cogut sergiu dialogismul lui mihail bahtin. elementul carnavalesc în ...

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE FILOLOGIE
COGUT SERGIU
1
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 82.09 (043.3)
821.135.1.09 (043.3)
DIALOGISMUL LUI MIHAIL BAHTIN.
ELEMENTUL CARNAVALESC
ÎN ROMANUL ROMÂNESC
10.01.08 – TEORIA LITERATURII
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
CHIŞINĂU, 2012

Teza a fost elaborată în cadrul Sectorului de Teorie şi metodologie
literară al Institutului de Filologie al Academie de Ştiinţe a Moldovei
Conducător ştiinţific:
BURLACU Alexandru, dr. hab. în filologie, prof. univ.
Referenţi oficiali:
CIMPOI Mihai, dr. hab. în filologie, prof. univ., academician
PRUS Elena, dr. hab. în filologie, prof. univ.
Componenţa consiliului ştiinţific specializat:
GAVRILOV Anatol, preşedinte, dr. hab. în filologie, conf. cercet.
CARAMAN Vlad, secretar, dr. în filologie, conf. univ.,
BILEŢCHI Nicolae, dr. hab. în filologie, prof. univ., m. cor.
GRATI Aliona, dr. hab. în filologie, conf. univ.
PAVLICENCO Sergiu, dr. hab. în filologie, prof. univ.
Susţinerea va avea loc la 10 februarie 2012, ora 14.00 în şedinţa
Consiliului Ştiinţific specializat DH 19.10.01.08 – 06* din cadrul Institutului
de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, mun. Chişinău, bd. Ştefan cel
Mare şi Sfânt, nr. 1, MD 2001.
Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică
Centrală „Andrei Lupan” a A.Ş.M. (str. Academiei nr. 5 A, Chişinău,
MD-2028) şi la pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md).
Autoreferatul a fost expediat la 9 ianuarie 2012
Secretar ştiinţific al Consiliului
ştiinţific specializat, CARAMAN Vlad
dr. în filologie, conf. univ.
Conducător ştiinţific: BURLACU Alexandru
dr. hab. în filologie, prof. univ.
Autor: COGUT Sergiu
(© Cogut Sergiu, 2012)
2

REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei investigate. Omul, ca entitate, este o fiinţă
biopsihosocială. Comunicarea e responsabilă de existenţa lui ca parte
componentă a societăţii. De aceea încă din primii ani ai vieţii copilului, una
dintre problemele esenţiale de care sunt preocupaţi părinţii este cea
a socializării lui, aceasta fiind indispensabilă formării lui de mai departe.
Necesitatea dialogului şi a stabilirii unor relaţii dialogice cu cei din jur este una
fundamentală care a apărut odată cu omenirea, dar anume la etapa
contemporană ea a devenit unul din cele mai solicitate subiecte de cercetare
pentru specialiştii în ştiinţele umaniste. Acest fapt poate fi explicat prin
creşterea bruscă a rolului comunicării în viaţa societăţii într-o epocă a exploziei
informaţionale datorată revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a cărei încununare a fost
inventarea Internetului.
Interesul unor reprezentanţi de vază ai gândirii filozofice faţă de dialog şi
faţă de valenţele lui existenţiale a crescut îndeosebi în secolul al XX-lea, atunci
când şi-au publicat lucrările Martin Buber, Franz Rosenzweig, Karl Jaspers,
Gabriel Marcel, Mihail Bahtin şi alţi oameni de ştiinţă ce au acordat o atenţie
deosebită problematicii relaţiilor dialogale dintre Eul unui om şi Tu-ul altuia,
rolului întâlnirii intersubiectuale pentru existenţa autentică a fiecăruia dintre
participanţi, dar şi importanţei dialogului interreligios, intercultural. În legătură
cu accentuarea importanţei studierii şi valorificării potenţialului conversaţiei
interpersonale, se poate vorbi de conturarea unei perspective etice de abordare
a fenomenului comunicării, dialogului în cadrul existenţialismului european.
Dintre cugetătorii menţionaţi, Mihail Bahtin a fost cel care s-a manifestat
nu doar ca filozof, ci şi ca remarcabil teoretician literar. În lucrările sale de
poetică a romanului, de estetică a creaţiei verbale, el a formulat şi a aprofundat
idei şi concepte de o importanţă deosebită pentru studiul ştiinţific al genului
romanesc, al tradiţiei valorificării literare a principiilor viziunii carnavaleşti
asupra lumii, care a influenţat în mod considerabil apariţia şi dezvoltarea
acestuia. În activitatea sa de filolog, el a fost preocupat şi de necesitatea
cercetării specificului comunicării verbale şi a genurilor de vorbire, prin care
înţelegea tipurile relativ stabile de enunţuri elaborate de fiecare sferă a utilizării
limbajului uman.
La etapa actuală, teoria privind conceptele de dialog şi dialogism, atât în
filozofie, cât şi în ştiinţa literară, este pe larg discutată, ideile gânditorilor şi
teoreticienilor literari care au abordat aceste probleme fiind tot mai intens
valorificate şi aprofundate în multe tratate filozofice şi ştiinţifice.
Abordând problema participanţilor la dialog, M. Bahtin evidenţiază ideea
că trebuie să ne referim la următoarea triadă: cel care este vorbitorul, cel care-l
ascultă pe acesta şi al treilea care ar putea fi autorul mesajului anterior de la
care pleacă cel ce declanşează discuţia sau judecătorul suprem (istoria,
posteritatea, Dumnezeu), prin intermediul căruia se realizează transferul acestei
dispute dialogice din contextul contemporaneităţii în cel transistoric.
Concepţia teoreticianului literar a avut un impact decisiv asupra
reorientării cercetării literare în domeniile poeticii şi stilisticii romaneşti. În
3

esenţa sa, dialogismul bahtinian ţine de o dispersie a oricărei hegemonii în
limbaj prin intermediul hibridizării dialectale, dar şi prin pluriperspectiva
ideologică.
Savantul rus a acordat o importanţă deosebită studierii romanului ca gen
opus celor ale literaturii oficiale, în accepţia lui M. Bahtin el fiind exponentul
unei alte tradiţii literare distingibilă prin valorificarea principiilor viziunii
carnavaleşti asupra lumii. Începuturile acesteia trebuie căutate în creaţiile
antice, care formau domeniul serios-ilarului, cu precădere în dialogurile
socratice şi în menippeile concepute anume ca opere literare ce să ilustreze
principiile unei poetici situate la celălalt pol în raport cu cea a genurilor
„înalte”, oficiale ale timpului: epopeea, lirica, tragedia.
Etica dialogismului bahtinian tratează alteritatea ca miză a deschiderii
narative către pluriperspectivism. Remarcăm şi consecvenţa cu care poeticianul
romanului a tratat poezia, considerând-o unul dintre genurile ce reflectă
tendinţele autoritare ale vieţii literar-ideologice. În acest context, el a remarcat
necesitatea delimitării celor două tendinţe opuse, existente în orice epocă: una
centripetă şi cealaltă centrifugă. Prima dintre ele are drept scop instituirea unei
limbi unice, a limbii „literare” ca expresie a forţelor ideologice centralizatoare
din societate, iar pentru istoria prozei romaneşti decisivă a fost descoperirea de
către scriitori a bogăţiei sugestiv-imaginale, pe care o deţin limbajele populare,
situate la celălalt pol, al forţelor descentralizatoare, căci anume în şuvoiul
acestora s-a născut romanul.
Una dintre cele mai importante teze bahtiniene se referă la dialogul
dintre stările existenţiale indispensabile oricărei vieţi: naşterea şi moartea,
aceasta fiind, totodată, definitorie pentru viziunea carnavalescă asupra lumii, al
cărei specific l-a preocupat destul de mult pe teoreticianul dialogismului în
studiile sale despre cultura populară a râsului. Accentul pus pe devenire este de
asemenea o trăsătură esenţială a ideologiei carnavaleşti, iar romanul, ca
exponent literar al acesteia, este expresia conştiinţei galileene care, în opoziţie
cu cea de factură ptolemeică, exclude atât absolutismul limbii literare, înţelese
ca unica limbă a adevărului, cât şi necesitatea de a inventa o limbă proprie,
specifică anumitor creaţii poetice, ai căror autori preferau să o valorifice doar
pe ea, considerând-o unicul centru lingvistic al lumii ideologice. Situat la
celălalt pol al literaturii, genul periferic al prozei romaneşti se distinge prin
recunoaşterea şi relevarea pluralităţii limbilor naţionale, mai ales a diferitor
limbaje sociale, capabile să fie şi ele, în egală măsură, tratate ca limbi ale
adevărului. Conform lui Mihail Bahtin anume în epocile de descentrare
spirituală s-au putut contura formele antice de tip romanesc şi limbajul
„dialogic” specific acestora.
Referindu-se la importanţa tradiţiei literaturii carnavalizate, ce
a influenţat considerabil evoluţia romanului, M. Bahtin subliniază că anumite
categorii dialogice au contribuit decisiv la organizarea plurilingvismului
romanesc în zorii istoriei acestui gen literar. Ele sunt păcăleala veselă
a picaroului care parodiază limbajele elevate, denaturarea răutăcioasă şi
întoarcerea lor pe dos de către bufon şi naiva neînţelegere a acestora specifică
prostului. În perioada modernă, este cazul să vorbim de o întrupare
a categoriilor menţionate în cele trei figuri simbolice ale picaroului,
4

măscăriciului şi prostului, în evoluţia ulterioară ele deja se rafinează, se
diferenţiază şi se izolează de figurile în cauză, dar continuă totuşi să-şi exercite
funcţia de organizatoare ale stilului romanesc.
Studiile fundamentale scrise de teoreticianul rus, deşi publicate unele
destul de târziu, chiar peste zeci de ani de la momentul definitivării lor, au
cunoscut un succes internaţional, fiind traduse atât în Europa, mai cu seamă în
Franţa, cât şi în S.U.A şi Japonia, astfel că în prezent progresul ştiinţei literare
este inimaginabil fără cercetarea, valorificarea concepţiei lui despre
dialogismul romanesc. Iată de ce savanţii recurg tot mai insistent la
monografiile sale pe parcursul evoluţiei filologiei.
Scopul şi obiectivele lucrării. Teza de faţă are drept scop cercetarea
specificului tratării prozei romaneşti de către M. Bahtin în baza ideilor lui
referitoare la dialogismul acesteia, relevându-se importanţa pe care a avut-o, în
accepţia teoreticianului rus, tradiţia valorificării literare a principiilor poeticii
de esenţă carnavalescă pentru conturarea şi dezvoltarea genului romanesc ca
principalul exponent al literaturii situate la polul opus în raport cu cea oficială.
De asemenea, în capitolul aplicativ al lucrării ne-am propus să analizăm unele
dintre cele mai reuşite creaţii ale romanului românesc din secolul al XX-lea
prin prisma tezelor bahtiniene despre carnavalescul acestui gen literar.
În vederea atingerii scopului preconizat, ne propunem să realizăm
următoarele obiective:
• O scurtă incursiune în preistoria „filozofiei dialogului” din secolul al
XX-lea, care a servit ca premisă conceptuală pentru elaborarea dialogismului
bahtinian.
• Evidenţierea ideilor principale, care vizează potenţialul valoric al
relaţiei intersubiectuale, întâlnirii şi dialogului dintre două persoane, al
comunicării dintre existenţe, formulate de reputaţii cugetători, exponenţi ai
„filozofiei dialogului” Martin Buber, Franz Rosenzweig şi de reprezentanţii de
frunte ai existenţialismului Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Jean-Paul Sartre.
• Relevarea contextului cultural-istoric în care Mihail Bahtin a elaborat
teoria dialogismului romanesc, precum şi a specificului receptării monografiilor
sale în epoca respectivă.
• Analiza viziunii bahtiniene asupra menippeei ca gen exponenţial al
literaturii carnavalizate şi elucidarea particularităţilor ei structurale pentru a-i
determina statutul în teoria literară actuală.
• Studierea principiilor polifoniei romaneşti aşa cum a conceput-o
teoreticianul rus în cartea sa despre Dostoievski.
• Investigarea carnavalescului ca fenomen ideologic şi literar,
precizându-se locul şi rolul lui în poetica romanului contemporan.
• Interpretarea textului romanesc prin prisma conceptelor de „cuvânt
bivoc” şi „lumea ca spectacol”, accentul fiind pus pe reliefarea personajelor şi
scenelor carnavaleşti.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Pentru a reuşi să analizăm
cele mai importante concepţii filozofice asupra comunicării intersubiectuale,
elaborate în secolul al XX-lea, am ales ca bază metodologică potenţialul
teoretic al lucrărilor unora dintre remarcabilii gânditori ai epocii respective, ce
5

