ar libertatea presei, alegeri pluripartinice øi aøa mai
departe, care indicau ce anume aveau în vedere oamenii prin simplele sloganuri generale.
Pe scurt, lupta nu s-a dus numai pentru libertate øi dreptate, ci øi pentru semnificaflia acestor
cuvinte.
4. Multora dintre simpatizanflii regimului lui Hugo Chávez din Venezuela le place sæ opunæ
stilul flamboaiant øi cîteodatæ clovnesc de caudillo al acestuia vastelor miøcæri populare de
autoorganizare ale særacilor øi celor deposedafli, care l-au adus înapoi dupæ ce a pierdut puterea
în urma loviturii de stat sprijinite de SUA; eroarea acestui punct de vedere e sæ credem
cæ a doua merge færæ prima. Miøcarea popularæ are nevoie de figura identificatorie a
liderului charismatic. Limitærile lui Chávez constæ în altceva øi, mai precis, în chiar factorul
care îi permite sæ-øi joace rolul: banii rezultafli din comerflul cu fliflei. Pare cæ flifleiul e întotdeauna
o binecuvîntare ambiguæ, de nu de-a dreptul un blestem. Datoritæ rezervelor de
fliflei, el poate sæ dea curs liber gesturilor sale populiste, færæ a plæti preflul întreg pentru ele,
færæ a inventa ceva nou la nivel socio-economic. Banii îi permit sæ practice o politicæ contradictorie
(sæ impunæ mæsuri anticapitaliste populiste øi sæ lase practic neatins edificiul capitalist),
sæ nu acflioneze, ci sæ amîne acfliunea, schimbarea radicalæ. (În ciuda retoricii sale
îndreptate împotriva Statelor Unite, Chávez are mare grijæ sæ onoreze la timp contractele
Venezuelei cu SUA; el este efectiv un Fidel al flifleiului.)
5. Sigmund Freud, Group Psychology and the Analysis of the Ego, 1921, The Standard Edition
of the Complete Psychological Works, trad. øi ed. de Jamens Strachey, 24 vol., London,
1953–1974, vol. 18, p. 100. [Ed. românæ: Psihologia colectivæ øi analiza eului, traducere
de Darie Læzærescu, Mediarex, 1995, p. 62.]
6. Vezi, mai ales, Chantal Mouffe, The Democratic Paradox, London, 2000.
7. George Lakoff, Don’t Think of an Elephant!, New York, 2004, p. 55.
8. Pentru a fi un pic ræu: existaseræ vremuri cînd stînga a reuøit, deøi nu spre onoarea ei, sæ
producæ asemenea imagini, aøa cum s-a întîmplat la sfîrøitul anilor 1930 øi în anii 1940, cînd
a creat o asemenea imagine a URSS-ului încît sæ legitimeze bine-cunoscutele procese-spectacol.
9. Lakoff, pp. 93–94.
10. Citat în Mary Zournazi, Hope, London, 2002, p. 145.
11. Ernesto Laclau, „Las manos en la masa“ [Mîfla din sac], Radar, 5 iunie 2005, p. 20.
12. Jacques Rancière, Disagreement: Politics and Philosophy, Minneapolis, 1998, p. 23.
13. Cel mai bun exemplu anecdotic pentru ce nu este în regulæ cu prima modalitate a universalitæflii
e povestea, de pe vremea Primului Ræzboi Mondial, în care un soldat englez din
clasa muncitoare, aflat în permisie, se înfurie cînd întîlneøte un tînær din clasele privilegiate,
care îøi duce liniøtit viafla de rafinament „britanic pursînge“ (ritualul ceaiului øi aøa mai departe),
færæ a fi deloc deranjat de ræzboi. Cînd soldatul îl repede pe tînær: „Cum pofli sæ stai
aøa øi sæ-fli savurezi ceaiul, cînd noi ne værsæm sîngele pentru a ne apæra modul de viaflæ?“,
acesta din urmæ îi ræspunde liniøtit: „Dar eu sînt modul de viaflæ pe care voi îl apærafli în
tranøee!“.
14. Neajunsul postpoliticii e exemplificat cel mai bine nu doar de succesul populismului de dreapta,
ci øi de alegerile din 2005 din Marea Britanie; în pofida tot mai accentuatei lipse de popularitate
a lui Tony Blair (el a fost øi continuæ sæ fie indicat ca fiind persoana cea mai nepopularæ
din Marea Britanie), aceastæ nemulflumire nu are nicio posibilitate de a-øi gæsi o expresie
politic eficace; o atare frustrare poate numai sæ aflîfle explozii extraparlamentare.

15. Vezi Nicholas Cook, Beethoven: Symphony No. 9, Cambridge, Mass., 2003; abreviatæ
infra B.
16. Unii critici chiar comparæ „grohæitul absurd“ al fagoturilor øi al timpanelor acompaniind începutul
marcia turca cu niøte bæøini; vezi B, p. 103.
17. Tofli care sînt cît de cît familiarizafli cu gîndirea lui Heidegger vor recunoaøte desigur cu uøurinflæ
în acest paragraf o parafrazæ ironicæ a bine-cunoscutului pasaj din Martin Heidegger,
Introduction to Metaphysics, New Haven, Conn., 2000, pp. 28–29. [Ed. românæ: Introducere
în metafizicæ, Bucureøti, Humanitas, 1999, pp. 57–58.]
18. În martie 2005, Pentagonul a lansat un rezumat al unui document ultrasecret care schifleazæ
programul de dominaflie militaræ mondialæ al Americii. Programul cheamæ la o abordare
mai prevæzætoare a ræzboiului, una care sæ depæøescæ „blîndeflea“ acfliunilor preventive
sau de apærare. El se concentreazæ pe patru sarcini principale: sæ se construiascæ parteneriate
cu state în declin, pentru a înfrînge ameninflærile teroriste; sæ se apere patria, ceea ce
poate însemna inclusiv operafliuni ofensive împotriva grupurilor teroriste ce plænuiesc un
atac; sæ se influenfleze deciziile flærilor aflate la puncte de intersecflie strategice, cum ar fi China
øi Rusia; sæ se previnæ cumpærarea de arme de distrugere în masæ de cætre statele ostile
sau de cætre grupurile teroriste. Va accepta Europa toate astea, satisfæcutæ de rolul de Grecie
anemicæ aflatæ sub dominaflia puternicului Imperiu Roman?
De ce construirea unui popor
e principala sarcinæ
a unei politici radicale
Ernesto Laclau
verso: populism øi luptæ de clasæ
Am fost destul de surprins de critica lui Slavoj Z ˇ izˇek la adresa cærflii mele
On Populist Reason [Despre rafliunea populistæ] (vezi Slavoj Z ˇ izˇek, „Against
the Populist Temptation“ [Împotriva ispitei populiste], Critical Inquiry, 32
[primævara 2006], pp. 551–574). 1 Dat fiind cæ pomenita carte e foarte
criticæ la adresa felului în care vede Z ˇ izˇek lucrurile, mæ aøteptam, desigur,
la o reacflie din partea lui. Totuøi, el a ales sæ-mi ræspundæ pe o cale
destul de indirectæ øi oblicæ; nu zice nimic despre criticile mele la adresa
operei sale, formulînd în schimb o suitæ de obiecflii la cartea mea, obiecflii
care au un înfleles doar dacæ cititorul acceptæ în întregime perspectiva lui
teoreticæ – adicæ tocmai ceea ce am pus eu sub semnul întrebærii. Pentru
a evita continuarea acestui dialog între surzi, voi
lua taurul de coarne, arætînd încæ o datæ ce consider
eu a fi fundamental greøit în abordarea lui Z ˇ izˇek øi,
cu un drum, refutîndu-i criticile pe care mi le aduce.
Populism øi luptæ de clasæ
Voi læsa deoparte porfliunile din eseul lui Z ˇ izˇek
care trateazæ referendumurile din Franfla øi Olanda
– pozifliile noastre nu sînt foarte depærtate privitor la aceastæ chestiune 2
– øi mæ voi concentra pe acele pærfli teoretice în care el afirmæ divergenflele
dintre noi. Z ˇ izˇek începe prin a spune cæ prefer populismul în locul luptei
de clasæ. Aceasta e o modalitate destul de ilogicæ de a prezenta chestiunea.
Ea sugereazæ cæ populismul øi lupta de clasæ sînt douæ entitæfli
existînd efectiv în lume, între care ar trebui sæ alegem, la fel cum alegem
sæ facem parte dintr-un partid politic sau dintr-un club de fotbal.
În realitate, ideea mea de popor øi concepflia clasic marxistæ despre lupta
de clasæ sînt douæ modalitæfli diferite de a concepe felul în care se construiesc
identitæflile sociale, astfel încît dacæ una dintre ele e corectæ, cealaltæ
trebuie concediatæ – sau mai degrabæ resorbitæ øi redefinitæ în termenii
perspectivei alternative. Z ˇ izˇek descrie totuøi exact punctele în care cele
douæ perspective diferæ:
„«lupta de clasæ» presupune un grup social particular (clasa muncitoare)
ca agent politic privilegiat; acest privilegiu nefiind el însuøi
Textul de faflæ este tradus dupæ Ernesto Laclau, „Why Constructing a People Is the Main Task
of Radical Politics“, Critical Inquiry, 32 [Summer 2006], pp. 646–680. Copyright: The University
of Chicago Press (Journals Division). The University of Chicago Press nu este responsabilæ
pentru acurateflea traducerii din limba englezæ.
ERNESTO LACLAU e profesor de politicæ la Universitatea din Essex øi profesor emerit de umanioare
øi retoricæ la Northwestern University din Chicago. A scris Politics and Ideology of Our Time
[Politica øi ideologia vremii noastre, 1977], New Reflections on the Revolution of Our Time [Noi
reflecflii asupra revolufliei vremii noastre, 1990], Emancipation(s) [Emancipæri, 1996] øi, împreunæ
cu Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy [Hegemonie øi strategie socialistæ, 1985],
iar cu Slavoj Z ˇ izˇek øi Judith Butler Contingency, Hegemony, Universality [Contingenflæ, hegemonie,
universalitate, 2000]. Cea mai recentæ carte a sa este On Populist Reason [Despre rafliunea
populistæ, 2005].
163

ezultatul luptei hegemonice, ci fiind întemeiat pe «poziflia socialæ obiectivæ»
a acestui grup – lupta ideologico-politicæ e în cele din urmæ redusæ
la un epifenomen al unor procese sociale, al unor puteri «obiective»
øi al conflictelor «obiective» dintre ele. Pentru Laclau, dimpotrivæ, faptul
cæ o luptæ particularæ e ridicatæ la rangul de «echivalent universal»
al tuturor luptelor nu e ceva predeterminat, ci este, la rîndul sæu, rezultatul
luptei politice contingente pentru hegemonie. În anumite
situaflii, aceastæ luptæ poate fi lupta muncitorilor, pe cînd în altele, lupta
patrioticæ anticolonialæ sau lupta antirasistæ pentru toleranflæ culturalæ…
Nu existæ nimic în însuøirile inerent pozitive ale unei lupte particulare
care sæ o predestineze pentru un asemenea rol hegemonic de
«echivalent general» al tuturor luptelor“. 3
Deøi e clar cæ aceastæ descriere a contrastului este incompletæ, nu am
nicio obiecflie împotriva imaginii de ansamblu asupra distincfliei fundamentale
dintre cele douæ abordæri. Z ˇ izˇek propune însæ în continuare o altæ
træsæturæ a populismului, una pe care, zice el, eu n-aø fi luat-o în considerare.
Cu toate cæ aø fi indicat corect caracterul vid al semnificantuluiregent
ce întruchipeazæ duømanul, n-aø fi menflionat pseudoconcreteflea
figurii în care acesta din urmæ se incarneazæ. Trebuie sæ mærturisesc cæ
nu gæsesc nimic consistent în aceastæ acuzaflie. Toatæ analiza mea se bazeazæ
tocmai pe apærarea ideii cæ orice cîmp politico-discursiv e structurat
întotdeauna printr-un proces reciproc în care golul [emptiness]
slæbeøte particularitatea unui semnificant concret øi cæ, la rîndul sæu, particularul
reacflioneazæ dînd, în mod necesar, universalului un corp care
sæ-l incarneze. Am definit hegemonia ca fiind un raport prin care un anumit
particular devine numele unui universal cu care primul nu se poate
mæsura deloc. Aøadar, universalul, cu totul lipsit de instrumentele reprezentærii
nemijlocite, obfline o prezenflæ doar de împrumut, prin mijlocirea
distorsionatæ a investirii lui într-un anumit particular.
Pe moment, sæ læsæm totuøi deoparte aceastæ chestiune, cæci Z ˇ izˇek are
sæ propunæ o completare øi mai importantæ la ideea mea teoreticæ despre
populism. În ochii lui,
„ceea ce trebuie adæugat e felul în care discursul populist deplaseazæ
antagonismul øi construieøte duømanul: în cadrul populismului, duømanul
e întotdeauna externalizat/reificat ca o entitate ontologicæ pozitivæ
(chiar dacæ spectralæ), a cærei anihilare va reface echilibrul øi
dreptatea; în mod simetric, identitatea noastræ – cea a agentului politic
populist – e de asemenea perceputæ ca preexistînd atacului violent
[la adresa ei] din partea adversarului“.
Bineînfleles, n-am spus niciodatæ cæ identitatea populistæ preexistæ atacului
violent al adversarului, ci tocmai opusul: cæ un asemenea atac violent
e condiflia premergætoare a oricærei identitæfli populare. Pentru a
descrie felul în care væd aceastæ relaflie, l-am øi citat, de altfel, pe Saint-
Just, care spune cæ unitatea Republicii e datæ doar de distrugerea a ceea
ce i se opune. Sæ vedem însæ cum se desfæøoaræ argumentul lui Z ˇ izˇek.
El afirmæ cæ reificarea antagonismului într-o entitate pozitivæ implicæ o
formæ elementaræ de mistificare ideologicæ øi cæ, deøi populismul se poate
miøca în diverse direcflii politice (reacflionaræ, naflionalistæ, progresist-naflionalistæ
etc.), „în mæsura în care, în chiar ideea sa, el deplaseazæ antagonismul
social imanent la nivelul antagonismului dintre poporul unificat
øi duømanul sæu exterior, el confline totuøi în cele din urmæ o tendinflæ
pe termen lung protofascistæ“. La care adaugæ motivele care îl fac sæ crea-
164
dæ cæ miøcæri de tip comunist n-au cum sæ fie populiste, pentru cæ, pe
cînd în fascism Ideea e subordonantæ voinflei øefului, în comunism Stalin
e un øef secundar – în sens freudian –, pentru cæ e subordonat Ideii.
Frumos compliment la adresa lui Stalin! E bine cunoscut faptul cæ el nu
se supunea niciunei ideologii, ci o manipula la modul cel mai grotesc,
pentru a o face sæ serveascæ agendei lui politice pragmatice. De exemplu,
principiul autodeterminærii naflionale ocupa o poziflie privilegiatæ în
universul ideologic stalinist; exista totuøi o clauzæ care stipula cæ acest
principiu trebuie aplicat „în mod dialectic“, adicæ putea fi violat ori de cîte
ori asta convenea din punct de vedere politic. Stalin n-a fost un particular
subsumabil unei universalitæfli conceptuale; dimpotrivæ, universalitatea
conceptualæ e cea care a ajuns sæ fie subsumatæ numelui „Stalin“. Din
acest punct de vedere, nici Hitler nu ducea lipsæ de idei politice – patria,
rasa ø.a.m.d. –, pe care le manipula la fel de abil cînd rafliunile politice
o cereau. Se înflelege de la sine cæ nu spun cæ între regimul nazist øi cel
stalinist n-ar fi existat deosebiri, ci doar cæ, oricare ar fi diferenflele dintre
ele, acestea nu pot fi fundamentate pe o relaflie ontologicæ diferitæ
între Øef øi Idee. 4 (Cît despre relaflia efectivæ dintre populism øi comunism,
voi reveni la ea într-o clipæ.)
Sæ ne întoarcem însæ la paøii logici prin care se articuleazæ analiza lui Z ˇ izˇek
– adicæ la felul cum îøi concepe el completarea la constructul meu teoretic.
Argumentul lui nu-i altceva decît o succesiune de concluzii non
sequitur. Desfæøurarea lor aratæ cam aøa: (1) începe prin a cita un fragment
din cartea mea, un fragment în care, prin exemplul felului în care
s-au constituit identitæflile populare în timpul chartismului britanic, aræt
cæ relele societæflii n-au fost prezentate ca derivînd din sistemul economic,
ci din abuzul de putere al unor grupuri parazitare øi speculante 5 ;
(2) el consideræ cæ ceva asemænætor are loc øi în discursul fascist, în care
figura Evreului devine incarnarea concretæ a tot ce nu-i în regulæ cu societatea
(aceastæ concretizare e prezentatæ de el ca o operaflie de reificare);
(3) el concluzioneazæ cæ asta aratæ cæ în orice populism (de ce? cum?)
existæ o „tendinflæ pe termen lung protofascistæ“; (4) comunismul totuøi
ar fi imun la populism, pentru cæ în discursul sæu nu are loc nicio reificare,
iar conducætorul ræmîne, færæ vreun pericol, unul secundar. Nu e
greu sæ vedem cæ aceastæ argumentaflie e, în întregul ei, falacioasæ. În
primul rînd, chartismul øi fascismul sînt prezentate ca douæ specii ale genului
populism; în al doilea, modus operandi al uneia dintre specii (fascismul)
e conceput ca reificare; în al treilea, færæ niciun motiv precizat (în acest
punct, exemplul chartist e trecut subtil sub tæcere), modus operandi al
speciei devine træsætura definitorie a întregului gen; în al patrulea rînd,
în consecinflæ, una dintre specii devine destinul teleologic al tuturor speciilor
care aparflin aceluiaøi gen. La toate astea se adaugæ, în al cincilea rînd,
încæ o concluzie hazardatæ, aceea cæ dacæ nu putem considera comunismul
ca fiind o specie a genului populism, asta se întîmplæ, chipurile (færæ
a o spune clar niciunde), pentru cæ în el n-ar exista reificare. În cazul comunismului
am avea de-a face, aøadar, cu o universalitate nemijlocitæ;
acesta ar fi motivul pentru care incarnarea supremæ a concretului, Conducætorul,
trebuie sæ fie subordonatæ în întregime Ideii. Inutil de precizat
cæ aceastæ ultimæ concluzie nu se bazeazæ pe nicio dovadæ istoricæ,
ci doar pe un argument pur aprioristic.
Mai importantæ totuøi decît insistarea pe evidenta circularitate a întregului
raflionament al lui Z ˇ izˇek e explorarea celor douæ presupoziflii pe care

se bazeazæ acest raflionament. Ele sînt urmætoarele: (1) orice incarnare
a universalului în particular trebuie gînditæ ca o reificare; (2) orice incarnare
de acest fel e, în mod inerent, fascistæ. Acestor douæ postulate le
vom opune douæ teze: (1) conceptul de reificare e complet inadecvat
pentru a înflelege modalitatea de incarnare a universalului în particular
proprie construcfliei unei identitæfli populare; (2) acest fel de incarnare
– corect înfleles –, departe de a fi o caracteristicæ a fascismului sau a oricærei
alte miøcæri politice, e inerent oricærui tip de relaflie hegemonicæ
– adicæ tipului de relaflie propriu politicului ca atare.
Sæ începem cu reificarea. Acesta din urmæ nu e un termen al limbajului
comun, ci are un conflinut filosofic precis. A fost introdus pentru prima
oaræ de Lukács, deøi majoritatea dimensiunilor lui au fost aproximate
avant la lettre în multe din textele lui Marx, mai ales în secfliunea Capitalului
care se ocupæ de fetiøismul mærfii. Atotputernicia valorii de schimb
în societatea capitalistæ face imposibil accesul la o perspectivæ asupra totalitæflii;
relafliile dintre oameni capætæ un caracter obiectiv øi, în timp ce indivizii
se transformæ în lucruri, lucrurile apar ca adeværaflii agenfli sociali. Însæ,
dacæ examinæm cu atenflie structura reificærii, o træsæturæ evidentæ devine
de-ndatæ vizibilæ: reificarea rezidæ esenflialmente într-o
operaflie de inversiune. Ceea ce e derivat apare ca
originar; ceea ce e de ordinul aparenflei se prezintæ ca
esenflial. Inversiunea relafliei dintre subiect øi predicat e
nucleul oricærei reificæri. În acest sens, reificarea e un veritabil
proces de mistificare ideologicæ, corelatul ei subiectiv
fiind conceptul de falsæ conøtiinflæ. Ansamblul categorial
reificare/falsæ conøtiinflæ are un înfleles numai în mæsura în
care distorsiunea ideologicæ poate fi inversatæ; dacæ ea ar fi constitutivæ
pentru conøtiinflæ, nu am putea vorbi de distorsiune. Acesta e motivul
pentru care Z ˇ izˇek, pentru a-øi impune propria idee despre falsa conøtiinflæ,
e obligat sæ conceapæ antagonismele sociale ca fiind întemeiate pe un soi
de mecanism imanent, care trebuie sæ considere conøtiinfla agenflilor sociali
ca fiind pur øi simplu un fenomen derivat – sau, mai precis, un mecanism
în care conøtiinfla agenflilor sociali, dacæ admitem cæ ea existæ, e doar
expresia transparentæ a acestui mecanism. Universalul ar vorbi, aøadar,
în mod direct, færæ a mai avea nevoie de mijlocirea concretului. Sau, în
termenii lui Z ˇ izˇek: populismul „deplaseazæ antagonismul social imanent
la nivelul antagonismului dintre poporul unificat øi duømanul exterior“.
Cu alte cuvinte, construirea discursivæ a duømanului e prezentatæ ca o
operaflie de distorsiune. Într-adevær, dacæ universalul care sælæøluieøte în
antagonism ar avea posibilitatea unei expresii nemijlocite, mijlocirea
prin concret n-ar putea fi conceputæ decît ca reificare.
Din nefericire pentru Z ˇ izˇek, tipul de articulare între universal øi particular
pe care îl presupune felul în care abordez eu chestiunea identitæflilor
populare e radicalmente incompatibil cu nofliuni de ordinul reificærii øi
al distorsiunii ideologice. Nu avem de-a face cu o falsæ conøtiinflæ opusæ
uneia adeværate – care ne-ar aøtepta ca un destin teleologic programat
–, ci cu construirea contingentæ a unei conøtiinfle tout court. Aøadar, ceea
ce Z ˇ izˇek prezintæ drept completare la abordarea mea nu e deloc aøa
ceva, ci punerea sub semnul întrebærii a premiselor sale fundamentale.
Aceste premise rezultæ dintr-o anumitæ lecturæ a relafliei dintre universal
øi particular, dintre abstract øi concret, pe care am discutat-o în lucrarea
mea din trei perspective – psihanaliticæ, lingvisticæ øi politicæ – øi pe care
verso: populism øi luptæ de clasæ
aø vrea s-o rezum aici, pentru a aræta incompatibilitatea ei cu modelul
brut al falsei conøtiinfle propus de Z ˇ izˇek.
Sæ începem cu psihanaliza. Am încercat sæ aræt în Despre rafliunea populistæ
felul în care logica hegemoniei øi aceea a obiectului a al lui Lacan
se suprapun în mare mæsuræ øi am vorbit despre o relaflie ontologicæ
fundamentalæ, în care plenitudinea nu poate fi atinsæ decît printr-o
investire radicalæ într-un obiect parflial – care nu e o parflialitate în cadrul
totalitæflii, ci o parflialitate care este totalitatea. În dezvoltarea acestei idei,
lucrarea mea datoreazæ mult analizelor lui Joan Copjec, care a întreprins
o explorare riguroasæ a implicafliilor logice ale categoriilor lacaniene,
færæ a le distorsiona, à la Z ˇ izˇek, prin analogii hegeliene superficiale. Aspectul
cel mai important pentru tema noastæ e cæ plenitudinea – Lucrul freudian
– este de neatins; ea este doar o iluzie retrospectivæ, substituitæ
de obiectele parfliale ce incarneazæ imposibila totalitate. În termenii lui
Lacan: sublimarea constæ în înælflarea unui obiect la rangul de Lucru. Aøa
cum am încercat sæ aræt, relaflia hegemonicæ reproduce toate aceste momente
structurale; o anumitæ particularitate îøi asumæ reprezentarea unei
universalitæfli întotdeauna în retragere. Cum se vede, modelul reificare/distorsiune/falsæ
conøtiinflæ e radical incompatibil cu modelul
hegemonie/obiect a; în timp ce primul presupune
împlinirea plenitudinii prin inversarea procesului de reificare,
al doilea concepe plenitudinea (Lucrul) ca fiind de
neatins, pentru cæ e lipsitæ de orice conflinut; pe cînd primul
consideræ incarnarea în concret ca o reificare distorsionatæ,
al doilea vede investirea radicalæ într-un obiect
ca singura cale de a atinge o anumitæ plenitudine. Abordarea
lui Z ˇ izˇek, bazatæ pe modelul reificare/falsæ conøtiinflæ, stæ în picioare
doar cu preflul eradicærii radicale a logicii obiectului a din cîmpul
relafliilor politice.
Urmætorul pas: semnificarea. (Ceea ce am numit perspectivæ lingvisticæ
nu se referæ doar la lingvistic în sens strict, ci la toate sistemele de semnificare.
Dat fiind caracterul lor coextensiv în raport cu viafla socialæ, categoriile
øi relafliile explorate de analiza lingvisticæ nu aparflin unor arii
regionale, ci cîmpului unei ontologii generale.) Avem de-a face øi aici
cu aceeaøi imbricare între particular øi universal pe care am gæsit-o în
perspectiva psihanaliticæ. Am arætat altundeva cæ totalizarea unui sistem
de diferenfle e imposibilæ færæ o excludere constitutivæ. 6 Aceasta din urmæ
are însæ un efect logic primar, øi anume ruptura oricærui element semnificant
într-o parte de echivalenflæ øi una de diferenflæ. Cum aceste douæ
pærfli nu pot fi suturate logic, rezultæ cæ orice suturæ va fi una retoricæ; o
anumitæ particularitate, færæ a înceta sæ fie particularæ, va ajunge sæ flinæ
cumva loc de semnificaflie universalæ. Ergo, iregularitatea semnificafliei e
singurul teren pe care se poate desfæøura procesul de semnificare. Catahrezæ
= retoricitate = posibilitatea însæøi a unei semnificaflii. Aceeaøi logicæ
pe care am gæsit-o în psihanalizæ între (imposibilul) Lucru øi obiectul
a ni se prezintæ din nou ca unicæ posibilitate a semnificærii. Analiza lui Z ˇ izˇek
nu atacæ direct chestiunea semnificærii, dar nu e greu sæ tragem concluzia
ce rezultæ, în acest cîmp, din abordarea lui bazatæ pe reificare: orice fel
de substituflie retoricæ ce se întrerupe, færæ o reconciliere semnificantæ
propriu-zisæ, va duce la falsæ conøtiinflæ.
În fine, politica. Sæ luæm exemplul pe care l-am folosit în mai multe rînduri
în Despre rafliunea populistæ: cazul Solidarnos´ć din Polonia. Avem
165

