Dreptul de a dispune de propriul corp

autorităţi publice. Aşadar, prin refuzul lor de a autoriza impunitatea de urmărire penală a
soţului în cazul în care ar fi ajutat-o pe reclamantă să se sinucidă, autorităţile britanice nu au
încălcat dispoziţiile articolului 2 din Convenţie. 67
În concepţia Curţii, articolul 2 nu poate fi interpretat că ar reglementa şi dreptul
diametral opus, anume dreptul de a muri; nu s-ar putea crea un drept la autodeterminare, în
sensul că s-ar recunoaşte oricărui individ facultatea de a alege mai degrabă moartea decât
viaţă. Datorită acestor motive, Curtea a ajuns la concluzia că nu este posibil să se deducă din
articolul 2 existenţa unui drept de a muri, astfel încât dreptul la viaţă nu poate fi interpretat în
sensul că ar conţine şi un aspect negativ. Acest punct de vedere reiese şi din Recomandarea
numărul 1418 din 1999 a Adunării Parlamenatare a Consiliului Europei, conform căreia statele
membre ale Consiliului trebuie să fie încurajate să protejeze şi să respecte demnitatea
bolnavilor incurabili sau muribunzi prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt de o
manieră intenţionată a vieţii, având în vedere că: dreptul la viaţă, mai ales în ceea ce-i priveşte
pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi, este garantat de statele membre conform articolului 2,
care dispune că ,,moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat”; având în vedere că
dorinţa de a muri exprimată de un bolnav în stadiu terminal nu poate constitui niciodată un
fundament juridic pentru provocarea morţii de către de un terţ; că dorinţa de a muri exprimată
de un bolnav incurabil sau de un muribund nu poate să reprezinte în sine o justificare legală a
exercitării acţiunilor destinate să provoace moartea.
Dreptul la viaţă nu implică aşadar dreptul de a muri. Problema esenţială este aceea de a
şti dacă eutanasia (sau, în situaţii particulare asistarea suicidului) trebuie depenalizată, ceea ce
nu ar reprezenta o consacrare a dreptului la moarte. Chiar dacă unele legislaţii au depenalizat
suicidul, acest lucru nu înseamnă o recunoaştere a dreptului fiecărui individ de a-şi pune capăt
vieţii. Prin urmare, faptul că un stat refuză o astfel de depenalizare poate constitui o încalcare a
articolului 2, însă rămâne de văzut cât efort trebuie depus pentru a putea dovedi şi pentru a
putea fi acceptat acest lucru. 68
Totuşi, refuzul recunoaşterii dreptului de a muri nu exclude recunoaşterea unui drept
de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acel tratament este vital pentru acea
persoană. Negarea dreptului de a refuza un tratament medical reprezintă cel puţin o încălcare a
articolului 2, respectiv 8 cu accentuarea ideii conform căreia biomedicina şi Convenţia
67 Corneliu BÂRSAN, op. cit. , p. 174.
68 Jean Francois RENUCCI, op. cit. , p. 110-111.
28