s-au afirmat, unii dintre ei, ca exponenţi de vază atât ai „filozofiei dialogului”,
cât şi ai existenţialismului: Martin Buber, Franz Rosenzweig, Mihail Bahtin,
Karl Jaspers, Jean-Paul Sartre, Gabriel Marcel, precum şi studiile unor
cunoscuţi savanţi şi eseişti care şi-au adus contribuţia la cercetarea acestei
probleme în timpurile mai recente: Julia Kristeva, Ivana Markova, Michael
Holquist, Vasile Tonoiu, Marian Vasile, în mediul ştiinţific autohton
remarcându-se specialiştii teoreticienii şi criticii literari Anatol Gavrilov, Mihai
Cimpoi, Nicolae Bileţchi, Aliona Grati, Maria Şleahtiţchi. Astfel, teza de faţă
a fost realizată utilizând următoarele metode, forme şi principii de cercetare
ştiinţifică: ipoteza, teoria, metoda dialectică, a generalizării, a analizei şi
sintezei, precum şi principiile dezvoltării şi conexiunii universale.
De asemenea, propunându-ne să interpretăm prin prisma
dialogismului bahtinian şi a carnavalescului romanesc aşa opere ca Recviem
pentru nebuni şi bestii de Augustin Buzura, Galeria cu viţă sălbatică de
Constantin Ţoiu şi Povestea cu cocoşul roşu de V. Vasilache, am recurs la
metoda hermeneutică, întrucât ea ne-a ajutat să depistăm principiile poetice
valorificate de prozatorii respectivi care ne-au permis să argumentăm
apartenenţa acestor opere la o nouă vârstă a acestui gen literar, al cărui
specific se datorează, printre altele, tendinţei de a revizui şi completa
sistemul de valori etice şi estetice consacrate.
Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Caracterul novator al tezei rezidă în:
• relevarea preocupărilor ştiinţifice ale gânditorului rus, fiind precizate
contribuţiile sale atât în filozofia dialogului, cât şi în domeniul teoriei
romanului şi al ştiinţelor limbajului, mai cu seamă în cel al „metalingvisticii”,
cum l-a definit însuşi Mihail Bahtin.
• argumentarea interesului de care se bucură creaţia crengiană în critica
literară actuală prin accentuarea importanţei acesteia ca precursoare
a operelor reprezentative pentru carnavalescul romanului românesc.
• cercetarea specificului valorificării resurselor poeticii carnavaleşti de
către romancierii analizaţi.
Valoarea ştiinţifică şi aplicativă a lucrării. Teza de faţă contribuie la
aprofundarea unei direcţii relativ noi în ştiinţa literară naţională din ultimii ani.
Ne referim la cercetarea teoriei lui Mihail Bahtin care s-a manifestat ca un
ilustru poetician al secolului trecut prin studiile sale despre polifonia
romanescă, problema cuvântului bivoc, cronotopii specifici diferitor vârste ale
romanului european,cultura populară a râsului, literatura carnavalizată.
În lucrarea de faţă am încercat să clarificăm unele concepte şi termeni,
a căror înţelegere e destul de importantă pentru interpretarea justă, adecvată a
tezelor teoreticianului rus. În domeniul poeticii, s-a insistat, de pe poziţiile
dialogismului bahtinian, asupra necesităţii revizuirii principiilor înaintate şi aplicate
de formaliştii ruşi la analiza genului romanesc. Importanţa aplicativă a acestui
studiu se datorează paragrafelor din ultimul capitol în care unele dintre
binecunoscutele romane ale literaturii române sunt interpretate prin prisma poeticii
carnavaleşti. Astfel este reliefată necesitatea adoptării unei asemenea grile pentru a
realiza o exegeză corespunzătoare particularităţilor creaţiilor literare ce ilustrează
tendinţa de cultivare a carnavalescului în proza contemporană. Toate acestea ar
6

putea servi drept premiză pentru noii cercetători ce se vor preocupa de studierea
romanului românesc din ultimele decenii.
Rezultatele ştiinţifice ale investigaţiei. Tezele esenţiale şi rezultatele
principale ale cercetării au fost publicate în 18 lucrări. Dintre acestea
menţionăm: o broşură (92 p.), un material în Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă
Literară, trei articole în Philologia, unul în Metaliteratură, cinci în revista
Biblio Polis. De asemenea, au apărut cinci materiale în culegeri la conferinţe
internaţionale şi două la conferinţe universitare.
Am predat un curs opţional studenţilor Facultăţii de Filologie a UPS
„Ion Creangă” şi am participat la proiectul Proza basarabeană din sec. al XX-lea.
Text. Context. Intertext, ce s-a soldat cu publicarea unei antologii de studii.
Volumul şi structura tezei: lucrarea (170 pagini) corespunde
obiectivelor şi scopurilor investigaţiei şi constă din adnotarea în limbile
română, rusă şi engleză, trei capitole (unul în care am realizat analiza situaţiei
în domeniul tezei, al doilea teoretic şi ultimul cu valoare aplicativă), concluzii
generale, recomandări şi o bibliografie (72 de surse), declaraţia privind
asumarea răspunderii, CV-ul autorului.
Cuvinte cheie: dialog, dialogism, teorie, concepţie, poetică, roman,
polifonie, cuvânt, discurs, voce, bivoc, carnavalescul romanesc, cultura
populară a râsului, menippee, ambivalenţă, bufon, realism grotesc, trup grotesc,
lumea ca spectacol.
CONŢINUTUL TEZEI
În Introducerea tezei de faţă ne-am propus să reliefăm actualitatea şi
importanţa temei de cercetare, am formulat scopurile şi sarcinile investigaţiei,
am precizat suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific, caracterul novator şi
importanţa acesteia.
În capitolul 1 PROBLEMATICA DIALOGULUI ŞI RECEPTAREA
TEORIEI BAHTINIENE am conturat un tablou sintetic al abordării
multiaspectuale a dialogului în filozofia europeană, urmărind evidenţierea
concepţiilor ce mizează pe valorificarea potenţialului existenţial al întâlnirii,
relaţiei şi comunicării intersubiectuale, formulate de către cugetători
semnificativi ai secolului XX, ca Martin Buber, Franz Rosenzweig, Karl
Jaspers, Gabriel Marcel. Anume în contextul interesului sporit al gândirii
filozofice contemporane faţă de o atare problematică, Mihail Bahtin şi-a
elaborat teoria despre dialogismul romanesc. O atenţie deosebită am acordat
atât particularităţilor diferitor poziţii adoptate de cercetătorii literari din fosta
URSS şi din alte ţări, mai cu seamă din Franţa şi S.U.A., faţă de viziunea
bahtiniană asupra originilor romanului şi importanţei culturii populare a râsului
pentru conturarea poeticii carnavaleşti a capodoperei rabelaisiene, cât şi
consolidării tendinţei ce se manifestă în ştiinţa literară naţională de a trata prin
prisma tezelor savantului rus anumite creaţii reprezentative pentru nivelul la
care a ajuns romanul românesc.
În 1.1. Principiul dialogic la Martin Buber şi Franz Rosenzweig sunt
reliefate contribuţiile acestor doi gânditori de limba germană la dezvăluirea
specificului naturii omului ca fiinţă ce există şi se poate realiza ca personalitate
7

doar în condiţiile stabilirii unor raporturi existenţiale de comunicare cu semenii,
aceştia fiind şi ei predispuşi la dialog şi colaborare, întrucât reciprocitatea este
cea care asigură caracterul autentic al unei relaţii intersubiectuale. De
menţionat că în opinia lui Franz Rosenzweig, dialogurile filozofice ale lui
Platon nu pot fi considerate autentice, căci în ele vorbitorii ştiu deja ce idei vor
să comunice şi să argumenteze şi, în plus, acestea implică interlocutori fictivi.
Iar într-un dialog autentic, nu putem şti dinainte ce gânduri vom exprima în faţa
celeilalte persoane şi în ce mod, nici nu putem prevedea ce anume va înţelege
cealaltă persoană din mesajul nostru.
Martin Buber şi-a asigurat un loc important în istoria filozofiei prin
publicarea faimoasei cărţulii Eu şi Tu în 1923. Cu referire la tratatul în cauză,
Karl Heim susţine următoarele: „Genial de simpla descoperire a lui Buber
a deosebirii fundamentale între relaţia Eu-Acela şi relaţia Eu-Tu – una din
tezele de bază ale acestei cărţi – echivalează de fapt cu o răsturnare copernicană
în ordinea gândirii” [4, p. 5].
El susţinea că în relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea
fiecăruia, respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de celălalt.
În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se desfiinţează, se dizolvă,
rămânând numai autenticitatea dialogului, a comunicării, a creării împreună,
a adevărului descoperit împreună. În acest dialog şi tensiune a trăirii, „Spiritul
nu este în Eu, ci în relaţia dintre Eu şi Tu”. Această relaţie îşi găseşte cea mai
înaltă expresie când ea duce la o revelaţie a lui Dumnezeu, a eternului Tu.
Dialogul dintre Dumnezeu şi individ, nu ca dialog indirect, nu ca ceva
din trecut, nu numai ca tradiţie, ci ca dialog direct dintre Eu şi eternul Tu, crede
Martin Buber, este baza iudaismului. Biblia este o mărturie a dialogului
permanent dintre Israel şi veşnicul Tu.
Viziunea buberiană se întemeia pe distincţia fundamentală între două
tipuri de relaţii, Eu-Tu (Ich-Du) şi Eu-Acela (Ich-Es), care semnifică două
modalităţi complet diferite în care oamenii se raportează la lumea din jurul lor.
Potrivit lui Buber, relaţia Eu-Tu presupune întâlnirea şi dialogul dintre indivizi
liberi care se descoperă unii pe alţii ca Tu. În accepţia sa, a fi tu însuţi în sensul
deplin al cuvântului înseamnă a fi pentru celălalt şi a-l vedea pe celălalt drept
altul. În universul relaţiilor de tip Eu-Acela (Acela fiind o entitate neutră şi
impersonală), raporturile dintre indivizi sunt impersonale şi pur utilitare,
persoanele fiind interşanjabile şi lipsite de unicitate.
Teoretizând „noua gândire” specifică epocii noastre, Franz Rosenzweig
susţinea că aceasta e o gândire vorbitoare, adică una ce are nevoie de altul.
El vede deosebirea dintre vechea şi noua gândire nu în aceea că prima tace, iar
a doua vorbeşte, ci în aceea că are nevoie de altul şi – ceea ce e una şi aceeaşi –
că e serios interpretată de timp. Gândire aici semnifică gândire pentru nimeni şi
vorbă ce nu e adresată nimănui (totodată, cuvântul „nimeni” poate fi după
dorinţă înlocuit cu cuvântul „toţi”, adică cu acea mult trâmbiţată „societate”),
vorba însă semnifică vorbă adresată cuiva şi gândire pentru cineva. Şi acest
cineva e întotdeauna cineva complet determinat, care are nu doar urechi ca
societatea, dar şi gură. Aşadar, noua gândire se bazează pe „încrederea în
experienţă”, în decursul căreia are loc întâlnirea cu altul.
8