de-a face aici cu o societate în care frustrarea unei pluralitæfli de revendicæri
de cætre un regim opresiv a creat o echivalenflæ spontanæ între acestea,
o echivalenflæ care trebuia totuøi exprimatæ într-o formæ sau alta de
unitate simbolicæ. Avem aici o alternativæ claræ: fie existæ un conflinut [al
revendicærilor] negat de regimul opresiv, dar care poate fi læmurit, în ultimæ
instanflæ, conceptual – caz în care acest conflinut poate fi exprimat în mod
direct, în identitatea lui diferenflialæ pozitivæ –, fie revendicærile sînt radical
eterogene øi singurul lucru pe care îl împærtæøesc e o træsæturæ negativæ
– opoziflia lor comunæ la regimul opresiv. În cazul al doilea nu mai
e vorba de exprimarea directæ a unei însuøiri pozitive, care sæ subîntindæ
diferitele revendicæri; întrucît ceea ce trebuie exprimat e o negativitate
ireductibilæ, reprezentarea sa va avea în mod necesar un caracter simbolic.
7 Revendicærile lansate de Solidarnos´ć vor deveni simbolul unui lanfl
mai întins de revendicæri, a cæror echivalenflæ instabilæ în jurul acelui simbol
va constitui o identitate popularæ mai cuprinzætoare. Aceastæ constituire
a unitæflii simbolice a taberei populare – øi corelatul ei: unificarea
simbolicæ a regimului opresiv prin mijloace discursive/de echivalenflæ similare
– este ceea ce Z ˇ izˇek ne propune sæ concepem drept reificare. Ceea
ce e cu totul greøit. În reificare avem, cum am væzut, o inversiune în relaflia
dintre expresia adeværatæ øi cea distorsionatæ, în timp ce aici opoziflia adeværat/distorsionat
nu mai are niciun înfleles; dat fiind cæ legætura de echivalenflæ
se stabileøte între revendicæri cu totul eterogene, „omogenizarea“
lor printr-un semnificant gol e un pur passage à l’acte [trecere la act],
construirea a ceva esenflialmente nou, øi nu revelarea unei identitæfli „adeværate“
care sæ le subîntindæ. Acesta e motivul pentru care, în cartea mea,
am insistat asupra faptului cæ semnificantul gol e doar un nume, care nu
aparfline ordinii conceptuale. Aøadar, chestiunea nu e aceea a unei conøtiinfle
adeværate sau false. Precum în cazul perspectivei psihanalitice –
ridicarea unui obiect la rangul de Lucru – sau în acela al semnificærii –
unde avem de-a face cu prezenfla unui termen figural, care este, totodatæ,
o catahrezæ, pentru cæ numeøte øi astfel dæ prezenflæ discursivæ unui
vid esenflial în cadrul structurii semnificante –, în politicæ avem de-a face
cu constituirea de noi agenfli – popoare, în sensul acordat de noi termenului
– prin articularea logicii echivalenflei cu aceea a diferenflei. Aceste
logici implicæ materializæri figurale ce rezultæ dintr-o creatio ex nihilo, imposibil
de redus la orice literalitate precedentæ sau ultimæ. Sæ uitæm deci
de reificare.
Ceea ce am spus pînæ acum anticipeazæ deja cæ, în opinia noastræ, a doua
tezæ a lui Z ˇ izˇek, conform cæreia reprezentarea simbolicæ – pe care el
o concepe ca reificare – e în mod esenflial sau mæcar tendenflial fascistæ,
nu fline nici ea. Z ˇ izˇek foloseøte aici un truc demagogic: rolul Evreilor în
discursul nazist, care trezeøte instantaneu imaginea ororilor holocaustului
øi provoacæ o reacflie instinctiv negativæ. E adeværat cæ discursul fascist
folosise anumite forme de reprezentare simbolicæ, dar nu e nimic
în mod particular fascist în asta, cæci nu existæ niciun discurs politic care
sæ nu-øi construiascæ simbolurile în acest fel. Aø spune chiar cæ acest tip
de construire e tocmai definiflia obiectului politicii. Arsenalul exemplelor
ideologice posibile, divergente în raport cu cel ales de Z ˇ izˇek, e inepuizabil.
Ce anume – de nu o materializare simbolicæ – e implicat în
discursul care prezintæ Wall Streetul ca sursa tuturor relelor economice?
Sau în arderea drapelului american de demonstranflii din Lumea a
Treia? Sau în emblemele rurale, antimoderniste ale miøcærilor inifliate de
166
Gandhi? Sau în incendierea catedralei din Buenos Aires de cætre masele
peroniste? Ne identificæm cu anumite simboluri, în timp ce altele le
respingem, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a afirma cæ matricea
unei structuri simbolice variazæ dupæ conflinutul material al simbolurilor.
Aceastæ afirmaflie nu e posibilæ færæ ideea de reificare à la Z ˇ izˇek,
care face posibilæ atribuirea anumitor conflinuturi unei conøtiinfle adeværate
øi a altora uneia false. Însæ nici mæcar aceastæ operafliune naivæ n-o
va scoate la capæt færæ a postula mai tîrziu cæ orice formæ de incarnare
simbolicæ este expresia unei false conøtiinfle, în timp ce adeværata conøtiinflæ
ar fi cu totul absolvitæ de nevoia unei medieri simbolice. (Acesta
e punctul în care teoria lacanianæ se ræzbunæ pe Z ˇ izˇek: a læsa cu totul
la o parte medierea simbolicæ øi a te cantona la expresia puræ a conøtiinflei
adeværate e acelaøi lucru cu a pretinde cæ existæ un acces nemijlocit la
Lucrul ca atare, în timp ce obiectelor a li se va acorda doar statutul de
reprezentæri distorsionate.)
Revendicæri: între dorinfle øi pretenflii
Unitatea cea mai discretæ a analizei sociale întreprinse de noi e categoria
revendicærii. Ea presupune cæ grupul social nu e un referent esenflialmente
omogen, ci cæ unitatea lui ar trebui conceputæ mai degrabæ ca
o articulare între ele a unor revendicæri eterogene. Z ˇ izˇek a formulat douæ
obiecflii principale la aceastæ abordare. Prima: conceptul de revendicare
nu surprinde adeværata naturæ antagonicæ a gestului revoluflionar („Nu
depæøeøte oare gestul politic cu adeværat revoluflionar sau emancipator
orizontul acestor revendicæri? Subiectul revoluflionar înceteazæ sæ mai
opereze la nivelul vreunei revendicæri anume adresate celor la putere;
el vrea, dimpotrivæ, sæ-i nimiceascæ“). A doua: nu existæ nicio corelaflie
între pluralitatea implicitæ în ideea unui lanfl de echivalenfle al revendicærilor
øi scopurile efective ale unei mobilizæri populiste, iar asta pentru
cæ multe miøcæri populiste sînt structurate în jurul unui singur obiectiv
(„Se cere a fi fæcutæ aici o observaflie de ordin mai general despre miøcærile
populare vizînd un singur obiectiv. Sæ luæm, de pildæ, «revoltele
impozitului» din Statele Unite. Chiar dacæ ele funcflioneazæ populist, mobilizînd
oamenii în numele unei revendicæri care nu e satisfæcutæ de institufliile
democratice, ele nu par sæ se bazeze pe un lanfl complex de
echivalenfle, ci ræmîn concentrate pe o revendicare unicæ“).
Cele douæ obiecflii ale lui Z ˇ izˇek rateazæ întru totul chestiunea. Sæ începem
cu prima. Chiar dacæ Z ˇ izˇek menflioneazæ tensiunea dorinflæ/pretenflie
în jurul cæreia se articuleazæ conceptul meu de revendicare, el nu e deloc
conøtient de consecinflele ei teoretice. În opinia noastræ, orice revendicare
începe ca o dorinflæ; de pildæ, institufliilor puterii locale li se cere sæ
vinæ în întîmpinarea doleanflelor populafliei într-o anumitæ zonæ – în problema
locuinflelor, sæ zicem. Aceasta e singura situaflie pe care Z ˇ izˇek o
are în vedere; cei de la putere sînt rugafli sæ ia în considerare dorinfla
unui grup de oameni. Din aceastæ perspectivæ, situaflia e cu totul inegalæ:
satisfacerea revendicærii ar fi o concesie fæcutæ de cei de la putere. A reduce
însæ chestiunea doar la aceastæ situaflie înseamnæ a ignora a doua
dimensiune a analizei mele, procesul social prin care o dorinflæ e transformatæ
într-o pretenflie. Cum are loc aceastæ mutaflie? Aøa cum am încercat
sæ demonstrez, ea are loc prin operafliunea logicii echivalenflelor.
Oamenii ale cæror revendicæri legate de locuinfle sînt nesatisfæcute væd
cæ nu se dæ curs nici altor revendicæri, care privesc, de pildæ, transportul,

sænætatea, securitatea, educaflia. Asta declanøeazæ un proces pe care l-am
descris in extenso în cartea mea. El se reduce la urmætoarele: nesatisfacerea
unei revendicæri individuale transformæ dorinfla într-o pretenflie în
mæsura în care oamenii se percep pe ei înøiøi ca purtætori ai drepturilor
care nu (le) sînt recunoscute. Aceste pretenflii sînt totuøi limitate, cæci
entitatea referenflialæ cæreia îi sînt adresate e perfect identificabilæ – în
exemplul nostru cu locuinflele: primæria. Dacæ însæ echivalenfla între principii
e extinsæ – în exemplul nostru: locuinfle, transport, sænætate, educaflie
ø.a.m.d. –, devine mult mai dificil de determinat care este instanfla
cæreia îi sînt adresate pretenfliile. Aøadar, devine necesaræ construirea
duømanului – oligarhia, statul, marii finanfliøti, capitalismul, globalizarea
ø.a.m.d. – øi, din aceeaøi cauzæ, identitatea celor care lanseazæ pretenflii
e transformatæ øi ea în acest proces prin care se universalizeazæ atît scopurile,
cît øi duømanul. Întregul proces al Revolufliei Ruse a început cu trei
revendicæri: „pace, pîine øi pæmînt“. Cui le-au fost adresate aceste revendicæri?
Cu cît echivalenfla se extindea, cu atît mai clar devenea cæ nu
doar regimului flarist. Odatæ ce trecem de un anumit punct, ceea ce fuseseræ
dorinfle în cadrul institufliilor au devenit pretenflii adresate institufliilor
øi, la un moment dat, pretenflii împotriva ordinii
instituflionale. Atunci cînd acest proces se
revarsæ dincolo de dispozitivele instituflionale,
începem sæ avem de-a face cu poporul populismului.
Ne putem întreba de ce acfliunile sociale trebuie concepute întotdeauna
ca revendicæri. Aøa cum am explicat în Despre rafliunea populistæ, asta
se întîmplæ din cauzæ cæ subiectul e întotdeauna un subiect al lipsei; el se
iveøte întotdeauna dintr-o asimetrie între (imposibila) plenitudine a comunitæflii
øi particularismul unui loc al enunflærii. Asta explicæ øi de ce diferitele
nume ale plenitudinii vor rezulta întotdeauna dintr-o investire radicalæ de
valoare universalæ într-o anumitæ particularitate – iaræøi: ridicarea unui obiect
particular la rangul de Lucru. E important însæ sæ vedem cæ aceastæ investire
nu lasæ neschimbat obiectul particular. El „universalizeazæ“ acel obiect
prin înscrierea lui într-o infrastructuræ de relaflii de echivalenflæ. Din acest
motiv, asta nu poate fi niciodatæ doar o simplæ chestiune de reificare, aøa
cum pretinde Z ˇ izˇek. (Reificarea implicæ, aøa cum spuneam, o inversiune
prin care particularitatea øi universalitatea îøi schimbæ locurile între ele, færæ
a-øi modifica însæ identitæflile, în timp ce relaflia hegemonicæ presupune
o contaminare între particular øi universal.)
Aceastæ împrejurare, prin care o anumitæ particularitate nu e niciodatæ
doar particularitate, fiind întotdeauna întretæiatæ de relaflii de echivalenflæ
care îi „universalizeazæ“ conflinutul, e în sine suficientæ pentru a ræspunde
celei de-a doua obiecflii a lui Z ˇ izˇek, conform cæreia mobilizærile
vizînd un singur obiectiv, avînd scopuri particulariste, nu pot constitui
identitæfli politice mai cuprinzætoare. Asta nu e nimic altceva decît
iluzie. Obiectivul aparent poate fi particular, dar e doar vîrful aisbergului.
În spatele obiectivului individual, o lume a asociafliilor øi a afectelor
mult mai vastæ îl contamineazæ øi îl transformæ în expresie a unor
tendinfle mult mai generale. A lua la valoarea sa nominalæ însuøirea
mobilizærii de a fi centratæ în jurul unui singur obiectiv echivaleazæ cu
a reduce analiza viselor la conflinutul lor manifest. Referendumul
olandez øi cel francez sînt exemple potrivite în acest sens. Obiectivul
referendumului era unul punctual, dar, aøa cum aratæ øi Z ˇ izˇek, o întreagæ
verso: populism øi luptæ de clasæ
lume de frustræri, temeri øi prejudecæfli øi-a gæsit expresia în Nu. Øi toatæ
lumea øtie cæ mizele referendumului vizînd impozitele din SUA sînt
deplasæri politice de profunzime ale simflului comun comunitarist. Concluzia
e cæ semnificaflia latentæ a unei mobilizæri nu poate fi niciodatæ descifratæ
din sloganele ei literale øi din scopurile ei proclamate; o analizæ
politicæ demnæ de acest nume începe abia atunci cînd se demonstreazæ
supradeterminarea pe care se sprijinæ pomenita literalitate.
Ce concluzii generale putem trage atunci din aceastæ suitæ complexæ de
interconexiuni între identitæfli øi revendicæri populare pe de o parte, iar
pe de alta, în cadrul revendicærilor, între dorinfle øi pretenflii? Cea mai
importantæ e cæ fiecare dintre articulafliile posibile în aceastæ matrice structuralæ
duce la o cale diferitæ de constituire a identitæflilor sociale øi la grade
diferite de universalizare a pretenfliilor lor. La una din extreme, dacæ revendicærile
nu trec de stadiul de simple dorinfle, avem o ordine profund instituflionalizatæ.
Actorii sociali au o existenflæ „imanentæ“ în cadrul pozifliilor
obiective ce delimiteazæ ordinea instituflionalæ a societæflii. (Bineînfleles,
asta e o extremæ pur idealæ; societatea nu e niciodatæ într-atît de structuratæ
încît actorii sociali sæ fie absorbifli în întregime de instituflii.) Al doilea
scenariu e unul în care existæ o tensiune permanentæ
între revendicæri øi ceea ce ordinea
instituflionalæ poate absorbi. În acest caz, dorinflele
tind sæ devinæ pretenflii øi existæ mai
curînd o criticæ a institufliilor decît acceptarea
pasivæ a legitimitæflii lor. În cele din urmæ, cînd relafliile de echivalenflæ dintre
o pluralitate de revendicæri trec de un anumit punct, vom avea mobilizæri
masive împotriva ordinii instituflionale ca atare. Avem aici emergenfla
poporului ca actor istoric cu un grad de universalitate mai ridicat, ale cærui
scopuri se vor cristaliza în mod necesar în jurul unor semnificanfli goi, ca
obiecte de identificare politicæ. Apare o radicalizare a pretenfliilor, care
poate duce la o remodelare revoluflionaræ a întregii ordini instituflionale.
Probabil cæ la acest gen de dezvoltare se gîndeøte Z ˇ izˇek atunci cînd vorbeøte
despre a nu cere nimic de la cei aflafli la putere, ci a vrea, în schimb,
sæ-i mæturi cu totul. Diferenfla dintre abordarea lui øi a mea e însæ cæ,
pentru mine, ivirea actorilor emancipatori are o logicæ proprie, ancoratæ
în structura revendicærii, ca unitate de bazæ a acfliunii sociale, pe cînd
pentru Z ˇ izˇek nu existæ o asemenea logicæ; subiecflii emancipatori sînt
concepufli ca entitæfli gata constituite, care se ivesc færæ niciun fel de proces
genetic, ca Minerva din capul lui Jupiter. Secfliunea din cartea mea
care analizeazæ opera lui Z ˇ izˇek poartæ titlul „Z ˇ izˇek: Aøteptînd marflienii“.
Existæ, într-adevær, ceva extraterestru în subiecflii emancipatori ai lui Z ˇ izˇek;
condifliile ce fac din ei agenfli revoluflionari sînt determinate în cadrul unei
geometrii a efectelor sociale atît de rigide, încît niciun actor empiric nu
poate sæ le corespundæ. Totuøi, în scrierile sale mai recente, Z ˇ izˇek desfæøoaræ
o nouæ strategie în indicarea agenflilor revoluflionari, care constæ
în alegerea unor actori sociali existenfli, cærora le atribuie însæ atîtea
caracteristici imaginare, încît aceøtia devin marflieni, mai puflin cu numele.
Vom reveni mai încolo la strategia lui Z ˇ izˇek de „marflianizare“.
Eterogenitate øi practici sociale
Vom trece acum la o suitæ de observaflii pe care le face Z ˇ izˇek în legæturæ
cu statutul teoriei marxiste. Cea mai importantæ se referæ la economia
politicæ marxistæ. Dupæ el, reproøul de bazæ pe care îl aduc eu acestei
167

teorii este acela cæ „e o øtiinflæ pozitivæ «onticæ» delimitînd o parte a realitæflii
sociale substanfliale, astfel încît orice fundamentare directæ a unei politici
emancipatoare în CEP [critica economiei politice] (sau, cu alte cuvinte,
orice privilegiere a luptei de clasæ) reduce politicul la un epifenomen
întipærit în aceastæ realitate substanflialæ“. Dupæ asta, pentru a combate
pozifliile pe care mi le atribuie, Z ˇ izˇek se lanseazæ într-o lungæ tiradæ în care
încearcæ sæ arate cæ fetiøismul mærfii e un efect intern al formei capital ca
atare øi cæ aceastæ formæ nu e abstractæ, cæci ea determinæ procese sociale
efective: „aceastæ abstracflie [...] e realæ în sensul exact în care determinæ
structura proceselor sociale materiale însele. Soarta unor pæturi sociale
întregi øi, uneori, a unor flæri întregi poate fi decisæ de dansul solipsist-speculativ
al capitalului, care îøi urmæreøte scopul profitabilitæflii, într-o binecuvîntatæ
indiferenflæ faflæ de felul în care propria-i miøcare va afecta
realitatea socialæ“. Dupæ ce a detectat astfel violenfla sistemicæ centralæ
a capitalismului, Z ˇ izˇek concluzioneazæ: „În dreptul acestui punct trebuie
sæ privim în ochi diferenfla lacanianæ dintre realitate øi Real: realitatea e
realitatea socialæ a oamenilor reali implicafli în interacfliune øi în procesele
de producflie, în timp ce Realul e logica inexorabilæ, abstractæ øi spectralæ
a capitalului, care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ“.
Ultima remarcæ e pur øi simplu o proastæ înflelegere a conceptului lacanian
de Real – un bun exemplu al felului în care Z ˇ izˇek distorsioneazæ
sistematic teoria lacanianæ, pentru a o face compatibilæ cu un hegelianism
care este, în toate privinflele, tocmai opusul ei. Realul n-are cum
sæ fie o logicæ spectralæ inexorabilæ øi cu atît mai puflin ceva care determinæ
ce se întîmplæ în realitatea socialæ, pentru simplul motiv cæ Realul
nu e un obiect determinabil, înzestrat cu legi proprii ale miøcærii, ci, dimpotrivæ,
ceva care existæ øi se aratæ numai prin efectele lui disruptive în cadrul
Simbolicului. 8 Nu e un obiect, ci o limitæ internæ care stæ în calea constituirii
fundamentale a vreunei obiectivitæfli. A identifica Realul cu logica proprie
capitalului e un frumos exemplu al acelei reificæri la care tot revine
Z ˇ izˇek. Greøeala lui e similaræ cu aceea a lui Kant, care, dupæ ce limiteazæ
sfera de aplicaflie a categoriilor numai la fenomene, exceptînd lucrurile
în sine, spune cæ acestea din urmæ sînt cauza externæ a aparenflelor, aplicînd
o categorie – cauza – la ceva ce nu poate fi subsumat în mod legitim
niciunei categorii. E clar motivul pentru care Z ˇ izˇek trebuie sæ
distorsioneze în felul acesta conceptul de Real: logica proprie capitalului
nu poate opera ca o infrastructuræ dictînd mersul lucrurilor în realitatea
socialæ decît dacæ este, din capul locului, autodeterminatæ. Realul însæ,
în sens lacanian, face exact pe dos; el stabileøte o limitæ care împiedicæ
orice autodeterminare prin Simbolic. Tot acest uz metaforic ieftin al dualitæflii
realitate/Real, pentru a face referinflæ la nimic altceva decît vechea
distincflie bazæ/suprastructuræ, e cu totul impropriu; e evident cæ logica
proprie capitalului e tot atît de simbolicæ precum realitatea socialæ pe
care se presupune cæ o determinæ. Consecinfla e cæ, dacæ logica proprie
capitalului øi realitatea socialæ sînt in pari materia – adicæ ambele sînt
simbolice –, gæurile øi cræpæturile create în realitatea socialæ de cætre prezenfla
Realului se vor regæsi øi la nivelul logicii autodezvoltærii capitalului
(care, în consecinflæ, va fi contaminatæ de ceva eterogen cu sine; nu
va fi o puræ auto-dezvoltare).
Nu vreau sæ spun cæ Realul nu priveøte deloc chestiunile pe care le discutæm
aici, ci doar cæ Z ˇ izˇek l-a cæutat în locurile greøite. A concepe Realul
ca pe o logicæ obiectivæ, ce poate fi determinatæ pe cale conceptualæ,
168
nu are niciun sens. Înainte însæ de a încerca sæ stabilim locul ontologic
precis al Realului – dacæ putem folosi aceøti termeni în legæturæ cu ceva
a cærui prezenflæ tocmai cæ subverteøte toate situærile –, vreau sæ discut
afirmaflia lui Z ˇ izˇek care spune cæ i-am „reproøat“ economiei politice
marxiste faptul cæ e o øtiinflæ onticæ, delimitînd o regiune a realitæflii sociale
øi reducînd politicul la poziflia epifenomen. Acest „reproø“ care îmi este
atribuit e o puræ invenflie a lui Z ˇ izˇek. N-am afirmat niciodatæ cæ economia
politicæ a lui Marx e o øtiinflæ regionalæ, iar asta din simplul motiv cæ,
oricare ar fi meritele sau deficienflele ei, ea este un discurs vizînd totalitatea
socialæ („anatomia societæflii civile e economie politicæ“). Aøadar, singurele
douæ posibilitæfli de a o critica sînt fie sæ arætæm cæ existæ contradicflii
logice în înlænfluirea categoriilor ei, fie sæ arætæm cæ existæ un exterior eterogen,
care împiedicæ economia politicæ sæ se închidæ în sine în jurul categoriilor
ei interne, constituind astfel un fundamentum inconcussum al
socialului. E adeværat cæ prima criticæ e posibilæ øi – chiar dacæ nu m-am
angajat la a o formula eu însumi – ea a fost adresatæ în repetate rînduri
de-a lungul ultimului secol, pînæ la punctul în care puflin a mai ræmas din
teoria valorii bazate pe analiza muncii [labor theory of value], aøa cum a
fost ea prezentatæ de Marx. E destul sæ pomenim numele lui Eugen Böhm-
Bawerk, Ladislaus Bortkiewicz, Joan Robinson sau Piero Sraffa. 9 Întreaga
discuflie despre transformarea valorilor în prefluri de la începutul
secolului al XX-lea a fost o primæ etapæ în aceastæ analizæ criticæ. Z ˇ izˇek
ignoræ în întregime aceastæ literaturæ øi continuæ sæ afirme versiunea lui
Marx privind teoria valorii bazate pe analiza muncii ca pe o dogmæ
imuabilæ.
Dar sæ nu pierdem vremea cu acest dogmatism steril øi sæ trecem la a
doua criticæ posibilæ a øtiinflei marxiene a economiei, care priveøte mult
mai îndeaproape subiectul nostru. Alternativa se prezintæ în felul urmætor.
Un prim scenariu posibil e acela în care n-ar exista un exterior al
procesului descris de succesiunea categoriilor economice; în acest caz,
istoria nu ar fi decît desfæøurarea lor endogenæ. Aøadar, povestea onticæ
– în termenii lui Z ˇ izˇek – pe care ele o spun ar fi, totodatæ, øi una ontologicæ.
Astfel, am avea un proces pur intern, neîntrerupt de niciun exterior.
Succesiunea logicæ ar avea øi o valoare metafizicæ. Ce se întîmplæ
însæ cu forflele care se opun capitalismului? În acest model, ele nu ar putea
fi decît un efect intern al capitalismului însuøi. E bine cunoscut felul în care
se prezintæ lupta de clasæ în aceastæ perspectivæ obiectivistæ: capitalismul
îøi creeazæ propriii gropari. Al doilea scenariu rezultæ din ipoteza opusæ:
forflele ce se opun capitalului nu sînt doar un rezultat al logicii capitaliste,
ci ele o întrerup din exterior, aøa încît povestea capitalismului nu poate
rezulta doar din desfæøurarea categoriilor lui interne. Pentru a da doar
un singur exemplu: aøa cum au arætat mai multe analize, trecerea de
la plusvaloarea absolutæ la cea relativæ nu e doar rezultatul miøcærilor în
cadrul logicii profitului într-un spafliu nonconflictual, ci øi ræspunsul la mobilizarea
muncitorilor. Dacæ aøa stau lucrurile, nu existæ o istorie pur internæ
a capitalismului, asemenea celei descrise în prefafla la Critica economiei
politice, ci o istorie marcatæ de conflicte, care nu poate fi înfleleasæ prin
niciun fel de dezvoltare descriptibilæ conceptual. Vreau sæ insist asupra
acestui punct, pentru cæ ne va conduce tocmai la conceptul de popor,
aøa cum e prezentat el în Despre rafliunea populistæ.
Nici nu mai trebuie spus cæ, între cele douæ opfliuni ale acestei alternative,
o alegem, bineînfleles, pe a doua. În fapt, Despre rafliunea populistæ

e în mare mæsuræ încercarea de a trage consecinflele teoretice ce
rezultæ din aceastæ alegere. Z ˇ izˇek însæ crede cæ se pricepe mai bine øi
opteazæ pentru negarea acestei alternative. Astfel: „Marx face deosebirea
dintre clasa muncitoare øi proletariat: clasa muncitoare e realmente
un grup social particular, pe cînd proletariatul desemneazæ o poziflie subiectivæ“.
Trebuie spus de la bun început cæ Marx n-a fæcut niciodatæ
aceastæ deosebire. Poate cæ ar fi trebuit s-o facæ, dar n-a fæcut-o. Dimpotrivæ,
întregul lui efort teoretic a fost pus în slujba demonstrærii faptului
cæ enigma istoriei nu va putea fi rezolvatæ atîta timp cît subiectivitatea
revoluflionaræ nu va fi înrædæcinatæ ferm într-o poziflie obiectivæ, rezultînd
ea însæøi dintr-un proces guvernat de legi imanente øi necesare. A citit
vreodatæ Z ˇ izˇek Manifestul Partidului Comunist? Dacæ ar fi fæcut-o, ar fi
øtiut cæ pentru Marx øi Engels „[...] burghezia nu a fæurit numai armele
care îi aduc moartea; ea a creat øi oamenii care vor mînui aceste arme
– muncitorii moderni, proletarii“. 10 A citit oare Sfînta familie, în care, împotriva
lui Bruno Bauer, ei apæræ inevitabilitatea comunismului, bazatæ
tocmai pe dezumanizarea proletariatului (clasa muncitoare) provocatæ
de logica proprietæflii private? A citit oare Ideologia germanæ, în care ei
opun adeværatul socialism prezentei diviziuni a muncii –
adicæ unui ansamblu reglat de poziflii sociale obiective – ca
rædæcinæ øi sursæ a alienærii umane? Øi ce sînt Capitalul øi
Grundrisse dacæ nu încercarea repetatæ de a înrædæcina
exploatarea într-un proces obiectiv a cærui contrapartidæ
necesaræ e lupta clasei muncitoare? Destul. N-are niciun
rost sæ continuæm înøiruirea de argumente øtiute de orice
student mediu. Pe deasupra, e suficient de clar ce-ar fi gîndit Marx despre
deosebirea taxonomicæ dintre subiectiv øi obiectiv; el ar fi spus cæ, din
punctul de vedere al totalitæflii sociale, ceea ce conteazæ nu e deosebirea
ca atare, ci logica øi topografia conexiunilor dintre cei doi termeni
ai ei; iar prefafla la Critica economiei politice clarificæ cu peste de mæsuræ
ce însemna pentru el aceastæ conexiune.
Alternativa pe care am prezentat-o este, de fapt, reflectatæ în mod contradictoriu
în gîndirea lui Z ˇ izˇek. Pe de o parte, deosebirea dintre
subiectiv øi obiectiv e vitalæ pentru Z ˇ izˇek întrucît, urmînd linia stabilitæ
de cuplul situaflie/eveniment al lui Alain Badiou 11 , el vrea sæ stabileascæ
o discontinuitate radicalæ între ruptura revoluflionaræ øi ceea ce îi precedæ.
Corolarul e cæ gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic în
comun cu situaflia în care are loc. Pe de altæ parte, Z ˇ izˇek insistæ ad nauseam
pe centralitatea luptei economice anticapitaliste, ceea ce înseamnæ
cæ, în cadrul situafliei existente, existæ ceva – economicul ca loc
particular într-o topografie socialæ – care are un fel de rol transcendental
de structurare, determinînd a priori evenimentele ce pot avea loc.
Aøadar, situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ asupra evenimentului,
rezultînd cæ præpastia dintre eveniment øi situaflie n-ar fi una radicalæ.
Z ˇ izˇek se confruntæ, aøadar, cu o alternativæ exclusivæ øi e mai curînd comic
cæ nu-øi dæ seama de asta, continuînd sæ afirme ambele opfliuni într-un
mod perfect contradictoriu.
Sæ-l læsæm pe Z ˇ izˇek sæ se bucure de contradicflia lui øi sæ ne concentræm,
în schimb, pe felul în care e tratatæ aceastæ alternativæ în opera lui
Marx. Nu încape îndoialæ cæ, pentru Marx, partea obiectivæ e în avantaj.
Istoria e o poveste coerentæ pentru cæ dezvoltarea forflelor de producflie
îøi stabileøte singuræ semnificaflia subiacentæ. Progresul tehnologic
verso: populism øi luptæ de clasæ
duce la înæsprirea exploatærii, aøadar, lupta muncitorilor ajutæ la accelerarea
crizei capitalismului, færæ a fi însæ sursa ei. Colapsul final al sistemului,
chiar dacæ nu e mecanic, nu-øi are sursa principalæ în acfliunile
muncitorilor. Ar fi însæ o greøealæ sæ credem cæ, pentru Marx, necesitatea
istoricæ a redus libertatea de acfliune la un simplu epifenomen. Chestiunea
e mai degrabæ dacæ nu cumva necesitatea istoricæ øi acfliunea
revoluflionaræ liberæ coincid în asemenea mæsuræ, încît devin imposibil
de deosebit una de cealaltæ. Ideea spinozistæ de libertate, înfleleasæ drept
conøtiinflæ a necesitæflii, care avea încæ la Hegel o dimensiune speculativæ
esenflialæ, devine la Marx un principiu activ ce identificæ necesitatea
øi libertatea. Acesta e motivul datoritæ cæruia, la Marx, nu poate fi vorba
de vreo deosebire între descriptiv øi normativ; din acelaøi motiv, marxismul
nu poate avea o eticæ întemeiatæ în mod independent. De asemenea,
din acelaøi motiv, deosebirea lui Z ˇ izˇek dintre proletariat øi clasæ
muncitoare, respectiv cea dintre subiectiv øi obiectiv, ar fi fost anatemizatæ
de Marx.
Dificultæflile începuseræ ceva mai tîrziu, odatæ cu conøtiinfla din ce în ce
mai acutæ a existenflei unei opacitæfli esenfliale, care împiedica trecerea
linæ de la o categorie economicæ la urmætoarea øi de la un
antagonism social la altul. Perspectiva marxistæ asupra
destinului societæflii capitaliste se baza pe un postulat: simplificarea
structurii sociale în condifliile capitalismului. fiærænimea
øi clasa de mijloc urmau sæ disparæ øi, în final, masa
amorfæ a populafliei va deveni o masæ proletaræ cuprinzætoare,
aøa încît ultima confruntare antagonistæ a istoriei va
fi o luptæ pe viaflæ øi pe moarte între burghezie øi clasa muncitoare. Foarte
iute însæ, s-a væzut cæ acest model strategic prezenta o serie de contradicflii,
atît la nivel teoretic, cît øi ca lecturæ a ceea ce se întîmpla în societate.
Teoria valorii bazate pe analiza muncii s-a arætat a fi ciuruitæ de
cusururi teoretice; diferenflierile interne dintre sectoarele economiei
n-au putut fi explicitate intelectual de niciun fel de lege unificatæ a tendinflelor;
structura socialæ, departe de a fi mai omogenæ, a devenit mai
complexæ øi mai diversificatæ; chiar în sînul clasei muncitoare, rupturile
între lupta economicæ øi cea politicæ au devenit tot mai puflin gestionabile
politic. În aceastæ situaflie, reacflia iniflialæ a fost aceea de a încerca
sæ se pæstreze liniile de bazæ ale teoriei clasice, multiplicînd însæ sistemul
de medieri care, devenind chezaøele validitæflii sale ultime, îøi vor fi asumat
sarcina eroicæ de omogenizare a eterogenului. Conceptul de falsæ
conøtiinflæ al lui Lukács – al cærei corelat era situarea conøtiinflei adeværate
a proletariatului în Partid – e un exemplu tipic pentru acest exercifliu laborios,
dar în ultimæ instanflæ inutil. În cadrul marxismului de orientare structuralistæ,
distincflia lui Nicos Poulantzas între „determinare de ultimæ
instanflæ“ øi „rol dominant“ a avut aceeaøi soartæ. Singura soluflie alternativæ
posibilæ ræmînea acceptarea eterogenitæflii aøa cum era, færæ a încerca
reducerea ei la o omogenitate ascunsæ sau subiacentæ øi chestionarea
a cum e posibilæ o totalizare care sæ fie totuøi compatibilæ cu o eterogenitate
ireductibilæ. În continuare ne propunem sæ schiflæm contururile unui
ræspuns la aceastæ întrebare.
Înainte de a ne apuca însæ de acest lucru, aø vrea sæ comentez paginile
565–568 12 [ed. românæ: pp.157–159] din eseul lui Z ˇ izˇek, cæci ele prezintæ
ceea ce se apropie cel mai tare de un argument întemeiat øi coerent
în scrierea lui. Ideile principale sînt urmætoarele:
169

