Dreptul de a dispune de propriul corp

clonarii fiinţelor umane, din 1998, ratificate prin Legea nr. 17/2001. Astfel, conform
articolului 1 din Protocolul menţionat: “Este interzisă orice intervenţie având drept scop
crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte.” Noul Cod
Penal ar trebui să ţină cont de această obligaţie, instituind garanţii pentru respectarea ei.
Consider că această lacună legislativă ar trebui remediată cât mai curând pentru a nu
reprezenta oportunitatea unor oameni cu iniţiativă de a trafica embrioni şi ovule umane, sau de
ce nu de a desfăşura procese de clonare.
O altă situaţie deosebit de importantă este reprezentată de transplanturile de organe
care au ca obiect, adesea valoarea supremă a omului-viaţa lui 91 . Salvarea vieţii omului se
afirmă ca unic scop al fiinţei umane, iar transplantul de ţesuturi şi de organe umane reprezintă
activitatea care justifică acest scop. Realizarea transplantului, ca ansamblu de activităţi şi de
elemente care constituie un tot, relevă capacitatea de adaptare a fiinţei umane, evidenţiind
totodată şi dependenţa funcţională a organismului uman de factorul natural. Transplantul de
organe a fost şi rămâne marea speranţă a omului pentru ,, reînnoirea” vieţii lui biologice. 92
Această practică aduce în discuţie atât dreptul la viaţă al donatorului, cât şi al beneficiarului,
acestea necesitând o deosebită atenţie pentru protejarea lor. Legea protejează dreptul persoanei
de a nu fi forţată să doneze ţesuturi sau organe, această posibilitate fiind lăsată la latitudinea
fiecărei persoane în parte. În acest sens este absolut necesar să se garanteze libertatea pozitivă
a donării şi, în mod implicit dreptul negativ al individului de a nu fi obligat să doneze, motiv
pentru care prin lege s-au impus reguli generale împoriva donării obligatorii sau a celei
interesate.
Aceste procedee sunt o formă de ,,solidaritate socială” 93 , atât în beneficiul celor care se
bucură de ele, cât şi în beneficial întregii societăţi.
O serie de probleme apar atunci când prelevarea se face de la o persoană decedată, cu
atât mai mult cu cât nu există o părere unanim acceptată cu privire la momentul instalării
morţii. Întreruperea vieţii nu are loc într-o clipită, ci la rândul său este un proces complex.
Definirea morţii, determinarea criteriilor pentru stabilirea ei pot fi considerate elemente
91 Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p.163.
92 Iancu TĂNĂSESCU, Consideraţii privind transplantul de ţesuturi şi organe umane, în Revista de Ştiinţe
Juridice nr.1-2 2005, p. 1.
93 Jean Francois RENUCCI, op. cit., p. 99.
36