La finele acestui paragraf, accentuăm importanţa deosebită a tezelor
acestor două personalităţi marcante referitoare la problematica dialogului,
concepţiile lui M. Buber şi F. Rosenzweig fiind valorificate de către alţi
remarcabili gânditori ai secolului trecut, mai cu seamă de Mihail Bahtin şi unii
reprezentanţi ai existenţialismului.
În 1.2. Perspectiva existenţalistă asupra dialogului competitorul
cercetează particularităţile pe care le cunoaşte subiectul comunicării
interpersonale în lucrările semnate de iluştrii exponenţi ai existenţialismului
francez Gabriel Marcel, Jean-Paul Sartre şi de reputatul psihiatru şi cugetător
german Karl Jaspers, întrucât concepţiile acestora despre fenomenul dialogal
au constituit acel context filozofic în care a fost elaborat dialogismul lui
Mihail Bahtin.
În accepţia lui G. Marcel, o legătură între celălalt şi mine ca participanţi
la dialog se realizează dacă descoperim că avem o anumită experienţă comună
(că ambii ne-am ocupat de aceleaşi domenii, am fost expuşi aceluiaşi pericol
etc.). Pe această bază este posibilă o aprofundare a raportului nostru. Şi cu cât
acest raport se aprofundează, cu atât celălalt încetează de a mai fi „un
oarecare”; el devine în schimb un „tu”pentru mine. Se formează o unitate în
care celălalt şi eu formăm un „noi”. De abia acum se poate vorbi de o discuţie
autentică sau de un dialog, în cursul căruia ne comunicăm reciproc pe noi
înşine. Dar putem merge un pas mai departe: faptul că celălalt devine tot mai
mult un „tu” pentru mine înseamnă că perspectiva mea se frânge. Celălalt
încetează a mai fi închis în cercul pe care mi-l formez singur. Mai mult,
celălalt, cu care sunt legat într-o comunitate, „mă dezvăluie mie însumi”, mă
arată pe mine însumi. Abia în acest sens ajung la mine însumi prin ceilalţi.
Raportul meu faţă de mine însumi se poate desfăşura doar printr-un raport
reciproc cu celălalt. Aşadar, raportul de dialog este condiţie, presupoziţie
pentru realizarea raportului cu sine.
J.-P. Sartre abordează comunicarea prin prisma relaţiei cuiva cu „celălalt”,
acesta servind pentru cel ce intră în contact cu el drept un mijloc de a se cunoaşte
pe sine, iar lumea celorlalţi este deja înzestrată cu sens, dar fiind vorba de
semnificaţii obiective, ele sunt descoperite şi ca semnificaţii personale cum sunt
naţionalitatea sau rasa. În corelaţie cu problema „celuilalt”, Sartre vorbeşte şi
despre o „lume a celorlalţi” atunci când afirmă: „Eu ajung la mine însumi într-o
lume care este şi lumea celorlalţi. Această lume comună are deja sens. Prin mine,
ca un pentru-mine, lucrurile capătă semnificaţie, dar totodată mă găsesc eu
însumi «aşezat într-o lume înzestrată deja cu semnificaţie»” [7, p. 421].
Conceptul central al existenţialismului lui K. Jaspers este „comunicarea”,
cu ajutorul căreia se realizează corelaţia dintre existenţe. Pierderea unei
asemenea corelaţii, a stării de contact interpersonal reprezintă ceea ce se numeşte
rău moral, social sau intelectual, care e o specifică „surditate” faţă de altă
„existenţă”. Astfel, el susţine: „Raţiunea necesită o comunicare fără margini, ea
însăşi e voinţa totală de a comunica. Întrucât în timp noi nu putem să posedăm în
mod obiectiv adevărul ca unic şi etern şi întrucât Dasein-ul e posibil doar alături
de alt Dasein, existenţa se concepe pe sine numai împreună cu altă existenţă,
comunicarea reprezintă un mod de descoperire a adevărului în timp” [11, p. 442].
Reliefând importanţa comunicării în concepţia lui, gânditorul german afirmă că
9

această „credinţă filozofică” a sa „poate fi numită şi credinţă în comunicare”
[Ibidem, p. 442]. Karl Jaspers spunea că „adevărul începe în doi”, că este nevoie
de comunicare. În opinia sa, originea filozofiei presupune comunicare de la om la
om, de la existenţă la existenţă şi prin raport cu celălalt se formează atitudinea.
Adevărata comunicare se stabileşte prin dialog autentic, prin întrebări esenţiale.
Aşadar, comunicarea reprezintă relaţiile ce apar între doi indivizi care intră în
legătură unul cu altul, dar trebuie să-şi păstreze deosebirile lor, care merg unul în
întâmpinarea altuia din singurătate, dar ştiu de singurătatea aceasta numai
datorită faptului că ei comunică între dânşii.
În. 1.3. Situaţia actuală în exegeza dialogismului bahtinian este
analizat specificul receptării concepţiei teoreticianului rus despre romanul
dialogic şi influenţa tradiţiei carnavalescului literar asupra conturării acestuia.
În contextul tratării problematicii date, este cazul să remarcăm că deşi a fost
persecutat şi a avut de înfruntat diverse tentative ale regimului totalitar de
a interzice editarea monografiilor sale, el a continuat, chiar în aşa condiţii
nefaste, să cerceteze şi să îmbogăţească domeniul filologiei cu noi concepte,
teze de valoare indubitabilă pentru teoria literară actuală. Dintre exegeţii
scrierilor savantului, ce şi-au adus o contribuţie considerabilă la promovarea
acestora în mediul academic francez sunt teoreticienii literari Julia Kristeva şi
Tzvetan Todorov, ambii de origine bulgari.
Dintre filologii şi filozofii ruşi care au scris studii valoroase despre
dialogismul lui Mihail Bahtin se remarcă V. Mahlin, S. Bociarov, K. Isupov.
Este cazul să menţionăm şi contribuţia lui Alfred Barkov în acest domeniu, un
interes aparte pentru lucrarea de faţă prezentând concepţia lui despre menippee,
specificul şi structura internă a acesteia.
Iar în spaţiul anglofon difuzarea şi valorificarea conceptelor bahtiniene
datorează mult filologilor Michael Holquist şi Caryl Emerson care au tradus
cele mai semnificative dintre textele acestuia şi le-au publicat în volumul
antologic The Dialogic Imagination: Four Essays. Acelaşi cercetător
C. Emerson semnează împreună cu Gary Saul Morson studiul Bakhtin:
Creation of a Prosaics. Dintre alţi autori de limba engleză care au scris despre
M. Bahtin se remarcă Craig Brandist cu volumul The Bakhtin circle:
philosophy, culture and politics. Al. Mihailovic, autorul monografiei Corporeal
Words: Mikhail Bakhtin’s Theology of Discourse, Per Linell prin lucrarea
Approaching Dialogue: Talk, Interaction and Contexts in Dialogical
Perspectives, Ivana Markova care a publicat cartea Dialogicality and Social
Representations: The Dynamics of Mind.
Cu părere de rău, lucrările bahtiniene nu au fost deocamdată editate în
Republica Moldova. Din tezaurul ştiinţific al teoreticianului dialogismului, au
fost traduse în limba română monografia despre poetica lui Dostoievski, cea
consacrată lumii lui Rabelais, antologia de studii Probleme de literatură şi
estetică şi Metoda formală în ştiinţa literaturii: Introducerea critică în poetica
sociologică, publicate câteva decenii în urmă la editura „Univers” din
Bucureşti. De atunci prestigiul dialogismului bahtinian a crescut considerabil şi
printre cercetătorii români, inclusiv basarabeni, mai ales în rândul exegeţilor
genului romanesc. Concepţia savantului şi gânditorului rus de asemenea s-a
impus atenţiei unor cercetători preocupaţi de contribuţia sa la filozofia
10

dialogului (a se vedea studiul lui Vasile Tonoiu Omul dialogal. Un conceptrăspântie).
Astfel, în România cunoscuţi teoreticieni şi critici literari ce au scris
despre dialogismul lui sunt Sorina Bălănescu, Andrei Corbea, Paul Magheru.
De asemenea, remarcăm şi contribuţia lui Paul Magheru care a tradus şi a
prefaţat lucrarea Metoda formală…, iar Albert Kovacs, autorul Poeticii lui
Dostoievski, citează frecvent monografia lui M. Bahtin consacrată operei
eminentului prozator, Nicolae Manolescu abordează şi el unele dintre
conceptele acestuia în câteva dintre „temele” sale, dar şi în Arca lui Noe, mai
cu seamă când analizează specificul romanului corintic, iar Marian Vasile
publică în 2001 o lucrare consacrată integral activităţii cercetătorului rus, este
intitulată M. Bahtin. Discursul dialogic. În aceste studii, problema
carnavalescului romanesc este tratată tangenţial. În ultima dintre acestea,
exegetul M. Vasile a reuşit să elucideze modul în care a evoluat dialogismul
bahtinian, acordând o atenţie considerabilă tezelor savantului despre importanţa
cercetării tradiţiei carnavalescului literar reconstituită cu migală în tratatele
sale. Este accentuat şi interesul deosebit pe care el l-a manifestat faţă de
carnavalesc înţeles ca fenomen ideologic şi cultural.
De un interes aparte pentru cercetarea de faţă este lucrarea lui Constantin
Trandafir Ion Creangă – spectacolul lumii apărută în 1996, în care exegetul
menţionează că urmăreşte să desluşească un Creangă în marele spectacol al
lumii: teatrul lumii, paradigma festivităţii, spiritul carnavalesc, cu corolarul
acestora, influenta şi nemuritoarea „cultură populară a râsului”, referindu-se
foarte des la monografia bahtiniană despre aceasta din urmă.
Unii critici şi teoreticieni literari basarabeni au publicat atât articole, cât
şi studii monografice, în care sunt analizate anumite concepte ale lui M. Bahtin.
Dintre aceştia, se remarcă Anatol Gavrilov care în eseul său de epistemologie
literară apărut în 2007 a dedicat un paragraf problematicii pe care a cercetat-o
savantul, intitulat Mihail Bahtin: Dialogismul intern al omului şi „cuvântul
bivoc”. Conceptul respectiv şi altele ce formează sistemul bahtinian au fost
tratate de către cercetătorul basarabean în aşa articole ca Metalingvistica sau
dialogistica enunţului, Un cuvânt despre „cuvântul” nostru latino-român,
Subtextul filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog, Conceptul
bahtinian de cititor. Criticii Mihai Cimpoi şi Alexandru Burlacu au interpretat
anumite romane scrise de prozatorii autohtoni prin prisma concepţiei lui Mihail
Bahtin despre dialogismul acestui gen literar. Menţionăm şi contribuţia
cercetătorului Aliona Grati la studierea teoriei poeticianului rus şi la
valorificarea tezelor lui în exegeza romanului basarabean prin publicarea
studiului monografic Romanul ca lume postBABELică: despre dialogism,
polifonie, heteroglosie şi carnavalesc.
În spaţiul literar românesc, moştenirea ştiinţifică a teoreticianului
dialogismului nu a devenit cunoscută integral nici până astăzi. Asemenea
lacune ale promovării ideilor sale în rândurile specialiştilor români şi
basarabeni se explică prin aceea că deocamdată nu dispunem de traduceri
româneşti ale tuturor textelor bahtiniene, nemaivorbind de cele ale unor
remarcabile studii din bogata bibliografie bahtiniană scrise în rusă, engleză,
franceză. Astfel, filologii din România şi Republica Moldova trebuie să posede
la un nivel înalt limbile respective pentru a avea acces la toate aceste texte şi a
11

înţelege adecvat concepţia reputatului teoretician şi pentru a fi la curent cu
realizările recente ale bahtinologiei europene şi americane.
1.4. Concluzii la capitolul 1 este paragraful în care se precizează că
scurta incursiune în preistoria „filozofiei dialogului” pe care am realizat-o a
fost necesară pentru a sublinia importanţa conturării unei „noi gândiri” în
secolul al XX-lea, bazate pe reciprocitatea minţilor şi confruntarea ideilor.
Analiza viziunilor unor reputaţi exponenţi ai neokantianismului ca Franz
Rosenzweig şi Martin Buber şi a tezelor reprezentanţilor de vază ai
existenţialismului referitoare la comunicare, problema „celuilalt” este
justificată prin aceea că scrierile acestor gânditori au exercitat o considerabilă
influenţă asupra lui Mihail Bahtin. Astfel, F. Rosenzweig, spre exemplu,
susţine că atunci când ne referim la filozofia pe care el o consideră exponentă a
„vechii gândiri”, este necesar să fie relevat specificul acesteia care este o
gândire „în genere”, ce nu e adresată nimănui, o gândire logică, ce gândeşte
numai în sine şi pentru sine. El o opune celei pe care o defineşte ca „noua
gândire”. Aceasta este, în accepţia sa, una gramaticală, căreia îi este specifică
adresabilitatea: din punctul ei de vedere, eu gândesc, deci vorbesc, în cazul dat
„a vorbi” semnificând a vorbi cu altul şi a gândi pentru altul.
Pentru teoreticianul dialogismului romanesc a prezentat un interes
deosebit filozofia existenţialistă, mai cu seamă ideile referitoare la dialog
expuse de gânditori de prestigiu ce au ilustrat acest curent. Astfel, au fost
evidenţiate particularităţile comunicării existenţiale şi importanţa dialogului
terapeutic în concepţia lui Karl Jaspers, relaţia dialogală şi raportul cu sine la
Gabriel Marcel, problema „celuilalt” şi cea a „transcendenţei” legată de aceasta
în viziunea lui Jean-Paul Sartre.
Abordând problematica exegezei dialogismului bahtinian, ne-am axat pe
valorificarea ideilor teoreticianului literar de către unii cercetători care au
publicat articole, monografii scrise în diferite limbi despre contribuţia
savantului rus la dezvoltarea poeticii şi stilisticii romaneşti. A fost relevat şi
faptul că atunci când M. Bahtin şi-a scris unele dintre cele mai importante
lucrări, concepţia lui a fost lipsită de posibilitatea de a se impune atenţiei
filologilor din Europa şi S.U.A. Pe lângă faptul că au avut de înfruntat cenzura
regimului sovietic, acestea au fost interpretate tendenţios de către unii critici
care susţineau, de pe poziţii conservatoare, necesitatea promovării în continuare
a paradigmei tradiţionale de cercetare a romanului. De asemenea, am accentuat
rolul traducerilor volumelor sale în limbile de circulaţie internaţională, căci
anume prin intermediul lor au fost difuzate ideile bahtiniene ce au contribuit în
mod substanţial la revizuirea concepţiei tradiţionale despre evoluţia genului
romanesc. Dintre acestea, pentru lucrarea de faţă deosebit de importante sunt
tezele referitoare la sursele de factură carnavalescă ale romanului, care s-au
conturat încă în folclorul din perioada prestatală. Este cazul să accentuăm
faptul că şi în unele ţări europene receptarea operei savantului a cunoscut unele
tratări eronate ale ideilor lui: de pildă, cercetătorul Tz. Todorov care, împreună
cu Julia Kristeva, a familiarizat mediul academic francez cu scrierile
teoreticianului dialogismului, la început l-a considerat unul dintre ultimii
formalişti ruşi, deşi el a polemizat constant cu exponenţii acestei şcolii,
îndeosebi cu metodologia pe care ei o aplicau la studierea romanului.
12