1) Existæ douæ logici ale universalitæflii, care trebuie deosebite în mod riguros.
Prima corespunde statului, aøa cum îl concepea Hegel, drept
clasæ universalæ, agent direct al ordinii sociale. A doua e o universalitate
supranumeralæ, internæ ordinii existente, dar færæ un loc corespunzætor
în ea – „partea færæ parte“ a lui Rancière. Aøadar, nu existæ
doar un conflinut particular care „va deveni hegemonic în cadrul formei
goale a universalului, ci […] douæ forme care se exclud reciproc ale
universalului“.
2) Proletariatul ar întruchipa acest al doilea fel de universalitate. (Acesta
e locul în care Z ˇ izˇek face deosebirea dintre proletariat øi clasa muncitoare,
în felul discutat mai devreme.) Aici Z ˇ izˇek criticæ poziflia cærflii
mele în chestiunea lumpenproletariatului, susflinînd cæ diferenfla dintre
acesta øi proletariat stricto sensu nu este „una între un grup social
obiectiv øi un nongrup, un rest-exces færæ un loc corespunzætor în
edificiul social, ci una […] între douæ modalitæfli ale acestui rest-exces
care genereazæ douæ poziflii subiective diferite“. Pe cînd lumpenproletariatul,
ca nongrup, poate fi cooptat în strategia oricærui grup
social – adicæ e infinit manipulabil –, clasa muncitoare, ca grup, se aflæ
în poziflia contradictorie de a avea un loc precis în acumularea capitalistæ,
nefiind totuøi în stare sæ-øi gæseascæ un loc în ordinea capitalistæ.
3) Logica abstractæ a capitalului produce efecte concrete. Aici Z ˇ izˇek propune
distincflia lui între realitate („oameni […] reali implicafli în interacfliune
øi în procesele de producflie“) øi Real („logica inexorabilæ,
abstractæ øi spectralæ a capitalului, care determinæ ce se întîmplæ în
realitatea socialæ“). Am arætat deja cusururile logice ale acestei distincflii;
nu voi mai insista asupra lor. El adaugæ totuøi în continuare: „categoriile
economiei politice (de pildæ, valoarea mærfii forflæ de muncæ sau
nivelul profitului) nu sînt date socioeconomice obiective, ci date
care semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice“. Politicul
nu poate fi, aøadar, un epifenomen.
4) Z ˇ izˇek formuleazæ apoi o criticæ a felului în care conceptualizez, într-o
opoziflie de tip A-B, B-itatea B-ului care rezistæ simbolic la transformarea
acestei opoziflii într-o relaflie simplæ A-non A. Întrucît
discuflia acestui aspect necesitæ referirea la cîteva premise ale argumentului
meu pe care le voi prezenta ceva mai încolo în acest eseu,
voi amîna pe moment analiza acestei critici.
5) „Capitalismul nu e deci o simplæ categorie ce delimiteazæ o sferæ socialæ
pozitivæ, ci o matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul
domeniu social – adicæ, literal, un mod de producflie.“
Care dintre aceste critici ar putea fi mæcar provizoriu plauzibilæ? Ræspunsul
e simplu: niciuna. Sæ le luæm pe rînd.
1) Cele douæ universalitæfli descrise de Z ˇ izˇek nu pot coexista în acelaøi
spafliu al reprezentærii, nici mæcar sub forma unei prezenfle antagonice.
Simpla prezenflæ a uneia o face imposibilæ pe cealaltæ. Universalitatea
inerentæ clasei universale a lui Hegel totalizeazæ un spafliu
social, aøadar nimic esenflialmente antagonic nu poate exista în el; altfel,
statul n-ar mai fi sfera în care se reconciliazæ particularitæflile societæflii
civile øi n-ar mai fi în stare sæ-øi îndeplineascæ rolul universal.
Ce se întîmplæ însæ dacæ acest rol e ameninflat de un particularism pe
care nu-l poate mînui? În acest caz, pur øi simplu nu existæ reconciliere;
conceputæ ca universalitate necontaminatæ, universalitatea e un fals.
Întrucît relaflia dintre universalitatea statului øi ceea ce scapæ rolului
170
ei reconciliator e o relaflie de puræ exterioritate, ea este esenflialmente
contingentæ, ceea ce revine la a spune cæ ea ar trebui conceputæ ca
un sistem de putere. Universalitatea nu e un dat subiacent, ci o putere
care, asemenea oricærei puteri, e exercitatæ asupra a ceva diferit
de ea însæøi. Ergo, orice tip de universalitate e doar o particularitate
care, în mod contingent, a reuøit sæ articuleze în jurul ei un numær
vast de diferenfle. Asta e însæ tocmai definiflia relafliei hegemonice. Sæ
trecem acum la a doua universalitate a lui Z ˇ izˇek – aceea a unui sector
care, deøi prezent într-un spafliu social, nu poate fi considerat ca
membru al acelui spafliu. Cazul celor sans papiers din Franfla e deseori
citat ca un exemplu al acestei situaflii. Sæ începem prin a spune cæ
simplul fapt de a fi în afara sistemului de locuri ce definesc un cadru
social nu înzestreazæ un grup de oameni cu niciun fel de universalitate.
Cei sans papiers vor sæ aibæ papiers, iar dacæ statul acceptæ sæ
le acorde, ei ar deveni o nouæ diferenflæ în cadrul unui stat lærgit. Pentru
ca ei sæ devinæ universali ar fi nevoie de altceva – situaflia lor de
excluøi ar trebui sæ devinæ un simbol pentru alte categorii excluse
sau marginale în cadrul societæflii; cu alte cuvinte, ar trebui sæ aibæ
loc o agregare contingentæ a elementelor eterogene. Aceastæ agregare
e ceea ce am numit un popor. Încæ o datæ, acest tip de universalizare
e ceea ce înflelegem prin hegemonie. Ajungem la aceeaøi
concluzie ca în cazul universalitæflii statului. Acesta e motivul pentru
care Gramsci vorbea despre „devenirea-stat a clasei muncitoare“, ceea
ce presupune o nouæ agregare a elementelor în jurul unui anumit
punct nodal øi în detrimentul altora. Gramsci numise aceastæ miøcare
„un ræzboi de poziflie“ între universalitæfli antagonice. Cæ Z ˇ izˇek ipostaziazæ
cele douæ universalitæfli ale sale øi nu poate explica în ce ar consta
lupta dintre ele øi cæ, pe deasupra, el concepe lupta hegemonicæ
sub forma devenirii hegemonice a unei particularitæfli în cadrul „formei
goale a universalitæflii“ aratæ cæ n-a înfleles nici mæcar abeceul teoriei
hegemoniei.
2) În ce priveøte chestiunea lumpenproletariatului, Z ˇ izˇek încefloøeazæ
din nou lucrurile. El spune cæ, în cazul proletariatului, existæ o contradicflie
între locul lui precis în cadrul acumulærii capitaliste øi faptul cæ
el n-are loc în ordinea capitalistæ; pe cînd în cazul lumpenproletariatului
primul tip de loc ar fi absent, aøa încît identitatea sa sociopoliticæ
ar fi maleabilæ la infinit. Chestiunea adeværatæ e însæ dacæ lipsa de loc
a proletariatului e atît de ancoratæ în cadrul acumulærii capitaliste încît
nu s-ar putea stabili nicio echivalenflæ cu alte sectoare færæ-de-loc, aøa
încît sæ se poatæ forma o identitate mai cuprinzætoare a celor excluøi,
una care sæ depæøeascæ orice loc particular. Dacæ aøa stau lucrurile,
marginalitatea lumpenproletariatului ar fi simptomul unui fenomen
mult mai vast. Vom reveni asupra acestui punct.
3) Cîmpul economic e, pentru Z ˇ izˇek, intrinsec politic, pentru cæ este
cîmpul în care se structureazæ lupta de clasæ. Cu o afirmaflie de o asemenea
generalitate pot fi, desigur, de acord. Despre construirea hegemoniei
Gramsci scria cæ ea începe încæ la nivelul uzinei. Dezacordul
începe însæ în punctul în care am încerca sæ definim ce înflelegem prin
politic. Pentru mine, politicul are un rol primar de structurare pentru
cæ relafliile sociale sînt esenflialmente contingente, iar orice articulare
predominantæ rezultæ dintr-o confruntare antagonicæ al cærei
rezultat nu e dinainte decis. Pentru Z ˇ izˇek, în schimb, datele socioeco-

nomice semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice – asta
însemnînd cæ, dacæ existæ o trecere logicæ de la datele economice
la rezultatul politic, politicul e doar o categorie internæ a economiei.
Nu e poate un epifenomen – adicæ statutul sæu ontologic nu doar
reflectæ o realitate substanflialæ, ci face parte din aceasta –, dar tocmai
din acest motiv îi lipseøte orice autonomie. În timp ce analiza mea
duce la o politizare a economiei, analiza lui Z ˇ izˇek sfîrøeøte într-o „economizare“
a politicii.
5) Cum spuneam însæ, vom discuta punctul 4) ceva mai încolo. Cît despre
punctul 5), nu numai cæ Z ˇ izˇek susfline ideea cæ existæ ceva de
ordinul unui spafliu structurat numit mod de producflie, ci el afirmæ
øi cæ un astfel de spafliu (1) e o matrice formal-transcendentalæ øi (2)
structureazæ în mod direct întregul spafliu social – respectiv cæ realitatea
socialæ nu excedeazæ în niciun punct ceea ce matricea poate
controla øi determina (decît poate în trecerea de la un mod de producflie
la altul; dacæ însæ modelul e coerent, asemenea tranziflie ar
trebui sæ fie reglatæ de o logicæ internæ modului de producflie însuøi,
deci nu s-ar schimba mare lucru). Întreaga explicaflie a lui Z ˇ izˇek depinde
de validitatea acestor douæ ipoteze. Despre asta
vom discuta în continuare.
Eterogenitate øi dialecticæ
Vom începe discuflia încercînd sæ determinæm statutul
eterogenului. Prin relaflie eterogenæ înflelegem o relaflie
existînd între elemente care nu aparflin aceluiaøi orizont
al reprezentærii. 13 Acest concept cere o serie de læmuriri,
cæci un orizont de reprezentare se poate constitui în feluri multiple.
Unitatea unui asemenea orizont poate fi, mai întîi, rezultatul medierilor
dialectice – adicæ al unui tip de legæturæ între elemente care sæ permitæ
sæ avem în fiecare dintre ele tot ceea ce e necesar pentru a trece
logic la celelalte. În dualitatea A-non A, identitatea fiecærui pol se epuizeazæ
în a fi pura negaflie a celuilalt. Aøadar, tranzifliile dialectice sînt nu
doar compatibile cu contradicflia, ci chiar trebuie sæ se sprijine pe aceasta
ca pe o condiflie a unitæflii lor în cadrul unui orizont omogen. Din
aceastæ cauzæ, tranzifliile dialectice pot avea loc doar într-un orizont saturat.
Orice ræmæøiflæ de empirie contingentæ care nu e controlatæ dialectic
de cætre întreg ar ameninfla acest orizont saturat, cæci, în acest
caz, contingenfla elementului nesupus ar face întregul sæ fie la fel de contingent,
punînd sub semnul întrebærii însæøi posibilitatea unei medieri
dialectice (aceasta e „obiecflia condeiului“ formulatæ de Krug împotriva
dialecticii, la care Hegel a ræspuns cu o concediere violentæ, care abia
dacæ reuøea sæ ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns). Afirmaflia lui
Z ˇ izˇek cæ datele socioeconomice „semnaleazæ rezultatul unei lupte politice“
e un bun exemplu de tranziflie dialecticæ – adicæ una care are
loc într-un orizont omogen, ce eliminæ astfel posibilitatea negativitæflii
radicale. Omogenitatea nu cere însæ în mod necesar tranziflii dialectice
între elementele ce delimiteazæ un orizont. O relaflie semiologicæ
între elemente e, de asemenea, o variantæ posibilæ. Concepflia lui Saussure
despre limbaj ca sistem de diferenfle presupune øi ea omogenitate,
în mæsura în care identitatea fiecærui element are nevoie de diferenfla
ei în raport cu identitatea celorlalte elemente. Eterogenitatea ar intra
în joc doar dacæ s-ar putea aræta cæ însæøi logica totalitæflii – fie ea dialec-
verso: populism øi luptæ de clasæ
ticæ sau semiologicæ – eøueazæ la un moment dat, ca rezultat al unei
aporii ce nu poate fi rezolvatæ în cadrele principiilor care structureazæ
totalitatea datæ.
Sæ luæm ca punct de plecare concepflia hegelianæ asupra istoriei. Premisa
de bazæ a acestei concepflii e cæ miøcarea evenimentelor istorice este
guvernatæ de o logicæ internæ, aprehendabilæ conceptual øi gînditæ ca o
succesiune de inversæri øi recuperæri dialectice. Ivirea diverselor popoare
pe scena istoriei e manifestarea fenomenalæ a unei asemenea logici. Existæ
însæ o patæ oarbæ în aceastæ imagine: ceea ce Hegel numeøte „popoarele
færæ istorie“, care nu reprezintæ niciun moment diferenfliat în seria dialecticæ.
În cartea mea, le-am comparat pe acestea din urmæ cu ceea ce
Lacan numeøte caput mortuum, reziduul ræmas într-un tub dupæ un experiment
chimic. Aceastæ prezenflæ nonistoricæ e ca o picæturæ de benzinæ
ce stricæ borcanul cu miere, cæci existenfla unui exces contingent
excedînd dialectica istoriei face, de asemenea, contingentæ øi aceastæ
dialecticæ, iar rezultatul este cæ întreaga viziune a istoriei ca o poveste
coerentæ e, în cele din urmæ, pusæ în pericol. Acelaøi lucru se întîmplæ
øi cu modelul de istoricitate al lui Z ˇ izˇek. Pentru a face din capitalism „o
matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul
domeniu social“ e necesar ca o asemenea matrice
sæ funcflioneze în mod riguros ca un fundament,
respectiv ca nimic din domeniul social sæ nu depæøeascæ
posibilitæflile de control ale matricei. Un fel de versiune
pragmaticæ a modelului dialectic e totuøi posibilæ; cu
toate cæ aceastæ nouæ versiune ar atenua considerabil
ambifliile dialectice, s-ar putea totuøi afirma cæ „excesul“
e marginal în raport cu liniile de forflæ ale dezvoltærii istorice, aøa cæ din
perspectiva unei istorii universale el poate fi ignorat færæ risc. Dacæ întreaga
chestiune se reduce la asta, devine clar cæ decizia dacæ faptele
însele asiguræ ipotezele acestei noi versiuni pragmatice e pur øi simplu
o chestiune de opinie.
În acest punct ar trebui sæ trecem de la Hegel la Marx, din a cærui operæ
putem considera cæ derivæ majoritatea analizelor lui Z ˇ izˇek. Sæ recapitulæm
totuøi paøii teoretici pe care i-am fæcut pînæ acum. Mai întîi, cum am
væzut, orice fel de tranziflie dialecticæ e întemeiatæ pe existenfla unui orizont
logic saturat, unde nimic nu poate scæpa determinærii dialectice. În
al doilea rînd, aceastæ închidere logicæ e totuøi imposibil de atins pentru
cæ, în cadrul orizontului respectiv, existæ ceva ce scapæ controlului dialecticii;
am dat exemplul popoarelor færæ istorie, dar e evident cæ existæ multe
alte asemenea exemple. În al treilea rînd, în ce priveøte domeniul istoric,
acest exces al dezvoltærii dialectice poate fi conceptualizat doar prin relaflia
sa contingentæ cu linia principalæ a dezvoltærii istorice. În al patrulea
rînd, faptul cæ aceastæ linie principalæ are o relaflie contingentæ cu ceva
exterior ei înseamnæ cæ devine ea însæøi contingentæ. În al cincilea rînd,
pretenflia de a fi principalæ a acestei linii înceteazæ prin urmare sæ mai fie
întemeiatæ pe o dezvoltare dialecticæ necesaræ øi nu poate fi caracterizatæ
decît ca un proces contingent, dovedit istoric. Întrebarea e, aøadar: existæ
în teoria lui Marx o entitate care sæ fie, în contingenfla ei, omoloagæ
„popoarelor færæ istorie“ ale lui Hegel? În opinia mea, ræspunsul e afirmativ:
lumpenproletariatul. Rezultatul prezenflei lui va fi, în continuare,
distrugerea pretenfliilor proletariatului de a avea un rol central a priori,
ca agent necesar al dezvoltærii istorice.
171

Istoria, la Marx, în mæsura în care este o poveste coerentæ, e istoria producfliei
(dezvoltarea forflelor de producflie øi compatibilitatea/incompatibilitatea
ei cu relafliile de producflie). Aøadar, la Marx, un loc precis în cadrul
relafliilor de producflie e singurul garant al unui actor istoric. Tocmai acest
loc îi lipseøte lumpenproletariatului. Pornind de la aceste premise, Marx
trage færæ sæ ezite singura concluzie posibilæ: lumpenproletariatului trebuie
sæ-i fie refuzatæ orice istoricitate; e un sector parazitar, care umple
interstifliile dintre toate celelalte formafliuni sociale. Remarcæm aici similaritatea
structuralæ cu „popoarele færæ istorie“ despre care vorbeøte
Hegel; în raport cu linia principalæ a dezvoltærii istorice, existenfla
lumpenproletariatului e marginalæ øi contingentæ. Dacæ toatæ chestiunea
s-ar reduce numai la asta, n-ar exista nicio problemæ majoræ; deøi lumpenproletariatul
n-ar avea niciun loc într-o povestire istoricæ gînditæ dialectic,
limitarea categoriei sale la drojdia oraøelor – care e, evident, un sector
marginal – n-ar pune sub semnul întrebærii versiunea pragmaticæ a poveøtii
dialectice. Cu toate astea, dificultæflile persistæ. Færæ îndoialæ cæ, pentru
Marx, referentul intuitiv al lumpenproletariatului este drojdia urbanæ,
dar el va defini totuøi øi conceptual acest referent prin distanfla dintre lumpenproletariat
øi procesul de producflie. El îøi va da seama însæ destul
de repede cæ o asemenea distanflæ nu caracterizeazæ doar drojdia urbanæ,
ci øi multe alte sectoare, de pildæ, aristocraflia financiaræ, ca prezenflæ
a lumpenproletariatului în pæturile superioare ale societæflii. Dupæ
deplierea întregii discuflii despre munca productivæ øi cea neproductivæ
– o chestiune care atræsese deja atenflia economiøtilor politici clasici –,
ideea istoriei ca istorie a producfliei a fost tot mai des atacatæ, iar apærarea
ei cerea contorsiuni din ce în ce mai stranii. Testul practic, e clar, n-a
fost trecut. Iatæ motivul pentru care chestiunea lumpenproletariatului
e importantæ pentru mine. Ea este calea regalæ ce face vizibilæ o problematicæ
mai largæ: chestiunea logicii ce structureazæ totalitatea socialæ. Acesta
a fost motivul care m-a fæcut sæ spun cæ problema lumpenproletariatului
e un simptom.
Existæ însæ øi altceva care pune øi mai radical sub semnul întrebærii abordarea
lui Z ˇ izˇek. Øi anume, întreaga chestiune a statutului teoretic al antagonismelor
sociale. Sæ ne întoarcem la afirmaflia lui, conform cæreia clasa
muncitoare: „e un grup care, în sine, ca grup aflat înæuntrul edificiului social,
este un nongrup; cu alte cuvinte, un grup a cærui poziflie e, în ea însæøi,
contradictorie; membrii ei sînt o forflæ productivæ. Societatea øi cei aflafli
la putere au nevoie de ea, clasa muncitoare, pentru a se reproduce pe
ei înøiøi øi dominaflia lor, dar cu toate astea societatea øi puterea nu øtiu
sæ gæseascæ un loc corespunzætor clasei muncitoare“. Asta poate însemna
doar douæ lucruri: fie cæ poziflia obiectivæ a muncitorului în relafliile de
producflie e cauza pozifliei lui contradictorii în societatea capitalistæ luatæ
ca întreg, fie cæ absenfla acestei poziflii obiective în societatea capitalistæ
ca întreg derivæ din ideea cæ muncitorul se aflæ dincolo de poziflia lui
obiectivæ în cadrul relafliilor de producflie. Datæ fiind perspectiva generalæ
a lui Z ˇ izˇek, e clar cæ nu poate fi vorba decît de primul caz. Tocmai
asta este însæ ceea ce e teoretic intenabil. Pentru ca poziflia muncitorului
în cadrul relafliilor de producflie sæ fie una pur obiectivæ, acesta trebuie
redus la categoria de vînzætor al forflei de muncæ, iar capitalistul la aceea
de cumpærætor al forflei de muncæ înflelese ca marfæ. În acest caz însæ,
nu definim vreun fel de antagonism, cæci extracflia de cætre capitalist a surplusului
de muncæ de la muncitor nu implicæ antagonism decît în cazul
172
în care muncitorul rezistæ unei asemenea extracflii, dar aceastæ rezistenflæ
nu poate fi derivatæ logic doar din simpla analizæ a categoriei „vînzætor
de forflæ de muncæ“. Din acest motiv, în lucrærile mele, am apærat în mai
multe locuri ideea cæ antagonismele sociale nu sînt relaflii obiective, ci limitele
oricærei obiectivitæfli, deci societatea nu e niciodatæ o ordine pur obiectivæ,
ci se construieøte în jurul unei imposibilitæfli fundamentale. 14
E deja clar cæ singura cale de ieøire din aceastæ fundæturæ teoreticæ e
trecerea la al doilea înfleles posibil al afirmafliei lui Z ˇ izˇek (cea pe care
o evitæ sistematic), conform cæreia capitalistul nu neagæ în muncitor ceva
inerent categoriei „vînzætor de forflæ de muncæ“, ci muncitorul se aflæ
dincolo de aceastæ categorie (faptul cæ, sub un anumit nivel de salarizare,
el nu poate avea acces la un consum minim, la o viaflæ decentæ
ø.a.m.d.). Antagonismul nu e deci înæuntrul relafliei de producflie, ci are
loc între relaflia de producflie øi ceva care îi este exterior. Cu alte cuvinte,
cei doi poli ai antagonismului sînt legafli printr-o relaflie nonrelaflionalæ;
adicæ sînt esenflialmente eterogeni unul faflæ de celælalt. Cum
societatea e bræzdatæ de antagonisme, eterogenitatea se aflæ în chiar
inima relafliilor sociale.
Apar de-ndatæ øi consecinflele acestei deplasæri dinspre ideea unui orizont
omogen, saturat cætre una în care e constitutivæ eterogenitatea.
În primul rînd, a spune cæ un antagonism social se iveøte dintr-o eterogenitate
insurmontabilæ implicæ, drept corolar necesar al acestei afirmaflii,
cæ relaflia antagonistæ nu poate fi aprehendatæ conceptual. Nu existæ Spirit
Absolut care sæ-i poatæ atribui acesteia un conflinut determinabil în
mod obiectiv. Asta înseamnæ cæ polii acestui antagonism nu aparflin aceluiaøi
orizont al reprezentærii. Ne aflæm aici într-o situaflie strict omoloagæ
aceleia descrise de Lacan prin celebrul sæu dicton conform cæruia nu existæ
raport sexual. Evident, prin asta n-a vrut sæ spunæ cæ oamenii nu fac dragoste,
ci doar cæ nu existæ o formulæ unicæ de sexuare, care sæ absoarbæ
polul feminin øi pe cel masculin într-un întreg unificat øi complementar. 15
Avem de-a face aici cu o exterioritate radicalæ, care nu poate fi controlatæ
simbolic. Eterogenitatea e un alt nume pentru Real. 16 Asta explicæ
pe deplin de ce nu poate Z ˇ izˇek înflelege statutul teoretic al Realului lacanian.
Dacæ modul de producflie ar fi fost – aøa cum crede el – o matrice
formal-transcendentalæ a socialului, orice din societate ar trebui sæ poatæ
fi explicat prin miøcærile endogene proprii acelei matrici; ergo, n-ar exista
loc pentru eterogenitate (= prezenfla Realului). Cæ, în mod absurd, Z ˇ izˇek
atribuie Realului un conflinut formal-transcendental se bate cap în cap
cu cele mai elementare cunoøtinfle de teorie lacanianæ. E interesant sæ
remarcæm cæ, în tradiflia marxistæ însæøi, ambifliile epistemologice imperialiste
ale categoriei „mod de producflie“ au fost deja de mult atenuate.
Pentru a menfliona doar øcoala althusserianæ, Étienne Balibar demolase
esenflialismul din Lire le Capital øi a arætat cæ unitatea formafliunii sociale
nu poate fi gînditæ printr-o matrice de tip mod-de-producflie. 17
Existæ totuøi o consecinflæ øi mai importantæ a acordærii acestui rol constitutiv
eterogenitæflii, øi anume cæ lupta de clasæ (drept categorie) e
depæøitæ în toate dimensiunile ei. Sæ le menflionæm pe cele mai importante:
1) Dacæ antagonismele nu sînt înæuntrul relafliilor de producflie, ci au loc
între acestea din urmæ øi felul în care agenflii sociali se constituie în afara
lor, e imposibil sæ determinæm natura øi modelul unui antagonism (la limitæ:
dacæ va exista sau nu, precum øi gradul sæu de intensitate) prin sim-

