cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

a înţelege specificul structural al menipeei, trebuie să accentuăm rolul
naratorului, mai exact al intenţiei lui, căci autorul îl învesteşte pe acesta cu
dreptul de a elabora compoziţia [10]. Întrucât are o asemenea funcţie, naratorul
tinde să ascundă cititorului ceea ce ar fi intenţionat să aducă la cunoştinţa lui
autorul. La rândul său, autorul unei menippei trebuie să creeze imaginea
naratorului cu un psihic care să-i fie caracteristic şi doar prin prisma
particularităţilor psihologice ale imaginii în cauză urmează să fie evaluat
conţinutul a ceea ce povesteşte acesta. Deosebirea principială a menippeei de
operele epice consistă în aceea că textul ei trebuie receptat ca unul creat nu de
autorul propriu-zis, ci de personajul narator.
În concluzie, e binevenită evidenţierea importanţei covârşitoare pe care
a avut-o literatura carnavalizată, îndeosebi menippeea şi dialogul socratic,
pentru constituirea şi perfecţionarea artei romanului. Ideologia carnavalescă,
axată pe principiul ambivalenţei şi care prevede necesitatea unei revitalizări
periodice a societăţii dintr-un stat printr-o răsturnare rituală a ierarhiei
consacrate, s-a reflectat în literatură prin acele opere ce au alcătuit în
antichitate domeniul serios-ilarului, dar ea a continuat să influenţeze creaţia
literară încă multe secole la rând, contribuind într-o măsură considerabilă la
dezvoltarea prozei romaneşti.
În 2.3 Statutul genului romanesc şi plurilingvismul ne concentrăm
atenţia asupra tezelor teoreticianului rus referitoare la specificul romanului şi
al fenomenului lingvistic menţionat, cultivarea acestuia fiind un principiu
esenţial al artei prozatorilor de valoare. Astfel. M. Bahtin susţine că este nevoie
de o abordare a genului în cauză care să difere de cea practicată de stilistica
şi poetica tradiţională. El de asemenea precizează că romanul presupune
câteva trăsături specifice, care-l disting de celelalte genuri literare:
„1. tridimensionalitatea stilistică, legată de conştiinţa plurilingvă;
2. transformarea radicală a coordonatelor temporale ale imaginii literare;
3. noua zonă de structurare a imaginii literare (zona contactului maxim cu
prezentul imperfect – contemporaneitatea imperfectă)” [2, p. 544]. În studiul
său Din preistoria discursului romanesc, referindu-se la altă particularitate care
defineşte acest gen şi discursul ce-i este propriu, cercetătorul rus precizează că
doar în roman „limbajul serveşte nu numai pentru reprezentare, el este totodată
şi obiect al reprezentării. Discursul e mereu autocritic”, ceea ce îl deosebeşte
„radical de toate genurile directe: de poemul epic, de poezia lirică, de drama în
sens strict” [Ibidem, p. 501].
În urma unei analize profunde a evoluţiei romanului, Mihail Bahtin a
evidenţiat două linii stilistice pe care le-a parcurs acesta în dezvoltarea sa:
„prima e ilustrată de «romanul sofistic» sau grec, iar a doua se referă la
romanul ce relevă unghiul de vedere al eterolingvismului asupra literaturii şi
corespunde discursului dialogic, fenomenul eterolingvismului manifestându-se
în domeniul beletristicii atunci când scriitorul recurge, în elaborarea romanelor
sale, la combinaţii ale variatelor limbaje sociale, specifice celor mai felurite
pături al societăţii” [6, p. 50].
Cercetând specificul plurilingvismului romanesc şi rolul acestuia în
asemenea creaţii prozastice, Bahtin accentuează: „în majoritatea genurilor poetice,
unitatea sistemului de limbaj şi unitatea (şi unicitatea) individualităţii lingvistice şi
15