În capitolul 2 TEORIA DIALOGISMULUI: LITERATURA
CARNAVALIZATĂ ŞI ROMANUL POLIFONIC ÎN VIZIUNEA LUI
M. BAHTIN sunt cercetate ideile de bază ale teoreticianului rus referitoare la
dialog, specificul cuvântului rostit, cât şi cele ce vizează tradiţia
carnavalescului literar care a influenţat substanţial conturarea romanului ca gen
neoficial literaturii antice, plurilingvismul romanesc, polifonia dostoievskiană,
bivocitatea cuvântului prozastic. O atenţie deosebită am acordat polemicii
dintre ilustrul poetician al romanului şi şcoala formală rusă, importanţei
acesteia pentru elaborarea tezelor dialogismului lui M. Bahtin.
În 2.1. Mihail Bahtin: filozofia dialogului şi ştiinţa literară sunt
elucidate valenţele conceptului central al gândirii lui Bahtin, cel de „dialog”
care cuprinde mai multe semnificaţii: estetică, etică şi cognitivă
A fost reliefat şi specificul viziunii teoreticianului dialogismului asupra
cuvântului. Acesta cunoaşte, în accepţia lui, o experienţă de viaţă înainte de a fi
utilizat pentru prima dată de către cineva anume, deoarece oricine începe să
recurgă la un cuvânt pentru a-l folosi în comunicare, îl preia dintr-un mediu
social deja încărcat cu anumite semnificaţii obţinute prin ancorarea sa în
numeroase relaţii dialogice. Astfel, Bahtin accentuează această idee, afirmând:
„Un enunţ viu, apărut semnificativ într-un moment istoric determinat, într-un
mediu social determinat, nu poate să nu atingă miile de fire dialogice vii, ţesute
de conştiinţa social-ideologică în jurul obiectului acestui enunţ, nu poate să nu
participe activ la dialogul social. Fiindcă acest enunţ rezultă din dialog, ca
replica şi continuarea lui, şi nu poate aborda obiectul venind de undeva de
aiurea” [2, p. 131]. Un exemplu elocvent care ilustrează şi argumentează tezele
respective ar putea fi activitatea intelectuală a unui copil mic, care începe să
vorbească, utilizând anumite cuvinte pe care le-a auzit până atunci în familie de
la părinţi sau le-a însuşit de la televizor de la unii semeni de-ai săi.
Poziţiile axiologice ale lui Bahtin determină valoric dialogismul uman.
Lumea în care există omul, „cosmosul etic”, este un dialog infinit dintre
personalităţi („perechi dialogice”), orientate moral una după cealaltă.
Concepţiile despre dialog, factorii valorici ai activităţii omului sunt contopite
organic cu teoria culturii formulată de Bahtin. El înţelegea fiecare cultură
istorică (antică, medievală) ca pe un interlocutor care în contactele sale cu alte
modele culturale dezvăluie o nouă esenţă şi tendinţe noi.
Un merit unanim recunoscut al savantului rus este cel de a fi introdus în
ştiinţa literară conceptul de cronotop, pe care l-a aplicat în analizele unor
celebre opere literare din eseurile de poetică istorică Formele timpului şi ale
cronotopului în roman. El utilizează acest termen pentru a desemna imaginea
spaţio-temporală prin care se defineşte personajul în diferitele tipuri de roman.
Bahtinologii Caryl Emerson şi Michael Holquist afirmă că cronotopul este o
unitate de analiză pentru studiul limbii conform corelaţiei şi caracteristicilor
categoriilor temporale şi spaţiale reprezentate în limba respectivă. Cronotopul
este atât un concept cognitiv, cât şi o trăsătură narativă a limbajului. După cum
aflăm chiar din primele pagini ale studiului, cronotopul exista ca termen în
fizică, pentru a defini teoria relativităţii a lui Einstein, şi în biologie. Bahtin s-a
inspirat în cazul dat şi din filozofia kantiană cu ale ei categorii apriorice de
timp şi spaţiu. Termenul e adoptat de către cercetătorul rus cu o conotaţie
13

metaforică, pentru a defini imaginea spaţio-temporală prin care e reprezentat
omul în literatură. În procesul analizei diferiţilor cronotopi constituiţi în variate
forme romaneşti, atenţia lui Bahtin e concentrată asupra conceptelor de
devenire, unitate şi identitate.
Celelalte concepte menţionate mai sus şi care formează sistemul teoretic
al lui Bahtin sunt analizate pe larg în paragrafele următoare, iar la finele
acestuia precizăm că operele unor genii ale literaturii universale ca Dostoievski
şi Rabelais au fost analizate în monografiile lui Mihail Bahtin care şi-a propus
să cerceteze creaţiile celor doi scriitori în aşa fel ca să arunce lumină asupra
unora dintre cele mai profunde, chiar latente particularităţi ale concepţiilor
artistice ale acestora, reuşind să înlăture multe dintre incoerenţele şi fisurile
specifice abordărilor anterioare. Cercetările sale realizate într-adevăr cu
abnegaţie, caracterizându-se în acelaşi timp printr-un profund spirit polemic la
adresa teoriei şcolii formale, dar şi a perspectivei adoptate şi valorificate de
stilistica tradiţională a romanului, i-au permis să elaboreze şi să explice pe
îndelete, convingător unele noţiuni, categorii fără de care nu pot fi imaginate
noi studii literare de valoare.
În 2.2 Carnavalescul şi logica ambivalenţei accentul este pus pe
investigarea concepţiei lui M. Bahtin despre fenomenul cultural al
carnavalescului cu valenţele lui atât ideologice, cât şi literar-artistice şi tradiţia
acestuia care înglobează genurile literaturii antice din domeniul serios-ilarului.
Un concept definitoriu pentru această viziune este cel de „ambivalenţă” care,
după cum remarcă exegetul Marian Vasile, presupune „un dialog mai nuanţat,
asociind unitatea şi opoziţia, identitatea şi transformarea, cuprinzând în jocul
său de semnificaţii nu doar individul uman liber, ci umanitatea în genere, mai
mult, universul întreg într-o liberă manifestare şi devenire” [9 p. 100].
Poeticianul rus delimitează cele două accepţii ale cuvântului
„carnavalesc” la care el recurge în monografia sa despre opera lui Rabelais şi
cultura populară a râsului: 1)în cazul utilizării epitetului „carnavalesc” în sens
lărgit se subînţelege nu doar „carnavalul ca atare, în formele lui stricte şi
precise, ci şi toată viaţa festivă a poporului, atât de bogată şi diversă, din
veacurile de mijloc şi din timpul Renaşterii…” [1, p. 241]; 2) „Acest cuvânt a
reunit într-o singură noţiune un număr de festivităţi locale de provenienţă
diferită, care se serbează la date fixe diferite (…). Astfel, carnavalul a devenit
în realitate rezervorul unde s-au vărsat genurile popular-festive care îşi
pierduseră existenţa independentă” [Ibidem, p. 241]. Este cazul să evidenţiem
şi ideea bahtiniană despre ceea ce defineşte toate trăsăturile carnavaleşti ale
festivităţilor respective: „relaţia acestor sărbători cu timpul vesel. Pretutindeni
unde se păstrează aspectul popular liber al sărbătorii, se păstrează şi această
relaţie cu timpul…” [Ibidem, p. 243].
Dat fiind interesul deosebit al lui Mihail Bahtin faţă de menippeea antică
şi rolul acesteia în conturarea şi evoluţia romanului dialogic, remarcăm
contribuţia teoreticianului Alfred Barkov la determinarea statutului ei în ştiinţa
literară contemporană. În lucrarea sa Plimbări cu Evghenii Oneghin, el
accentuează ideea că în viziunea poeticianului rus, menippeea reprezintă o
suprastructură fundamentală, unică în felul său, un enunţ încheiat ce posedă
particularităţile structurale esenţiale ale tuturor celor trei genuri literare. Pentru
14

a înţelege specificul structural al menipeei, trebuie să accentuăm rolul
naratorului, mai exact al intenţiei lui, căci autorul îl învesteşte pe acesta cu
dreptul de a elabora compoziţia [10]. Întrucât are o asemenea funcţie, naratorul
tinde să ascundă cititorului ceea ce ar fi intenţionat să aducă la cunoştinţa lui
autorul. La rândul său, autorul unei menippei trebuie să creeze imaginea
naratorului cu un psihic care să-i fie caracteristic şi doar prin prisma
particularităţilor psihologice ale imaginii în cauză urmează să fie evaluat
conţinutul a ceea ce povesteşte acesta. Deosebirea principială a menippeei de
operele epice consistă în aceea că textul ei trebuie receptat ca unul creat nu de
autorul propriu-zis, ci de personajul narator.
În concluzie, e binevenită evidenţierea importanţei covârşitoare pe care
a avut-o literatura carnavalizată, îndeosebi menippeea şi dialogul socratic,
pentru constituirea şi perfecţionarea artei romanului. Ideologia carnavalescă,
axată pe principiul ambivalenţei şi care prevede necesitatea unei revitalizări
periodice a societăţii dintr-un stat printr-o răsturnare rituală a ierarhiei
consacrate, s-a reflectat în literatură prin acele opere ce au alcătuit în
antichitate domeniul serios-ilarului, dar ea a continuat să influenţeze creaţia
literară încă multe secole la rând, contribuind într-o măsură considerabilă la
dezvoltarea prozei romaneşti.
În 2.3 Statutul genului romanesc şi plurilingvismul ne concentrăm
atenţia asupra tezelor teoreticianului rus referitoare la specificul romanului şi
al fenomenului lingvistic menţionat, cultivarea acestuia fiind un principiu
esenţial al artei prozatorilor de valoare. Astfel. M. Bahtin susţine că este nevoie
de o abordare a genului în cauză care să difere de cea practicată de stilistica
şi poetica tradiţională. El de asemenea precizează că romanul presupune
câteva trăsături specifice, care-l disting de celelalte genuri literare:
„1. tridimensionalitatea stilistică, legată de conştiinţa plurilingvă;
2. transformarea radicală a coordonatelor temporale ale imaginii literare;
3. noua zonă de structurare a imaginii literare (zona contactului maxim cu
prezentul imperfect – contemporaneitatea imperfectă)” [2, p. 544]. În studiul
său Din preistoria discursului romanesc, referindu-se la altă particularitate care
defineşte acest gen şi discursul ce-i este propriu, cercetătorul rus precizează că
doar în roman „limbajul serveşte nu numai pentru reprezentare, el este totodată
şi obiect al reprezentării. Discursul e mereu autocritic”, ceea ce îl deosebeşte
„radical de toate genurile directe: de poemul epic, de poezia lirică, de drama în
sens strict” [Ibidem, p. 501].
În urma unei analize profunde a evoluţiei romanului, Mihail Bahtin a
evidenţiat două linii stilistice pe care le-a parcurs acesta în dezvoltarea sa:
„prima e ilustrată de «romanul sofistic» sau grec, iar a doua se referă la
romanul ce relevă unghiul de vedere al eterolingvismului asupra literaturii şi
corespunde discursului dialogic, fenomenul eterolingvismului manifestându-se
în domeniul beletristicii atunci când scriitorul recurge, în elaborarea romanelor
sale, la combinaţii ale variatelor limbaje sociale, specifice celor mai felurite
pături al societăţii” [6, p. 50].
Cercetând specificul plurilingvismului romanesc şi rolul acestuia în
asemenea creaţii prozastice, Bahtin accentuează: „în majoritatea genurilor poetice,
unitatea sistemului de limbaj şi unitatea (şi unicitatea) individualităţii lingvistice şi
15