pla analizæ a structurii interne a relafliilor de producflie. Øtim cæ, empiric,
grupurile de oameni pot reacfliona în cele mai divergente moduri la ceea
ce, în termeni tehnici, se numesc variaflii ale gradului de exploatare. De
asemenea, øtim øi cæ teoretic nu poate fi altfel, datoritæ eterogenitæflii
inerente antagonismelor. Nu mai încape atunci loc de discufliile copilæreøti
despre falsa conøtiinflæ, ce presupun o elitæ luminatæ care, aflatæ în posesia
adeværului, e în stare sæ determine care sînt adeværatele interese ale
unei clase.
2) Eterogenitatea destabilizeazæ însæ centralitatea clasei muncitoare øi într-un
alt sens. Odatæ ce acceptæm cæ antagonismele presupun o exterioritate
radicalæ, nu mai avem niciun motiv sæ credem cæ anumite locuri
din cadrul relafliilor de producflie ar fi focare privilegiate de ivire a antagonismelor.
Capitalismul contemporan genereazæ numeroase tipuri de
dezechilibre øi de zone critice: crize ecologice, marginalizare øi øomaj,
inegalitate în dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei, exploatare
imperialistæ ø.a.m.d. Asta înseamnæ cæ focarele de antagonism se vor
multiplica øi cæ orice construcflie a unei subiectivitæfli populare va trebui
sæ porneascæ de la aceastæ eterogenitate. Nicio limitare îngustæ bazatæ
pe clase nu va rezolva problema.
3) Asta produce a treia consecinflæ capitalæ, pe care am
discutat-o în detaliu în cartea mea. Depæøirea tuturor
identitæflilor înguste de clasæ printr-o logicæ a echivalenflelor
trebuie sæ ia în calcul faptul cæ echivalenflele opereazæ
pe un substrat de revendicæri esenflialmente
eterogene. Ceea ce înseamnæ cæ unitatea pe care ele
pot sæ se constituie va fi una nominalæ, øi nu conceptualæ.
Aøa cum am arætat, numele este temelia lucrului. Aøadar, identitæflile
populare sînt întotdeauna singularitæfli istorice.
Dispunem acum de toate elementele necesare pentru a ræspunde
obiecfliei lui Z ˇ izˇek privitoare la ceea ce el numeøte reducerea mea a Realului
la determinafliile empirice ale obiectului. fiinta lui e un fragment din
cartea mea în care se afirmæ cæ „opoziflia A-B nu va deveni niciodatæ întru
totul opoziflia dintre A øi non A. «B-itatea» lui B va rezista în mod fundamental
procesului dialectizærii. «Poporul» va fi întotdeauna ceva mai
mult decît purul opus al puterii. Existæ un Real al «poporului» care rezistæ
integrærii simbolice“. Z ˇ izˇek aduce urmætoarea obiecflie acestui pasaj: existæ
o ambiguitate în formularea mea, întrucît ea oscileazæ între a accepta un
concept formal de Real ca antagonism øi a reduce [acest concept] la acele
determinaflii empirice ale obiectului care nu pot fi subsumate unei opoziflii
formale. Pentru Z ˇ izˇek, chestiunea crucialæ e de a afla ce anume din
popor excedeazæ statutul de opus pur al puterii, cæci dacæ ar fi vorba doar
de bogæflia determinafliilor empirice, „atunci nu avem de-a face cu un Real
care rezistæ integrærii simbolice, pentru cæ Realul, în acest caz, e tocmai
antagonismul dintre A øi non A, astfel încît «ceea ce în B e mai mult decît
non A» nu este Realul din B, ci sînt determinafliile simbolice ale lui B“.
Aceastæ obiecflie e profund simptomaticæ pentru cæ aratæ cu cea mai mare
claritate ce nu înflelege Z ˇ izˇek privitor la Real, antagonisme øi identitæfli
populare. Sæ începem prin a spune cæ pentru el nu existæ decît douæ
opfliuni: fie avem o contradicflie dialecticæ (A-non A), fie avem empiria
onticæ a douæ obiecte (A-B) – ceea ce Kant numeøte Realrepugnanz. Dacæ
aceasta ar fi o opfliune exclusivæ, e clar cæ orice B-itate excedînd non A
poate fi doar de naturæ empiricæ, iar Z ˇ izˇek ar putea aræta atunci cu uøurinflæ
verso: populism øi luptæ de clasæ
cæ, în acest caz, n-am avea de-a face cu Realul, ci cu determinærile simbolice
ale obiectului. Z ˇ izˇek a ratat însæ aspectul cel mai important.
Chestiunea e dacæ avem în A tot ce e necesar pentru a trece la opusul
lui (care, prin urmare, ar fi redus la non A). Întorcîndu-ne la discuflia anterioaræ:
dacæ gæsim în forma capital tot ce e necesar pentru a deduce logic
antagonismul ei cu muncitorul. Dacæ aøa ar sta lucrurile, am avea o contradicflie,
dar nu una antagonicæ, întrucît ea ar fi reprezentabilæ în
întregime în cadrul unui orizont simbolic unificat. Iar întrucît ea s-ar putea
simboliza în întregime, n-am avea de-a face deloc cu Realul. Un orizont
construit în jurul opozifliei A-non A e un orizont în întregime saturat, care
epuizeazæ prin aceastæ opoziflie toate alternativele posibile øi nu tolereazæ
nicio întrerupere. Iatæ motivul pentru care universul dialecticii hegeliene,
cu ambiflia lui de a obfline o suprapunere completæ a ordinii ontice øi a
celei ontologice, e incapabil sæ trateze Realul antagonismului, care cere
tocmai întreruperea unui orizont (simbolic) saturat. Conceptul nostru
de antagonism ca limitæ a obiectivitæflii e un alt fel de a numi Realul, iar
precondiflia lui e sæ læsæm în urmæ orice orizont saturat de tip A-non A.
Totuøi, nu ne aflæm oare în aceeaøi situaflie – adicæ în cadrele unui orizont
saturat – atunci cînd trecem la a doua opfliune
zˇizˇekianæ, aceea care vorbeøte despre o B-itate a lui
B imposibil de dialectizat? Færæ-ndoialæ – însæ doar cu
o condiflie: ca excesul sæ fie empiricitatea obiectului. Acel
orizont în întregime simbolizat n-ar mai fi dialectic, ci
diferenflial sau semiotic; reprezentabilitatea obiectivæ
totalæ ar ræmîne totuøi dimensiunea lui definitorie. Tocmai
în acest punct însæ putem desfæøura toate consecinflele
analizei noastre a eterogenitæflii. În discuflia anterioaræ spusesem
cæ antagonismul nu e înæuntrul relafliilor de producflie, ci el ia naøtere între
relafliile de putere øi felul în care agenflii sociali se constituie în exteriorul
lor. Asta înseamnæ cæ exploatarea capitalistæ are un efect de întrerupere.
Acest efect este, cum am væzut, Realul antagonismului. Aøadar, prezenfla
antagonismului neagæ agenflilor sociali plenitudinea unei identitæfli; ceea
ce rezultæ de aici e un proces de identificare prin care anumite obiecte,
scopuri ø.a.m.d. devin numele acelei plenitudini absente (ele sînt „înælflate
la rangul de Lucru“). Tocmai asta înseamnæ B-itatea lui B. Nu e doar un
obiect empiric, ci unul care a fost investit – øi libidinal – cu funcflia de a
reprezenta o plenitudine ce depæøeøte particularitatea sa onticæ. Aøadar,
cum se vede, versiunea lui Z ˇ izˇek e prost gînditæ în întregime. Mai întîi,
el concepe Realul antagonismului ca relaflie dialecticæ A-non A, în care
reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ natura disruptivæ a
Realului. Apoi, el reduce B-itatea lui B la determinærile empirice ale obiectului,
ignorînd astfel întreaga logicæ a obiectului a. Nu existæ nimic consistent
în obiecflia lui Z ˇ izˇek.
Despre genealogia poporului
Odatæ ajunøi în acest punct al demonstrafliei, pasul urmætor ar fi sæ spunem
ceva despre felul în care se reflectæ pe sine eterogenitatea
constitutivæ în structurarea identitæflilor sociale. Cîteva dintre dimensiunile
acestei reflecflii sînt deja clare. Mai întîi, relaflia dialecticæ omogenizare/eterogenizare
trebuie conceputæ flinînd seama de întîietatea
acesteia din urmæ. Nu existæ substrat ultim, nicio natura naturans, prin
care sæ poatæ fi explicate articulafliile sociale existente. Articulafliile nu sînt
173

suprastructura a ceva, ci terenul primar de constituire a obiectivitæflii
sociale. De aici rezultæ øi contingenfla lor esenflialæ, cæci ele constau în
ansambluri relaflionale care nu se supun niciunei alte logici interne decît
coexistenfla lor empiricæ. Asta nu înseamnæ cæ se pot miøca oricînd în
orice direcflie. Dimpotrivæ, formafliunile hegemonice pot avea un grad
ridicat de stabilitate, dar pînæ øi aceastæ stabilitate e rezultatul unei construiri
ce opereazæ pe baza unei pluralitæfli de elemente eterogene.
Omogenitatea e întotdeauna obflinutæ, øi nu datæ. Opera lui Georges
Bataille e plinæ de învæflæminte în acest sens. Al doilea aspect derivînd
din analiza noastræ precedentæ e cæ eterogenitatea constitutivæ implicæ
întîietatea politicului în crearea legæturii sociale. În acest punct, ar trebui
sæ fie deja clar cæ prin politic nu am în vedere niciun fel de zonæ regionalæ
de acfliune, ci construirea contingentæ a legæturii sociale. Abia aøa îøi
dobîndeøte categoria hegemoniei centralitatea în analiza socialæ. Drept
consecinflæ, categoria formafliunii hegemonice înlocuieøte ideea modului
de producflie ca totalitate efectivæ care se cuprinde pe sine însæøi. Rafliunile
sînt evidente. Dacæ modul de producflie nu produce din sine
propriile-i condiflii de existenflæ – adicæ dacæ acestea sînt furnizate din exterior
øi nu sînt un efect de suprastructuræ a economiei –, aceste condiflii
constituie o træsæturæ internæ a totalitæflii sociale primare. Devine mai clar
cæ aøa stau lucrurile dacæ adæugæm cæ legæturile între diferite momente
øi componente ale procesului economic sînt ele însele rezultatele articulafliilor
hegemonice.
Al treilea aspect de luat în calcul e cæ, dacæ eterogenitatea e constitutivæ,
succesiunea articulafliilor hegemonice va fi structuratæ ca o povestire
la rîndul ei constitutivæ, øi nu doar ca reversul factual al unui proces ce
poate fi determinat logic. Asta înseamnæ cæ reflexia eterogenitæflii în constituirea
identitæflilor sociale va adopta øi ea forma unei disrupflii a omogenului
de cætre eterogen (din nou, iruperea Realului). De vreme ce marxismul
fusese, cum øtim, organizat în jurul ideii cæ existæ legi necesare ale istoriei,
meritæ o clipæ sæ discutæm felul în care un altul eterogen s-a reværsat
în cîmpul discursivitæflii sale øi a dus la reapariflia poporului ca actor
istoric privilegiat.
Momentele în care marxismul clasic, în calitate de cîmp omogen de discursivitate,
este întrerupt de o eterogenitate scæpînd controlului exercitat
de sistemul de categorii al marxismului sînt legiune. Vom discuta însæ
doar experienfla leninistæ, atît datoritæ centralitæflii ei în cadrul imaginarului
politic al stîngii, cît øi pentru cæ aratæ, cu claritate paradigmaticæ, tipul
de crizæ politico-teoreticæ despre care vrem sæ vorbim. Principiile care
organizeazæ marxismul clasic ca orizont omogen de reprezentare discursivæ
sînt pufline. Unul este postulatul caracterului de clasæ al agenflilor
istorici. Al doilea ar fi imaginea capitalismului ca succesiune ordonatæ de
etape, dominatæ de o logicæ economicæ unificatæ øi determinatæ endogen.
Al treilea principiu, øi cel mai important pentru discuflia noastræ, a
fost concepflia conform cæreia scopurile strategice ale clasei muncitoare
depind în întregime de etapele dezvoltærii capitaliste. De vreme ce Rusia
se afla într-un proces de tranziflie spre o societate capitalistæ în toatæ legea,
ræsturnarea absolutismului nu putea consta decît într-o revoluflie burghezo-democraticæ,
una care, urmînd modelul proceselor similare din
Occident, ar fi deschis calea spre o lungæ perioadæ de expansiune capitalistæ.
Toate astea se acordau perfect cu previziunile politice øi viziunea
strategicæ a marxismului tradiflional. Exista însæ o anomalie eterogenæ –
174
o „excepflionalitate“, pentru a folosi vocabularul epocii – care complica
povestea: burghezia rusæ ajunsese prea tîrziu pe piafla capitalistæ mondialæ,
rezultatul fiind slæbiciunea ei øi incapacitatea ei de a-øi duce la bun
sfîrøit propria revoluflie democraticæ. Asta se øtia încæ din primul manifest
al social-democrafliei ruse, scris de Piotr Struve, øi nici mæcar un dogmatic
încæpæflînat ca Plehanov nu îndræznise sæ-i acorde burgheziei un
rol conducætor în revoluflia ce va sæ vinæ. În aceste împrejuræri, sarcinile
democratice trebuiau asumate de alte clase (dupæ Lenin, o alianflæ între
muncitori øi flærani; dupæ Troflki, clasa muncitoare). E simptomatic cæ
aceastæ asumare a unei sarcini de cætre o clasæ care nu îi este purtætorul
firesc fusese numit de social-democraflii ruøi hegemonie, introducîndu-se
astfel termenul în limbajul politic. Gæsim astfel aici o eterogenitate
care explodeazæ deja succesiunea linæ a categoriilor marxiste.
Discursul lui Lenin øi cel al lui Troflki au fost încercæri susflinute de a pæstra
sub control aceste efecte disruptive. Problema nu era cæ identitatea
de clasæ a clasei muncitoare s-ar fi schimbat în urma asumærii sarcinilor
democratice, nici cæ aceste sarcini øi-ar fi schimbat natura în momentul
în care muncitorii deveniseræ purtætorii acestora. Concepflia leninistæ
despre alianflele dintre clase e explicitæ în acest sens: „a ataca împreunæ
øi a înainta independent“. Iar în ce-l priveøte pe Troflki, întreaga logicæ
a revolufliei continue e bazatæ pe o succesiune de etape revoluflionare
care au sens doar în mæsura în care natura de clasæ atît a agenflilor, cît
øi a sarcinilor ræmîne aceeaøi ca la începutul revolufliei. Mai mult, „excepflionalitatea“
situafliei fusese væzutæ ca fiind de scurtæ duratæ; puterea
revoluflionaræ din Rusia putea supravieflui doar dacæ socialismul ar fi fost
victorios în flærile capitaliste avansate din Occident. Dacæ asta s-ar fi întîmplat,
exteriorul eterogen ar fi fost reabsorbit de o dezvoltare normalæ
ortodoxæ.
Eøecul revolufliei în Occident, oricît de important ar fi fost efectul lui de
dislocare, n-a fost totuøi unicul factor determinant în ruinarea teoriei claselor
din marxismul clasic (inclusiv în variantele sale ruseøti). În perspectiva
leninistæ asupra politicii mondiale existaseræ deja germenii care
prevesteau aceastæ ruinæ. Capitalismul mondial fusese, pentru Lenin, o
realitate politicæ, øi nu una doar economicæ; fusese un lanfl imperialist.
Drept consecinflæ, crizele dintr-una din verigile sale creaseræ dezechilibre
în raporturile dintre forflele din celelalte verigi. Lanflul fusese sortit
sæ se rupæ în dreptul verigii celei mai slabe øi nimic nu garanta cæ o asemenea
verigæ putea fi gæsitæ în cele mai dezvoltate societæfli capitaliste. Lucrurile
stæteau mai degrabæ pe dos. Conceptul de dezvoltare inegalæ øi
mixtæ fu cea mai claræ expresie a acestei dislocæri în succesiunea ordonatæ
a etapelor despre care se presupunea cæ guverneazæ istoria oricærei
societæfli. În anii ’30, cînd Troflki a fæcut publicæ ideea cæ dezvoltarea
inegalæ øi mixtæ constituie terenul tuturor luptelor sociale ale epocii noastre,
el completa (færæ sæ-øi dea seama) certificatul de deces al îngustei
teorii a claselor din cadrul celei de a doua øi celei de a treia Internaflionale.
De ce? Fiindcæ cu cît mai profund dislocæ dezvoltarea inegalæ øi mixtæ relafliile
dintre sarcini øi agenfli, cu atît mai puflin e posibilæ alocarea acestor
sarcini unui agent firesc determinat a priori øi cu atît mai puflin se poate
susfline cæ agenflii au o identitate independentæ de sarcinile pe care øi le
asumæ. Pæøim astfel pe terenul a ceea ce am numit articulaflii politice contingente
øi pe acela al tranzifliei de la teoria strictæ a claselor la identitæfli
populare mai largi. Scopurile oricærui grup în cadrul unei lupte pentru

putere pot fi îndeplinite doar dacæ acest grup opereazæ hegemonic
asupra unor forfle mai mari decît el, forfle care, la rîndul lor, îi vor schimba
acestuia subiectivitatea. Acesta este sensul în care Gramsci vorbea
despre voinfle colective. Populismul socialist e prezent în toate mobilizærile
comuniste victorioase din acea perioadæ. Afirmaflia lui Z ˇ izˇek cæ populismul
– luat în acest sens – e incompatibil cu comunismul este cu totul
neîntemeiatæ. Ce-a fæcut Mao în timpul Lungului Marø dacæ nu sæ creeze
o identitate popularæ mai vastæ, vorbind chiar de „contradicflii în interiorul
poporului“ øi reintroducînd astfel o categorie, poporul, care fusese
anatemizatæ de marxismul clasic? Ne putem imagina oare rezultatele
dezastruoase pe care le-ar fi obflinut Tito în Iugoslavia, flara de baøtinæ
a lui Z ˇ izˇek, dacæ øi-ar fi lansat apelul doar cætre muncitori, în loc sæ cheme
vastele mase populare la rezistenflæ împotriva ocupafliei stræine. Într-o
lume eterogenæ, nu existæ posibilitatea unei acfliuni politice cu sens decît
dacæ identitatea sectorialæ e conceputæ ca un nucleu øi ca un punct
de pornire în constituirea unei voinfle populare mai largi.
Despre alte critici
Existæ, în fine, øi cîteva critici minore pe care le aduce
Z ˇ izˇek lucrærii mele øi pe care n-aø vrea sæ le las færæ
un ræspuns.
Referitor la distincflia dintre categoria mea de semnificant
gol øi ideea lui Claude Lefort despre locul gol
al puterii, Z ˇ izˇek scrie: „Cele douæ feluri de goluri nu
sînt, pur øi simplu, comparabile. Golul poporului e
golul semnificantului hegemonic, care totalizeazæ
lanflul echivalenflelor sau al cærui conflinut particular
e «transsubstanfliat» într-o întruchipare a Întregului
social, în timp ce golul locului puterii e o distanflæ
care face orice deflinætor empiric al puterii insuficient,
contingent øi temporar“. Sînt ultimul care sæ nege
cæ distincflia lui Z ˇ izˇek e corectæ. De fapt, am trasat
chiar eu aceastæ distincflie tocmai în paragraful din
cartea mea din care citeazæ Z ˇ izˇek: „Pentru mine,
golul e un tip de identitate, nu un loc structural“. Am
rezistat cîfliva ani la tendinfla oamenilor de a asimila abordarea mea aceleia
a lui Lefort, ceea ce este, cred, în mare mæsuræ consecinfla utilizærii
în ambele analize a cuvîntului gol. Dar faptul cæ ideea de gol e diferitæ
în cele douæ abordæri nu înseamnæ cæ nu e posibilæ nicio comparaflie între
ele. Ceea ce spune cartea mea e cæ dacæ nofliunea de gol e restrînsæ
la un loc al puterii pe care oricine îl poate ocupa, se omite un aspect vital
pentru întreaga chestiune, øi anume cæ ocuparea unui loc gol nu e posibilæ
færæ ca forfla ocupantæ sæ devinæ ea însæøi, într-o anumitæ mæsuræ, semnificantul
golului. Ceea ce refline Z ˇ izˇek din ideea cæ „orice deflinætor empiric
al puterii (este) «insuficient», contingent øi temporar“ e doar posibilitatea
ca el sæ fie înlocuit de alfli deflinætori ai puterii, însæ el nu fline deloc seama
de chestiunea efectelor pe care le are acea condiflie insuficientæ, contingentæ
øi temporaræ asupra identitæflii celor ce deflin puterea. Dat fiind cæ
Z ˇ izˇek e cu totul orb la dimensiunea hegemonicæ a politicii, asta nu e
deloc surprinzætor.
Privitor la miøcarea antisegregaflionistæ din Statele Unite, ilustratæ de Martin
Luther King, Jr., Z ˇ izˇek scrie: „chiar dacæ acesta se stræduise sæ articu-
verso: populism øi luptæ de clasæ
leze o revendicare care n-a fost satisfæcutæ în mod corespunzætor de
institufliile democratice existente, eforturile sale nu pot fi numite populiste
în niciunul dintre înflelesurile cu sens ale acestui termen“. Totul depinde,
desigur, de cum definim populismul. În înflelesul uzual øi îngust al
termenului, ale cærui nuanfle peiorative îl asociazæ cu pura demagogie,
færæ-ndoialæ cæ miøcarea pentru drepturi civile nu poate fi consideratæ
populistæ. Tocmai acesta este însæ øi înflelesul pe care întreaga mea carte
îl pune sub semnul întrebærii. Argumentul meu e urmætorul: construirea
poporului ca actor colectiv cere extinderea nofliunii de populism la
multe miøcæri øi fenomene care nu au fost considerate ca atare în mod
tradiflional. 18 Din acest punct de vedere, nu existæ nicio îndoialæ cæ miøcarea
americanæ pentru drepturi civile extinsese logica echivalenflelor
într-o suitæ de noi direcflii øi a fæcut posibilæ încorporarea în sferæ publicæ
a celor care fuseseræ înainte subordonafli øi excluøi.
În cele din urmæ, aø vrea sæ menflionez o chestiune anecdoticæ, însæ numai
fiindcæ Z ˇ izˇek a ridicat aceastæ problemæ. Într-un interviu pe care l-am
dat în Buenos Aires am citat un interviu al lui Z ˇ izˇek, dat tot în Buenos
Aires unui alt ziar, în care spunea cæ problema Statelor Unite în cadrul
politicii mondiale e cæ acflioneazæ global øi gîndesc
local, iar în felul acesta rateazæ sæ poatæ
acfliona cum trebuie ca poliflist universal. 19 Din
acest apel cætre Statele Unite, în care acestea
sînt chemate sæ acflioneze øi sæ gîndeascæ deopotrivæ
global, am tras concluzia cæ Z ˇ izˇek le cere
Statelor Unite sæ devinæ clasa universalæ, în
sensul hegeliano-marxist al termenului. În eseul
lui din Critical Inquiry, Z ˇ izˇek reacflioneazæ furios
la ceea ce el numeøte interpretarea mea „ridicol
de maliflioasæ“ øi spune cæ, de fapt, a avut în
vedere: „cæ […] hiat[ul] dintre universal øi particular
e structural necesar øi din acest motiv, pe
termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria
groapæ“. Sæ vedem exact ce a spus Z ˇ izˇek în acel
interviu. La întrebarea jurnalistului („credefli cæ
invadarea Irakului a fost o decizie corectæ din
partea Statelor Unite?“), Z ˇ izˇek ræspunde: „Cred cæ nu asta e problema.
Væ aducefli aminte de sloganul ecologist care spune «gîndifli global, acflionafli
local»? Ei bine, problema e cæ Statele Unite fac exact pe dos: ei
gîndesc local øi acflioneazæ global. Împotriva opiniei multora dintre intelectualii
de stînga care se plîng de imperialismul american, cred cæ
aceastæ flaræ ar trebui sæ intervinæ mai mult“. Øi, dupæ ce dæ ca exemplu
Ruanda øi Irakul, conchide: „Asta e tragedia Statelor Unite: pe termen
scurt ele cîøtigæ ræzboaiele, dar pe termen lung sfîrøesc prin a agrava
conflictele pe care ar fi trebuit sæ le rezolve. Problema e cæ ar trebui
sæ-øi joace mai cinstit rolul de poliflist mondial. Ei n-o fac, øi plætesc pentru
asta“. 20
Ræmîne desigur la latitudinea cititorului sæ decidæ cît de maliflios øi de ridicol
am fost cînd nu mi-am dat seama cæ atunci cînd Z ˇ izˇek cheamæ Statele
Unite „sæ-øi joace mai cinstit rolul de poliflist mondial“ vrea de fapt sæ
spunæ cæ „acest hiat dintre universal øi particular e structural necesar øi
din acest motiv, pe termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria groapæ“.
Dacæ aøa stau lucrurile, lumea e plinæ de indivizi ridicoli øi maliflioøi. Îmi
175

aduc aminte cæ în perioada în care fusese publicat interviul lui Z ˇ izˇek am
discutat despre el cu mai multæ lume în Argentina øi nimeni n-a interpretat
cuvintele sale aøa cum pretinde el cæ ar trebui interpretate.
Chiar jurnalistul care i-a luat interviul mærturiseøte cæ a fost stupefiat de
faptul cæ tocmai un filosof marxist cheamæ Statele Unite sæ acflioneze ca
un poliflist internaflional. Øi titlul interviului este „Z ˇ izˇek: Statele Unite ar
trebui sæ intervinæ mai mult øi mai eficace“. (Ce sens mai are sæ dai acest
sfat dacæ eøecul e considerat „structural necesar“?)
Totuøi, oare de ce este eøecul structural necesar? Aici Z ˇ izˇek îi cere ajutorul
lui Hegel: „în asta constæ hegelianismul meu: «motorul» procesului
istorico-dialectic e tocmai hiatul dintre a acfliona øi a gîndi“. Remarca
lui Hegel însæ nu priveøte, în particular, politica internaflionalæ, ci ea se
aplicæ la absolut tot din univers. Ræspunsul lui Z ˇ izˇek la întrebarea dacæ
Statele Unite au avut sau nu dreptate sæ invadeze Irakul este deci cæ nu
asta e chestiunea crucialæ; fiindcæ problema realæ e cæ existæ, în structura
realului, un hiat necesar între a gîndi øi a acfliona. În orice caz, cu multæ
indulgenflæ, sînt pregætit sæ accept interpretarea pe care o dæ Z ˇ izˇek observafliilor
pe care le face. Sfatul meu amical e totuøi cæ, dacæ nu vrea sæ
fie prost înfleles, ar trebui sæ fie mai atent cum îøi alege cuvintele cînd
face o declaraflie publicæ.
Lichidarea ultrastîngistæ a politicului
Am desenat un raport intim între o suitæ de categorii: politicul, poporul,
semnificanfli goi, echivalenflæ/diferenflæ, hegemonie. Fiecare dintre aceøti
termeni cere prezenfla celorlalfli. Dispersia antagonismelor øi a revendicærilor
sociale, care sînt træsæturile ce definesc o eræ a capitalismului mondializat,
are nevoie de construirea politicæ a tuturor identitæflilor sociale,
iar asta e posibil doar dacæ se stabilesc relaflii de echivalenflæ între elemente
eterogene øi se pune în luminæ dimensiunea hegemonicæ a
[actului] numirii. Acesta e motivul pentru care orice identitate politicæ e
în mod necesar popularæ. Mai existæ însæ øi un alt aspect care trebuie
subliniat. Eterogenitatea antagonistæ indicæ, aøa cum am arætat, limitele
din cadrul constitufliei obiectivitæflii sociale, øi tocmai din acest motiv nu
se poate afla într-o situaflie de exterioritate totalæ în raport cu sistemul
cæruia i se opune. Exterioritatea totalæ ar însemna o poziflie topologicæ
definibilæ printr-un loc precis faflæ de sistemul dat, fiind în acest caz o parte
a acestuia din urmæ. Exterioritatea totalæ e doar una dintre formele interioritæflii.
O intervenflie politicæ veritabilæ nu e niciodatæ pur opoziflionalæ,
ci mai degrabæ una care deplaseazæ termenii dezbaterii øi rearticuleazæ
situaflia într-o nouæ configuraflie. În scrierile ei, Chantal Mouffe vorbeøte
despre dualitatea agonisticæ/antagonism, subliniind cæ acfliunea politicæ
are nu doar responsabilitatea de a lua poziflie într-un anumit context,
ci øi aceea de a structura însuøi contextul în care o pluralitate de poziflii
vor ajunge sæ se exprime. 21 Acesta e înflelesul unui ræzboi de poziflie –
o categorie pe care am discutat-o deja. Asta face apelul ultrastîngist la
exterioritate totalæ sinonimul eradicærii politicului ca atare.
Nu-i uøor sæ gæsim un caz mai extremist de ultrastîngism decît opera lui
Z ˇ izˇek. Sæ examinæm urmætorul pasaj, care meritæ sæ fie citat în întregime:
„Ceea ce lucreazæ aici e o voinflæ de a îndeplini «saltul credinflei» øi
de a ieøi în afara circuitului global, o voinflæ exprimatæ la modul extrem
øi terifiant într-un bine cunoscut episod din timpul Ræzboiului din Vietnam:
dupæ ce armata americanæ ocupase un sat, doctorii ei au vacci-
176
nat copiii în braflul stîng, pentru a-øi aræta grija lor umanitaristæ; a doua
zi, cînd satul fusese reocupat de armata nord-vietnamezæ, soldaflii
le-au tæiat tuturor copiilor vaccinafli mîna stîngæ... Cu toate cæ e greu
de susflinut ca model de urmat ca atare, aceastæ respingere completæ
øi indiferent de costuri a duømanului, chiar în momentul cînd
acesta îøi aratæ grija «umanitaræ», trebuie aprobatæ în intenflia sa fundamentalæ.
În mod asemænætor, cînd Sendero Luminoso ocupa un
sat, rebelii nu ucideau în primul rînd soldaflii øi polifliøtii staflionafli acolo,
ci consultanflii agricoli øi personalul medical ai ONU øi ai SUA, care
încercau sæ-i ajute pe flæranii locali – dupæ ce le flineau prelegeri ore
în øir, obligîndu-i sæ-øi recunoascæ public complicitatea cu imperialismul,
îi împuøcau. Oricît de brutalæ ar fi aceastæ proceduræ, ea se bazeazæ
pe o intuiflie deosebit de penetrantæ: consultanflii agricoli øi
personalul medical, iar nu poliflia øi armata, reprezintæ adeværatul pericol,
duømanul cel mai perfid, întrucît «ei mint sub masca adeværului»
– cu cît sînt mai «inocenfli» (ei voiau «cu adeværat» sæ-i ajute pe flærani),
cu atît servesc mai bine ca instrument al SUA. Abia o asemenea lovituræ
în «bunætatea necondiflionatæ» a inamicului, în punctul în care
inamicul «ne ajutæ cu adeværat» aratæ o autonomie øi o suveranitate
veritabil revoluflionare“ (I, pp. 83–84).
Sæ trecem peste cruzimea acestui fragment øi sæ ne concentræm în schimb
pe ce conteazæ: viziunea asupra politicii pe care se sprijinæ o asemenea
declaraflie. O træsæturæ devine de-ndatæ vizibilæ: toatæ concepflia despre
rearticularea revendicærilor în ræzboaiele de poziflie lipseøte în întregime.
Existæ, dimpotrivæ, o încercare claræ de a consolida unitatea blocului de
putere existent. Ca de obicei, ultrastîngismul devine principala sursæ de
sprijin a formafliunilor hegemonice existente. Ideea de a face hegemonice
[hegemonize] revendicæri într-un nou bloc popular e respinsæ din principiu.
Numai o confruntare violentæ, frontalæ cu inamicul e væzutæ ca acfliune
legitimæ. Numai o poziflie de exterioritate totalæ faflæ de situaflia prezentæ
poate garanta puritatea revoluflionaræ. De aici nu mai e decît un pas
la a face din exterioritatea ca exterioritate valoarea politicæ supremæ øi
la a pleda în favoarea violenflei de dragul violenflei. Cæ nu existæ nimic
„ridicol de maliflios“ în sugestia mea conform cæreia Z ˇ izˇek nu e prea departe
de a face acest pas se poate vedea în fragmentul urmætor:
„Singura perspectivæ «realistæ» e fundarea unei noi universalitæfli
politice prin optarea pentru imposibil, asumînd întru totul locul excepfliei,
færæ tabuuri, færæ norme a priori («drepturile omului», «democraflie»)
a cæror respectare ne-ar împiedica «sæ resemnificæm»
teroarea, nemiloasa exercitare a puterii, spiritul de sacrificiu... dacæ
aceastæ opfliune radicalæ e denunflatæ de sufletele frumoase liberale
ca Linksfaschismus [fascism de stînga], aøa sæ-i ræmînæ numele!“ 22
Ne-am putea totuøi întreba: ce sînt, pentru Z ˇ izˇek, subiecflii politici ai Linksfaschismus?
Nu e uøor sæ ræspundem la aceastæ întrebare, pentru cæ Z ˇ izˇek
e destul de evaziv cînd trebuie discutate strategiile de stînga. Ne ajutæ
însæ cartea lui despre Irak, în care existæ cîteva pagini dedicate protagoniøtilor
a ce consideræ el o acfliune revoluflionaræ veritabilæ. El menflioneazæ
în principal trei [tipuri de protagoniøti]: consiliile muncitoreøti ale tradifliei
sovietice – despre care el însuøi recunoaøte cæ au dispærut; Canudos –
o miøcare milenaristæ din secolul al XIX-lea din Brazilia; øi locuitorii favelas-urilor
braziliene. Legætura dintre ultimele douæ e descrisæ de Z ˇ izˇek
în felul urmætor:

