cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

doar în condiţiile stabilirii unor raporturi existenţiale de comunicare cu semenii,
aceştia fiind şi ei predispuşi la dialog şi colaborare, întrucât reciprocitatea este
cea care asigură caracterul autentic al unei relaţii intersubiectuale. De
menţionat că în opinia lui Franz Rosenzweig, dialogurile filozofice ale lui
Platon nu pot fi considerate autentice, căci în ele vorbitorii ştiu deja ce idei vor
să comunice şi să argumenteze şi, în plus, acestea implică interlocutori fictivi.
Iar într-un dialog autentic, nu putem şti dinainte ce gânduri vom exprima în faţa
celeilalte persoane şi în ce mod, nici nu putem prevedea ce anume va înţelege
cealaltă persoană din mesajul nostru.
Martin Buber şi-a asigurat un loc important în istoria filozofiei prin
publicarea faimoasei cărţulii Eu şi Tu în 1923. Cu referire la tratatul în cauză,
Karl Heim susţine următoarele: „Genial de simpla descoperire a lui Buber
a deosebirii fundamentale între relaţia Eu-Acela şi relaţia Eu-Tu – una din
tezele de bază ale acestei cărţi – echivalează de fapt cu o răsturnare copernicană
în ordinea gândirii” [4, p. 5].
El susţinea că în relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea
fiecăruia, respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de celălalt.
În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se desfiinţează, se dizolvă,
rămânând numai autenticitatea dialogului, a comunicării, a creării împreună,
a adevărului descoperit împreună. În acest dialog şi tensiune a trăirii, „Spiritul
nu este în Eu, ci în relaţia dintre Eu şi Tu”. Această relaţie îşi găseşte cea mai
înaltă expresie când ea duce la o revelaţie a lui Dumnezeu, a eternului Tu.
Dialogul dintre Dumnezeu şi individ, nu ca dialog indirect, nu ca ceva
din trecut, nu numai ca tradiţie, ci ca dialog direct dintre Eu şi eternul Tu, crede
Martin Buber, este baza iudaismului. Biblia este o mărturie a dialogului
permanent dintre Israel şi veşnicul Tu.
Viziunea buberiană se întemeia pe distincţia fundamentală între două
tipuri de relaţii, Eu-Tu (Ich-Du) şi Eu-Acela (Ich-Es), care semnifică două
modalităţi complet diferite în care oamenii se raportează la lumea din jurul lor.
Potrivit lui Buber, relaţia Eu-Tu presupune întâlnirea şi dialogul dintre indivizi
liberi care se descoperă unii pe alţii ca Tu. În accepţia sa, a fi tu însuţi în sensul
deplin al cuvântului înseamnă a fi pentru celălalt şi a-l vedea pe celălalt drept
altul. În universul relaţiilor de tip Eu-Acela (Acela fiind o entitate neutră şi
impersonală), raporturile dintre indivizi sunt impersonale şi pur utilitare,
persoanele fiind interşanjabile şi lipsite de unicitate.
Teoretizând „noua gândire” specifică epocii noastre, Franz Rosenzweig
susţinea că aceasta e o gândire vorbitoare, adică una ce are nevoie de altul.
El vede deosebirea dintre vechea şi noua gândire nu în aceea că prima tace, iar
a doua vorbeşte, ci în aceea că are nevoie de altul şi – ceea ce e una şi aceeaşi –
că e serios interpretată de timp. Gândire aici semnifică gândire pentru nimeni şi
vorbă ce nu e adresată nimănui (totodată, cuvântul „nimeni” poate fi după
dorinţă înlocuit cu cuvântul „toţi”, adică cu acea mult trâmbiţată „societate”),
vorba însă semnifică vorbă adresată cuiva şi gândire pentru cineva. Şi acest
cineva e întotdeauna cineva complet determinat, care are nu doar urechi ca
societatea, dar şi gură. Aşadar, noua gândire se bazează pe „încrederea în
experienţă”, în decursul căreia are loc întâlnirea cu altul.
8