verbale (care se realizează în ea) a poetului constituie premisele necesare ale
stilului poetic. Romanul nu numai că nu cere aceste condiţii”[Ibidem, p. 118],
întrucât premisa prozei romaneşti autentice este stratificarea internă,
plurilingvismul social şi plurivocitatea individuală a limbii.
Din cele menţionate rezultă că M. Bahtin a criticat abordările genului
romanesc ce se bazau pe teze inspirate de lingvistica saussuriană. El a adus
argumente judicioase împotriva unei asemenea perspective adoptate de
formalişti în tratarea specificului romanului. Astfel, în accepţia teoreticianului
dialogismului, romanul respinge ideologia monologismului totalitar, M. Bahtin
situându-l pe acesta la polul opus literaturii „superioare” din care făceau
parte eposul, lirica, tragedia. Una dintre ideile fundamentale ale savantului
se referă la originea romanului, el accentuând importanţa covârşitoare
a plurilingvismului social în apariţia şi dezvoltarea acestuia. Astfel că el, spre
deosebire de epopee, nu poate pretinde la perfecţiune. Romanul se
caracterizează printr-o deschidere spre contemporaneitate, pe când eposul
reflectă trecutul istoric glorios.
În 2.4. Polifonia romanului şi cuvântul bivoc este analizat specificul
poeticii marelui prozator rus Dostoievski, pe care Bahtin îl consideră creatorul
unui nou tip de roman, pentru care este definitorie polifonia. Aceasta presupune
o nouă poziţie a autorului faţă de eroii săi, ei fiind trataţi ca oameni ai ideii,
cărora „le este dat «să cugete la cele mai presus de fire şi să râvnească la ele»,
fiecare dintre ei «are probleme mari, cărora nu le-a găsit încă dezlegarea»,
pe toţi îi interesează în primul rând «să găsească soluţia». În această soluţionare
a ideii rezidă toată viaţa lor adevărată şi propria lor nonfinitate. Dacă ni-i
închipuim în gând fără ideea care îi stăpâneşte, le distrugem cu desăvârşire
chipul. Cu alte cuvinte, imaginea eroului este indestructibil legată de imaginea
ideii şi nu poate fi separată de ea. Noi vedem eroul în idee şi prin ea, iar ideea o
vedem în erou şi prin el” [3, p. 120]. În acest context, el afirmă că procesul
creării imaginii ideii la Dostoievski se explică prin profunzimea cu care a
înţeles natura dialogală a gândirii umane, natura dialogală a ideii. Astfel,
prozatorul rus a ştiut să descopere, să vadă şi să înfăţişeze adevărata sferă în
care se desfăşoară viaţa ei. Merită accentuată ideea lui Bahtin că într-un roman
polifonic, eroii se bucură de independenţă faţă de autor, dar ea este una relativă.
În cazul romanelor dostoievskiene, teoreticianul rus vorbeşte despre aceasta în
contextul relevării specificului concepţiei artistice a scriitorului. Cercetătorul
menţionează că aceasta „cere dialogizarea tuturor elementelor construcţiei
literare. De unde şi nervozitatea aparentă, totala epuizare sufletească şi
neliniştea, caracteristice pentru atmosfera romanelor lui Dostoievski, ce
ascunde unui ochi superficial fineţea artistului care calculează şi cântăreşte cu
minuţie măsura necesităţii fiecărui ton, fiecărui accent, fiecărei întorsături
neaşteptate în cursul unui eveniment, a fiecărui scandal sau a fiecărei
excentricităţi. Numai în lumina acestui obiectiv artistic putem înţelege
adevăratele funcţii ale unor elemente de compoziţie cum sunt, bunăoară,
naratorul şi tonul său...” [Ibidem, p. 91].
De asemenea, în paragraful dat, o atenţie deosebită este acordată
concepţiei lui Bahtin despre bivocitatea cuvântului romanesc. Este necesar să
menţionăm că în viziunea ilustrului cercetător, cuvântul se împarte în trei
16

categorii: 1) cuvânt orientat după obiectul său, în mod direct şi nemijlocit –
care numeşte, comunică, exprimă, zugrăveşte – urmărind înţelegerea
nemijlocită a obiectului; 2) cuvântul întruchipat sau obiectualizat, a cărui formă
cea mai tipică şi mai răspândită e vorbirea directă a eroilor şi 3) cuvântul bivoc
sau axat pe cuvântul străin. Remarcăm că „între ele nu există graniţe tranşante,
astfel că, în anumite contexte, cuvântul dintr-o categorie trece în alta şi că se
află în strânsă corelaţie cu punctul de vedere, iar acesta e dedus, în ultimă
instanţă, din relaţia «autor-narator-personaj-cititor» ” [5, p. 40].
M. Bahtin se referă la a doua categorie, evidenţiind necesitatea de
a o deosebi de stilizare care deja face parte din varietăţile cuvântului bivoc, deşi
această delimitare este una foarte subtilă. Înainte de a ne referi nemijlocit la
cuvântul bivoc specific romanului, remarcăm că savantul rus delimitează
bivocitatea caracteristică acestuia de cea pe care o cunoaşte retorica, despre
care M. Bahtin menţionează că „se dovedeşte rareori profundă: ea nu pătrunde
cu rădăcinile sale în caracterul dialogic al limbajului în devenire, ea nu este
edificată pe plurilingvismul substanţial, ci pe discordanţe; în majoritatea
cazurilor ea este abstractă şi supusă unei delimitări şi diviziuni logico-formale
complete a vocilor” [2, p. 217]. Aşadar, această bivocitate care presupune
redarea retorică bivocală a cuvântului celorlalţi trebuie distinsă de acea care
este o bivocitate autentică a prozei literare, definindu-se drept o reprezentare
bivocală care are ca obiectiv imaginea limbajului. Totodată, bivocitatea
romanescă tinde întotdeauna spre bilingvism ca spre limita sa. Cercetătorul
accentuează şi ideea că ea „nu poate fi desfăşurată nici în cadrul contradicţiilor
logice, nici în cadrul antitezelor pur dramatice. Prin aceasta se defineşte
caracteristica dialogurilor romaneşti, ce tind spre limita incomprehensiunii
reciproce a indivizilor care vorbesc limbi diferite” [Ibidem, p. 219], aceasta
datorându-se specificului imaginii limbajului în roman, întrucât în cazul lui, „în
fiecare enunţ se simte stihia limbajelor sociale cu logica şi necesitatea lor
intrinsecă. Imaginea relevă aici nu numai realitatea, ci şi posibilităţile
limbajului dat, ca să zicem aşa, limitele lui ideale şi sensul lui unitar total,
adevărul lui şi limitarea lui” [Ibidem, p. 219].
La finele paragrafului, remarcăm faptul că ideile lui Mihail Bahtin
despre romanul polifonic, cele care se referă la cuvântul bivoc sau cuvântul
interior dialogat, la poetica de esenţă carnavalescă, savantul rus acordând
o atenţie deosebită surselor antice ale acesteia, reprezentate de domeniul
literar al serios-ilarului, alcătuiesc împreună o viziune organică asupra
genului romanesc. De asemenea, este cazul să accentuăm că ele au
contribuit substanţial la aprofundarea cercetării care se axează nemijlocit pe
problematica dată.
În 2.5. Concluzii la capitolul 2 este reliefată activitatea multilaterală
a teoreticianului dialogismului, el reuşind să se impună atenţiei specialiştilor
din diverse domenii, întrucât a scris lucrări valoroase nu doar în domeniul
poeticii romanului, ci şi în acele ale filozofiei limbii, sociolingvisticii,
semioticii, el însuşi relevând că necesitatea de a fi constituită o ştiinţă specială
pe care a numit-o „metalingvistica”, în accepţia sa, aceasta urmând să studieze
limbajul viu şi concret luat în ansamblu şi nu limba care constituie obiectul
specific al lingvisticii. Anume aspectele din viaţa concretă a cuvântului, pe care
17

nu le ia în calcul aceasta din urmă şi nici nu are de ce să o facă, urmează să fie
studiate în cadrul metalingvisticii, astfel ca aceste două domenii să se
completeze reciproc.
Predilecţia lui M. Bahtin pentru roman şi insistenţa cu care a promovat
o anumită perspectivă de abordare a acestuia care să fie adecvată specificului
genului în cauză poate fi explicată dacă este evidenţiat contextul ştiinţific în
care el a activat şi mai ales polemica sa cu reprezentaţii şcolii formale. Ei s-au
afirmat prin lucrările lor despre limbajului poetic, prestigiul internaţional de
care s-au bucurat datorându-se în fond performanţelor atinse în studierea
problematicii acestuia, însă încercările lor de a analiza proza romanescă în baza
principiilor inspirate de lingvistica lui Saussure au fost criticate aprig de către
Mihail Bahtin care a adus argumente convingătoare, ce demonstrau caracterul
eronat al unei asemenea viziuni asupra poeticii şi stilisticii romanului. La
rândul său, el susţine că pentru acest gen sunt determinante caracterul proteic,
evoluţia continuă. De asemenea, fiind exponentul literar al valorilor
democratice, romanul nu poate fi asociat genurilor ce reflectă influenţa
monologismului ideologic cum sunt epopeea sau lirica. Aşa cum l-a conceput
teoreticianul dialogismului, romanul se prezintă ca un gen anticanonic, ce este
axat pe demonstrarea caracterului convenţional al oricărui discurs. Referitor la
polifonia romanescă în viziunea lui Mihail Bahtin, accentuăm că în opinia lui,
romanul dostoievskian a constituit o etapă foarte importantă în evoluţia acestui
gen literar. Meritul principal al prozator este de a fi promovat prin creaţia sa
ideea despre necesitatea modificării raportului dintre autor şi eroul său,
susţinând că acesta trebuie să fie tratat ca o adevărată personalitate care, fiind
dotată cu conştiinţă de sine, are propriul său cuvânt, propriile convingeri.
Astfel, putem vorbi de un pluricentrism specific concepţiei artistice a lui
Dostoievski, pentru el fiind foarte importantă atitudinea dialogală faţă de
cuvântul eroului. În contextul celor afirmate, precizăm că autorul vorbeşte deja
nu despre eroul său, ci cu el.
La finele acestui capitol, accentuăm faptul că tezele bahtiniene
referitoare la polifonia romanului şi cele ce vizează locul şi rolul literaturii
carnavaleşti în conturarea şi dezvoltarea genului romanesc s-au dovedit a fi
rezistente în timp, savantul rus manifestându-se ca un deschizător de noi
orizonturi de investigaţie în domeniile poeticii şi stilisticii romanului, care
continuă să fie valorificate până în prezent. După cum nimeni nu pune la
îndoială influenţa pe care a exercitat-o creaţia dostoievskiană asupra unui
număr considerabil de romancieri de renume din secolul al XX-lea, la fel şi
M. Bahtin, deşi el însuşi se considera filozof, este cazul să fie unanim
recunoscut ca unul dintre cei mai valoroşi teoreticieni literari, a cărui
contribuţie la relevarea specificului polifoniei romaneşti, cât şi valorificarea
ideilor lui referitoare la structura imaginii artistice şi a celor despre roman ca
gen exponenţial al literaturii neoficiale au reuşit să asigure un destin de
excepţie moştenirii sale ştiinţifice.
18