„Ecourile miøcærii din Canudos ræsunæ færæ-ndoialæ în acele favelas
din megalopolisurile Americii Latine: într-un anume sens, nu sînt oare
acestea din urmæ primele «teritorii eliberate», celulele viitoarelor societæfli
autoorganizate? [...] Regiunea autonomæ [the liberated territory]
Canudos din Bahia ræmîne pentru totdeauna modelul unui spafliu
al emancipærii, al unei comunitæfli alternative care neagæ în totalitate
spafliul existent al statului. Totul trebuie încuviinflat aici, inclusiv «fanatismul»
religios“ (I, p. 82).
Asta nu e nimic altceva decît delir. Favelas sînt bidonville-uri în care særæcia
pasivæ e supusæ acfliunii unor bande criminale cu desævîrøire nonpolitice,
care flin populaflia sub teroare, la care se adaugæ acfliunile polifliei,
ce practicæ execuflii sumare, denunflate cu regularitate de presæ. Cît despre
afirmaflia cæ favelas pæstreazæ vie amintirea ræzboiului din Canudos, ea
înseamnæ sæ fii atît de grotesc dezinformat, încît singurul ræspuns posibil
e „fæ-fli temele“. Nu existæ nicio miøcare socialæ în Brazilia contemporanæ
care sæ aibæ vreo legæturæ cu tradiflia milenaristæ din secolul al
XIX-lea – cu atît mai puflin locuitorii din favelas, care n-au habar ce-a însemnat
Canudos. Z ˇ izˇek nu øtie nimic despre Brazilia de astæzi, de ieri,
dintotdeauna – ceea ce pentru el nu constituie, desigur,
o piedicæ în a face cele mai impetuoase afirmaflii despre
strategiile revoluflionare din Brazilia. Acesta e procesul de
„marflianizare“ pe care l-am menflionat: a atribui unor subiecfli
reali øi existenfli cele mai absurde caracteristici, pæstrînd
totuøi numele acestora, aøa încît sæ se creeze iluzia
unui contact cu realitatea. Locuitorii din favelas au deja
destule probleme grave chiar øi færæ adeziunile escatologice
ale lui Z ˇ izˇek. Aøadar, ceea ce îi lipseøte lui Z ˇ izˇek sînt adeværaflii marflieni.
Aceøtia sînt însæ prea deøtepfli sæ coboare pe planeta noastræ
doar pentru a satisface visele pline de cruzime ale lui Z ˇ izˇek.
Traducere de Sebastian Big øi Alexandru Polgár
Notæ: Aø vrea sæ mulflumesc redactorilor Critical Inquiry pentru invitaflia de a ræspunde criticilor
aduse de Slavoj Z ˇ izˇek operei mele.
verso: populism øi luptæ de clasæ
Note:
1. Vezi Ernesto Laclau, On Populist Reason, London, 2005.
2. Exceptînd, desigur, punctul în care identificæ træsætura particularæ a campaniilor lui „Nu“ cu
notele definitorii ale oricærui populism.
3. Toate citatele færæ referinflæ din aceastæ scriere, precum øi cele din urmætorul eseu al lui Zˇ izˇek
(„Schlagend, aber nicht treffend!“), sînt luate fie din textul precedent al lui Zˇ izˇek („Împotriva
ispitei populiste“), fie din textul de faflæ al lui Laclau. (N. red.)
4. Un truc ieftin pe care îl întîlnim la tot pasul în lucrærile lui Zˇ izˇek constæ în identificarea
afirmafliei unor autori cæ existæ un anumit grad de comparabilitate între træsæturile regimurilor
stalinist øi nazist cu imposibilitatea de a putea face vreo distincflie între aceste regimuri,
postulatæ de autori conservatori ca Nolte. Relaflia dintre un lider politic øi „ideologia“ lui
e, de fapt, o treabæ foarte complicatæ, implicînd numeroase nuanfle. Nu existæ nicio situaflie
în care conducætorul sæ fie cu totul exterior propriei sale ideologii, avînd cu aceasta o relaflie
pur instrumentalæ. Multe greøeli strategice fæcute de Hitler de-a lungul celui de-al Doilea
Ræzboi Mondial, mai ales în perioada campaniei din Rusia, pot fi explicate doar prin faptul
cæ s-a identificat efectiv cu dogmele de bazæ ale propriului discurs ideologic øi cæ fusese,
în acest sens, un øef „secundar“ în raport cu ideologia. Dacæ însæ e greøit sæ facem
din relaflia de manipulare dintre conducætor øi ideologie esenfla unui regim „totalitar“ nediferenfliat,
e la fel de greøit sæ afirmæm, cum face Zˇ izˇek, cæ existæ o diferenfliere mecanicæ
între un regim (comunist) în care conducætorul ar fi pur secundar øi un regim (fascist) în
care acesta ar avea o întîietate neîngræditæ.
5. În pasajul citat de Zˇ izˇek nu fac decît sæ rezum, aprobativ, analiza chartismului
fæcutæ de Gareth Stedman Jones, „Rethinking Chartism“, in Languages
of Class: Studies in Working Class History 1832–1902, Cambridge,
1983.
6. Vezi Laclau, „Why Do Empty Signifiers Matter to Politics?“, in Emancipation(s),
London, 1996, pp. 34–36.
7. Aici nu folosesc termenul simbolic în sensul sæu lacanian, ci în sensul
folosit în mod curent în discufliile privitoare la reprezentare. Vezi, de
exemplu, Hanna Fenichel Pitkin, The Concept of Representation,
Berkeley, 1967, cap. 5.
8. Trecem acum la conceptul riguros lacanian de Simbolic.
9. Vezi remarcabila carte a lui Ian Steedman, Marx after Sraffa, London, 1997.
10. Karl Marx øi Friedrich Engels, Manifesto of the Communist Party, in The Marx-Engels Reader,
New York, 1978, p. 478. [Ed. românæ: Manifestul Partidului Comunist, Berlin, Dietz Verlag,
1975, p. 27.]
11. Vezi Alain Badiou, L’Être et l’événement, Paris, 1998.
12. Autorul face trimitere la ediflia originalæ a eseului lui Zˇ izˇek. (N. tr.)
13. Vom discuta mai încolo despre cum e posibilæ o relaflie între elemente aparflinînd unor orizonturi
de reprezentare diferite.
14. Vezi Laclau øi Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic
Politics, traducere de Winston Moore øi Paul Cammack, London, 1985, cap. 3,
øi Laclau, New Reflections on the Revolution of Our Time, London, 1990, pp. 17–27 øi On
Populist Reason, pp. 139–156.
15. Vezi pe acest subiect articolul clasic al lui Joan Copjec, „Sex and the Euthanasia of Reason“,
in Read My Desire: Lacan against the Historicists, Cambridge, Mass., 1994, pp. 201–236.
16. Care implicæ reprezentarea ireprezentabilului, ducînd la ceea ce Hans Blumenberg numea
„metafora absolutæ“.
17. Vezi Balibar, „Sur la dialectique historique: Quelques remarques critiques à propos de Lire
le Capital“, in Cinq Études du matérialisme historique, Paris, 1974, pp. 205–245.
18. De fiecare datæ cînd definiflia fundamentului organizeazæ o anumitæ zonæ a subiectivitæflii,
limitele acestei zone se schimbæ, rezultatul fiind cæ referenflii vizafli de un asemenea discurs
sînt radical modificafli. Vezi, de pildæ, urmætorul fragment din Freud: „Demonstrînd rolul jucat
de impulsurile perverse în formarea simptomelor psihonevrozelor, am lærgit considerabil
mulflimea indivizilor care pot fi considerafli perverøi [...] Astfel cæ extraordinara ræspîndire
a perversiunilor ne împinge sæ credem cæ înclinaflia cætre perversiuni nu e nici ea o raritate,
ci trebuie cæ face parte din ceea ce trece drept constituflie normalæ“ (Sigmund Freud, Three
Essays on the Theory of Sexuality, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works
177

of Sigmund Freud, trad. øi ed. de James Strachey, 24 vol. [London, 1953–1974], vol. 7,
p. 171).
19. Vezi Laclau, „Las manos en la masa“ [Mîfla din sac], Radar, 5 iunie 2005, p. 20,
www.pagina12.com.ar/diaro/suplementos/radar/9-2286-2005-06.09.html, øi „Zˇ izˇek:
Estados Unidos debería intervenir más y mejor en el mundo“ [Zˇ izˇek: Statele Unite
trebuie sæ intervinæ mai mult în lume], La nación, 10 martie 2004, www.lanacion.com.
ar/04/03/10dg_580163.asp
20. „Zˇ izˇek“.
21. E totuøi un motiv de bucurie cæ Zˇ izˇek, în articolul sæu din Critical Inquiry, a fæcut pentru prima
oaræ efortul de a discuta separat opera mea øi aceea a lui Chantal Mouffe, færæ sæ mai atribuie
unuia sau altuia dintre noi afirmafliile celuilalt. Pentru a menfliona un exemplu din cale-afaræ
de scandalos: dupæ un lung citat dintr-o lucrare scrisæ de Mouffe, el spune: „problema aici
e cæ aceastæ traducere a antagonismului în agonisticæ, într-un joc reglat al competifliei politice,
implicæ prin definiflie o excludere constitutivæ, øi aceastæ excludere n-o mai tematizeazæ
Laclau“ (Zˇ izˇek, Iraq: The Borrowed Kettle, London, 2004; abreviatæ infra ca I). Problema e
nu dacæ eu sînt sau nu de acord cu ce spune Mouffe; problema e cæ este lipsit de onestitate
sæ critici un autor pentru ceva spus de un altul.
22. Zˇ izˇek, „Holding the Place“, in Judith Butler, Laclau øi Zˇ izˇek, Contingency, Hegemony, Universality:
Contemporary Dialogues on the Left, London, 2000, p. 236.
178
Schlagend, aber nicht treffend!
Slavoj Zˇizˇek
Lucrurile stau destul de prost pentru mine în ræspunsul lui Ernesto Laclau
(Laclau, „Why Constructing a People Is the Main Task of Radical Politics“
[De ce construirea unui popor e principala sarcinæ a unei politici
radicale], Critical Inquiry, 32, vara 2006, pp. 646–680) la eseul meu
„Against the Populist Temptation“ [Împotriva ispitei populiste]. 1 Mi se întîmplæ
în mod repetat „sæ ratez întru totul chestiunea“, „nu sînt deloc
conøtient“ de consecinflele teoretice ale conceptelor pe care le folosesc,
„n-am înfleles nici mæcar abeceul teoriei hegemoniei“, reproøurile mele
sînt „puræ invenflie“ øi nu sînt nici mæcar „provizoriu plauzibile“, aøa încît
împotriva mea e suficient sæ se evoce „argumente øtiute de orice student
mediu“; „distorsionez sistematic teoria lacanianæ“, trebuie „[sæ-mi
fac] temele“, referinflele politice concrete pe care le dau nu sînt „nimic
altceva decît delir“, în textul meu se pot gæsi „trucuri ieftine“, felul meu
de a proceda e „lipsit de onestitate“.
Nu existæ oare ceva uøor surprinzætor în aceastæ animozitate subiectivæ
vædit excesivæ? În lumea universitaræ, felul politicos de a spune cæ intervenflia
sau prezentarea colegului nostru ni se pare tîmpitæ øi plicticoasæ
e sæ zicem cæ ea ni s-a pærut „interesantæ“. Aøadar, dacæ în schimb îi
spunem colegului nostru cæ intervenflia sa a fost „tîmpitæ øi plicticoasæ“,
atunci el e cu totul îndreptæflit sæ fie surprins øi sæ întrebe: „dar dacæ vi
s-a pærut tîmpitæ øi plicticoasæ, de ce n-afli spus pur øi simplu cæ a fost
interesantæ?“ Nefericitul nostru coleg ar avea dreptate sæ ia afirmaflia
frontalæ ca implicînd ceva mai mult, nu doar o remarcæ despre calitatea
lucrærii sale, ci un atac la persoana sa ca atare. Aøadar, diferenfla dintre
Laclau øi mine este cæ el îmi zice cæ textul meu e tîmpit øi plicticos, pe
cînd eu îi spun politicos cæ al sæu e interesant.
Nu cæ tonul atacului lui Laclau m-ar deranja cu adeværat. Lucrurile stau,
într-un anumit sens, mult mai prost, cæci, spus cu franchefle, în majoritatea
cazurilor argumentele împotriva mea sînt atît de deplasate în
raport cu flinta lor (schlagend, aber nicht treffend [luat în vizor, dar nu øi
nimerit], cum spun germanii), încît mæ lasæ pur øi simplu rece øi indiferent,
færæ sæ simt nicio nevoie de a contraataca. În ce mæ priveøte, din
nefericire nu pot susfline cæ aø fi recunoscætor pentru efortul depus de
Laclau, cæ remarcile sale ar fi provocatoare øi ar instiga la continuarea
muncii de gîndire. Cel mai adesea, pe parcursul scrierii acestui ræspuns,
m-am simflit mai curînd angajat la o sarcinæ administrativæ plicticoasæ. Sæ
încep, aøadar, cu începutul, care confirmæ cæ sîntem în mijlocul unui dialog
între surzi. Laclau îmi reproøeazæ cæ am ales o „cale destul de indirectæ
øi oblicæ“ de a-i ræspunde: „[Z ˇ izˇek] nu zice nimic despre criticile
mele la adresa operei sale, formulînd în schimb o suitæ de obiecflii la cartea
mea, obiecflii care au un înfleles doar dacæ cititorul acceptæ în întregime
perspectiva lui teoreticæ“. Acesta e un reproø, færæ-ndoialæ, straniu;
Textul de faflæ este tradus dupæ Slavoj Z ˇ izˇek, „Schlagend, aber nicht Treffend!“, Critical Inquiry,
33 [Autumn 2006], pp. 185–211. Copyright: The University of Chicago Press (Journals Division).
The University of Chicago Press nu este responsabilæ pentru acurateflea traducerii din
limba englezæ.

cæci, bineînfleles, eu nu îi ræspund lui în „Împotriva ispitei populiste“, de
vreme ce textul nu e în exclusivitate despre opera lui, ci, mai general,
despre chestiunea populismului astæzi. Am ræspuns detaliat la criticile pe
care mi le-a adus într-un alt text al meu, aøa cæ insinuarea cæ aø evita
în mod neonest o confruntare directæ cu argumentele sale e pur øi simplu
falsæ. 2
1. Subiectivul øi obiectivul: Laclau, Lukács, Lenin
Grosul argumentului lui Laclau constæ în faptul cæ eu nu înfleleg ideea
sa de hegemonie; statutul ei fiind acela al Realului, rezultæ cæ nu înfleleg
nici Realul lacanian, iar sursa acestei neînflelegeri este faptul cæ eu îl contaminez
pe Lacan cu Hegel, ceea ce înseamnæ cæ nu-l înfleleg nici pe Hegel.
Pe scurt, eu nu înfleleg nimic. Pentru fiecare dintre aceste cazuri, Laclau
aplicæ aceeaøi proceduræ monotonæ: mai întîi „recapituleazæ“ poziflia mea,
reducînd-o la o versiune ridicol de falsificatæ a ei, iar apoi, færæ a argumenta,
ci decretînd (foarte corect) cæ poziflia mea nu se potriveøte cu
a sa, pur øi simplu îøi reafirmæ poziflia. Iatæ un caz exemplar pentru cum
funcflioneazæ maøina-de-distrus-duømanul marca Laclau:
„Pe de o parte, deosebirea dintre subiectiv
øi obiectiv e vitalæ pentru Z ˇ izˇek întrucît, urmînd
linia stabilitæ de cuplul situaflie/eveniment
al lui Alain Badiou, el vrea sæ stabileascæ
o discontinuitate radicalæ între ruptura revoluflionaræ
øi ceea ce îi precedæ. Corolarul e
cæ gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic
în comun cu situaflia în care are loc. Pe
de altæ parte, Z ˇ izˇek insistæ ad nauseam pe
centralitatea luptei economice anticapitaliste, ceea ce înseamnæ cæ,
în cadrul situafliei existente, existæ ceva – economicul ca loc particular
într-o topografie socialæ – care are un fel de rol transcendental
de structurare, determinînd a priori evenimentele ce pot avea loc.
Aøadar, situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ asupra evenimentului,
rezultînd cæ præpastia dintre eveniment øi situaflie n-ar fi una
radicalæ. Z ˇ izˇek se confruntæ, aøadar, cu o alternativæ exclusivæ øi e
mai curînd comic cæ nu-øi dæ seama de asta, continuînd sæ afirme
ambele opfliuni într-un mod perfect contradictoriu“.
Problema e cæ ambele brafle ale alternativei îi aparflin aici lui Laclau, „corolarul“
cæ „gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic în comun cu situaflia
în care are loc“ øi afirmaflia opusæ cæ „situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ
asupra evenimentului“ reprezintæ distorsionat poziflia mea. Cel
care a elaborat nofliunea de „sit evenimenflial“, înfleles ca o cræpæturæ într-o
situaflie existentæ, care deschide astfel posibilitatea intervenfliei unui
act, a fost Badiou. Legætura dintre situaflie øi gest [revoluflionar] e, aøadar,
claræ; departe de a fi determinate de situaflie (sau printr-o intervenflie
venind dintr-un exterior misterios), gesturile [revoluflionare] sînt posibile
datoritæ neînchiderii ontologice, incoerenflei sau hiatului din cadrul unei
situaflii. Laclau construieøte opoziflia dintre poziflia lui øi a mea cu privire
la relaflia dintre politic øi economic într-un fel în întregime analog:
„Pentru mine, politicul are un rol primar de structurare pentru cæ
relafliile sociale sînt esenflialmente contingente, iar orice articulare
predominantæ rezultæ dintr-o confruntare antagonicæ al cærei rezultat
nu e dinainte decis. Pentru Z ˇ izˇek, în schimb, datele socioeco-
verso: populism øi luptæ de clasæ
nomice semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice –
asta însemnînd cæ, dacæ existæ o trecere logicæ de la datele economice
la rezultatul politic, politicul e doar o categorie internæ a economiei.
Nu e poate un epifenomen – adicæ statutul sæu ontologic nu
doar reflectæ o realitate substanflialæ, ci face parte din aceasta –, dar
tocmai din acest motiv îi lipseøte orice autonomie. În timp ce analiza
mea duce la o politizare a economiei, analiza lui Z ˇ izˇek sfîrøeøte
într-o «economizare» a politicii“.
Iaræøi, orbit de animozitatea lui, Laclau prezintæ ca aparflinîndu-mi mie
exact opusul a ceea ce spun eu. E clar ca „bunæ ziua!“ cæ eu vorbesc
tocmai despre politizarea economiei, øi nu despre „economizarea politicului“.
Cu alte cuvinte, Laclau interpreteazæ afirmaflia mea cæ datele socioeconomice
indexeazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice ca øi cum
aø zice cæ „existæ o trecere logicæ de la datele economice la rezultatul
politic“, cæ datele socioeconomice determinæ rezultatul luptei politice,
pe cînd ceea ce spun eu e tocmai opusul: cæ datele socioeconomice
sînt indexul (semnul) unei lupte politice, cæ aparenta lor obiectivitate este
rezultatul unei lupte politice. 3
Caracterul problematic al reproøurilor lui Laclau
– sau felul în care aceste reproøuri se sprijinæ pe
o imagine ridicol de simplificatæ a adversarului –
devine vizibil în respingerea sa automatæ, aproape
ritualæ, a lucrærii Istorie øi conøtiinflæ de clasæ a
lui Georg Lukács, ca versiunea cea mai puræ de
marxism hegelian (proletariatul înfleles drept clasæ
universalæ, subiectul-obiectul întrupat al Istoriei,
al cærui rol ca agent al schimbærii revoluflionare
e înscris în poziflia sa socialæ obiectivæ; conceptul de reificare ca „falsæ
conøtiinflæ“, care, ca atare, presupune posibilitatea „adeværatei conøtiinfle“,
conøtiinfla de clasæ proletaræ în care procesul istoriei devine în
întregime transparent pentru el însuøi). Totuøi, existæ o træsæturæ fundamentalæ
a teoriei lui Lukács care nu se potriveøte cu imaginea unui Lukács
istoricist-determinist, øi anume insistenfla sa asupra indecidabilitæflii øi
contingenflei procesului revoluflionar. Din acest motiv, Istorie øi conøtiinflæ
de clasæ e profund leninistæ. Cînd, în Tezele din aprilie 1917, Lenin întrezærise
acel Augenblick, unica øansæ a unei revoluflii, propunerile sale
fuseseræ primite cu stupoare øi disprefl de majoritatea colegilor sæi de
partid. În cadrul partidului boløevic, niciun lider proeminent n-a sprijinit
chemarea sa la revoluflie, iar Pravda a fæcut pasul nemaipomenit de
a disocia partidul, echipa sa editorialæ distanflîndu-se la unison de Tezele
din aprilie. Departe de a fi o flatare oportunistæ øi o exploatare a sentimentului
general al poporului, vederile lui Lenin fuseseræ foarte idiosincratice.
Bogdanov descrisese Tezele din aprilie ca delirul unui nebun,
iar Nadejda Krupskaia concluzionase cæ Lenin a luat-o razna. Nu e de
mirare cæ, în scrierile sale din 1917, Lenin pæstreazæ ironiile sale cele
mai acerbe pentru cei ce se angajeazæ în cæutarea unei garanflii pentru
revoluflie. Aceastæ garanflie poate lua douæ forme: fie nofliunea reificatæ
de necesitate socialæ (nu trebuie sæ se riøte o revoluflie prematuræ; trebuie
sæ se aøtepte momentul potrivit, cînd situaflia s-a maturizat deja în
privinfla legilor dezvoltærii istorice; „e prea devreme pentru o revoluflie
socialistæ, clasa muncitoare nu e încæ maturæ“), fie legitimitatea normativæ
sau „democraticæ“ („majoritatea populafliei nu e de partea noastræ,
179

