cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

nu le ia în calcul aceasta din urmă şi nici nu are de ce să o facă, urmează să fie
studiate în cadrul metalingvisticii, astfel ca aceste două domenii să se
completeze reciproc.
Predilecţia lui M. Bahtin pentru roman şi insistenţa cu care a promovat
o anumită perspectivă de abordare a acestuia care să fie adecvată specificului
genului în cauză poate fi explicată dacă este evidenţiat contextul ştiinţific în
care el a activat şi mai ales polemica sa cu reprezentaţii şcolii formale. Ei s-au
afirmat prin lucrările lor despre limbajului poetic, prestigiul internaţional de
care s-au bucurat datorându-se în fond performanţelor atinse în studierea
problematicii acestuia, însă încercările lor de a analiza proza romanescă în baza
principiilor inspirate de lingvistica lui Saussure au fost criticate aprig de către
Mihail Bahtin care a adus argumente convingătoare, ce demonstrau caracterul
eronat al unei asemenea viziuni asupra poeticii şi stilisticii romanului. La
rândul său, el susţine că pentru acest gen sunt determinante caracterul proteic,
evoluţia continuă. De asemenea, fiind exponentul literar al valorilor
democratice, romanul nu poate fi asociat genurilor ce reflectă influenţa
monologismului ideologic cum sunt epopeea sau lirica. Aşa cum l-a conceput
teoreticianul dialogismului, romanul se prezintă ca un gen anticanonic, ce este
axat pe demonstrarea caracterului convenţional al oricărui discurs. Referitor la
polifonia romanescă în viziunea lui Mihail Bahtin, accentuăm că în opinia lui,
romanul dostoievskian a constituit o etapă foarte importantă în evoluţia acestui
gen literar. Meritul principal al prozator este de a fi promovat prin creaţia sa
ideea despre necesitatea modificării raportului dintre autor şi eroul său,
susţinând că acesta trebuie să fie tratat ca o adevărată personalitate care, fiind
dotată cu conştiinţă de sine, are propriul său cuvânt, propriile convingeri.
Astfel, putem vorbi de un pluricentrism specific concepţiei artistice a lui
Dostoievski, pentru el fiind foarte importantă atitudinea dialogală faţă de
cuvântul eroului. În contextul celor afirmate, precizăm că autorul vorbeşte deja
nu despre eroul său, ci cu el.
La finele acestui capitol, accentuăm faptul că tezele bahtiniene
referitoare la polifonia romanului şi cele ce vizează locul şi rolul literaturii
carnavaleşti în conturarea şi dezvoltarea genului romanesc s-au dovedit a fi
rezistente în timp, savantul rus manifestându-se ca un deschizător de noi
orizonturi de investigaţie în domeniile poeticii şi stilisticii romanului, care
continuă să fie valorificate până în prezent. După cum nimeni nu pune la
îndoială influenţa pe care a exercitat-o creaţia dostoievskiană asupra unui
număr considerabil de romancieri de renume din secolul al XX-lea, la fel şi
M. Bahtin, deşi el însuşi se considera filozof, este cazul să fie unanim
recunoscut ca unul dintre cei mai valoroşi teoreticieni literari, a cărui
contribuţie la relevarea specificului polifoniei romaneşti, cât şi valorificarea
ideilor lui referitoare la structura imaginii artistice şi a celor despre roman ca
gen exponenţial al literaturii neoficiale au reuşit să asigure un destin de
excepţie moştenirii sale ştiinţifice.
18