Capitolul 3 DIALOGISMUL ROMANULUI ROMÂNESC.
MODELUL CARNAVALESC contribuie la conturarea unei viziuni asupra
prozei româneşti din secolul al XX-lea din perspectiva dialogismului bahtinian,
urmărindu-se analiza anumitor romane reprezentative pentru creaţia
cunoscuţilor scriitori români Gib Mihăescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu
şi a capodoperei lui Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu. Acestea sunt
interpretate insistându-se asupra mai multor componente ale modelului
carnavalesc cultivat de prozatorii respectivi.
În 3.1. Structură dialogică şi metamorfoze narative sunt cercetate
particularităţile evoluţiei romanului românesc în baza anumitor tipologii ale
acestuia datorate lui N. Manolescu, L. Petrescu, Gh. Glodeanu, remarcându-se
prozele ilustrative pentru etapa de tranziţie de la romanul de tip monologic la
cel de tip polifonic, pentru care e specifică o nouă paradigmă de esenţă
dialogică a raporturilor autor-narator-personaj-cititor.
De asemenea, date fiind natura proteică a romanului prin care se explică
imperfecţiunea lui de care vorbea Mihail Bahtin şi posibilitatea apariţiei în
secolul al XX-lea a unui număr de romane pe care le defineşte cultivarea
carnavalescului, am accentuat tendinţa de parodiere a modelelor practicate
anterior de prozatori care oricum au rămas în istoria romanului ca adevăraţi
creatori de geniu, însă operele şi concepţiile lor artistice deja nu mai sunt
autentice, de aceea scriitorii contemporani publică romane prin intermediul
cărora persiflează poeticile specifice unor celebri înaintaşi, fiind tentaţi,
de pildă, să le dea posibilitatea personajelor să nu mai fie manipulate de acel
narator-demiurg care odinioară se bucura de un statut ce îi permitea să fie
considerat omniscient/omniprezent. Iar prozatorii români, preocupaţi de
necesitatea sincronizării cu marea literatură europeană, au fost nevoiţi să ardă,
prin operele lor, anumite etape parcurse în mod firesc de romancierii
reprezentativi ai literaturilor ce nu au cunoscut trista experienţă de a fi nevoite
să răspundă la întrebarea „De ce nu avem roman?” care, după cum
o demonstrează studiile lor, i-a preocupat pe aşa critici literari români ca
Mihai Ralea, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, Eugen Lovinescu ş.a. Problema
dată este specifică exegezei literaturii române, întrucât aceasta a parcurs un
traseu istoric ce nu i-a permis decât destul de târziu să se ridice la nivelul atins
de exponenţii de vază ai romanului european.
Concluzionând, remarcăm că prozatorii români ce şi-au publicat operele
în ultimele decenii au contribuit la consolidarea tendinţei de a cultiva o poetică
de factură polifonică, manifestând o predilecţie aparte pentru valorificarea
potenţialului literar al unei viziuni carnavaleşti asupra lumii. Astfel, datorită
creaţiilor unor asemenea scriitori, romanul românesc ocupă locul ce i se cuvine
în galeria realizărilor prozei din secolul al XX-lea, în timp ce în spaţiul literar
basarabean din anii ’60-’80 au apărut numai câteva creaţii reprezentative, dintre
care Povestea cu cocoşul roşu a lui Vasile Vasilache rămâne o mostră ce
ilustrează în mod elocvent importanţa modelului carnavalesc pentru acest
gen literar.
În 3.2. Personaje şi scene, componente de bază ale modelului
carnavalesc ne referim la unele romane din secolul al XX-lea pe care le
considerăm reprezentative pentru proza de esenţă carnavalescă, ce a fost
19

cultivată în spaţiul literar românesc. Totodată, remarcăm existenţa unei tradiţii
de a valorifica o asemenea poetică graţie unor opere scrise de somităţi ale
literaturii române clasice ca Ion Luca Caragiale sau Ion Creangă şi în care îşi
găsesc expresia viziunea carnavalescă asupra lumii şi a vieţii omeneşti. Am
remarcat aceasta în capitolul anterior, când am analizat din perspectiva poeticii
carnavaleşti celebra poveste crengiană despre Ivan Turbincă. Ilustrul povestitor
poate fi considerat scriitorul român din secolul al XIX-lea, a cărui operă
vădeşte cea mai profundă influenţă a creaţiei populare, el valorificând în
scrierile sale principiile esenţiale ale unei asemenea concepţii ce accentuează
importanţa folclorului autohton pentru o anumită cultură şi literatură naţională.
Cercetătorul literar român Constantin Trandafir i-a consacrat chiar un studiu
monografic celui ce pe drept cuvânt poate fi numit Rabelais al nostru, în care,
pe urmele lui M. Bahtin, abordează proza lui Creangă prin prisma concepţiei
carnavaleşti. Propunându-ne să analizăm unele dintre remarcabilele romane ale
literaturii române, pe care le considerăm reprezentative pentru proza de factură
carnavalescă, evidenţiem anumite scene specifice pentru un asemenea model
carnavalesc ce presupune înfăţişarea lumii ca spectacol sau ca un enorm
bâlci. Astfel, unele dintre ele valorifică ambivalenţa travestiurilor, bufonilor
atunci când aduc în prim-pan întronarea-detronarea după modelul lor a
protagoniştilor unor festivităţi. Din aceeaşi categorie fac parte şi scenele ce
mizează pe abundenţa, consumul excesiv de mâncăruri, vinuri. Nu mai puţin
importante sunt cele ce se disting prin amoralitate, întrucât vizează profanarea
dragostei, istoriei, diferitor ceremonii oficiale ca nunţile, înmormântările.
Înrudite cu acestea sunt scenele în care sunt descrise morţi vesele, dansuri
macabre sau e conturată o lume de dincolo întoarsă pe dos (infernul-ospăţ în
care domină plăcerea, veselia). De asemenea, putem vorbi de scene colaterale
ale acestui model carnavalesc, ilustrative pentru concepţia despre
bicorporalitate, contopirea corpului uman cu cel colectiv/universal
(al naturii). Iar în legătură cu personajele romaneşti pe care le-am depistat în
creaţiile analizate, accentuăm relevanţa ambivalenţei carnavaleşti pentru
înţelegerea modului în care au fost concepute.
Evidenţierea unor elemente şi valenţe ale poeticii carnavaleşti pune în
lumină un model al romanului românesc la curent cu tendinţele fenomenului
dialogic în marea literatură europeană. Modelul carnavalesc în prozele
româneşti este completat şi de analiza psihologică (subiect care depăşeşte
cadrul lucrării), în care se pune accentul pe viaţa lăuntrică a protagoniştilor,
exemplare în acest sens rămânând Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, dar şi alte
romane între care am putea evidenţia mai cu seamă Recviem pentru nebuni şi
bestii de Augustin Buzura.
În 3.3. Carnavalescul în poetica romanului: locul, rolul şi funcţiile lui
este tratată problematica abordării axiologice a carnavalescului, a importanţei
acestuia în conturarea poeticii romaneşti, ca exemplu elocvent servindu-ne cel
mai cunoscut roman al lui Constantin Ţoiu Galeria cu viţă sălbatică. Astfel, este
precizat rolul carnavalescului, menţionându-se că el presupune sensibilizarea
cititorilor cu privire la necesitatea subminării anumitor pseudovalori şi
a revizuirii moralităţii tradiţionale, urmărindu-se în acest scop reliefarea, dar şi
revalorizarea unor subiecte considerate tabuuri de către exponenţii acesteia.
20

Sunt remarcate şi funcţiile specifice carnavalescului romanesc pe care le
considerăm definitorii pentru înţelegerea adecvată a unei poetici axate pe
fructificarea acestuia: funcţia cathartică, întrucât nu poate fi contestată
contribuţia lui la eliberarea cititorilor de excesul acelor emoţii care le tulbură
pacea lăuntrică, în cazul nostru ele datorându-se exploatării anumitor aspecte
ale vieţii care mult timp au fost desconsiderate, întrucât erau percepute ca
nedemne de a fi tratate în operele ce ilustrau literatura oficială; o altă funcţie ce
merită să fie evidenţiată este cea de a parodia modelele romaneşti ce s-au
clasicizat între timp, simţindu-se deja necesitatea unei revigorări a genului; iar
a treia ce se impune să fie remarcată este cea de delectare a cititorilor sau
funcţia hedonistă, caracteristică în genere artei literare veritabile. În contextul
celor menţionate, precizăm că în concluzia paragrafului se accentuează
valoarea acestei perspective de abordare a importanţei carnavalescului pentru
poetica romanului contemporan, remarcându-se necesitatea reliefării tendinţei
de a submina şi evidenţia în forme groteşti ideea alegorică a schimbării,
a răsturnării unei societăţi utopice, antiumane, poetica romanului Galeria cu
viţă sălbatică fiind remarcabilă anume prin ontologia subversivă, prin
combaterea pseudovalorilor oficiale. Carnavalescul este elementul decisiv în
dialogul subteran, în surdină cu lumea totalitară, cu regimul comunist.
În condiţiile unei lumi în dezagregare, adevărul e relevat nu numai prin
redimensionarea carnavalescă a lumii, dar, ce e important, prin valorificarea
fragmentului mozaical, ironiei şi sarcasmului, a râsului popular,
a transfigurărilor groteşti, a unei expresive viziuni a corporalităţii,
a perspectivei panerotice atât de remarcabile în scriitura lui Constantin Ţoiu.
La o eventuală relectură a romanului s-ar putea vorbi nu numai despre
o considerabilă influenţă a patrimoniului cultural naţional (reţinem în acest sens
referinţa la „guleai, vorba lui Ivan Turbincă”), dar şi cea a tradiţiilor populare a
romilor, la care autorul recurge pentru a realiza un adevărat spectacol al nunţii
Ruscăi, oferindu-ne totodată şi posibilitatea de a ne familiariza cu graiul lor
atunci când unele replici rostite de anumite personaje din anturajul miresei
păstrează originalul acestei limbi pe care naratorul o numeşte foarte sugestiv
„sarea sanscritei”. Poetica romanului este o artă combinatorie de elemente
menite să bulverseze o lume în „somnul raţiunii”.
În 3.4. Cuvântul bivoc şi arta discursului carnavalesc este analizat
specificul acestui concept carnavalesc, o atenţie deosebită acordându-se
carnavalizării discursului şi bivocităţii cuvântului romanesc în capodopera lui
Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu. Un exemplu elocvent de cuvânt
bivoc îl oferă enunţul din Povestea cu cocoşul roşu în care cuvântul „unghie”
semnifică, de fapt, soarele: „Şi într-adevăr de pe muchia dealului, drept din
pământ, din faţa lui îl saluta o unghie sângerie. Răsărise stăpânul a toate cele de
pe pământ”[8, p. 9]. Comparaţia soarelui cu stăpânul relevă faptul că tabloul
dat e văzut din perspectiva bouţului. (Soarele, stăpân a toate de pe pământ,
e o antropomorfizare firească a lumii, a naturii). Totodată, această unghie
sângerândă nu e altceva decât o „boulizare” a stăpânului lumii, adică această
lume e văzută cu ochii bouţului. Procedeul aminteşte de celebra Metamorfoza
a lui Kafka, în care totul e văzut cu ochii unei gângănii. Vasile Vasilache
21

ecurge la procedeul kafkian pentru a caricaturiza, parodia societatea
totalitaristă dominată de un stăpân.
Elocventă e şi bivocitatea cuvântului „biografie” dintr-un schimb de
replici dintre Serafim şi Anghel, în care acesta exclamă: „– Recunoaşte: Băh!
De ce te legi de biografia mea?”. Se poate vorbi de bivocitatea cuvântului
menţionat doar dacă el este raportat la „textul lumii” (R. Barthes) şi anume la
realitatea comunistă, căci în acele condiţii e lucru ştiut ce rol mare avea
biografia cuiva în posibilitatea acelei persoane de a avansa în post. În dialogul
dintre cei doi protagonişti, cuvântul în cauză, din moment ce e rostit anume de
Anghel, văcarul satului, capătă o puternică nuanţă de parodie la adresa
regimului sovietic.
În cele din urmă, evidenţiem că originalitatea indiscutabilă a acestui
roman se explică prin polifonia sa, cultivarea carnavalescului,
a fragmentarismului, panerotismului, a unei proze de factură subversivă şi
desigur că trebuie să relevăm caracterul său de operă deschisă, dar şi marea
preţuire pe care o vădeşte autorul ei pentru creaţia populară pe care a reuşit s-o
valorifice într-un mod într-adevăr remarcabil, deoarece crearea acestui roman
folcloric prin esenţă este o mărturie convingătoare a măiestriei sale artistice.
Afirmaţiile lui M. Bahtin de tipul celeia în care susţinea că straturi
întregi ale limbii au format aşa-numitul limbaj familiar al pieţei denotă
o considerabilă influenţă a viziunii carnavaleşti a lumii. Este un adevăr
incontestabil că „paralel s-a creat şi un fond imens de gesticulaţie degajată,
carnavalescă. Limbajul familiar al tuturor popoarelor europene, mai ales cel
injurios şi sardonic, abundă şi în zilele noastre de rămăşiţe carnavaleşti, după
cum şi gesticulaţia injurioasă şi batjocoritoare a zilelor noastre e plină de
simbolică proprie carnavalului” [3, p. 180]. De asemenea, este binevenită
relevarea preferinţei romancierului român contemporan pentru cultivarea
concepţiei axate pe semnificaţia sărbătorii, bâlciului. Scriitorul de azi nu
renunţă nici la transfigurări macabre, întrucât nu doar viaţa, ci şi moartea poate
fi tratată prin prisma acestei viziuni de sorginte carnavalescă.
Menţionăm şi faptul că specificul romanelor pe care le-am selectat şi
analizat în acest capitol se explică prin aceea că ele au fost elaborate în spiritul
polifoniei pe care a investigat-o Mihail Bahtin în studiile sale despre poetica
prozei. Romanul polifonic continuă să se bucure şi azi de o considerabilă
reputaţie în redimensionarea şi reontologizarea lumii în continuă mişcare.
În 3.5. Concluzii la capitolul 3 este accentuată ideea că pentru literatura
naţională din secolul al XX-lea este specifică importanţa sporită ce se acordă
valorificării principiilor polifoniei romaneşti. Se impune şi reliefarea interesului
romancierilor noştri postmodernişti pentru poetica de factură carnavalescă.
Merită precizat şi faptul că încă genialul povestitor Ion Creangă a reuşit să
demonstreze prin scrierile sale cât de productivă poate fi influenţa râsului
popular şi a concepţiei carnavaleşti asupra dezvoltării prozei autohtone.
Cunoscuţi scriitori români, printre care Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale,
George Bălăiţă, au contribuit la conturarea unui model romanesc ce se distinge
prin promovarea viabilităţii poeticii carnavaleşti, ceea ce justifică afirmaţia că
romanul românesc a reuşit să se integreze în marea literatură europeană.
Unii romancieri basarabeni ca Vasile Vasilache cu Povestea cu cocoşul roşu,
22