aøadar, revoluflia nu va fi cu adeværat democraticæ“), cum semnalase în
mod repetat Lenin, de parcæ atunci cînd agentul revoluflionar ar risca
acapararea puterii de stat, el ar trebui sæ cearæ pentru asta permisiunea
unui mare Altul (sæ organizeze un referendum care sæ poatæ clarifica dacæ
majoritatea sprijinæ revoluflia sau nu). În cazul lui Lenin, precum în acela
al lui Lacan, ideea principalæ e cæ revoluflia ne s’autorise que d’elle-même
[e autorizatæ doar de ea însæøi]; trebuie asumat cæ gestul revoluflionar
nu e dublat în legitimitatea sa de un mare Altul; teama de a prelua puterea
prematur, cæutarea unei garanflii, e teama de abisul gestului. În asta
rezidæ dimensiunea fundamentalæ a ceea ce Lenin va denunfla neîncetat
ca oportunism, iar ræmæøagul sæu e cæ oportunismul e o poziflie în
mod inerent falsæ, mascînd cu fapte, legi sau norme „obiective“ teama
de a sævîrøi gestul, iar din acest motiv primul pas în a combate oportunismul
este ca acesta sæ fie demascat în modul cel mai clar cu putinflæ. Ce
este, atunci, de fæcut? Ræspunsul lui Lenin (trebuie afirmate faptele [aussprechen
was ist], admis adeværul cæ existæ o tendinflæ în cadrul Comitetului
Central) nu se referæ la o suitæ diferitæ de fapte obiective, ci este
repetarea unui argument lansat cu un deceniu mai devreme de cætre
Rosa Luxemburg împotriva lui Kautsky: cei care aøteaptæ condifliile obiective
pentru revoluflie vor ajunge sæ aøtepte pentru totdeauna. Poziflia
observatorului obiectiv (øi nu aceea a agentului angajat) e ea însæøi principalul
obstacol în calea revolufliei.
Poate fi concediatæ pur øi simplu Istorie øi conøtiinflæ de clasæ a lui Lukács
ca o caricaturæ a marxismului hegelian, ca o afirmare a proletariatului
ca subiect-obiect absolut al Istoriei? Arta a ceea ce Lukács a numit Augenblick
ne confruntæ cu un Lukács care e mult mai gramscian sau mai sensibil
la conjuncturi øi la contingenfle decît se admite în mod curent.
Augenblick-ul lukácsian e neaøteptat de aproape de ceea ce Badiou a
elaborat ca Eveniment – o intervenflie care nu poate fi explicatæ în termeni
de condiflii obiective preexistente. Esenflialul argumentului lui Lukács
e sæ respingæ orice reducere a gestului la circumstanflele sale istorice;
nu existæ condiflii obiective neutre sau, pe hegelianæ, toate presupozifliile
conflin deja un græunte de preafirmare [are already minimally posited].
E exemplaræ aici analiza lui Lukács a enumerærii obiectiviste a cauzelor
care au dus la eøecul consiliilor/dictaturii revoluflionare maghiare din 1919
(trædarea din partea ofiflerilor din cadrul armatei, blocada externæ care
a dus la foamete ø.a.m.d.). Cu toate cæ acestea fuseseræ færæ îndoialæ
fapte care au jucat un rol crucial în aceastæ încercare eøuatæ de a face
o revoluflie, e totuøi metodologic incorect ca ele sæ fie evocate ca fapte
brute, færæ a lua în considerare felul în care au fost ele mijlocite de constelaflia
particularæ a forflelor politice subiective. Sæ luæm, de pildæ, blocada;
de ce s-a întîmplat oare cæ, spre deosebire de revoluflia maghiaræ
din 1919, statul sovietic rus n-a cedat în fafla unei blocade imperialiste
øi contrarevoluflionare mult mai aprige? Pentru cæ în Rusia partidul boløevic
atenflionase masele cæ o asemenea blocadæ e rezultatul forflelor
contrarevoluflionare stræine øi interne, pe cînd în Ungaria partidul n-a
fost suficient de puternic din punct de vedere ideologic; masele muncitoare
au cedat în fafla propagandei anticomuniste, care pretindea cæ blocada
era un produs al naturii antidemocratice a regimului, logica lui „sæ ne
întoarcem la democraflie, iar ajutoarele externe vor începe sæ curgæ din
nou“. Trædare din partea ofiflerilor? Da, însæ de ce oare aceeaøi trædare
n-a avut aceleaøi consecinfle catastrofice în Rusia sovieticæ? Iar cînd træ-
180
dætorii au fost descoperifli, de ce n-a fost oare posibilæ înlocuirea lor cu
cadre de încredere? Pentru cæ partidul comunist maghiar n-a fost suficient
de puternic øi de activ, în timp ce partidul boløevic rus a mobilizat în mod
corespunzætor soldaflii care erau dispuøi sæ lupte pînæ la capæt pentru a
apæra revoluflia. Desigur, se poate pretinde cæ slæbiciunea partidului comunist
a fost o componentæ obiectivæ a situafliei sociale; cu toate astea,
în spatele acestui fapt existæ iaræøi o suitæ de decizii øi gesturi subiective,
aøa cæ niciodatæ nu atingem un grad zero al unei stæri de fapt pur obiective.
Ideea fundamentalæ nu e obiectivitatea, ci totalitatea socialæ, ca proces
de mediere globalæ între aspectele subiective øi cele obiective.
Pentru a da un exemplu dintr-un domeniu diferit: felul în care îøi stabileøte
ideologia presupozifliile se poate observa øi în (pseudo)explicaflia
curentæ a creøterii simpatiei de care s-a bucurat ideologia nazistæ în Germania
anilor 1920. Naziøtii au manipulat cu abilitate temerile øi anxietæflile
clasei mijlocii, care au fost generate de criza economicæ øi de schimbarea
socialæ vertiginoasæ. Problema cu aceastæ explicaflie este cæ ea trece cu
vederea autoreferenflialitatea circularæ pusæ la lucru aici. Da, naziøtii au
manipulat cu siguranflæ abil temeri øi anxietæfli; cu toate astea, departe
de a fi vorba de simple fapte preideologice, aceste temeri øi anxietæfli
erau deja produsul unei anumite perspective ideologice. Ideologia nazistæ
însæøi a (co)generat temeri øi anxietæfli împotriva cærora s-a propus
pe ea însæøi ca soluflie. Ideea crucialæ de reflinut aici e cæ nu existæ contradicflie
între un Lukács hegeliano-marxist propunînd proletariatul ca
subiect-obiect al istoriei øi acest Lukács conjuncturalist. Cei doi sînt cele
douæ fefle ale aceleiaøi monede.
2. Hegemonia ca marflianizare
Argumentul politic fundamental al lui Laclau împotriva mea e cæ, graflie
viziunii mele pseudorevoluflionare, care reduce totul la clase, trebuie
sæ mæ mærginesc la „aøteptarea marflienilor“, întrucît condifliile puse de
mine agenflilor revoluflionari „sînt determinate în cadrul unei geometrii
a efectelor sociale atît de rigide, încît niciun actor empiric nu poate sæ
le corespundæ“. Cu toate astea, pentru a pæstra aparenfla cæ vorbesc
despre agenfli reali, trebuie sæ recurg la procesul marflianizærii. Trebuie
sæ „atribui unor subiecfli reali øi existenfli cele mai absurde caracteristici,
pæstrînd totuøi numele acestora, aøa încît sæ se creeze iluzia unui contact
cu realitatea“.
Trei lucruri trebuie menflionate aici. Mai întîi, nu se poate trece cu vederea
cæ acest proces descris parodic de Laclau ca „marflianizare“
seamænæ destul de mult cu propria sa teorie a hegemoniei; cînd un eveniment
empiric e „[înælflat] la rangul de Lucru“, el începe sæ funcflioneze
ca întruparea unei imposibile plenitudini a societæflii. Referindu-se la Joan
Copjec, Laclau comparæ hegemonia cu valoarea-sîn ataøatæ obiectelor
parfliale; aøadar, mutatis mutandis, teza sa nu spune oare cæ de vreme
ce marflienii sînt imposibili, dar necesari, în procesul hegemoniei un element
social empiric e investit cu valoarea-marflian? Diferenfla dintre noi
trebuie sæ fie cæ eu (se presupune) cred în marflienii adeværafli, pe cînd
el øtie cæ locul marflienilor e pentru totdeauna gol, însemnînd cæ tot ce
putem face este sæ investim agenfli empirici cu valoarea-marflian.
Doi, istoria personalæ a angajamentelor politice ale lui Laclau oferæ un
bun exemplu al unei asemenea marflianizæri. Dupæ prima victorie a partidului
noilor laburiøti, el a sprijinit cu entuziasm (pentru o vreme) guver-

nul lui Blair ca un caz-model pentru reînnoirea stîngii; un an sau doi mai
tîrziu, dezamægit, a trebuit sæ accepte cæ marflianizeazæ subiectul politic
particular greøit (øi se poate prezice færæ pericolul de a greøi cæ, în cîfliva
ani, acelaøi lucru se va întîmpla cu agenflii pe care îi marflianizeazæ în momentul
de faflæ, noii populiøti latinoamericani).
În cele din urmæ, felul în care ridiculizeazæ Laclau referirea pe care o fac
la cartierele særace ale Lumii a Treia (printre altele, favelas braziliene) e
un exemplu trist despre cum animozitatea personalæ îl duce la descrieri
simplificate, echivalente cu o calomnie politicæ:
„Asta nu e nimic altceva decît delir. Favelas sînt bidonville-uri în care
særæcia pasivæ e supusæ acfliunii unor bande criminale cu desævîrøire
nonpolitice, care flin populaflia sub teroare, la care se adaugæ acfliunile
polifliei, ce practicæ execuflii sumare, denunflate cu regularitate de
presæ. Cît despre afirmaflia cæ favelas pæstreazæ vie amintirea ræzboiului
din Canudos, ea înseamnæ sæ fii atît de grotesc dezinformat, încît
singurul ræspuns posibil e «fæ-fli temele»“.
Ei bine, mi-am fæcut temele øi pot spune cæ descrierea pe care o face
Laclau acelor favelas e un afront la adresa oamenilor ce træiesc acolo.
Cum reiese clar din textul meu, în momentul
la care face referinflæ aici Laclau, sînt
departe de a idealiza cartierele særace, transformîndu-le
în situri ale luptei revoluflionare.
Tot ce susflin e cæ ele sînt un sit evenimenflial
(pentru a folosi termenul lui Badiou) sau un
loc din care ceva nou poate apærea. 4 Øtiu øi
eu foarte bine cæ existæ forme multiple de
organizare socialæ care sînt active în aceste
locuri: bande criminale, fundamentaliøti
religioøi, capitaliøti sælbatici (departe de a fi
numai pasive, favelas sînt adesea locuri pentru speculaflii capitaliste
semilegale). Existæ însæ øi bucætærii comunitare, reflele ilegale de distribuflie
a energiei electrice øi alte forme (adeværat, limitate) ale autoorganizærii
în potenflæ emancipatoare. Descrierea fæcutæ de Laclau cartierelor særace
ca locuri în care særacii pasivi se supun terorii bandelor criminale
e o simplificare reacflionaræ ridicolæ. Laclau, care tinde sæ preamæreascæ
populismul latinoamerican, ar trebui sæ-øi aducæ aminte mai bine decît
alflii cum, dupæ lovitura de stat de scurtæ duratæ împotriva regimului lui
Chávez din Venezuela, ceea ce l-a adus înapoi la putere a fost în mare
parte mobilizarea maselor din cartierele særace suburbane, o dovadæ
suficientæ cæ avem aici mai mult decît „særæcie pasivæ supusæ acfliunii unor
bande criminale cu desævîrøire nonpolitice“. Cît priveøte legætura ideologicæ
între cartierele særace øi Canudos sau faptul cæ ræzboiul din Canudos
e perceput retroactiv ca premergætorul mitic al favelas, acesta e
un simplu fapt de ideologie popularæ, folosit øi manipulat pînæ øi de massmedia
dominantæ.
Iatæ încæ ceva din „delirul“ meu despre Canudos, unde atrag atenflia fæfliø
asupra felului de confuzie operatæ aici:
„Øi, pentru a evita confuziile plicticoase, asta nu înseamnæ cæ excluøii
sînt «cu totul în afaræ» – dacæ se examineazæ mai îndeaproape situaflia,
se poate vedea desigur dintr-odatæ cum cele douæ niveluri
se interpenetreazæ øi se reflectæ unul pe celælalt – cum, de pildæ, spafliul
excluøilor reproduce adesea cele mai brutale træsæturi autoritare ale
verso: populism øi luptæ de clasæ
statului; sau, de partea cealaltæ, cum statul legitim e adesea susflinut
de practicile «excluse» (trecute public sub tæcere). Aceste reflecflii
øi interpenetræri privesc totuøi conflinutul pozitiv care umple cele douæ
locuri structurale diferite. Pentru a mæ întoarce la exemplul comunitæflii
Canudos: desigur, multe dintre træsæturile sale fuseseræ împrumutate
de la regimul premodern (ea s-a autodefinit ca fiind regalistæ,
ca protectoare a rolului public al bisericii împotriva impulsului republican
de modernizare a statului brazilian), dar ceea ce contase cu
adeværat a fost cæ toate aceste elemente au fost transfigurate (transsubstanfliate
chiar) de spafliul în care ele au (re)apærut“. 5
Øi totuøi, în argumentul sæu despre Z ˇ izˇek-aøteptîndu-i-pe-marflieni,
Laclau susfline cæ:
„nu existæ altæ luptæ emancipatoare valabilæ în afara celei care e întru
totul øi în mod direct anticapitalistæ. Cu cuvintele sale: «Eu cred în rolul
structurant al luptei anticapitaliste». Problema totuøi e urmætoarea: el
nu dæ nicio indicaflie despre ce ar putea fi o luptæ anticapitalistæ. Z ˇ izˇek
concediazæ pe scurt luptele multiculturaliste, antisexiste øi antirasiste
ca nefiind în mod direct anticapitaliste. În acelaøi timp însæ, el nu aprobæ
nici flelurile tradiflionale ale stîngii, legate în
mod mai nemijlocit de economie: revendicærile
privind salariile mai mari, democraflia
industrialæ, controlul asupra procesului de
producflie, distribuflia progresivæ a veniturilor
nu sînt propuse nici ele ca fiind anticapitaliste…
Nici mæcar un rînd din opera lui
Z ˇ izˇek nu dæ vreun exemplu despre ce consideræ
el a fi luptæ anticapitalistæ. Ræmîne sæ
ne gîndim cæ poate se aøteaptæ la invazia
unor fiinfle de pe vreo altæ planetæ“. 6
Cînd dau peste pasaje de felul acestuia din urmæ, nu pot sæ nu mæ gîndesc
cæ noi doi træim efectiv în universuri paralele; dacæ eu îi aøtept pe
marflieni, Laclau trebuie sæ fie de pe un straniu Venus. Mai întîi, existæ aici
o echivalare ridicolæ între teza mea despre rolul central de structurare
pe care îl are lupta de clasæ øi pretenflia cæ orice luptæ emancipatoare valabilæ
trebuie sæ fie întru totul øi în mod direct anticapitalistæ. Ca unul care
a scris enorm despre supradeterminare øi articulare, Laclau ar trebui sæ
øtie cæ rol structurant înseamnæ, tocmai, cæ lupta de clasæ e principiul
supradeterminant al articulærii dintre mulflimea luptelor emancipatoare,
øi nu conflinutul lor real. (Eu însumi dau un exemplu clar, deøi pentru Laclau
øi mulfli alflii problematic, cînd, în lucrarea mea despre Lenin, susflin cæ
în constelaflia de azi atenflia nu trebuie sæ cadæ pe anticapitalism, ci pe subminarea
statutului de fetiø al democrafliei ca semnificant-regent 7 ; cum o
spune Badiou, „Astæzi, inamicul nu se cheamæ Imperium sau Capital. El
se cheamæ Democraflie“. 8 )
Apoi vine acuzaflia stranie cæ dupæ ce am concediat nonøalant toate
formele existente de luptæ emancipatoare (de la luptele antisexiste øi multiculti
la acfliunile tradiflionale ale sindicatelor) ca nefiind cu adeværat
anticapitaliste, nu ofer niciun indiciu cît de minimal despre cum ar trebui
sæ arate astæzi lupta cu adeværat anticapitalistæ. Asta e acelaøi lucru
cu a întreba „Unde sînt fructele… în afaræ de mere øi portocale?“. (Deøi,
în mod semnificativ, existæ ceva ce lipseøte din enumerarea pe care o
face Laclau candidaflilor posibili la luptele emancipatoare astæzi, øi anume,
181

politica revoluflionaræ violentæ.) Departe de a ne împinge sæ concediem
toate tipurile de antisexism, antirasism etc., rolul structurant al luptei de
clasæ funcflioneazæ ca un dispozitiv ce ne permite (1) sæ dæm seama de
schimbærile ca atare în ce priveøte punctul de focalizare al luptelor
emancipatoare (dupæ mine, mutarea accentului de pe lupta economicæ
clasicæ a clasei muncitoare pe o politicæ identitaræ a recunoaøterii trebuie
sæ fie explicatæ prin dinamica luptei de clasæ) øi (2) sæ analizæm øi
sæ judecæm conflinutul øi mizele politice concrete ale diverselor lupte.
Profesînd solidaritatea cu særacii, liberalii [în sensul american al termenului
– n. tr.] încripteazæ în partea care le revine din ræzboiul cultural un
mesaj opoziflional de clasæ; cel mai adesea, lupta lor pentru toleranfla
multiculturalæ øi drepturile femeii marcheazæ o contrapoziflie faflæ de intoleranfla,
fundamentalismul øi sexismul patriarhal presupuse ale aøa-numitelor
clase inferioare.
Paradoxul aici este cæ tocmai populismul fundamentalist pæstreazæ logica
antagonismului, în timp ce stînga liberalæ urmeazæ logica recunoaøterii
diferenflelor, neutralizînd antagonismele ca diferenfle coexistente;
în însæøi forma lor, campaniile populare conservator-populiste au preluat
vechea poziflie stîngist-radicalæ a mobilizærii øi luptei populare împotriva
exploatærii exercitate de clasele superioare ale societæflii. Trebuie,
aøadar, nu doar sæ refuzæm facilul disprefl liberal la adresa fundamentaliøtilor
populiøti (sau, chiar mai ræu, regretul superior despre cît de „manipulafli“
sînt ei); trebuie sæ refuzæm termenii înøiøi ai ræzboiului cultural.
Cu toate cæ, bineînfleles, în ce priveøte conflinutul pozitiv al celor mai
dezbætute chestiuni, un radical de stînga trebuie sæ sprijine poziflia liberalæ
(sæ fie pentru avort, sæ fie împotriva rasismului øi a homofobiei etc.),
nu trebuie niciodatæ uitat cæ, pe termen lung, fundamentalistul populist,
øi nu liberalul e aliatul nostru. În toatæ furia lor, populiøtii nu sînt suficient
de furioøi, nu sînt destul de radicali pentru a percepe legætura dintre capitalism
øi decæderea moralæ pe care o deplîng.
3. De ce e Capitalul Real(ul)
Urmætorul punct pe care se concentreazæ critica lui Laclau a conceptului
meu de capital ca Real e cæ modul absurd în care atribui „Realului
un conflinut formal-transcendental se bate cap în cap cu cele mai elementare
cunoøtinfle de teorie lacanianæ“:
„logica proprie capitalului nu poate opera ca o infrastructuræ dictînd
mersul lucrurilor în realitatea socialæ decît dacæ este, din capul locului,
autodeterminatæ. Realul însæ, în sens lacanian, face exact pe dos;
el stabileøte o limitæ care împiedicæ orice autodeterminare prin Simbolic.
Tot acest uz metaforic ieftin al dualitæflii realitate/Real, pentru
a face referinflæ la nimic altceva decît vechea distincflie bazæ/suprastructuræ,
e cu totul impropriu; e evident cæ logica proprie capitalului
e tot atît de simbolicæ precum realitatea socialæ pe care se
presupune cæ o determinæ“.
În consecinflæ, conceptul meu de Real e:
„pur øi simplu o proastæ înflelegere a conceptului lacanian de Real
– un bun exemplu al felului în care Z ˇ izˇek distorsioneazæ sistematic
teoria lacanianæ, pentru a o face compatibilæ cu un hegelianism
care este, în toate privinflele, tocmai opusul ei. Realul n-are cum sæ
fie o logicæ spectralæ inexorabilæ øi cu atît mai puflin ceva care determinæ
ce se întîmplæ în realitatea socialæ, pentru simplul motiv cæ
182
Realul nu e un obiect determinabil, înzestrat cu legi proprii ale miøcærii,
ci, dimpotrivæ, ceva care existæ øi se aratæ numai prin efectele
lui disruptive în cadrul Simbolicului“.
În dreptul acestui punct, Laclau e cel care ar trebui sæ-øi facæ temele.
Cum o spune în mod repetat Lacan, Realul este un concept complex;
în teoria sa, el are cel puflin trei dimensiuni. Mai întîi, existæ Realul imaginar:
Lucrul aflat dincolo de orice reprezentare în monstruozitatea sa,
care ræmîne totuøi în domeniul Imaginarului, e drept cæ doar ca un fel
de imagine ce încearcæ sæ întindæ imaginaflia pînæ la granifla însæøi a ireprezentabilului.
Acest Real (de la Le Horla a lui Maupassant la maelstromul
lui Poe sau la extraterestrul din filmul Alien) ocupæ spafliul de intersecflie
dintre Imaginar øi Real. El stæ pentru real în dimensiunea sa cea mai terifiantæ,
ca abis ce înghite totul, dizolvînd toate identitæflile. În al doilea rînd,
existæ Realul simbolic: realul drept coerenflæ, cu semnificantul redus la
o formulæ færæ sens, cum sînt formulele fizicii cuantice care nu mai pot
fi traduse – sau raportate la – experienfla de zi cu zi a lumii vieflii noastre.
În Freud, gæsim ambele tipuri de Real în visul sæu despre injecflia Irmei;
dacæ Realul imaginar e privirea în gîtul Irmei, carnea crudæ palpitînd în
interiorul lui, Realul simbolic e formula chimicæ (a trimetilaminei) care
încheie visul, Realul øtiinflific, Realul formulei care redæ funcflionarea
automatæ øi lipsitæ de sens a naturii. Diferenfla se datoreazæ punctelor
de pornire diferite: dacæ începem cu Imaginarul (confruntarea în oglindæ
a lui Freud cu Irma), obflinem dimensiunea imaginaræ a Realului, imaginea
primordialæ terifiantæ care anuleazæ imaginea ca atare; dacæ pornim
de la Simbolic (cearta dintre cei trei doctori), ajungem la un limbaj privat
de bogæflia sensului sæu uman øi transformat în Realul unei formule
færæ sens. Øi, în cele din urmæ, existæ Realul real (la care reduce Laclau
conceptul de Real), hiatul/limitarea pur formalæ care dæ peste cap sau
dislocæ orice identitate simbolicæ. Realul e deci efectiv toate aceste trei
dimensiuni în acelaøi timp: vîrtejul abisal al Lucrului, structura matematizatæ
coerentæ a realitæflii øi limita pur formalæ a oricærei obiectivitæfli.
Trebuie sæ ne concentræm pe felul în care cei trei termeni ai triadei Real-
Imaginar-Simbolic sînt în mod inerent întreflesufli; întreaga triadæ se
reflectæ în fiecare dintre cele trei elemente ale sale. Nu existæ doar trei
modalitæfli ale Realului. Într-un fel strict omolog, existæ de asemenea trei
modalitæfli ale Simbolicului: realæ (semnificantul redus la o formulæ færæ
sens), imaginaræ (simbolurile jungiene) øi simbolicæ (vorbire, limbæ cu
sens). Existæ chiar trei modalitæfli ale Imaginarului: realæ (fantezia, care
e tocmai un scenariu imaginar ocupînd locul Realului), imaginaræ (imaginea
ca atare, avînd funcflia fundamentalæ a unei momeli) øi simbolicæ (iaræøi,
simbolurile jungiene sau arhetipurile New Age).
Caracterul multidimensional al realului clarificæ de ce Lacan insistæ întotdeauna
asupra faptului cæ discursul øtiinflific modern, cu formulele sale
matematizate, articuleazæ o cunoaøtere în cadrul Realului, øi nu doar o
altæ istorisire simbolicæ. În acelaøi fel, eu susflin cæ statutul logicii capitalului
e acela al Realului; dar în ce fel totuøi?
Cînd, în recenta sa Logique des mondes, Badiou propune conceptul de
punct pentru a descrie momentul în care alegerea subiectivæ puræ stabilizeazæ
o lume, o situaflie în care trebuie luatæ decizia simplæ „da sau
nu“, el se referæ în mod implicit la lacanianul point de capiton [punct de
capitonaj]. Nu implicæ asta cæ nu existæ lume în afara limbii, cæ nu existæ
lume al cærei orizont de sens sæ nu fie determinat de o ordine simboli-

cæ? Trecerea cætre adevær e deci trecerea dinspre limbæ („limitele limbii
mele sînt limitele lumii mele“) cætre litere øi mateme ce intersecteazæ
în diagonalæ mulflimea lumilor. Relativismul postmodern e tocmai ideea
unei ireductibile diversitæfli a lumilor, fiecare sprijinindu-se pe un joc de
limbaj specific, aøa încît fiecare lume e istorisirea pe care membrii ei øi-o
povestesc despre ei înøiøi, færæ niciun teren comun sau o limbæ comunæ
între ei. Iar problema adeværului e tocmai cum sæ se stabileascæ ceva ce,
în termeni dragi logicii modale, ræmîne acelaøi în toate lumile posibile.
De ce a început Badiou sæ exploreze chestiunea lumii, „logica lumilor“?
Øi dacæ impulsul pentru aøa ceva ar fi venit în urma unei priviri mai pætrunzætoare
asupra capitalismului? Dacæ, sæ zicem, conceptul de lume ar fi
fost necesar tocmai pentru a putea gîndi universul capitalist ca lipsit de
lume? Badiou susflinuse recent cæ timpul nostru n-are lume; cum sæ înflelegem
aceastæ tezæ stranie? Pînæ øi antisemitismul nazist a deschis o
lume; prin descrierea situafliei critice a prezentului, prin precizarea scopului
øi a mijloacelor de a-l atinge øi prin desemnarea duømanului (o conspiraflie
evreiascæ), nazismul deschisese realitatea într-un fel care permitea
subiecflilor sæi sæ obflinæ o cartografiere cognitivæ globalæ, care includea
øi spafliul care fæcea angajamentul lor sæ fie plin de sens.
Poate cæ pericolul capitalismului ar trebui localizat tocmai
în acest aspect; cu toate cæ e global, cuprinzînd lumea
întreagæ, el susfline o constelaflie ideologicæ stricto
sensu færæ lume, privînd majoritatea oamenilor de orice
cartografiere cognitivæ plinæ de sens. Universalitatea
capitalismului rezidæ în faptul cæ acesta nu e numele unei
civilizaflii, al unei lumi cultural-simbolice specifice, ci numele
unei maøini economico-simbolice cu adeværat neutre, care
opereazæ cu valori asiatice, precum øi cu altele, aøa încît triumful mondial
al Europei e, de asemenea, øi înfrîngerea ei, øtergerea ei operatæ
de ea însæøi, tæierea cordonului ombilical ce o unea cu restul lumii. Criticii
eurocentrismului care se stræduiesc sæ descopere tendinfla europeanæ
secretæ cætre capitalism rateazæ flinta; problema cu capitalismul nu e tendinfla
sa europeanæ secretæ, ci faptul cæ e realmente universal, o matrice
neutræ de relaflii sociale.
Ce este globalizarea capitalistæ? Capitalismul este prima ordine socioeconomicæ
a cærei principalæ caracteristicæ e cæ detotalizeazæ sensul. El nu e
global la nivelul sensului (nu existæ o „viziune capitalistæ a lumii“ øi nici „civilizaflie
capitalistæ“ propriu-zisæ – lecflia fundamentalæ a capitalismului e tocmai
cæ el se poate adapta tuturor civilizafliilor, de la cea creøtinæ la cea
hindusæ sau budistæ); dimensiunea sa globalæ poate fi formulatæ la nivelul
adeværului-færæ-sens, ca „realul“ mecanismului pieflei mondiale.
4. Poporul nu existæ
Asta, în cele din urmæ, ne aduce la tema centralæ a dezbaterii, conceptul
de populism. Iatæ cum concediazæ Laclau afirmaflia mea cæ identitatea
agenflilor populiøti e perceputæ ca preexistînd atacului violent din partea
inamicului: „Bineînfleles, n-am spus niciodatæ cæ identitatea populistæ preexistæ
atacului violent al adversarului, ci tocmai opusul: cæ un asemenea
atac violent e condiflia premergætoare a oricærei identitæfli populare.
Pentru a descrie felul în care væd aceastæ relaflie, l-am øi citat, de altfel,
pe Saint-Just, care spune cæ unitatea Republicii e datæ doar de distrugerea
a ceea ce i se opune“. Confuzia e aici cu adeværat uluitoare; „bineînfleles“,
verso: populism øi luptæ de clasæ
cunosc teza lui Laclau cæ atacul violent (lupta antagonistæ) e precondiflia
oricærei identitæfli populare. Însæ observaflia fæcutæ de mine e tocmai cæ
agentul populist însuøi nu e conøtient de acest lucru, cæ percepe propria
identitate substanflialæ ca preexistînd. Ce e atunci cu Saint-Just, care fusese
conøtient de acest lucru? Tocmai din acest motiv, eu nu îi numær pe
iacobini (sau boløevici) printre populiøti. Tot esenflialul argumentului meu
e pierdut în redarea criticæ a lui Laclau. Sînt de acord cu încercarea lui Laclau
de a defini populismul într-un fel formal-conceptual, luînd în considerare
øi cum, în ultima sa carte, el øi-a schimbat în mod clar poziflia de la democraflia
radicalæ la populism (acum el reduce democraflia la momentul
revendicærii democratice în cadrul sistemului). Totuøi, cum øtie øi el, populismul
poate fi øi foarte reacflionar; unde sæ tragem linie atunci?
Iatæ propunerea mea: nu orice construcflie øi acfliune în numele poporului
ca subiect politic e eo ipso populism. În acelaøi fel în care Laclau susfline
cæ societatea nu existæ, poporul nu existæ nici el; problema cu populismul
e cæ, în orizonturile sale, poporul existæ. Existenfla poporului e garantatæ
de excepflia sa constitutivæ, prin externalizarea duømanului într-un
intrus/obstacol. Referirea nepopulistæ la popor trebuie, aøadar, sæ fie o
parafrazæ a definifliei kantiene a frumosului ca Zweckmäßigkeit
ohne Zweck [finalitate færæ scop], popularul færæ
popor, cu alte cuvinte, popularul care e secflionat, întretæiat
de un antagonism constitutiv care îl împiedicæ sæ
obflinæ identitatea substanflialæ deplinæ a unui popor.
Acesta e motivul pentru care populismul, departe de
a sta pentru politicul ca atare, implicæ întotdeauna o urmæ
de depolitizare, de naturalizare a politicului.
Asta explicæ paradoxul fundamental al fascismului autoritar. Acesta din
urmæ ræstoarnæ aproape în mod simetric ceea ce Mouffe numeøte „paradoxul
democratic“. Dacæ ræmæøagul democrafliei (instituflionalizate) este
sæ integreze lupta antagonistæ însæøi într-un spafliu instituflional/diferenflial,
transformînd-o într-o agonisticæ reglatæ, fascismul o ia în direcflia opusæ.
În timp ce fascismul, în felul în care acflioneazæ, duce logica antagonistæ
la extrem (vorbind despre lupta pe viaflæ øi pe moarte dintre el însuøi
øi duømanii sæi øi pæstrînd întotdeauna – chiar dacæ nu punînd în practicæ
– un minim de violenflæ extrainstituflionalæ, de presiune directæ
asupra poporului, ocolind cæile legale instituflionale complexe), el îøi stabileøte
ca scop tocmai opusul, un corp social ierarhizat, strict ordonat
(nu e de mirare cæ fascismul se bazeazæ întotdeauna pe metafore organicist-corporatiste).
Acest contrast poate fi frumos redat în termenii
opozifliei lacaniene dintre subiectul enunflærii øi subiectul enunflatului
(conflinutul); în timp ce democraflia admite lupta antagonistæ ca scop al
ei (în lacanezæ: ca enunflat al ei, conflinutul ei), felul ei de a proceda e
reglat-sistemic; fascismul, dimpotrivæ, încearcæ sæ impunæ scopul armoniei
structurate ierarhic prin mijloacele unui antagonism nestæpînit.
Într-un fel omolog, ambiguitatea clasei de mijloc, aceastæ contradicflie
întrupatæ (cum spune Marx referitor la Proudhon), e cel mai bine exemplificatæ
de felul în care se raporteazæ clasa de mijloc la politicæ. Pe de
o parte, clasa de mijloc e împotriva politizærii; ea doar vrea sæ-øi conserve
modul ei de viaflæ, sæ fie læsatæ sæ munceascæ øi sæ ducæ o viaflæ tihnitæ
(acesta fiind motivul pentru care ea are tendinfla sæ sprijine lovituri de
stat autoritare, care promit sæ punæ capæt mobilizærii politice nebuneøti
a societæflii, pentru ca toatæ lumea sæ se poatæ întoarce la munca sa). Pe
183

