Dreptul de a dispune de propriul corp

asigura dreptul la viaţă implementând o legislaţie penală concretă care evită comiterea
atingerilor aduse persoanei, dar, statelor le revine de asemenea şi obligaţia ,,de a lua în mod
preventiv măsuri de ordin practic de a proteja individual a cărui viaţă este ameninţată de
acţiunile criminale ale altei persoane”. 4 Aşadar, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa implică o
protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a
ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţă, fără a putea fi
justificată.
Ţinând cont că dreptul la viaţă reprezintă ,,înainte de toate o incertitudine” 5 ,
determinarea frontierelor acestui drept ridică numeroase dificultăţi, dificultăţi pe care le
regăsim şi atunci când ne întrebăm dacă anumite componente ale vieţii, cum este eutanasia,
situaţia juridică a fătului, clonarea, trasplantul de organe şi ţesuturi intră sau nu sub protecţia
dreptului la viaţă şi implicit dacă în sarcina statelor se nasc obligaţii în vederea garantării lor.
Determinarea frontierelor dreptului garantat prin articolul 2 nu este, prin urmare, deloc
uşoară, iar dificultăţile nu fac decât să crească atunci când ne punem întrebări referitoare la
începutul, sfârşitul vieţii şi evoluţia biomedicinei.
Pe de altă parte, aşa cum menţionam mai sus dreptul de a dispune de propriul corp îşi
găseşte implicaţii şi în articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Şi din prisma
acestui drept există în sarcina statelor o serie de obligaţii. Astfel, statele au în primul rând
obligaţia de a se abţine de la comiterea unor acte care să aducă atingere drepturilor ce
beneficiază de protecţia oferită prin prevederile art.8. Acest articol acoperă un domeniu extrem
de vast şi de eterogen, motiv pentru care sub protecţia articolului 8 regăsim atât protecţia
dreptului la viaţă privată, de familie, a dreptului la domiciliu şi a dreptului la corespondenţă,
cât şi protecţia libertăţii sexuale, a datelor cu caracter personal,a dreptului la intimitate, a
dreptului la imagine şi a dreptului la identitate personală, reţinând că noţiune de viaţă privată
este o noţiune largă, nefiind susceptibil o definiţie exhaustivă. 6
Din cele menţionate observăm că acest atribut al fiinţei umane de a dispune de propriul
corp îmbracă multiple forme care intră sub incidenţa mai multor articole din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, articole ce le vom analiza distinct pentru a putea evidenţia cu
mai multă uşurinţă ce elemente din articolul 2, respectiv articolul 8 se regăsesc în drepul de a
4 C.E.D.O, cauza Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombri 1998
5 J.F. RENUCCI, op.cit., p.98.
6 C.E.D.O, cauza Van Kuck c. Germaniei, hotărâre din 12 decembrie 2003
5