Descarca in format PDF - Societatea Română de Homeopatie

PSORA - Dr Secil Omer
Unii homeopati au crezut ca miasmele se refera la o serie de stari infectioase, altii,
dimpotrivă, au crezut cu tărie în natura non-materială a miasmelor, văzându-le mai
degrabă ca predispoziţie, o stare, o "discrazie", cum este cazul cu J.T.Kent, J.H.Allen,
J.Paterson şi alţii. G.Vithoulkas, homeopat contemporan, consideră miasma ca o
predispoziţie la o boală cronică ce poate avea drept cauze ereditatea, bolile infecţioase
grave sau tratamentele alopatice şi vaccinările. În această concepţie noţiunea de miasmă
dobândeşte un înţeles mai larg decât un simplu agent cauzal al bolilor. Se poate vorbi în
acest context de susceptibilitatea individuală, care în parte se datorează influenţelor
unei miasme şi care constituie fondul care facilitează acţiunea agenţilor patogeni.
Hahnemann a observat că în multe boli cronice nevenerice nu se obţine o vindecare de
durată în ciuda unui tratament homeopatic corect. În anumite condiţii nefavorabile într-un
organism slăbit reapăreau simptome considerate vindecate. Tratarea lor cu remediul
indicat dădea rezultate bune pentru o perioadă limitată de timp. El şi-a pus astfel
întrebarea de ce forţa vitală nu e capabilă de o vindecare rapidă şi de durată ca în bolile
acute în condiţiile în care se administrează remediul indicat. Problema l-a preocupat
începând cu anii 1816 - 1817 ocupându-se de ea zi şi noapte după cum el însuşi
mărturisea. Rezultatele a peste 10 ani de căutari se concretizează în lucrarea "Bolile
Cronice".
Prin studii clinice amănunţite Hahnemann a observat ca în multe cazuri această cauză
iniţială ar fi o erupţie cutanată, în diverse forme de manifestare, dar întotdeauna însoţită
de prurit (mâncărimi), pe care unii se jenau să o relateze la un interviu neinsistent sau pur
şi simplu o uitaseră sau nu-i dăduseră suficientă atenţie. El a constatat că de multe ori, o
astfel de erupţie supresată printr-un tratament necorespunzator, se manifesta mai târziu
prin simptome asemănătoare sau afecta alte organe patrunzând mai adânc în corp.
Această maladie originară ce părea că stă la baza majorităţii bolilor cronice Hahnemann a
numit-o psora. Contaminarea se putea produce oricând în viaţă, cel mai frecvent în
copilarie (motiv pentru care cei mai mulţi nu-şi mai amintesc de ea) sau miasma putea fi
moştenită.
Psora este cea mai veche, cea mai răspândită şi cea mai periculoasă miasmă cronică fiind
comparată de Hahnemann cu o hidră cu nenumărate capete. Râia, lepra şi alte boli grave
de piele, ca forme de manifestare a psorei, au chinuit umanitatea mii de ani fiind
menţionate încă din antichitate. Începând cu sfârşitul sec. XV, spune Hahnemann,
îmbunătăţindu-se condiţiile de igienă personală, astfel de boli grave de piele au început să
piardă teren, psora manifestându-se din ce în ce mai mult doar ca o simplă erupţie
pruriginoasă sau ca o banală mâncărime "tratată" superficial cu diferite unguente pe bază
de sulf sau alte preparate sau chiar nefiind luată în seamă. Asta însă nu a condus la o
îmbunătăţire a stării de sănătate a omenirii pentru că în lipsa manifestărilor externe, psora
s-a "refugiat" în interiorul corpului. Contagiozitatea foarte mare la nivel cutanat a
contribuit la răspândirea rapidă a psorei pentru că cei afectaţi de astfel de erupţii minore
nu erau izolaţi ca bolnavii de lepră din trecut, de exemplu. Internalizarea psorei a dus la
apariţia a numeroase boli cronice şi Hahnemann aduce numeroase exemple de astfel de
afecţiuni având o legatură evidentă cu o boală de piele.
- psora produce perturbări în senzaţiile şi funcţiile organismului fiind numită miasma
senzitivă; aproape că nu produce modificări structurale ci numai alterări funcţionale
75