de altæ parte, clasa de mijloc – sub forma majoritæflii morale ameninflate,
patriotice øi care trage din greu – e principalul instigator al mobilizærilor
populare de masæ (sub forma populismului de dreapta – sæ luæm, de pildæ,
cazul Franflei de astæzi, unde singura forflæ care perturbæ administrarea
postpoliticæ, tehnocrat-umanitaristæ e Frontul Naflional al lui Le Pen).
În continuare, nu doar cæ peisajul politic de astæzi e polarizat între administraflii
postpolitice øi politizæri populiste; fenomene ca Berlusconi aratæ
cum cele douæ extreme pot coexista în cadrul aceleiaøi forfle politice.
Nu e oare Forza Italia! a lui Berlusconi un caz de populism postpolitic
– cu alte cuvinte, o guvernare mediatic-administrativæ legitimîndu-se în
termeni populiøti? Øi nu e valabil acelaøi lucru, într-o anumitæ mæsuræ,
pînæ øi în cazul guvernului Blair din Regatul Unit sau pentru administraflia
Bush în Statele Unite? Cu alte cuvinte, nu înlocuieøte oare treptat populismul
toleranfla multiculti ca protezæ ideologicæ spontanæ a administrafliei
postpolitice, ca pseudoconcretizare a ei, traducerea ei într-o formæ
care apeleazæ la experienfla nemijlocitæ a individului? Faptul esenflial aici
e cæ postpolitica puræ (un regim a cærui autolegitimare e întru totul tehnocratæ
øi care se prezintæ pe sine ca administrare competentæ) e în mod
inerent imposibilæ; orice regim politic are nevoie de o autolegitimare
populistæ suplimentaræ.
5. Viclenia rafliunii
Înapoi la Laclau, mai precis la momentul în care el se referæ la ceea ce
eu consider a fi træsætura caracteristicæ a populismului propriu-zis. Criticile
sale se întemeiazæ pe pretinsa mea confuzie între pseudoconcretefle
øi hegemonie – carevasæzicæ, el susfline cæ argumentul meu se bazeazæ
pe douæ presupoziflii necriticate:
„(1) orice incarnare a universalului în particular trebuie gînditæ ca o
reificare; (2) orice incarnare de acest fel e, în mod inerent, fascistæ.
Acestor douæ postulate le vom opune douæ teze: (1) conceptul de
reificare e complet inadecvat pentru a înflelege modalitatea de incarnare
a universalului în particular proprie construcfliei unei identitæfli
populare; (2) acest fel de incarnare – corect înfleles – departe de
a fi o caracteristicæ a fascismului sau a oricærei alte miøcæri politice,
e inerent oricærui tip de relaflie hegemonicæ – adicæ tipului de relaflie
propriu politicului ca atare“.
Ceea ce e greøit øi cu totul înøelætor aici e pretenflia lui Laclau cæ pentru
mine „orice incarnare a universalului în particular trebuie gînditæ ca o reificare“.
Dimpotrivæ, dintr-o perspectivæ propriu-zis hegelianæ, particularul,
exemplificînd universalul, e adeværul sæu. Aici Hegel e, în practica sa a
filosofærii, efectiv un fel de materialist. În abordarea platonic-idealistæ, exemplele
sînt întotdeauna imperfecte, ele nu redau niciodatæ perfect ceea
ce trebuie sæ exemplifice. Trebuie, aøadar, sæ avem grijæ sæ nu le luæm
prea literal, în timp ce, pentru un materialist, existæ întotdeauna mai mult
într-un exemplu decît ceea ce el exemplificæ; cu alte cuvinte, un exemplu
ameninflæ întotdeauna sæ submineze ceea ce trebuie sæ exemplifice,
de vreme ce dæ un corp acelui ceva pe care ideea exemplificatæ ca atare
îl reprimæ øi nu îl poate controla. În asta rezidæ procedura materialistæ
a lui Hegel în Fenomenologia sa; orice figuræ a conøtiinflei e pusæ în scenæ,
exemplificatæ øi apoi subminatæ prin propriul sæu exemplu. Iatæ de ce abordarea
idealistæ cere întotdeauna o mulflime de exemple; de vreme ce
niciun exemplu nu se potriveøte în întregime, trebuie generate mai multe
184
exemple pentru a indica bogæflia transcendentæ a ideii exemplificate de
ele, ideea fiind punctul fix de referinflæ al exemplelor fluctuante. Pe de
altæ parte, un materialist tinde sæ repete un exemplu, revenind asupra
lui în mod obsesiv. Exemplul particular e cel care ræmîne acelaøi în toate
universurile simbolice, în timp ce ideea universalæ pe care o exemplificæ
îøi schimbæ în permanenflæ forma, aøa încît obflinem o mulflime de
idei universale rotindu-se în jurul aceluiaøi exemplu ca insectele în jurul
læmpii. Nu asta face oare øi Lacan, reîntorcîndu-se la aceleaøi cazuri exemplare
(ghicitul cu cinci pælærii, visul injecfliei Irmei), producînd de fiecare
datæ o nouæ interpretare? Asta înseamnæ, în ultimæ instanflæ, viclenia rafliunii
la Hegel. Ræmæøagul lui Hegel e cæ cea mai bunæ cale de a distruge adversarul
– în acest caz, ideea universalæ – e sæ i se dea libertatea de a-øi
desfæøura potenflialitæflile, iar succesul sæu va fi un eøec, de vreme ce lipsa
obstacolului extern îl va confrunta cu obstacolul absolut inerent al incoerenflei
propriei poziflii:
„Viclenia e altceva decît triøarea. Activitatea cea mai deschisæ e viclenia
cea mai mare (celælalt trebuie considerat în adeværul sæu). Cu
alte cuvinte, prin faptul cæ are o atitudine deschisæ, un om îl expune
pe celælalt din sine însuøi, el îl face sæ aparæ aøa cum este el în øi pentru
sine, iar prin asta îi scapæ acestuia din urmæ. Viclenia e marea artæ
de a-i face pe ceilalfli sæ fie ceea ce sînt în øi pentru sine øi sæ aduci
asta în lumina conøtiinflei. Chiar dacæ ceilalfli au dreptate, ei nu øtiu
cum sæ øi-o apere prin mijloacele vorbirii. Tæcerea e viclenie rea,
maliflioasæ. În consecinflæ, un stæpîn adeværat e de fapt acela care, prin
gestul sæu, îl poate face pe celælalt sæ se transforme“. 9
Ræmæøagul vicleniei rafliunii e deci mai puflin încredere în puterea rafliunii
(„Putem sæ luæm lucrurile uøor øi sæ ne retragem, rafliunea va avea grijæ
ca partea bunæ sæ învingæ“) decît încredere în puterea iraflionalului din
fiecare agent determinat, care, læsat pe seama dispozitivelor sale, se va
autodistruge. Ironia e, aøadar, pentru Hegel nucleul însuøi al dialecticii:
„Orice dialecticæ acceptæ ca valabil ceea ce, zice-se, trebuie sæ fie valabil;
îl acceptæ ca øi cînd ar fi valabil øi lasæ distrugerea interioaræ însæøi sæ
se dezvolte într-însul; [asta e] ironia universalæ a lumii“. 10 Cu interogafliile
lui, Socrate nu face decît sæ-øi împingæ oponentul/partenerul sæ-øi concretizeze
ideea/reprezentarea (ce înflelegi prin dreptate, fericire?) øi, în
felul acesta, îl lasæ sæ scoatæ la ivealæ inconsistenfla pozifliei sale øi lasæ aceastæ
poziflie sæ se autodistrugæ. El nu impune unei idei etaloane exterioare;
mai curînd, el mæsoaræ ideea conform etaloanelor ei proprii øi o lasæ sæ
se autodistrugæ prin propria sa explicaflie de sine. Aøadar, cînd Hegel scrie
cæ feminitatea e „ironia veønicæ [în viafla] comunitæflii“, nu afirmæ el oare
prin asta caracterul feminin al ironiei/dialecticii? 11 Ceea ce înseamnæ cæ
prezenfla însæøi a lui Socrate, atitudinea sa interogativæ transformæ vorbirea
partenerului sæu într-o prozopopee:
„Cînd partenerii de dialog sînt confruntafli cu Socrate, dintr-odatæ cuvintele
lor încep sæ sune ca niøte citate sau cliøee, ca voci de împrumut.
Ei sînt confruntafli cu abisul a ceea ce îi autorizeazæ în vorbirea
lor, iar în momentul în care încearcæ sæ se sprijine pe suporturile obiønuite
ale autoritæflii, autorizarea eøueazæ. E de parcæ un ecou inaudibil
de ironie s-ar adæuga vorbirii lor, un ecou ce scobeøte în cuvintele
øi în vocile lor, iar vocile însele apar ca împrumutate øi expropriate“. 12
În acest sens deci, pentru Lacan, ironia socraticæ anunflæ poziflia subiectivæ
a analistului. Nu e oare valabil acelaøi lucru øi pentru øedinfla analiticæ?

Sæ ne imaginæm pacientul relatînd analistului povestea pasionatæ a unora
dintre aventurile sau fanteziile sale recente. Prezenfla însæøi a analistului,
prin poziflia ironicæ a acestuia, desubiectivizeazæ pacientul; transsubstanfliazæ
expresia sa autentic subiectivæ într-o redare maøinalæ a unui
miscelaneu de amintiri falsificate øi fragmente din situaflii întru totul diferite,
implicînd la origine alfli oameni (cum ar fi tatæl pacientului) sau chiar
fragmente din discursuri proferate de alflii.
Asta (øi nu ideea ridicolæ a vreunui spirit misterios care trage sforile în secret
øi garanteazæ rezultatul fericit al luptelor noastre) înseamnæ viclenia
rafliunii: „nu-fli ascund nimic, renunfl la orice fel de hermeneuticæ a suspiciunii,
nu-fli imput niciun fel de motive obscure, nu fac decît sæ-fli las
deschis un cîmp ca sæ-fli desfæøori potenflialitæflile øi ca, astfel, sæ te autodistrugi“.
E uøor sæ remarcæm aici proximitatea neaøteptatæ dintre stæpînul
hegelian øi analistul lacanian; viclenia rafliunii înseamnæ cæ Ideea se
autorealizeazæ în øi prin chiar eøecul realizærii ei. Meritæ reamintitæ aici inversiunea
sublimæ care se gæseøte în Marile speranfle de Charles Dickens.
Cînd, la naøterea sa, Pip e desemnat drept un om cu un viitor luminos,
de obicei asta e væzut ca o prevestire a succesului sæu lumesc. Totuøi,
abia la sfîrøitul romanului, cînd el abandoneazæ farmecele
false ale Londrei øi se întoarce la comunitatea copilæriei
sale modeste, el ajunge sæ fie la înælflimea acestei prevestiri.
Doar gæsind puterea de a læsa în urmæ emofliile vane
ale societæflii bune londoneze va împlini el marile speranfle,
verificînd prin asta prevestirea. Avem de-a face aici cu
un fel de reflexivitate hegelianæ; ceea ce se schimbæ
de-a lungul încercærii la care este supus eroul nu e doar
propriul sæu caracter, ci de asemenea etalonul etic prin care se mæsoaræ
acest caracter. Asta înseamnæ negarea negafliei, o schimbare a perspectivei
care transformæ eøecul în victorie veritabilæ. Nu e oare valabil
acelaøi lucru øi pentru freudianul Fehlleistung (faimosul acte manqué [gest
ratat]), un gest care reuøeøte tocmai prin eøecul sæu?
Cu alte cuvinte, ce este hegelianul Begriff spre deosebire de nofliunea nominaliøtilor
(rezultatul unei abstrageri a unor træsæturi comune dintr-o suitæ
de obiecte particulare)? Nu o datæ ni se întîmplæ sæ dæm peste un caz
particular care nu se potriveøte întru totul cu speciile sale universale, care
e atipic; urmætorul pas e sæ recunoaøtem cæ orice particular e „atipic“, cæ
speciile universale existæ numai sub forma excepfliilor, cæ existæ o tensiune
structuralæ între universal øi particular. În dreptul acestui punct, devenim
conøtienfli cæ universalul nu mai este doar un recipient neutru øi gol al subspeciilor
sale, ci o entitate aflatæ în tensiune cu fiecare øi toate speciile sale.
Nofliunea universalæ atinge astfel o dinamicæ proprie; mai precis, adeværatul
universal e aceastæ dinamicæ antagonistæ între universal øi particular.
Abia în acest moment ajungem sæ trecem de la universalul abstract la cel
concret, cînd conøtientizæm cæ fiecare particular e o excepflie øi, în consecinflæ,
cæ universalul, departe de a confline conflinutul ei particular, mai
curînd îl exclude (sau e exclus de cætre acesta).
Reproøul lui Laclau – cæ eu „las cu totul la o parte medierea simbolicæ
øi mæ cantonez la expresia puræ a conøtiinflei adeværate“, ceea ce e „acelaøi
lucru cu a pretinde cæ existæ un acces nemijlocit la Lucrul ca atare,
în timp ce obiectelor a li se va acorda doar statutul de reprezentæri distorsionate“
– rateazæ (distorsioneazæ, ca sæ fiu ironic) nu doar ideea mea,
ci øi dialectica lui Hegel. Pentru Hegel, dacæ ideea nu se poate reprezen-
verso: populism øi luptæ de clasæ
ta pe ea însæøi în mod corespunzætor, dacæ reprezentarea ei e distorsionatæ
sau deficientæ, atunci aceastæ distorsiune semnaleazæ simultan
o limitare sau o deficienflæ a Ideii înseøi. Pentru a ajunge însæ la nucleul
speculativ al dialecticii hegeliene, mai trebuie fæcut un pas. Nu doar cæ
Ideea universalæ apare într-un fel distorsionat sau deplasat, ci Ideea nu
e nimic altceva decît distorsiune øi deplasare, inadecvarea cu sine a Particularului.
Dezechilibrul dintre universal øi particular este deci motorul însuøi al miøcærii
dialectice hegeliene; ceea ce împinge înainte miøcarea dialecticæ e
inadecvarea cu sine a fiecærui moment. Luæm o nofliune universalæ, iar
cînd o prezentæm, cînd îi desfæøuræm în întregime conflinutul particular,
obflinem întotdeauna mai puflin (sau/øi mai mult), ceva ce din particular
nu se potriveøte cu cadrul sæu universal. Ceea ce am în vedere atunci
cînd vorbesc de reificare e totuøi ceva cu totul diferit. Reificarea are loc
atunci cînd cauza dezechilibrului nu e pusæ [posited] ca fiind inerentæ universalului,
ci proiectatæ într-un obiect extern care vine ca un intrus, iar
aceastæ operaflie tocmai cæ pune capæt dezechilibrului. În felul acesta,
universalul adeværat existæ sub forma ordinii organice care e restabilitæ
odatæ ce inamicul e distrus.
În continuare, Laclau nu poate rezista oportunitæflii de a
mæ împunge din nou privitor la Stalin: „pe cînd în fascism
Ideea e subordonantæ voinflei øefului, în comunism Stalin
e un øef secundar – în sens freudian –, pentru cæ e subordonat
Ideii. Frumos compliment la adresa lui Stalin! E
bine cunoscut faptul cæ el nu se supunea niciunei ideologii,
ci o manipula la modul cel mai grotesc, pentru a o face
sæ serveascæ agendei lui politice pragmatice“. Sancta simplicitas! De parcæ
n-ar øti toatæ lumea cæ Stalin a manipulat ideologia marxistæ în felul cel
mai grotesc pentru a o face sæ serveascæ agenda lui politicæ pragmaticæ.
Ceea ce am spus eu lucreazæ desigur la un nivel diferit, acela al pozifliei
discursive oficiale, al structurii stalinismului ca formafliune discursivæ. Felul
în care s-a prezentat discursiv pe sine însuøi Stalin a fost acela al unui
instrument al necesitæflii istorice care intervine sub forma Ideii comuniste
(motiv pentru care, aøa cum formulasem cu decenii în urmæ øi cum
o spune øi Lacan în seminarul sæu, stalinismul e un discurs al universitæflii,
spre deosebire de fascism, care e o întoarcere la discursul stæpînului).
6. Necesitatea contingenflei, contingenfla necesitæflii
Observaflia centralæ a lui Laclau împotriva lui Hegel priveøte contrastul
dintre dialecticæ øi eterogenitate. Un proces dialectic e prin definiflie unul
imanent, ivindu-se într-un loc în întregime saturat, în care nu poate avea
loc nicio întîlnire disruptivæ cu un exterior radical. O mediere dialecticæ
e
„un tip de legæturæ între elemente care sæ permitæ sæ avem în fiecare
dintre ele tot ceea ce e necesar pentru a trece logic la celelalte.
În dualitatea A-non A, identitatea fiecærui pol se epuizeazæ în
a fi pura negaflie a celuilalt. Aøadar, tranzifliile dialectice sînt nu doar
compatibile cu contradicflia, ci chiar trebuie sæ se sprijine pe aceasta
ca pe o condiflie a unitæflii lor în cadrul unui orizont omogen. Din
aceastæ cauzæ, tranzifliile dialectice pot avea loc doar într-un orizont
saturat. Orice ræmæøiflæ de empirie contingentæ care nu e controlatæ
dialectic de cætre întreg ar ameninfla acest orizont saturat, cæci,
185

în acest caz, contingenfla elementului nesupus ar face întregul sæ fie
la fel de contingent, punînd sub semnul întrebærii însæøi posibilitatea
unei medieri dialectice (aceasta e «obiecflia stiloului» adusæ de Krug
dialecticii, la care Hegel a ræspuns cu o concediere violentæ, care
abia dacæ reuøea sæ ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns)“.
Aici, vedem iaræøi la lucru metoda lui Laclau. Oponentul – în cazul de
faflæ, Hegel – e redus la o formulæ mai curînd ridicolæ, de culegere de
texte pentru studenfli (contradicflia hegelianæ ca „relaflia dialecticæ A-non
A, în care reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ natura disruptivæ
a Realului“). Acestei medieri dialectice, ca desfæøurare a contradicfliilor
imanente, Laclau îi opune, desigur, logica hegemoniei, în care,
pe baza antagonismului constitutiv, subiectul-agent e împiedicat sæ
obflinæ o identitate deplinæ øi investeøte apoi un element empiric contingent
pentru a reprezenta aceastæ identitate deplinæ. Existæ
„un proces de identificare prin care anumite obiecte, scopuri
ø.a.m.d. devin numele acelei plenitudini absente (ele sînt «înælflate
la rangul de Lucru»). Tocmai asta înseamnæ B-itatea lui B. Nu e doar
un obiect empiric, ci unul care a fost investit – øi libidinal – cu funcflia
de a reprezenta o plenitudine ce depæøeøte particularitatea sa onticæ.
Aøadar, cum se vede, versiunea lui Z ˇ izˇek e prost gînditæ în
întregime. Mai întîi, el concepe Realul antagonismului ca relaflie dialecticæ
A-non A, în care reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ
natura disruptivæ a Realului. Apoi, el reduce B-itatea lui B la
determinærile empirice ale obiectului, ignorînd astfel întreaga logicæ
a obiectului a. Nu existæ nimic consistent în obiecflia lui Z ˇ izˇek“.
Ceea ce e straniu aici e cæ Laclau construieøte o opoziflie între poziflia
mea øi a sa cînd, de fapt, ele sînt foarte apropiate. Desigur, înfleleg cum
în cadrul logicii hegemoniei un element contingent-empiric e investit cu
funcflia de a reprezenta lucrul imposibil. 13 Diferenfla priveøte Realul antagonismului
în relaflia sa cu contradicflia dialecticæ (relaflia dialecticæ
A-non A); pentru Laclau, ele sînt în mod clar incompatibile, întrucît antagonismul
e o dezmembrare a identitæflii, în timp ce contradicflia
(hegelianæ) e o desfæøurare imanentæ a identitæflii lui A. Dar este oare
într-adevær aøa ceva? Ceea ce susflin eu (øi nu doar eu) e cæ la Hegel
contradicflia nu e între A øi non A. Ea este cea care i se opune lui A din
interior, îl frustreazæ, împiedicîndu-l sæ-øi atingæ identitatea, sæ devinæ ceea
ce este. În (ceea ce Laclau numeøte) orizontul unei reprezentabilitæfli
depline, A øi B ar fi doi termeni identici cu sine, opuøi unul altuia, definindu-se
unul pe altul prin aceastæ opoziflie øi astfel constituindu-se reciproc;
bærbatul e bærbat în opoziflia lui faflæ de femeie ø.a.m.d. Ceea ce
susflin e cæ asta nu e deloc o contradicflie hegelianæ, ci un simplu raport
de polaritate, în care cei doi termeni sînt complementari. Pentru a ajunge
de la polaritatea opuøilor la contradicflie, trebuie sæ facem douæ lucruri:
mai întîi, trebuie sæ-l concepem pe B ca rezistînd lui A (întretæindu-l, privîndu-l,
blocîndu-l) din interior, împiedicînd (øi nu constituind) identitatea
sa cu sine; apoi, în al doilea rînd, printr-o întorsæturæ suplimentaræ crucialæ,
trebuie sæ-l concepem pe B ca un efect (o materializare) a imposibilitæflii
lui A de a fi pe deplin el însuøi, sæ atingæ identitatea sa cu sine. Pe
scurt, nu numai cæ B este ceea ce îl împiedicæ pe A sæ atingæ propria sa
identitate cu sine, un corp stræin în sînul lui A, ci B nu e nimic altceva
decît eøecul lui A de a fi el însuøi, materializarea sau incarnarea acestui
eøec.
186
Aøadar, e mai curînd ideea lui Laclau despre dialectica hegelianæ cea care
seamænæ cu o versiune simplificatæ dintr-un eseu studenflesc din anii inferiori.
Ceea ce el rateazæ în întregime e raportul propriu-zis hegelian dintre
necesitate øi contingenflæ. Pentru a da o scurtæ explicaflie a acestui
raport, voi începe printr-un caz exemplar de esenflialism prehegelian,
acela al lui Rousseau, un autor cæruia nu i-a fost teamæ sæ urmæreascæ
paradoxurile voinflei generale pînæ la extremele sale staliniste:
„În afaræ de acest contract primitiv, votul majoritæflii îi obligæ întotdeauna
pe tofli ceilalfli. Este o urmare a contractului însuøi. Dar se
pune întrebarea: cum poate un om sæ fie liber øi în acelaøi timp silit
sæ se conformeze unor voinfle care nu sînt ale lui? Cum pot fi opozanflii
liberi øi totodatæ supuøi unor legi la care nu au consimflit?
Ræspund cæ întrebarea nu e bine pusæ. Cetæfleanul consimte la toate
legile, inclusiv la acelea care se voteazæ împotriva voinflei lui, øi chiar
øi la acelea care îl pedepsesc cînd cuteazæ sæ încalce vreuna dintre
ele. Voinfla constantæ a tuturor membrilor statului este voinfla generalæ;
prin ea sînt ei cetæfleni øi liberi. Cînd se propune o lege în adunarea
poporului, întrebarea ce se pune nu este chiar dacæ oamenii
aprobæ sau resping propunerea, ci dacæ ea este conformæ sau nu cu
voinfla generalæ, care este voinfla lor; fiecare, atunci cînd voteazæ, îøi
spune pærerea cu privire la acea chestiune; astfel cæ din calculul voturilor
se deduce declaraflia voinflei generale. Aøadar, cînd învinge o
pærere contrarie pærerii mele, asta nu dovedeøte nimic altceva decît
cæ eu mæ înøelasem, øi cæ ceea ce credeam cæ era voinfla generalæ
nu era voinfla generalæ. Dacæ pærerea mea particularæ ar fi învins, aø
fi fæcut altceva decît ceea ce aø fi voit, øi atunci n-aø fi fost liber“. 14
Trucul totalitarist aici e scurtcircuitul dintre constatativ øi performativ; interpretînd
procedura de vot nu ca un act de decizie performativ, ci ca unul
constatativ, ca gestul prin care se exprimæ o opinie (sau o ghicire) despre
ce este voinfla generalæ (care e astfel substanflializatæ în ceva ce preexistæ
votærii), Rousseau scapæ de problema drepturilor acelora care
ræmîn în minoritate (ei trebuie sæ asculte de decizia majoritæflii pentru
cæ, aflînd rezultatul votærii, ei aflæ øi care este voinfla generalæ). Cu alte
cuvinte, cei ce ræmîn în minoritate sînt nu doar o minoritate; aflînd rezultatul
votærii (care se opune voturilor lor individuale), ei nu aflæ pur øi simplu
cæ sînt o minoritate. Ceea ce învaflæ ei e cæ au greøit privitor la ce
este voinfla generalæ. Paralela dintre aceastæ substanflializare a voinflei generale
øi ideea religioasæ a predestinærii e uluitoare. În cazul predestinærii,
destinul devine de asemenea o decizie care precedæ procesului, aøa încît
miza acfliunilor individuale nu e constituirea performativæ a destinului
fiecæruia, ci descoperirea (sau ghicirea) destinului preexistînd al fiecæruia.
Ceea ce e eclipsat în ambele cazuri este transformarea dialecticæ a contingenflei
în necesitate sau felul în care rezultatul unui proces contingent
e aparenfla necesitæflii; lucrurile ajung abia retroactiv necesare. Aceastæ
transformare e descrisæ frumos de Jean-Pierre Dupuy:
„Evenimentul catastrofic e înscris în viitor ca destin, desigur, dar de
asemenea ca accident contingent: putea sæ nu aibæ loc, chiar dacæ,
în viitorul anterior, el apare ca fiind necesar. […] Dacæ un eveniment
extraordinar are loc, o catastrofæ, de pildæ, el nu putea sæ nu aibæ
loc; totuøi, în mæsura în care n-a avut loc, el nu este inevitabil. Actualizarea
evenimentului – faptul cæ el are loc – e deci ceea ce îi creeazæ
acestuia necesitatea în mod retroactiv“.

