cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

categorii: 1) cuvânt orientat după obiectul său, în mod direct şi nemijlocit –
care numeşte, comunică, exprimă, zugrăveşte – urmărind înţelegerea
nemijlocită a obiectului; 2) cuvântul întruchipat sau obiectualizat, a cărui formă
cea mai tipică şi mai răspândită e vorbirea directă a eroilor şi 3) cuvântul bivoc
sau axat pe cuvântul străin. Remarcăm că „între ele nu există graniţe tranşante,
astfel că, în anumite contexte, cuvântul dintr-o categorie trece în alta şi că se
află în strânsă corelaţie cu punctul de vedere, iar acesta e dedus, în ultimă
instanţă, din relaţia «autor-narator-personaj-cititor» ” [5, p. 40].
M. Bahtin se referă la a doua categorie, evidenţiind necesitatea de
a o deosebi de stilizare care deja face parte din varietăţile cuvântului bivoc, deşi
această delimitare este una foarte subtilă. Înainte de a ne referi nemijlocit la
cuvântul bivoc specific romanului, remarcăm că savantul rus delimitează
bivocitatea caracteristică acestuia de cea pe care o cunoaşte retorica, despre
care M. Bahtin menţionează că „se dovedeşte rareori profundă: ea nu pătrunde
cu rădăcinile sale în caracterul dialogic al limbajului în devenire, ea nu este
edificată pe plurilingvismul substanţial, ci pe discordanţe; în majoritatea
cazurilor ea este abstractă şi supusă unei delimitări şi diviziuni logico-formale
complete a vocilor” [2, p. 217]. Aşadar, această bivocitate care presupune
redarea retorică bivocală a cuvântului celorlalţi trebuie distinsă de acea care
este o bivocitate autentică a prozei literare, definindu-se drept o reprezentare
bivocală care are ca obiectiv imaginea limbajului. Totodată, bivocitatea
romanescă tinde întotdeauna spre bilingvism ca spre limita sa. Cercetătorul
accentuează şi ideea că ea „nu poate fi desfăşurată nici în cadrul contradicţiilor
logice, nici în cadrul antitezelor pur dramatice. Prin aceasta se defineşte
caracteristica dialogurilor romaneşti, ce tind spre limita incomprehensiunii
reciproce a indivizilor care vorbesc limbi diferite” [Ibidem, p. 219], aceasta
datorându-se specificului imaginii limbajului în roman, întrucât în cazul lui, „în
fiecare enunţ se simte stihia limbajelor sociale cu logica şi necesitatea lor
intrinsecă. Imaginea relevă aici nu numai realitatea, ci şi posibilităţile
limbajului dat, ca să zicem aşa, limitele lui ideale şi sensul lui unitar total,
adevărul lui şi limitarea lui” [Ibidem, p. 219].
La finele paragrafului, remarcăm faptul că ideile lui Mihail Bahtin
despre romanul polifonic, cele care se referă la cuvântul bivoc sau cuvântul
interior dialogat, la poetica de esenţă carnavalescă, savantul rus acordând
o atenţie deosebită surselor antice ale acesteia, reprezentate de domeniul
literar al serios-ilarului, alcătuiesc împreună o viziune organică asupra
genului romanesc. De asemenea, este cazul să accentuăm că ele au
contribuit substanţial la aprofundarea cercetării care se axează nemijlocit pe
problematica dată.
În 2.5. Concluzii la capitolul 2 este reliefată activitatea multilaterală
a teoreticianului dialogismului, el reuşind să se impună atenţiei specialiştilor
din diverse domenii, întrucât a scris lucrări valoroase nu doar în domeniul
poeticii romanului, ci şi în acele ale filozofiei limbii, sociolingvisticii,
semioticii, el însuşi relevând că necesitatea de a fi constituită o ştiinţă specială
pe care a numit-o „metalingvistica”, în accepţia sa, aceasta urmând să studieze
limbajul viu şi concret luat în ansamblu şi nu limba care constituie obiectul
specific al lingvisticii. Anume aspectele din viaţa concretă a cuvântului, pe care
17