cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

La finele acestui paragraf, accentuăm importanţa deosebită a tezelor
acestor două personalităţi marcante referitoare la problematica dialogului,
concepţiile lui M. Buber şi F. Rosenzweig fiind valorificate de către alţi
remarcabili gânditori ai secolului trecut, mai cu seamă de Mihail Bahtin şi unii
reprezentanţi ai existenţialismului.
În 1.2. Perspectiva existenţalistă asupra dialogului competitorul
cercetează particularităţile pe care le cunoaşte subiectul comunicării
interpersonale în lucrările semnate de iluştrii exponenţi ai existenţialismului
francez Gabriel Marcel, Jean-Paul Sartre şi de reputatul psihiatru şi cugetător
german Karl Jaspers, întrucât concepţiile acestora despre fenomenul dialogal
au constituit acel context filozofic în care a fost elaborat dialogismul lui
Mihail Bahtin.
În accepţia lui G. Marcel, o legătură între celălalt şi mine ca participanţi
la dialog se realizează dacă descoperim că avem o anumită experienţă comună
(că ambii ne-am ocupat de aceleaşi domenii, am fost expuşi aceluiaşi pericol
etc.). Pe această bază este posibilă o aprofundare a raportului nostru. Şi cu cât
acest raport se aprofundează, cu atât celălalt încetează de a mai fi „un
oarecare”; el devine în schimb un „tu”pentru mine. Se formează o unitate în
care celălalt şi eu formăm un „noi”. De abia acum se poate vorbi de o discuţie
autentică sau de un dialog, în cursul căruia ne comunicăm reciproc pe noi
înşine. Dar putem merge un pas mai departe: faptul că celălalt devine tot mai
mult un „tu” pentru mine înseamnă că perspectiva mea se frânge. Celălalt
încetează a mai fi închis în cercul pe care mi-l formez singur. Mai mult,
celălalt, cu care sunt legat într-o comunitate, „mă dezvăluie mie însumi”, mă
arată pe mine însumi. Abia în acest sens ajung la mine însumi prin ceilalţi.
Raportul meu faţă de mine însumi se poate desfăşura doar printr-un raport
reciproc cu celălalt. Aşadar, raportul de dialog este condiţie, presupoziţie
pentru realizarea raportului cu sine.
J.-P. Sartre abordează comunicarea prin prisma relaţiei cuiva cu „celălalt”,
acesta servind pentru cel ce intră în contact cu el drept un mijloc de a se cunoaşte
pe sine, iar lumea celorlalţi este deja înzestrată cu sens, dar fiind vorba de
semnificaţii obiective, ele sunt descoperite şi ca semnificaţii personale cum sunt
naţionalitatea sau rasa. În corelaţie cu problema „celuilalt”, Sartre vorbeşte şi
despre o „lume a celorlalţi” atunci când afirmă: „Eu ajung la mine însumi într-o
lume care este şi lumea celorlalţi. Această lume comună are deja sens. Prin mine,
ca un pentru-mine, lucrurile capătă semnificaţie, dar totodată mă găsesc eu
însumi «aşezat într-o lume înzestrată deja cu semnificaţie»” [7, p. 421].
Conceptul central al existenţialismului lui K. Jaspers este „comunicarea”,
cu ajutorul căreia se realizează corelaţia dintre existenţe. Pierderea unei
asemenea corelaţii, a stării de contact interpersonal reprezintă ceea ce se numeşte
rău moral, social sau intelectual, care e o specifică „surditate” faţă de altă
„existenţă”. Astfel, el susţine: „Raţiunea necesită o comunicare fără margini, ea
însăşi e voinţa totală de a comunica. Întrucât în timp noi nu putem să posedăm în
mod obiectiv adevărul ca unic şi etern şi întrucât Dasein-ul e posibil doar alături
de alt Dasein, existenţa se concepe pe sine numai împreună cu altă existenţă,
comunicarea reprezintă un mod de descoperire a adevărului în timp” [11, p. 442].
Reliefând importanţa comunicării în concepţia lui, gânditorul german afirmă că
9