cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

Sunt remarcate şi funcţiile specifice carnavalescului romanesc pe care le
considerăm definitorii pentru înţelegerea adecvată a unei poetici axate pe
fructificarea acestuia: funcţia cathartică, întrucât nu poate fi contestată
contribuţia lui la eliberarea cititorilor de excesul acelor emoţii care le tulbură
pacea lăuntrică, în cazul nostru ele datorându-se exploatării anumitor aspecte
ale vieţii care mult timp au fost desconsiderate, întrucât erau percepute ca
nedemne de a fi tratate în operele ce ilustrau literatura oficială; o altă funcţie ce
merită să fie evidenţiată este cea de a parodia modelele romaneşti ce s-au
clasicizat între timp, simţindu-se deja necesitatea unei revigorări a genului; iar
a treia ce se impune să fie remarcată este cea de delectare a cititorilor sau
funcţia hedonistă, caracteristică în genere artei literare veritabile. În contextul
celor menţionate, precizăm că în concluzia paragrafului se accentuează
valoarea acestei perspective de abordare a importanţei carnavalescului pentru
poetica romanului contemporan, remarcându-se necesitatea reliefării tendinţei
de a submina şi evidenţia în forme groteşti ideea alegorică a schimbării,
a răsturnării unei societăţi utopice, antiumane, poetica romanului Galeria cu
viţă sălbatică fiind remarcabilă anume prin ontologia subversivă, prin
combaterea pseudovalorilor oficiale. Carnavalescul este elementul decisiv în
dialogul subteran, în surdină cu lumea totalitară, cu regimul comunist.
În condiţiile unei lumi în dezagregare, adevărul e relevat nu numai prin
redimensionarea carnavalescă a lumii, dar, ce e important, prin valorificarea
fragmentului mozaical, ironiei şi sarcasmului, a râsului popular,
a transfigurărilor groteşti, a unei expresive viziuni a corporalităţii,
a perspectivei panerotice atât de remarcabile în scriitura lui Constantin Ţoiu.
La o eventuală relectură a romanului s-ar putea vorbi nu numai despre
o considerabilă influenţă a patrimoniului cultural naţional (reţinem în acest sens
referinţa la „guleai, vorba lui Ivan Turbincă”), dar şi cea a tradiţiilor populare a
romilor, la care autorul recurge pentru a realiza un adevărat spectacol al nunţii
Ruscăi, oferindu-ne totodată şi posibilitatea de a ne familiariza cu graiul lor
atunci când unele replici rostite de anumite personaje din anturajul miresei
păstrează originalul acestei limbi pe care naratorul o numeşte foarte sugestiv
„sarea sanscritei”. Poetica romanului este o artă combinatorie de elemente
menite să bulverseze o lume în „somnul raţiunii”.
În 3.4. Cuvântul bivoc şi arta discursului carnavalesc este analizat
specificul acestui concept carnavalesc, o atenţie deosebită acordându-se
carnavalizării discursului şi bivocităţii cuvântului romanesc în capodopera lui
Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu. Un exemplu elocvent de cuvânt
bivoc îl oferă enunţul din Povestea cu cocoşul roşu în care cuvântul „unghie”
semnifică, de fapt, soarele: „Şi într-adevăr de pe muchia dealului, drept din
pământ, din faţa lui îl saluta o unghie sângerie. Răsărise stăpânul a toate cele de
pe pământ”[8, p. 9]. Comparaţia soarelui cu stăpânul relevă faptul că tabloul
dat e văzut din perspectiva bouţului. (Soarele, stăpân a toate de pe pământ,
e o antropomorfizare firească a lumii, a naturii). Totodată, această unghie
sângerândă nu e altceva decât o „boulizare” a stăpânului lumii, adică această
lume e văzută cu ochii bouţului. Procedeul aminteşte de celebra Metamorfoza
a lui Kafka, în care totul e văzut cu ochii unei gângănii. Vasile Vasilache
21