Dupuy continuæ prin exemplul alegerilor prezidenfliale franceze din mai
1995, citînd aici pronosticul din ianuarie al institutului de sondaje de opinie
cel mai renumit din Franfla: „Dacæ, pe 8 mai care vine, Dl Balladur va
fi ales, se poate spune cæ alegerile prezidenfliale au fost decise înainte
chiar de a avea loc“. 15 Dacæ, întîmplætor, un eveniment are loc, el creeazæ
lanflul unui precedent care îl face sæ aparæ ca inevitabil; asta – øi nu
locuri comune despre cum necesitatea subiacentæ se exprimæ pe ea însæøi
în øi prin jocul întîmplætor al aparenflelor – e in nuce dialectica hegelianæ
a contingenflei øi a necesitæflii. Acelaøi lucru e valabil pentru Revoluflia din
Octombrie (odatæ ce boløevicii au învins øi au stabilizat preluarea puterii,
victoria lor a apærut ca un rezultat øi ca o expresie a unei necesitæfli
istorice mai profunde) øi chiar øi pentru mult contestata primæ victorie
electoralæ a lui Bush (dupæ contestata øi contingenta majoritate din Florida,
victoria sa apare retroactiv ca o expresie a unei tendinfle politice
mai profunde a electoratului american).
Zeflemeaua lui Laclau despre „«obiecflia condeiului» formulatæ de Krug
împotriva dialecticii“ – Krug a fost un contemporan al lui Hegel care
l-a provocat pe acesta din urmæ sæ deducæ dialectic condeiul cu care scrie,
o provocare la care Hegel a ræspuns „cu o
concediere violentæ, care abia dacæ reuøea sæ
ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns“ – e,
aøadar, de douæ ori greøitæ. Nu numai cæ Hegel
(coerent cu premisele sale) deduce necesitatea
contingenflei – cu alte cuvinte, felul în care Ideea
se externalizeazæ cu necesitate pe ea însæøi (îøi
atinge realitatea) în fenomene care sînt veritabil
contingente –, ci, de asemenea, acest aspect fiind adesea neglijat de mulfli
dintre comentatorii sæi, el dezvoltæ øi punctul de vedere opus øi teoretic
mult mai interesant despre contingenfla necesitæflii. Asta înseamnæ cæ
atunci cînd Hegel descrie progresia de la aparenfla externæ contingentæ
la esenfla internæ necesaræ, autointernalizarea aparenflei prin autoreflecflie,
el nu descrie prin asta descoperirea vreunei esenfle interne
preexistente, pætrunderea cætre ceva care fusese deja acolo (asta ar fi
reificarea esenflei), ci un proces performativ de construire (formare) a
ceea ce este descoperit. Cum o spune el însuøi în Logica sa, în procesul
reflecfliei însæøi întoarcerea fundamentului pierdut sau ascuns produce
acel ceva la care se revine. Carevasæzicæ, nu doar cæ necesitatea
internæ e unitatea ei înseøi, iar contingenfla opusul ei, afirmînd [positing]
contingenfla ca moment al ei. Ci contingenfla e de asemenea unitatea
cuprinzætoare a ei înseøi øi a opusului ei, necesitatea; ceea ce înseamnæ
cæ procesul însuøi prin care apare necesitatea e un proces în mod necesar
contingent. Acelaøi lucru e valabil øi pentru relaflia dintre lege øi
transgresiunea ei (delincventæ). Aici, o comparaflie între Hegel øi G. K.
Chesterton poate fi instructivæ. În Omul care era joi, Chesterton desfæøoaræ
dialectica delictului:
„Noi afirmæm cæ în zilele noastre criminalul cel mai periculos este
filosoful modern care nu are nici cel mai mic respect faflæ de lege.
În comparaflie cu el, hoflii øi bigamii sînt niøte indivizi morali øi, în sufletul
meu, îi compætimesc. Ei recunosc idealul esenflial al omului, dar
îl cautæ în chip eronat. Hoflii respectæ proprietatea, problema e cæ
ei îøi doresc ca ea sæ devinæ proprietatea lor, astfel încît sæ o poatæ
respecta øi mai mult, în timp ce filosofii detestæ proprietatea în
verso: populism øi luptæ de clasæ
esenfla ei øi vor sæ distrugæ pînæ øi ideea de posesiune personalæ. Bigamii
respectæ cæsætoria, altfel nu s-ar supune formalitæflii, atît de ceremonioase,
ba chiar rituale, a bigamiei. Filosofii însæ disprefluiesc
cæsætoria pentru cæ e cæsætorie. Asasinii respectæ viafla, atîta doar cæ
ei doresc sæ atingæ o plenitudine mai mare a vieflii omeneøti în ei înøiøi
prin sacrificarea a ceea ce consideræ cæ ar fi viefli inferioare. Filosofii
uræsc viafla, atît pe a lor cît øi pe a altora… Criminalul de rînd este
un om ræu dar, cel puflin, el este, dacæ putem spune aøa, un om bun
condiflionat. El spune cæ dacæ s-ar înlætura un anumit obstacol, un
unchi bogat, sæ zicem, atunci ar fi gata sæ accepte lumea øi sæ-l
slæveascæ pe Dumnezeu. Este un reformator dar nu un anarhist. El
doreøte sæ curefle edificiul, nu sæ-l dærîme. În ceea ce îl priveøte pe
filosof, el nu încearcæ sæ schimbe lucrurile, ci sæ le anihileze“. 16
Aceastæ analizæ provocatoare demonstreazæ limitarea lui Chesterton, faptul
cæ e lipsit de un veritabil hegelianism; ceea ce el nu înflelege e cæ delictul
universal(izat) nu mai este delict – el se sublimeazæ (neagæ/depæøeøte)
pe el însuøi ca delict øi ajunge din zona transgresiunii într-o nouæ ordine.
El are dreptate sæ susflinæ cæ, în comparaflie cu filosoful, „care nu are nici
cel mai mic respect faflæ de lege“, spærgætorii, bigamii
øi chiar criminalii sînt esenflialmente morali.
Un hofl e „un om bun condiflionat“. El nu neagæ
proprietatea ca atare; el vrea doar mai mult pentru
el însuøi øi e atunci gata s-o respecte. Totuøi,
concluzia care trebuie trasæ de aici e cæ delictul
este ca atare esenflialmente moral øi cæ vrea
pur øi simplu o reordonare ilegalæ particularæ a
ordinii morale globale, care, de altfel, poate sæ ræmînæ aøa cum e. Într-un
spirit veritabil hegelian, aceastæ propunere (despre „moralitatea
esenflialæ“ a delictului) trebuie adusæ la ræsturnarea sa imanentæ; nu
doar cæ delictul e „esenflialmente moral“ (pe hegelianæ: un moment inerent
al desfæøurærii antagonismelor øi contradicfliilor interne ale conceptului
însuøi de ordine moralæ, øi nu ceva care perturbæ ordinea moralæ
din exterior øi prin intruziune întîmplætoare), ci moralitatea ca atare e
esenflialmente delincventæ – iaræøi, nu doar în sensul cæ ordinea moralæ
universalæ „se neagæ pe sine însæøi“ în mod necesar, ci, mai radical, în
sensul cæ felul în care moralitatea (în cazul furtului, proprietatea) se afirmæ
pe sine e deja, în el însuøi, un delict. Proprietatea e furt, cum se spunea
în secolul al XIX-lea. Asta înseamnæ cæ trebuie sæ trecem de la furt, ca
o violare delincventæ particularæ a formei universale a proprietæflii, la forma
însæøi a violærii delincvente. Ceea ce nu percepe Chesterton e cæ delictul
universal(izat), pe care el îl proiecteazæ de partea „filosofiei moderne
færæ de lege“ øi a echivalentului ei politic, miøcarea „anarhistæ“ care flinteøte
sæ distrugæ întregul vieflii civilizate, existæ deja sub forma efectivæ
a domniei legii, astfel încît antagonismul dintre lege øi delict se reveleazæ
pe sine ca fiind inerent delictului, antagonismul dintre delictul universal
øi cel particular. Chesterton øtia foarte bine acest lucru în al sæu „A
Defence of Detective Stories“ [În apærarea povestirilor polifliste], în care
face observaflia cæ povestirea poliflistæ
„pæstreazæ cumva în fafla ochilor faptul cæ civilizaflia însæøi e aventura
cea mai extraordinaræ øi cea mai romanticæ dintre rebeliuni.
Cînd detectivul dintr-un roman poliflist stæ singur, întrucîtva prosteøte
de curajos în fafla cuflitelor øi pumnilor unui hofl din bucætærie, ne ajutæ
187

sæ ne aducem aminte cæ agentul justifliei sociale e personajul original øi
poetic, în timp ce spærgætorii øi hoflii de buzunare sînt doar niøte vechi
conservatori cosmici placizi, fericifli în respectul imemorial al maimuflelor
øi al lupilor. [Romanul poliflist] e bazat pe faptul cæ moralitatea este cea
mai întunecatæ øi mai curajoasæ dintre conspiraflii“. 17
Nu e dificil sæ recunoaøtem aici matricea elementaræ a procesului dialectic
hegelian. Opoziflia externæ (dintre lege øi transgresiune delincventæ) e transformatæ
în opoziflia, internæ transgresiunii ca atare, dintre transgresiuni particulare
øi transgresiunea absolutæ care apare ca opusul ei înseøi, ca Lege
universalæ.
7. „Dintre toate concepfliile, cea mai grea
pentru rafliocinare“
Unul dintre punctele culminante ale dialecticii necesitæflii øi contingenflei e
infama deducflie a necesitæflii raflionale a monarhiei ereditare. Lanflul birocratic
al cunoaøterii trebuie completat cu decizia regelui ca „obiectivitatea deplin
concretæ a voinflei [care] suspendæ în unitatea sinelui toate particularitæflile
øi punînd un termen cumpænirii temeiurilor pentru øi contra, între care se
poate øovæi, conclude cu: «eu vreau» øi face începutul oricærei acfliuni øi realitæfli.
[…] Conceptul de monarh este de aceea conceptul cel mai greu pentru
rafliocinare, adicæ pentru considerarea pe calea reflecfliei intelectului“. 18
Hegel va dezvolta chiar mai mult discuflia despre necesitatea speculativæ a
monarhului:
„Acest sine ultim al voinflei statului este, în abstracflia aceasta a sa, simplu,
øi de aceea, o singularitate nemijlocitæ; în însuøi conceptul sæu se
gæseøte determinaflia naturalitæflii; monarhul este prin urmare în chip esenflial
acest individ, abstras de orice alt conflinut, øi acest individ este destinat
la demnitatea de monarh în chip nemijlocit natural, prin naøtere
naturalæ. […] Cînd se obiecteazæ adesea împotriva monarhului cæ,
datoritæ lui, felul în care merg lucrurile în stat atîrnæ de întîmplare, întrucît
monarhul poate fi ræu educat, ba chiar nedemn sæ stea în vîrful
statului, øi cæ este absurd sæ se pretindæ cæ o atare situaflie trebuie sæ existe,
ea fiind starea raflionalæ: apoi tocmai presupoziflia cæ ar fi în joc aici particularitatea
caracterului e lipsitæ de valoare. Într-adevær, într-o organizaflie
desævîrøitæ este vorba numai de vîrful unei decizii formale, øi ca monarh
este nevoie doar de un om care sæ zicæ «da» øi care sæ punæ punctul
pe i, cæci vîrful trebuie sæ fie astfel încît particularitatea caracterului sæu
sæ fie færæ importanflæ. Ce posedæ monarhul în plus, peste prerogativa
acestei decizii ultime, este ceva ce fline de particularitate, care nu trebuie
sæ joace nici un rol. Pot desigur exista situaflii în care singuræ aceastæ
particularitate apare, dar atunci statul nu este încæ un stat deplin format,
sau unul bine construit. Într-o monarhie bine ordonatæ latura obiectivæ
revine legii singure, la care monarhul are numai sæ adauge elementul
subiectiv al unui «eu vreau»“. 19
Momentul speculativ pe care Intelectul nu-l poate înflelege e „trecerea conceptului
autodeterminærii pure în nemijlocirea fiinflei øi, astfel, în domeniul
naturii“. Cu alte cuvinte, în timp ce Intelectul poate înflelege foarte bine medierea
universalæ a totalitæflii vii, ceea ce el nu poate înflelege e cæ aceastæ
totalitate, pentru a se actualiza pe sine, trebuie sæ obflinæ o existenflæ realæ
sub forma unei singularitæfli nemijlocite, naturale. 20 Termenului natural trebuie
sæ-i acordæm aici toatæ greutatea cuvenitæ; la fel cum, la sfîrøitul logicii,
automedierea împlinitæ a Ideii se elibereazæ de Naturæ øi recade în nemij-
188
locirea externæ a Naturii, automedierea raflionalæ a statului trebuie
sæ obflinæ o existenflæ realæ într-o voinflæ care e determinatæ ca fiind
în mod direct naturalæ, nemijlocitæ øi stricto sensu iraflionalæ.
Contemplîndu-l pe Napoleon cælare pe stræzile Jenei, dupæ bætælia
din 1807, Hegel fæcuse observaflia cæ a fost de parcæ ar fi væzut cælare
Spiritul Universal. Implicafliile cristologice ale acestei observaflii sînt
evidente; ceea ce s-a întîmplat în cazul lui Christ e cæ Dumnezeu
însuøi, creatorul întregului univers, se plimba pe stræzi ca un individ
oarecare. Acest mister al incarnærii se poate lectura la mai multe
niveluri, pînæ la judecata speculativæ a pærinflilor ce exclamæ væzîndu-øi
copilul: „Iatæ iubirea noastræ incarnatæ!“, exclamaflie ce stæ
pentru transformarea hegelianæ a reflecfliei determinate în determinaflie
reflexivæ. Acelaøi lucru s-ar putea spune cînd un supus øi-ar
vedea regele plimbîndu-se pe stræzi: „Iatæ statul nostru plimbîndu-se
pe stræzi!“. Evocarea de cætre Marx a determinærii reflexive
(în faimoasa notæ de subsol din capitolul 1 al Capitalului) nu se ridicæ
la înælflimea chestiunii; indivizii cred cæ trateazæ o persoanæ ca rege
pentru cæ ea este un rege, cînd în realitate ea este un rege pentru
cæ ei o trateazæ ca pe un rege. Totuøi, aspectul crucial e cæ aceastæ
reificare a relafliei sociale într-o persoanæ nu poate fi concediatæ ca
o percepflie eronatæ fetiøistæ. Ceea ce o asemenea concediere rateazæ
e ceva ce poate cæ ar trebui numit performativul hegelian. Bineînfleles,
un rege e, în sinea lui, un individ oarecare. Bineînfleles, el
e rege numai în mæsura în care supuøii lui îl trateazæ ca pe un rege;
cu toate astea, ideea e cæ iluzia fetiøistæ care susfline veneraflia noastræ
faflæ de rege are, în ea însæøi, o dimensiune performativæ. Unitatea
însæøi a statului nostru, cea întruchipatæ de rege, se actualizeazæ
pe sine doar în persoana unui rege. Iatæ de ce nu e suficient sæ se
insiste pe faptul cæ trebuie sæ evitæm capcana fetiøistæ øi sæ facem distincflia
între contingentul caracter de persoanæ al unui rege øi lucrul
pentru care acesta stæ; cæci acel ceva pentru care stæ regele ajunge
sæ fie numai în persoana sa, la fel cum dragostea unui cuplu (cel puflin
într-o anumitæ perspectivæ tradiflionalæ) devine realæ numai în progeniturile
sale.
Sper cæ dumneavoastræ, cititorii, vedefli ironia aici. Pentru Hegel, ceea
ce Intelectul nu poate înflelege e tocmai necesitatea ca universalul
sæ fie incarnat într-o singularitate contingentæ pe care, dupæ Laclau,
Hegel n-o poate concepe (øi pe care eu o ratez în mod constant).
Poate cæ aceastæ necesitate e de asemenea prea grea pentru rafliocinarea
lui Laclau.
Traducere de Alexandru Polgár øi Sebastian Big

Note:
1. Vezi Slavoj Z ˇ izˇek, „Against the Populist Temptation“, Critical Inquiry, 32, primævara 2006,
pp. 551–574.
2. Vezi Z ˇ izˇek, „Concesso non dato“, in Traversing the Fantasy: Critical Responses to Slavoj Z ˇ izˇek,
ed. Geoff Boucher, Jason Glynos øi Matthew Sharpe, Aldershot, 2005, pp. 219–255.
3. Împotriva tezei mele cæ Marx face distincflia între clasa muncitoare øi proletariat, Laclau afirmæ
categoric: „Trebuie spus de la bun început cæ Marx n-a fæcut niciodatæ aceastæ deosebire“.
Ca istoricist hegelian, Marx susfline cæ potenflialul politic revoluflionar al clasei muncitoare
e înscris nemijlocit în situaflia sa socioeconomicæ obiectivæ, aøadar distincflia dintre ontologie
socialæ øi eticæ nu poate fi aplicatæ în acest caz. Incredibil: bineînfleles cæ øtiu cæ nu existæ o
asemenea deosebire explicitæ la Marx. Ceea ce fac e sæ produc aici exact aceeaøi lecturæ a
lui Marx pe care a produs-o Lacan pentru Freud privitor la (printre alte exemple) eul ideal
(Idealich) øi idealul eului (Ich-Ideal). Chiar dacæ de regulæ Freud confundæ cele douæ expresii,
folosindu-le într-o modalitate interøanjabilæ, Lacan demonstreazæ cæ deosebirea dintre
cele douæ e de fapt implicitæ øi crucialæ în opera lui Freud. În acelaøi fel, eu susflin cæ deosebirea
dintre clasa muncitoare øi proletariat se aflæ pusæ la lucru de o manieræ latentæ la Marx.
4. Vezi Alain Badiou, Being and Event, traducere de Oliver Feltham, London, 2005.
5. Z ˇ izˇek, Iraq: The Borrowed Kettle, New York, 2004, p. 91.
6. Laclau, „The Populist Reason“, Umbr(a) 1, 2004, p. 34.
7. Vezi Vladimir Ilych Lenin, Revolution at the Gates: A Selection of Writings
from February to October 1917, traducere de Peter Hallward, ed.
Z ˇ izˇek, London, 2002.
8. Badiou, „Prefazione all’edizione italiana“, Metapolitica, Napoli, 2002,
p. 14.
9. G. W. F. Hegel, Jenaer Realphilosophie, Vorlesungmanuskripte zur Philosophie
der Natur und des Geistes von 1805–1806, Berlin, 1969, p. 199.
10. Hegel, Vorlesungen über die Geschichte der Philosophie, ed. Eva Moldenhauer
øi Karl Markus Michael, 3 vol., Leipzig, 1971, vol. 1, p. 581. [Ed. românæ: Prelegeri
de istorie a filosofiei, vol. I, traducere de D. D. Roøca, Bucureøti, Ed. Academiei RPR, 1964,
p. 379.]
11. Hegel, Phenomenology of Spirit, traducere de A. V. Miller, Oxford, 1977, p. 288. [Ed. românæ:
Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Bucureøti, Ed. Academiei RPR, 1965,
p. 268.]
12. Mladen Dolar, Prozopopeja, Ljubljana, 2006, pp. 214–215. În ce priveøte observaflia despre
caracterul feminin al ironiei/dialecticii, vezi mai ales p. 186.
13. Faptul cæ Laclau confundæ aici obiectul a øi semnificantul-regent e un alt aspect asupra cæruia
nu avem timpul sæ insistæm.
14. Jean-Jacques Rousseau, „On Voting“, in On the Social Contract, traducere øi ed. de Donald
Cress, Indianapolis, 1987, p. 81. [Ed. românæ: Contractul social, traducere de H. H.
Stahl, Bucureøti, Ed. Øtiinflificæ, 1957, pp. 238–239.]
15. Jean-Pierre Dupuy, Petite métaphysique des tsunamis, Paris, 2005, p. 19.
16. Gilbert Keith Chesterton, The Man Who Was Thursday, Harmondsworth, 1986, pp.
45–46. [Ed. românæ: G. K. Chesterton, Omul care era joi, Bucureøti, Edinter, 1991, pp.
39–40.]
17. Chesterton, „A Defence of Detective Stories“ (1902), in The Art of Mystery Story, ed. Howard
Haycraft, New York, 1946, p. 6.
18. Hegel, Philosophy of Right, traducere øi ed. de T. M. Knox, Oxford, 1981, p. 288. [Ed. românæ:
Principiile filozofiei dreptului sau Elementele de drept natural øi de øtiinflæ a statului, traducere
de V. Bogdan øi C. Floru, Bucureøti, Ed. Academiei RSR, 1969, p. 321.
19. Ibid., pp. 288–289 [325–326].
20. N-au plætit oare marxiøtii care l-au luat pe Hegel în zeflemea preflul neglijenflei lor primind
un conducætor care nu doar cæ a întrupat totalitatea raflionalæ, ci a fæcut-o pe deplin ca figuræ
a cunoaøterii depline, øi nu doar ca unul care punea la modul idiot punctele pe i-uri?
Cu alte cuvinte, un lider stalinist nu e un monarh, iar asta îl face cu atît mai ræu.
verso: populism øi luptæ de clasæ
189

400117 RO Cluj
Str. Dorobanflilor, nr. 12
tel.: +40-264-594634
tinka@ideaeditura.ro
www.ideaeditura.ro
Comandæ prin poøtæ
– reducere de 15%
Comandæ de minimum
5 cærfli – reducere de 25%
APARIfiII RECENTE
Hannah Arendt:
Condiflia umanæ
14 × 23 cm, 276 pag.
35 RON
IDEA artæ + societate #20, 2005
20 RON
Editura IDEA a luat naøtere ca un proiect deopotrivæ teoretic øi practic: publicarea de texte ca tot atîtea instrumente de reflecflie
asupra artisticului, socialului øi politicului. Echipa editorialæ a pornit de la un minim de exigenfle clare: traducerea riguroasæ în
limba românæ a unor scrieri majore din filosofia contemporanæ øi din teoria recentæ a artei øi, prin aceasta, introducerea fiabilæ
în dezbaterea intelectualæ de la noi a unor interogaflii exemplare pentru lumea în care træim. Nu e vorba însæ de simplul „import“
în românæ al unor „idei“. Prin opfliunea pentru un anumit tip de scriituræ, aceea în care limba se pune la încercare în toate
resursele ei logice øi expresive, editura øi-a propus sæ împrospæteze, prin chiar actul traducerii ori prin texte originale, idiomul
critic (i.e. filosofic) în româneøte. Cu alte cuvinte, sæ contribuie la deplasarea øi acutizarea capacitæflii de a gîndi ceea ce ni se întîmplæ,
astæzi.
Asumîndu-øi caracterul de edituræ micæ, noncomercialæ, IDEA a funcflionat, din 2001 pînæ acum, prin douæ colecflii – Balcon øi
Panopticon. Publicarea în prima colecflie a unor autori precum Benjamin, Barthes, de Duve, Flusser, Groys, Babias, Lovink,
Lacoue-Labarthe sau a unor materiale despre opera unor artiøti ca Joseph Beuys oferæ puncte de sprijin pentru cartografierea
teritoriului artei moderne øi actuale; în acest fel, teoriile contemporane ale artei, al cæror potenflial explicativ øi analitic se constituie
într-un „aparat conceptual“ util deopotrivæ cercetætorilor øi practicienilor, sînt aduse, pentru prima datæ, într-o manieræ coerentæ
øi comprehensivæ în spafliul public românesc.
Prin prezenfla în cea de-a doua colecflie a unor autori ca Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard, J.-L. Nancy, G. Granel, Sloterdijk,
Baudrillard, G. M. Tamás, Agamben, Arendt, nu dorim doar sæ racordæm cititorul la „avangarda“ gîndirii filosofice actuale, ci, mai
ales, sæ-i punem la dispoziflie mari lecturi ale unor probleme cu care se confruntæ în viafla societæflii: politicul øi puterea, aporiile
reprezentærii øi ale istoricitæflii, cæderea comunismului sau criza universitæflii, globalizarea, (post)modernitatea, nihilismul etc.
Nu în ultimul rînd, prin noile sale colecflii, editura a început sæ asume øi producflia propriu-zisæ – fie în mod individual, fie colectiv
– de discurs critic aplicat, pornind de la situafliile politice øi contextele intelectuale actuale, adicæ simultan locale øi globale. Aceste
noi colecflii, ale cæror titluri se aflæ în pregætire, urmeazæ sæ opereze sub generice precum Refracflii – dedicatæ analizelor culturale
øi socio-politice in situ; Praxis – consacratæ explorærii strategiilor efective ale luptei politice pe diverse fronturi øi meridiane;
øi, în sfîrøit, Public – acoperind autoproducflia artistico-democraticæ, multiplæ, a spafliului public.
Boris Groys:
Stalin – Opera de artæ totalæ
14 × 23 cm, 100 pag.
19 RON
IDEA artæ + societate #21, 2005
20 RON
Laura T. Ilea:
Viafla øi umbra ei
14 × 23 cm, 188 pag.
25 RON
Nicolas Bourriaud:
Estetica relaflionalæ
Postproducflie
14 × 23 cm, 152 pag.
25 RON
IDEA artæ + societate #22, 2005
20 RON
Michel Foucault:
Naøterea biopoliticii
14 × 23 cm, 324 pag.
29 RON
IDEA artæ + societate #23, 2006
20 RON

IDEA publishing house was born as a theoretical and practical project at the same time. Committed to publishing texts
as implements of reflection upon the artistic, the social, and the political, the editorial staff started with a clear set of minimum
goals: the translation into Romanian of major texts of contemporary philosophy and recent theory of art. By this,
IDEA aims to insert into the Romanian public debates interrogations which are exemplary for the world we live in. However,
this means more than “importing” certain “ideas”. By promoting a certain type of writing – that in which the language
experimentally but rigorously explores its logical and expressive resources – the publishing house intends to refresh,
by the very gesture of translation or through original texts, the critical (i.e. philosophical) idiom of Romanian. In other words,
to orient our possibilities of thinking toward the criticality of what happens to us today.
Accepting its condition as a small, non-commercial publishing house, IDEA has, since 2001, run two series – Balcon and
Panopticon. Providing important guiding marks for mapping the realm of modern and contemporary arts, the first series
includes such authors as Benjamin, Barthes, de Duve, Flusser, Groys, Babias, Lovink, Lacoue-Labarthe or materials on the
work of artists as Joseph Beuys. For the first time in the Romanian public space, contemporary art theory is brought along
in a coherent and meaningful fashion. In this way, the elucidative and analytical potential of art theory provides a conceptual
toolbox useful to both theorists and artists.
In the second series, by publishing thinkers such as Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard, J.-L. Nancy, G. Granel, Sloterdijk,
Baudrillard, G. M. Tamás, Agamben, Arendt, we would like not only to connect the reader to the “avant-garde” of contemporary
philosophical thought, but also to provide the public with major readings of questions burdening our contemporary
societies: power and the political, the predicaments of representation and historicity, the fall of communism, the crisis of
academia, globalization, (post)modernity, nihilism, etc.
Last, but not least, with its recent series the publishing house has also committed itself to the production of applied critical
discourses, taking as its starting point the present political situations and intellectual contexts – a simultaneously global
and local theoretical endeavour. These new collections, consisting of books still in preparation, will operate under titles
such as Refracflii [Refractions] – dedicated to cultural and socio-political analyses in situ; Praxis – dealing with the exploration
of the concrete strategies of progressive political struggle all over the world; and, finally, Public – covering the various
modalities of artistic-democratic self-production of public space in Romania.
Jacques Aumont, Alain Bergala,
Michel Marie, Marc Vernet:
Estetica filmului
14 × 23 cm, 232 pag.
35 RON
IDEA artæ + societate #24, 2006
20 RON
Giorgio Agamben:
Starea de excepflie
14 × 23 cm, 92 pag.,
19 RON
IDEA artæ + societate #25, 2006
20 RON
Horst Bredekamp:
Nostalgia Antichitæflii
øi cultul maøinilor
14 × 23 cm, 116 pag.,
19 RON
IDEA artæ + societate #26, 2007
20 RON
www.ideaeditura.ro
www.ideamagazine.ro
Boris Groys:
Topologia aurei
øi alte eseuri
14 × 23 cm, 124 pag.,
19 RON
ÎN PREGÆTIRE
M. Foucault, J. Derrida: Geniul ræu
J. Derrida, B. Stiegler:
Ecografii. Despre televiziune
Walter Benjamin: Jurnalul moscovit
Philippe Lacoue-Labarthe:
Ficfliunea politicului. Heidegger, arta øi politica
M. Foucault: Securitate, teritoriu, populaflie
A. Badiou: Manifest pentru filosofie
R. Guidierri: Abundenfla særacilor
J. Baudrillard: Simulacru øi simulare
A. Badiou: Secolul
European Influenza
16 × 23 cm, 264 pag.
20 RON
IDEA artæ + societate #27, 2007
20 RON

CÆRfiI DE ARTIST
Dan Perjovschi:
Postmodern Ex-communist
16 × 23 cm, 96 pag.
35 RON
CÆRfiI DE ARTIST
Lia Perjovschi:
Contemporary Art Archive
Center for Art Analysis
1985–2007
16 × 23 cm, 200 pag.
35 RON
Marius Babias:
Recucerirea politicului
16 × 23 cm, 140 pag.
30 RON
400117 RO Cluj
Str. Dorobanflilor, nr. 12
tel.: +40-264-594634
tinka@ideaeditura.ro
www.ideaeditura.ro
Anetta Mona Chiøa,
Lucia Tkáčová:
Dialectics of Subjection #4
16 × 23 cm, DVD
35 RON
Daniel Knorr:
Carte de artist
16 × 23 cm, 200 pag.
190 RON
COLECfiIA PUBLIC
Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 Editate de Marius Babias, Sabine Hentzsch
Seria de cærfli de artist este publicatæ de Editura Idea Cluj, Verlag der Buchhandlung Walther
König, Köln, 2007.
Nicoleta Esinencu:
A(II)Rh+
16 × 23 cm, 240 pag.
35 RON
Spafliul Public Bucureøti |
Public Art Bucharest 2007
16 × 23 cm
Mircea Cantor:
Tæcerea mieilor
The Silence of the Lambs
16 × 23 cm, 132 pag.
35 RON
H.arta:
2008
16 × 23 cm, 124 pag.
35 RON
Aceastæ carte a fost publicatæ în 240 de exemplare-unicat semnate øi numerotate de cætre artist. Editura
IDEA are la dispoziflie 100 de exemplare din seria A 1/100 – A 100/100.
Fiecare exemplar confline diverse deøeuri gæsite øi culese (alese) de artist din spafliul public, inserate
øi presate într-o selecflie singularæ în corpul cærflii. Cartea mai cuprinde øi un DVD cu un film de 32
de minute care documenteazæ întregul proces al producerii sale, cu etapele øi implicarea artistului
în fiecare dintre ele.
Carte de artist de Daniel Knorr poate fi achiziflionatæ prin comandæ pe site-ul editurii, la sediul editurii din Cluj,
în Bucureøti la Galeria Andreiana Mihail (str. Pandele fiæruøanu, 4 bis, tel.: 0722 650221), sau cu ocazia participærii
editurii la tîrguri de carte, în standul sæu exclusiv.
ÎN PREGÆTIRE