cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

esenţa sa, dialogismul bahtinian ţine de o dispersie a oricărei hegemonii în
limbaj prin intermediul hibridizării dialectale, dar şi prin pluriperspectiva
ideologică.
Savantul rus a acordat o importanţă deosebită studierii romanului ca gen
opus celor ale literaturii oficiale, în accepţia lui M. Bahtin el fiind exponentul
unei alte tradiţii literare distingibilă prin valorificarea principiilor viziunii
carnavaleşti asupra lumii. Începuturile acesteia trebuie căutate în creaţiile
antice, care formau domeniul serios-ilarului, cu precădere în dialogurile
socratice şi în menippeile concepute anume ca opere literare ce să ilustreze
principiile unei poetici situate la celălalt pol în raport cu cea a genurilor
„înalte”, oficiale ale timpului: epopeea, lirica, tragedia.
Etica dialogismului bahtinian tratează alteritatea ca miză a deschiderii
narative către pluriperspectivism. Remarcăm şi consecvenţa cu care poeticianul
romanului a tratat poezia, considerând-o unul dintre genurile ce reflectă
tendinţele autoritare ale vieţii literar-ideologice. În acest context, el a remarcat
necesitatea delimitării celor două tendinţe opuse, existente în orice epocă: una
centripetă şi cealaltă centrifugă. Prima dintre ele are drept scop instituirea unei
limbi unice, a limbii „literare” ca expresie a forţelor ideologice centralizatoare
din societate, iar pentru istoria prozei romaneşti decisivă a fost descoperirea de
către scriitori a bogăţiei sugestiv-imaginale, pe care o deţin limbajele populare,
situate la celălalt pol, al forţelor descentralizatoare, căci anume în şuvoiul
acestora s-a născut romanul.
Una dintre cele mai importante teze bahtiniene se referă la dialogul
dintre stările existenţiale indispensabile oricărei vieţi: naşterea şi moartea,
aceasta fiind, totodată, definitorie pentru viziunea carnavalescă asupra lumii, al
cărei specific l-a preocupat destul de mult pe teoreticianul dialogismului în
studiile sale despre cultura populară a râsului. Accentul pus pe devenire este de
asemenea o trăsătură esenţială a ideologiei carnavaleşti, iar romanul, ca
exponent literar al acesteia, este expresia conştiinţei galileene care, în opoziţie
cu cea de factură ptolemeică, exclude atât absolutismul limbii literare, înţelese
ca unica limbă a adevărului, cât şi necesitatea de a inventa o limbă proprie,
specifică anumitor creaţii poetice, ai căror autori preferau să o valorifice doar
pe ea, considerând-o unicul centru lingvistic al lumii ideologice. Situat la
celălalt pol al literaturii, genul periferic al prozei romaneşti se distinge prin
recunoaşterea şi relevarea pluralităţii limbilor naţionale, mai ales a diferitor
limbaje sociale, capabile să fie şi ele, în egală măsură, tratate ca limbi ale
adevărului. Conform lui Mihail Bahtin anume în epocile de descentrare
spirituală s-au putut contura formele antice de tip romanesc şi limbajul
„dialogic” specific acestora.
Referindu-se la importanţa tradiţiei literaturii carnavalizate, ce
a influenţat considerabil evoluţia romanului, M. Bahtin subliniază că anumite
categorii dialogice au contribuit decisiv la organizarea plurilingvismului
romanesc în zorii istoriei acestui gen literar. Ele sunt păcăleala veselă
a picaroului care parodiază limbajele elevate, denaturarea răutăcioasă şi
întoarcerea lor pe dos de către bufon şi naiva neînţelegere a acestora specifică
prostului. În perioada modernă, este cazul să vorbim de o întrupare
a categoriilor menţionate în cele trei figuri simbolice ale picaroului,
4