cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

înţelege adecvat concepţia reputatului teoretician şi pentru a fi la curent cu
realizările recente ale bahtinologiei europene şi americane.
1.4. Concluzii la capitolul 1 este paragraful în care se precizează că
scurta incursiune în preistoria „filozofiei dialogului” pe care am realizat-o a
fost necesară pentru a sublinia importanţa conturării unei „noi gândiri” în
secolul al XX-lea, bazate pe reciprocitatea minţilor şi confruntarea ideilor.
Analiza viziunilor unor reputaţi exponenţi ai neokantianismului ca Franz
Rosenzweig şi Martin Buber şi a tezelor reprezentanţilor de vază ai
existenţialismului referitoare la comunicare, problema „celuilalt” este
justificată prin aceea că scrierile acestor gânditori au exercitat o considerabilă
influenţă asupra lui Mihail Bahtin. Astfel, F. Rosenzweig, spre exemplu,
susţine că atunci când ne referim la filozofia pe care el o consideră exponentă a
„vechii gândiri”, este necesar să fie relevat specificul acesteia care este o
gândire „în genere”, ce nu e adresată nimănui, o gândire logică, ce gândeşte
numai în sine şi pentru sine. El o opune celei pe care o defineşte ca „noua
gândire”. Aceasta este, în accepţia sa, una gramaticală, căreia îi este specifică
adresabilitatea: din punctul ei de vedere, eu gândesc, deci vorbesc, în cazul dat
„a vorbi” semnificând a vorbi cu altul şi a gândi pentru altul.
Pentru teoreticianul dialogismului romanesc a prezentat un interes
deosebit filozofia existenţialistă, mai cu seamă ideile referitoare la dialog
expuse de gânditori de prestigiu ce au ilustrat acest curent. Astfel, au fost
evidenţiate particularităţile comunicării existenţiale şi importanţa dialogului
terapeutic în concepţia lui Karl Jaspers, relaţia dialogală şi raportul cu sine la
Gabriel Marcel, problema „celuilalt” şi cea a „transcendenţei” legată de aceasta
în viziunea lui Jean-Paul Sartre.
Abordând problematica exegezei dialogismului bahtinian, ne-am axat pe
valorificarea ideilor teoreticianului literar de către unii cercetători care au
publicat articole, monografii scrise în diferite limbi despre contribuţia
savantului rus la dezvoltarea poeticii şi stilisticii romaneşti. A fost relevat şi
faptul că atunci când M. Bahtin şi-a scris unele dintre cele mai importante
lucrări, concepţia lui a fost lipsită de posibilitatea de a se impune atenţiei
filologilor din Europa şi S.U.A. Pe lângă faptul că au avut de înfruntat cenzura
regimului sovietic, acestea au fost interpretate tendenţios de către unii critici
care susţineau, de pe poziţii conservatoare, necesitatea promovării în continuare
a paradigmei tradiţionale de cercetare a romanului. De asemenea, am accentuat
rolul traducerilor volumelor sale în limbile de circulaţie internaţională, căci
anume prin intermediul lor au fost difuzate ideile bahtiniene ce au contribuit în
mod substanţial la revizuirea concepţiei tradiţionale despre evoluţia genului
romanesc. Dintre acestea, pentru lucrarea de faţă deosebit de importante sunt
tezele referitoare la sursele de factură carnavalescă ale romanului, care s-au
conturat încă în folclorul din perioada prestatală. Este cazul să accentuăm
faptul că şi în unele ţări europene receptarea operei savantului a cunoscut unele
tratări eronate ale ideilor lui: de pildă, cercetătorul Tz. Todorov care, împreună
cu Julia Kristeva, a familiarizat mediul academic francez cu scrierile
teoreticianului dialogismului, la început l-a considerat unul dintre ultimii
formalişti ruşi, deşi el a polemizat constant cu exponenţii acestei şcolii,
îndeosebi cu metodologia pe care ei o aplicau la studierea romanului.
12