cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

Capitolul 3 DIALOGISMUL ROMANULUI ROMÂNESC.
MODELUL CARNAVALESC contribuie la conturarea unei viziuni asupra
prozei româneşti din secolul al XX-lea din perspectiva dialogismului bahtinian,
urmărindu-se analiza anumitor romane reprezentative pentru creaţia
cunoscuţilor scriitori români Gib Mihăescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu
şi a capodoperei lui Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu. Acestea sunt
interpretate insistându-se asupra mai multor componente ale modelului
carnavalesc cultivat de prozatorii respectivi.
În 3.1. Structură dialogică şi metamorfoze narative sunt cercetate
particularităţile evoluţiei romanului românesc în baza anumitor tipologii ale
acestuia datorate lui N. Manolescu, L. Petrescu, Gh. Glodeanu, remarcându-se
prozele ilustrative pentru etapa de tranziţie de la romanul de tip monologic la
cel de tip polifonic, pentru care e specifică o nouă paradigmă de esenţă
dialogică a raporturilor autor-narator-personaj-cititor.
De asemenea, date fiind natura proteică a romanului prin care se explică
imperfecţiunea lui de care vorbea Mihail Bahtin şi posibilitatea apariţiei în
secolul al XX-lea a unui număr de romane pe care le defineşte cultivarea
carnavalescului, am accentuat tendinţa de parodiere a modelelor practicate
anterior de prozatori care oricum au rămas în istoria romanului ca adevăraţi
creatori de geniu, însă operele şi concepţiile lor artistice deja nu mai sunt
autentice, de aceea scriitorii contemporani publică romane prin intermediul
cărora persiflează poeticile specifice unor celebri înaintaşi, fiind tentaţi,
de pildă, să le dea posibilitatea personajelor să nu mai fie manipulate de acel
narator-demiurg care odinioară se bucura de un statut ce îi permitea să fie
considerat omniscient/omniprezent. Iar prozatorii români, preocupaţi de
necesitatea sincronizării cu marea literatură europeană, au fost nevoiţi să ardă,
prin operele lor, anumite etape parcurse în mod firesc de romancierii
reprezentativi ai literaturilor ce nu au cunoscut trista experienţă de a fi nevoite
să răspundă la întrebarea „De ce nu avem roman?” care, după cum
o demonstrează studiile lor, i-a preocupat pe aşa critici literari români ca
Mihai Ralea, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, Eugen Lovinescu ş.a. Problema
dată este specifică exegezei literaturii române, întrucât aceasta a parcurs un
traseu istoric ce nu i-a permis decât destul de târziu să se ridice la nivelul atins
de exponenţii de vază ai romanului european.
Concluzionând, remarcăm că prozatorii români ce şi-au publicat operele
în ultimele decenii au contribuit la consolidarea tendinţei de a cultiva o poetică
de factură polifonică, manifestând o predilecţie aparte pentru valorificarea
potenţialului literar al unei viziuni carnavaleşti asupra lumii. Astfel, datorită
creaţiilor unor asemenea scriitori, romanul românesc ocupă locul ce i se cuvine
în galeria realizărilor prozei din secolul al XX-lea, în timp ce în spaţiul literar
basarabean din anii ’60-’80 au apărut numai câteva creaţii reprezentative, dintre
care Povestea cu cocoşul roşu a lui Vasile Vasilache rămâne o mostră ce
ilustrează în mod elocvent importanţa modelului carnavalesc pentru acest
gen literar.
În 3.2. Personaje şi scene, componente de bază ale modelului
carnavalesc ne referim la unele romane din secolul al XX-lea pe care le
considerăm reprezentative pentru proza de esenţă carnavalescă, ce a fost
19