Paul Goma cu Din calidor şi Aureliu Busuioc cu Hronicul Găinarilor s-au
manifestat şi ei ca exponenţi ai acestei orientări axate pe exploatarea
carnavalescului, mai ales a particularităţii sale de a submina pseudovalorile
oficiale.
Este cazul să remarcăm că modelul carnavalesc în prozele româneşti
este completat şi de analiza psihologică, în care se pune accentul pe viaţa
lăuntrică a protagoniştilor, exemplare în acest sens rămânând Rusoaica lui
Gib I. Mihăescu şi Recviem pentru nebuni şi bestii de Augustin Buzura, care
este, de asemenea, o mostră de polifonie romanescă.
Al treilea paragraf al acestui capitol este consacrat romanului Galeria cu
viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, întrucât specificul poeticii lui ni-l prezintă ca
pe una dintre creaţiile care ilustrează elocvent modelul carnavalesc la care
ne-am referit mai sus. Lumea pe care o zugrăveşte prozatorul în romanul său
este una ce îl face pe om să trăiască experienţa de a fi bulversat de rapiditatea
cu care istoria îşi schimbă măştile, iar prin intermediul carnavalescului se
urmăreşte de fapt iniţierea unui dialog subteran cu regimul autoritar de atunci.
Pentru a reuşi să reliefeze adevărul, autorul recurge nu doar la redimensionarea
carnavalescă a lumii, ci şi la exploatarea potenţialului ironiei, sarcasmului,
râsului popular, la transfigurări groteşti.
Dintre romanele apărute în Republica Moldova, cel care se remarcă
printr-o originală abordare din perspectivă carnavalescă a problemelor vieţii
ţărăneşti este Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache. Specificul lui se
datorează faptului că autorul a creat un roman care e considerat de critici drept
primul model de scriitură postmodernistă din literatura autohtonă. Aşadar, el
este o proză de factură polifonică, prin poetica lui mizând pe fragmentarism,
dar şi pe valorificarea resurselor folclorului naţional. Menţionăm şi viziunea
panerotică asupra lumii specifică acestui roman. Pentru a releva substanţa
carnavalescă a Poveştii…, accentuăm ideea că personajul Anghel Farfurel a fost
conceput ca o parodie a modelului „bonus pastor”, pe care l-au consacrat
autorii de proze mioritice.
O altă particularitate esenţială pentru carnavalescul literar este
conceperea lumii prin prisma spectacolului, a sărbătorii, a bâlciului în cazul lui
V. Vasilache. Referindu-ne la semnificaţia iarmarocului în accepţia
prozatorului, menţionăm că în romanul său acesta presupune o lume
patriarhală, nevoită să se confrunte atât cu greutăţile vieţii în condiţiile unui
regim totalitar, cât şi cu materialismul civilizaţiei industriale, care este total
străină mentalităţii ţărăneşti. Anume în rezultatul ciocnirii dintre ele şi se
declanşează spectacolul în Povestea cu cocoşul roşu.
23

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
În prezenta lucrare este aprofundată cercetarea problematicii romanului
ca gen exponenţial al literaturii neoficiale prin prisma dialogismului lui Mihail
Bahtin, evidenţiindu-se atât particularităţile culturii populare a râsului şi ale
poeticii carnavaleşti, cât şi importanţa tradiţiei literare a cultivării acesteia
pentru evoluţia prozei romaneşti.
Am argumentat necesitatea studierii viziunilor unora dintre
reprezentanţii de vază ai „filozofiei dialogului” şi existenţialismului pentru
exegetica bahtiniană, întrucât ideile acestor gânditori au servit ca fundament
conceptual pentru elaborarea de către savantul rus a teoriei dialogismului.
Analizând contextul ştiinţific în care a activat Mihail Bahtin,
am accentuat rolul şcolii formale ruse, el fiind apreciat drept cel mai influent
critic al paradigmei de cercetare a genului romanesc promovată de exponenţii
acesteia. Astfel, sunt precizate circumstanţele de la începutul secolului al
XX-lea, când a apărut şi s-a impus pe arena europeană formalismul rus.
Atunci lingvistica a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, tezele filozofilor
limbajului, mai ales cele ale lui Saussure, bucurându-se de un succes
considerabil şi în rândurile cercetătorilor literari.
Am relevat actualitatea abordării bahtiniene a problematicii evoluţiei
romanului şi a influenţei poeticii de factură carnavalescă ce se explică prin
accentuarea interesului romancierilor postmodernişti pentru valorificarea
resurselor acesteia. De asemenea, am remarcat importanţa interpretării creaţiei
lui Ion Creangă, mai cu seamă a poveştilor sale corosive, de pe poziţiile
elucidării esenţei carnavaleşti a poeticii ilustrului prozator român.
Dat fiind interesul aparte pe care l-a manifestat poeticianul rus pentru
menippee, considerând-o una dintre cele mai importante exponente ale
literaturii carnavalizate, care şi-a adus o contribuţie considerabilă la conturarea
romanului polifonic, am acordat o atenţie deosebită acesteia, relevând
necesitatea cercetării particularităţilor ei în corelaţie strânsă cu ideile bahtiniene
despre structura imaginii artistice. Totodată, pentru a înţelege specificul
structural al menipeei, este necesar să evidenţiem rolul intenţiei naratorului, el
fiind învestit de autor cu dreptul de a elabora compoziţia operei.
Teza de doctor este un studiu complex al dialogismului bahtinian, ce
demonstrează conexiunea lui cu alte tendinţe, şcoli literare şi filozofice,
contribuind la prezentarea viziunii gânditorului şi poeticianului rus printr-o
prismă nouă, care creează premise teoretico-metodologice de dezvoltare a
acestei concepţii actuale pentru ştiinţa literară naţională şi universală.
Anumite particularităţi deficitare ale familiarizării cititorilor români
interesaţi de problematica în cauză cu studiile ilustrului savant şi cu cele ale
exponenţilor filozofiei dialogului din secolul trecut la care ne-am referit în
prezenta lucrare justifică necesitatea formulării şi realizării în practică a
următoarelor sugestii:
Este apreciabil faptul că teoreticienii şi criticii literari de la noi Anatol
Gavrilov, Mihai Cimpoi, Aliona Grati accentuează necesitatea studierii tot mai
24

intense a viziunilor remarcabililor filozofi ai dialogului şi a concepţiei
bahtiniene, deoarece în prezent dialogismul se bucură de o mare popularitate în
diferite ţări europene şi nu numai. Dar este binevenit să remarcăm necesitatea
traducerii lucrărilor acestor gânditori, măcar a celor mai cunoscute dintre ele, în
limba română, cât şi a reeditării celor care au publicate în România în urmă cu
câteva decenii. În acest context, menţionăm că polifonia romanescă,
bivocitatea, heteroglosia au fost studiate şi aprofundate de alţi savanţi
preocupaţi de problematica lucrărilor poeticianului rus, de pildă, neobahtinienii
americani, însă asemenea contribuţii merită o atenţie aparte şi ca ele să fie
abordate în alte studii, monografii axate nemijlocit pe cercetarea lor.
Deşi menippeea i-a servit lui M. Bahtin de reper în efortul său de
a reconstitui tradiţia carnavalescului literar, este necesar să relevăm şi
caracterul problematic al abordării specificului ei de pe poziţiile rigorii
ştiinţifice. Aşadar, precizarea rolului pe care l-a avut aceasta în evoluţia genului
romanesc şi anume în conturarea noului tip de roman polifonic presupune
determinarea statutului ei în baza principiilor analizei structurale.
Analizând unele studii, articole din exegetica românească, am observat
că unii cercetători ai romanului nu explică adecvat polifonia acestui gen literar
aşa cum a conceput-o Mihail Bahtin, întrucât nu iau în calcul încărcătura
semantică a conceptului de „voce” pe care acesta o are în accepţia
teoreticianului dialogismului. De aceea, considerăm că e foarte importantă
reliefarea carenţelor specifice lucrărilor, articolelor, eseurilor în care sunt
tratate inadecvat unele teze bahtiniene.
25

BIBLIOGRAFIE
1. Bahtin M. François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în
Renaştere. În româneşe de S. Recevschi. Bucureşti : Univers, 1974. 540 p.
2. Bahtin М. Probleme de literatură şi estetică. Traducere de Nicolae Iliescu,
prefaţă de Marian Vasile. Bucureşti: Univers, 1982. 598 p.
3. Bahtin M. Problemele poeticii lui Dostoievski. Trad. de S. Recevschi.
Bucureşti: Univers, 1970. 381 p.
4. Buber M. Eu şi Tu. Trad. şi prefaţă de Şt. Aug. Doinaş. Bucureşti:
Humanitas, 1992. 166 p.
5. Cogut S. Cuvântul bivoc în romanul lui Vasile Vasilache. În: Proza
basarabeană din sec. al XX-lea. Text. Context. Intertext. Chişinău: Gunivas, 2010.
122 p.
6. Cogut S. Menippeea – o sursă a romanului polifonic. În: Philologia, 2010,
nr. 1-2, p. 50-55
7. Hügli A. ş. a. Filosofia în secolul XX, vol. I. Trad. rom. de Gheorghe
Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu. Bucureşti: All Educational, 2008. 552 p.
8. Vasilache V. Povestea cu cocoşul roşu. În: Literatura din Basarabia în
secolul XX: Roman. Vol. 3. Chişinău: Ştiinţa, Arc, 2004. 325 p.
9. Vasile M. M. Bahtin: discursul dialogic. Istoria unei mari idei. Bucureşti:
Atos, 2001. 143 p.
10. Барков А. Прогулки с Евгением Онегиным: http://pushkin-
onegin.narod.ru/onegin-1998.htm
11. Ясперс К. Смысл и назначение истории. Москва: Политиздат, 1991.
528 p.
26

