cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

ecurge la procedeul kafkian pentru a caricaturiza, parodia societatea
totalitaristă dominată de un stăpân.
Elocventă e şi bivocitatea cuvântului „biografie” dintr-un schimb de
replici dintre Serafim şi Anghel, în care acesta exclamă: „– Recunoaşte: Băh!
De ce te legi de biografia mea?”. Se poate vorbi de bivocitatea cuvântului
menţionat doar dacă el este raportat la „textul lumii” (R. Barthes) şi anume la
realitatea comunistă, căci în acele condiţii e lucru ştiut ce rol mare avea
biografia cuiva în posibilitatea acelei persoane de a avansa în post. În dialogul
dintre cei doi protagonişti, cuvântul în cauză, din moment ce e rostit anume de
Anghel, văcarul satului, capătă o puternică nuanţă de parodie la adresa
regimului sovietic.
În cele din urmă, evidenţiem că originalitatea indiscutabilă a acestui
roman se explică prin polifonia sa, cultivarea carnavalescului,
a fragmentarismului, panerotismului, a unei proze de factură subversivă şi
desigur că trebuie să relevăm caracterul său de operă deschisă, dar şi marea
preţuire pe care o vădeşte autorul ei pentru creaţia populară pe care a reuşit s-o
valorifice într-un mod într-adevăr remarcabil, deoarece crearea acestui roman
folcloric prin esenţă este o mărturie convingătoare a măiestriei sale artistice.
Afirmaţiile lui M. Bahtin de tipul celeia în care susţinea că straturi
întregi ale limbii au format aşa-numitul limbaj familiar al pieţei denotă
o considerabilă influenţă a viziunii carnavaleşti a lumii. Este un adevăr
incontestabil că „paralel s-a creat şi un fond imens de gesticulaţie degajată,
carnavalescă. Limbajul familiar al tuturor popoarelor europene, mai ales cel
injurios şi sardonic, abundă şi în zilele noastre de rămăşiţe carnavaleşti, după
cum şi gesticulaţia injurioasă şi batjocoritoare a zilelor noastre e plină de
simbolică proprie carnavalului” [3, p. 180]. De asemenea, este binevenită
relevarea preferinţei romancierului român contemporan pentru cultivarea
concepţiei axate pe semnificaţia sărbătorii, bâlciului. Scriitorul de azi nu
renunţă nici la transfigurări macabre, întrucât nu doar viaţa, ci şi moartea poate
fi tratată prin prisma acestei viziuni de sorginte carnavalescă.
Menţionăm şi faptul că specificul romanelor pe care le-am selectat şi
analizat în acest capitol se explică prin aceea că ele au fost elaborate în spiritul
polifoniei pe care a investigat-o Mihail Bahtin în studiile sale despre poetica
prozei. Romanul polifonic continuă să se bucure şi azi de o considerabilă
reputaţie în redimensionarea şi reontologizarea lumii în continuă mişcare.
În 3.5. Concluzii la capitolul 3 este accentuată ideea că pentru literatura
naţională din secolul al XX-lea este specifică importanţa sporită ce se acordă
valorificării principiilor polifoniei romaneşti. Se impune şi reliefarea interesului
romancierilor noştri postmodernişti pentru poetica de factură carnavalescă.
Merită precizat şi faptul că încă genialul povestitor Ion Creangă a reuşit să
demonstreze prin scrierile sale cât de productivă poate fi influenţa râsului
popular şi a concepţiei carnavaleşti asupra dezvoltării prozei autohtone.
Cunoscuţi scriitori români, printre care Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale,
George Bălăiţă, au contribuit la conturarea unui model romanesc ce se distinge
prin promovarea viabilităţii poeticii carnavaleşti, ceea ce justifică afirmaţia că
romanul românesc a reuşit să se integreze în marea literatură europeană.
Unii romancieri basarabeni ca Vasile Vasilache cu Povestea cu cocoşul roşu,
22