LISTA PUBLICAŢIILOR AUTORULUI
LA TEMA TEZEI DE DOCTOR:
1. Mihail Bahtin, savant de talie universală. În: Biblio Polis, Chişinău,
2007, Nr. 4, p. 109-113.
2. Mihail Bahtin – inovator al filologiei contemporane. În: Materialele
conferinţei ştiinţifice a studenţilor „Experienţa de cercetare – componentă
indispensabilă a formării de specialitate”, vol. 2, Bălţi, 2008, p. 48-56.
3. Viziunea filosofică a lui Martin Buber asupra dialogului. În: Biblio Polis,
Chişinău, 2008, nr. 1, p. 97-100.
4. Dialogul la Bahtin vs. dialectica la Hegel. În: Metaliteratură, Chişinău,
2008, nr. 1-2, p.117-118.
5. O abordare din perspectivă dialogică a romanului „Zbor frânt”
de Vl. Beşleagă. În: BiblioPolis, Chişinău, 2009, Nr. 3, p. 99-103.
6. Evoluţia conceptului de dialogism în gîndirea lui M. Bahtin.
În: Probleme ale ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului : Conf. şt.
anuală a Univ. Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (24-25 februarie 2009), Chişinău,
2009, vol. II, pp. 28-35.
7. Polemica dintre Mihail Bahtin şi formaliştii ruşi. În: Strategii actuale în
lingvistică, glotodidactică şi ştiinţa literară: Materialele Colocviului ştiinţific
internaţional organizat cu ocazia a 55-ea aniversare a Facultăţii de Limbi şi
Literaturi Străine, Bălţi, 2009, p. 267-270.
8. Elogiul bahtinian al menippeei. În: International Conference of Young
Researchers, nov. 5-6, 2009, Chişinău, Moldova, 7 th ed.: Scientific abstracts, p. 132.
9. Dialogul socratic al lui Platon şi polifonia bahtiniană. În: Revistă de
Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr. 5-6, Chişinău, 2009, p. 33-38.
10. Menippeea – o sursă a romanului polifonic. În: Philologia, nr. 1-2,
Chişinău 2010, p. 50-55.
11. Cuvântul bivoc în romanul lui Vasile Vasilache. În: Proza basarabeană din
sec. al XX-lea. Text. Context. Intertext, Editura Gunivas, Chişinău, 2010, p. 40-44.
12. Filozofia dialogului – premisă conceptuală a teoriei lui Mihail Bahtin.
Editura Pontos, Chişinău, 2010, 92 p.
13. Statutul dialecticii în filozofie şi al teoriei lui M. Bahtin în ştiinţa literară.
În: Biblio Polis, Chişinău, 2010, Nr. 2, p. 30-36.
14. Dialogul şi problema „celuilalt” la existenţialişti. În: Probleme ale
ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului : Conf. şt. internaţională
„Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” la 70 ani”(28 oct. 2010),
Chişinău, 2010 vol. 2, p. 91-100.
15. Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeii. În: Filologia modernă: realizări
şi perspective în context european. Limbă, limbaj, vorbire: (In memoriam acad.
Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru), p. 137-141.
16. Polifonia romanului în exegeza bahtiniană. În: Philologia. 2011, nr. 1-2,
p. 26-35.
17. Carnavalescul romanului Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu şi
precursorul său crengian. În: Biblio Polis, Chişinău, 2011, nr. 2, p. 100-109.
18. Carnavalescul operei rabelaisiene în viziunea lui M. Bahtin. În.:
Philologia. 2011, nr. 3-4, p.13-18.
27

ADNOTĂRI
COGUT Sergiu. Dialogismul lui Mihail Bahtin. Elementul carnavalesc în romanul
românesc. Teză de doctor în filologie la specialitatea 10.01.08 – Teoria literaturii, Chişinău,
2012.
Rezultatele obţinute sunt reflectate în 18 lucrări ştiinţifice.
Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie
din 72 de titluri, 163 pagini de text de bază.
Cuvinte cheie: dialog, dialogism, teorie, concepţie, poetică, roman, polifonie, cuvânt,
discurs, voce, bivoc, carnavalescul romanesc, cultura populară a râsului, menippee, ambivalenţă,
bufon, realism grotesc, trup grotesc, lumea ca spectacol.
Domeniul de studiu: teoria literaturii.
Scopul şi obiectivele: cercetarea specificului tratării prozei romaneşti de către M. Bahtin
în baza ideilor sale referitoare la dialogismul ei, relevându-se importanţa pe care a avut-o tradiţia
valorificării literare a principiilor poeticii de esenţă carnavalescă pentru conturarea şi dezvoltarea
romanului. Analiza viziunii bahtiniene asupra menippeei ca gen exponenţial al literaturii
carnavalizate şi elucidarea particularităţilor ei structurale pentru a-i determina statutul în teoria
literară actuală. Interpretarea textului romanesc în lumina conceptelor „cuvânt bivoc” şi „lumea
ca spectacol”, accentul fiind pus pe necesitatea reliefării personajelor şi scenelor carnavaleşti.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică constă în evidenţierea preocupărilor ştiinţifice ale
gânditorului rus, fiind precizate contribuţiile sale atât în filozofia dialogului, cât şi în domeniul
teoriei romanului şi al ştiinţelor limbajului, mai cu seamă în cel al „metalingvisticii”, cum l-a
definit însuşi Mihail Bahtin. Pentru a argumenta interesul de care se bucură creaţia crengiană în
critica literară actuală, a fost accentuată importanţa acesteia ca precursoare a creaţiilor
reprezentative pentru carnavalescul romanului românesc. De asemenea, am relevat specificul
valorificării resurselor poeticii carnavaleşti de către romancierii Gib Mihăescu, Augustin Buzura,
Constantin Ţoiu, Vasile Vasilache.
Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul respectiv. În lucrarea de faţă
este elucidat specificul tratării de către Mihail Bahtin a poeticii de esenţă carnavalescă de pe
poziţiile dialogismului pe care acesta l-a elaborat în urma cercetării particularităţilor evoluţiei
romanului ca gen al literaturii neoficiale, un interes aparte pentru savantul rus prezentând
realismul grotesc al operei lui Fr. Rabelais, exponentul principal al tradiţiei carnavalescului
literar, cât şi polifonia dostoievskiană ca etapă esenţială în dezvoltarea prozei romaneşti.
Semnificaţia teoretică a lucrării rezidă în clarificarea unor concepte bahtiniene ca
„menippee”, „ambivalenţă carnavalescă”, „roman polifonic”, înţelegerea cărora e destul de
importantă pentru o interpretare a ideilor teoreticianului dialogismului ce se doreşte a fi adecvată
coerenţei viziunii sale.
Valoarea aplicativă a lucrării se datorează conţinutului ultimului capitol în care unele
dintre binecunoscutele romane ale literaturii române sunt interpretate prin prisma poeticii
carnavaleşti, fiind reliefată necesitatea adoptării acestei grile pentru a realiza o exegeză
corespunzătoare particularităţilor creaţiilor literare ce ilustrează tendinţa de cultivare a
carnavalescului în proza contemporană. Astfel, teza de faţă contribuie la aprofundarea cercetării
axate pe studierea romanului românesc din ultimele decenii.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Tezele esenţiale şi rezultatele principale ale
cercetării au fost publicate în 18 lucrări. Am predat un curs opţional studenţilor Facultăţii de
Filologie a UPS „Ion Creangă” şi am participat la proiectul Proza basarabeană din sec. al XXlea.
Text. Context. Intertext, care s-a soldat cu publicarea unei antologii de studii.
28

КОГУТ Серджиу. Диалогизм Михаила Бахтина. Карнавальный элемент в
румынском романе. Диссертация на соискание учëной степени доктора
филологических наук по специальности 10.01.08 – Теория литературы, Кишинев,
2012.
Полученные результаты представлены в 18 научных работах.
Структура диссертации: введение, 3 главы, общие выводы и рекомендации,
библиографический список из 72 наименований, 163 страницы основного текста.
Ключевые слова: диалог, диалогизм, теория, концепция, поэтика, роман,
полифония, слово,
дискурс, голос, двухголосовое, карнавалность романа, народная смеховая
культура, мениппея, амбивалентность, шут, гротескный реализм, гротескное тело, мир как
спектакль.
Отрасль исследования: теория литературы.
Цели и задачи: исследование специфики трактовки романной прозы М. Бахтиным
на основе его идей относящихся к еë диалогизму, подчëркивая значение традиции
литературного освоения принципов карнавальной поэтики для профилирования и
развития романа. Анализ бахтинского видения мениппеи как представительного жанра
карнавальной литературы и выявление еë структурных особенностей для определения
статуса в современном литературоведении. Интерпретация некоторых романных текстов в
свете таких концептов как «двухголосовое слово» и «мир как спектакль», акцентируя
необходимость выявления карнавальных персонажей и сцен.
Научная новизна и оригинальность состоит в том, что в работе особенно
выделяются научные интересы русского мыслителя, конкретизируя его многогранный
вклад как в философию диалога, так и в теорию романа и в «металингвистику» как
определил эту область языковедения сам Михаил Бахтин. Для аргументирования
актуальности исследования творчества И. Крянгэ отмечается его значение как
предшествующее произведениям которые являются покзательными для карнавальности
румынского романа. Выявлена также специфика освоения поэтических ресурсов
карнавальной прозы такими писателями как Джиб Михэеску, Аугустин Бузура,
Константин Цою, Василе Василаке.
Важная научная проблема, которая была решена в соответствующей области:
в данной работе проливается свет на специфику трактовки Михаилом Бахтиным
карнавальной поэтики с позиции диалогизма, разработанного им вследствие исследования
характеристик эволюции романа как жанра неофициальной литературы, для русского
ученого представляя особый интерес гротескный реализм творчествa Фр. Рабле,
крупнейшего представителя традиции литературного карнавала, а также полифония
Ф. М. Достоевского как один из основных этапов в развитии романной прозы.
Теоретическое значение работы исходит из осмысления таких бахтинских
концептов как «мениппея», «карнавальная амбивалентность», «полифонический роман»,
понимание которых очень важно для толкования идей теоретика диалогизма.
Прикладное значение работы основывается на содержание последней главы, в
которой ряд румынских романов анализируются с точки зрения карнавальной поэтики.
Внедрение научных результатов: Основные положения диссертации
опубликованы в 18 работах. Автор преподавал спецкурс студентам филологического
факультета Государственного Педагогического Университета им. И. Крянгэ и участвовал
в проекте Проза Бессарабии ХХ века. Текст. Контекст. Интертекст который завершился
изданием сборника научных статей.
29

COGUT Sergiu. Dialogism of Mikhail Bakhtin. The carnivalesque element in
the Romanian novel. Thesis of doctor of philology, speciality 10.01.08 – Theory of
literature, Chişinău, 2012.
The results are reflected in 18 scientific works.
The thesis structure: introduction, 3 chapters, general conclusions and
recommendations, a bibliography of 72 titles, 163 pages of basic text.
Keywords: dialogue, dialogism, theory, conception, poetics, novel, polyphony,
word, discourse, voice, bivocal, the carnivalesque of the novel, folk culture of laughter,
menippeah, ambivalence, buffoon, grotesque realism, grotesque body, world as a show.
Field of study: theory of literature
Purpose and objectives: the study of the specific of the bakhtinian approach to the
novelistic prose proceeding from the poetician’s ideas concerning its dialogism, revealing
also the importance of the tradition of literary valorification of the principles of
carnivalesque poetics for the looming and development of the novel. The analysis of the
bakhtinian view of menippeah as a representative genre of carnivalesque literature and
elucidation of its structural features in order to determine its status in the present-day
literary theory. To interprete some Romanian novels in the light of the concepts „bivocal
word” and „world as a show”, emphasizing also the necessity to reveal the carnivalesque
characters and scenes.
Scientific novelty and originality: in this work are specified the contributions of
Mikhail Bakhtin to the philosophy of dialogue and also to theory of novel and to
“metalinguistics” as he defined this area of scientific research of the social life of the human
language. In order to demonstrate that the works written by Ion Creangă in the 19th century
are still of great interest for contemporary literary critics we highlighted their importance as
forerunners of the Romanian novels that are remarkable for the valorification of the
carnivalesque poetics. We also revealed the specificity of the carnivalesque prose written by
such novelists as Gib Mihăescu, Augustin Buzura, Constatin Ţoiu and Vasile Vasilache.
Important scientific problem solved in this area: the present work focuses on the
elucidation of the specific character of Mikhail Bakhtin’s approach to the carnivalesque
poetics from the standpoint of the dialogism that he elaboarted on account of the research of
the peculiarities defining the evolution of novel as a genre of the unofficial literature, the
Russian scholar being especially interested in the grotesque realism of the work of Fr.
Rabelais, the greatest representative of the literary carnivalesque tradition, and also in the
polyphony of F. M. Dostoyevsky as an essential stage of the development of the novelistic
prose.
Theoretical significance of the work lies in the elucidation of such bakhtinian
concepts as “menippeah”, “carnivalesque ambivalence” and “polyphonic novel” as their
comprehension is very important for the interpretation of the ideas formulated by the great
literary theorist.
Applied value of the work is due to the content of the last chapter in which some
outstanding Romanian novels are analysed from the point of view of the carnivalesque
poetics.
Implementation of scientific results: The essential theses of this research have
been published in 18 works. The author taught an optional course to the students at the
philological department of Ion Creangă Pedagogical State Uiversity and also participated in
the project The Bessarabian prose of the 20 th century. Text. Conetxt. Intertext that resulted
in the publication of a collection of scientific articles.
30

COGUT SERGIU
DIALOGISMUL LUI MIHAIL BAHTIN.
ELEMENTUL CARNAVALESC
ÎN ROMANUL ROMÂNESC
10.01.08 – TEORIA LITERATURII
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
Aprobat spre tipar: 05.01.2012 Formatul hârtiei 60×84 1/16
Hârtie ofset. Tipar ofset. Tiraj 50 ex.
Coli de tipar.: 5,04 Comanda nr.1
31