ION CREANGĂ ªI O VIZIUNE ANECDOTICĂ ASUPRA VIEŢII

istorie literarã
vãzuse la dânsul.
– „Mi-a mâncat trei kile de carne în cinci fripturi mari,
cãci îmi zisese cã îmi dã zece bani la fripturã mai mult,
numai sã i-o fac mare, ºi la urmã m-a batjocorit zicând
cã pleacã rupt de foame din locanta mea. Vai de mine cã
nu am vãzut de când sunt aºa om mâncãcios!”
La rândul lui, Th. D. Speranþia povesteºte cum i-a
fost dat sã se ospãteze, împreunã cu Creangã, cu raci,
prilej cu care marele scriitor „a mâncat tot castronul ºi i-a
mâncat ºi pe cei care rãmãseserã în farfuria mea”.
C. Sãteanu, citându-l pe profesorul ieºean ªtefan
Drãghici, relateazã chiar despre o cãlãtorie, ultima, a
scriitorului prin mai multe localuri în noaptea de Sfântul
Vasile, premergãtoare morþii lui Creangã.
Primul popas l-ar fi fãcut într-o franzelãrie, unde autorul
„Amintirilor” ar fi înfulecat „una dupã alta” mai multe „crafle”
umplute cu povidlã ºi cu dulceaþã ºi pudrate cu zahãr,
dupã care ar mai fi luat ºi la pachet vreo douãzeci de
bucãþi. A doua oprire are loc la bãcãnia lui Petru ªoituz –
loc unde Creangã ar fi bãut trei coniace („cãci se pare cã
se simþea cam umflat ºi greoi dupã craflele consumate”).
De aici, scriitorul ar fi dorit sã meargã la Bolta Rece pentru
a bea un pãhãrel de Cotnari, intenþie care n-ar mai fi fost
pusã în practicã, iar cei doi s-au despãrþit.
Ulterior, zice acelaºi C. Sãteanu, „am aflat cã a mai
mâncat de searã nu ºtiu câte din testemeaua sa încãrcatã
cu crafle de la Szakmary. Aluatul fiind proaspãt cred cã i
s-a aplecat greu”.
O ciudãþenie: Motanii
Sã fi fost Creangã un ins care în ceasurile de singurãtate
prefera sã stea în compania motanilor, sã-i fi
considerat mai buni ºi mai fideli prieteni decât pe oameni?
Se poate interpreta ºi aºa dragostea povestitorului pentru
feline, deºi, se ºtie, nu era însingurat, mulþi dintre contemporanii
lui putându-se lãuda, peste ani, cã i-au trecut pragul
vestitei bojdeuci din mahalaua Þicãului.
Oricum ar fi, rãmâne, totuºi, o ciudãþenie cã autorul
Soacrei Soacrei Soacrei Soacrei Soacrei cu cu cu cu cu trei trei trei trei trei nurori nurori nurori nurori nurori ºi al Caprei Caprei Caprei Caprei Caprei cu cu cu cu cu trei trei trei trei trei iezi, iezi iezi iezi iezi scriitor
care nu ºi-a alterat toatã viaþa cu nimic condiþia lui de
þãran, a putut avea o pasiune atât de mare pentru feline
când, este îndeobºte cunoscut, þãranul are înclinaþie sã
creascã alte animale, mai folositoare ºi de pe urma cãrora
are de profitat (oi, capre, vaci etc. etc.).
Tovarãºa lui de ºcoalã ºi de copilãrie, Smãrãndiþa
rãmânea uimitã când, dupã multã vreme de la plecarea
lui Creangã din Humuleºti, îl reîntâlnea în compania
pisicilor.
Rechemând, dupã mai bine de trei decenii amintirea,
fata popii din Humuleºti „reconstituie” în limbajul-i þãrãnesc
ºi scena ivirii motanilor pe când se afla în vizitã la
consãteanul ei: „Dupã masã numai ce-mi spune: «Am
sã-þi arãt ºi averea mea». ªi începe a striga: Vasilicã,
Todiricã… ºi ce sã vezi? Vreo 20 de mâþi ºi mâþe, care
de care mai frumoºi ºi mai graºi, încep a da buluc în
casã ºi care cum intra, odatã sã ºi azvârlea ori în braþele
lui Creangã, ori pe umeri, aºa cã în scurt nu-l mai vedeai
dintre mâþi.
Apoi Creangã a început sã le dea din resturile de la
masã pe rând, la fiecare, câte o bucãþicã; iar mâþii naibei
aºteptau ca niºte copii cunoscuþi ca sã le vinã rândul
ºi nici unul nu îndrãznea sã ia pe altul pe dinainte (…)
Mai ales avea un motan care deschidea uºa ca ºi un
om”.
Astfel, printre motani, îl gãseau pe Creangã ºi prietenii
ieºeni care, nu de puþine ori ºi nu fãrã a se amuza de
fiecare datã, îi fãceau câte o nevinovatã farsã, precum
aceea povestitã de C. Sãteanu. „Când coboram de la Ion
Nãdejde sau de la V. Morþun din Sãrãrie – zice el – ne
abãteam pe la «bojdeucã»; îndemnat de Ed. Gruber,
doctorul M. (un tip care ºtia sã imite foarte reuºit lãtratul
câinilor, n.n.) de la gard, începea sã latre, stârnind
motãnimea lui Creangã, care fãcea mare haz”.
Anecdota – o „mascã”?
Nu este deloc exclus ca vorba de duh, pilda cu haz,
învãþãtura trasã din pãþaniile de tot felul sã fi fost în
rostirea lui Creangã o mascã a omului, altfel grav ºi
profund, cu percepþia dimensiunii tragice a existenþei (deºi
n-a mãrturisit-o niciodatã).
Sau, poate felul de a fi al „ghiorlanului” (cum, autoironic,
îºi spunea când venea vorba despre scriitori ºi
literaturã) nu era decât o prelungire fireascã a modului de
existenþã þãrãnesc, purtat în sânge de zeci de generaþii.
Adevãrul exact nu-l vom ºti niciodatã.
Oricum am lua-o ºi oriunde am vrea sã ajungem însã
pânã la urmã ni se relevã un adevãr atât de evident încât
enunþarea lui aproape cã ne înfioarã prin banalitatea
expresiei: Creangã avea o viziune anecdoticã asupra
existenþei. ªi faptul acesta se poate deduce din însuºi
felul lui de a fi, dar mai ales de a se exprima aproape
întotdeauna prin anecdote ºi pilde, prin snoave ori „istorii”
auzite ori, cine ºtie, poate chiar inventate de el. Era,
desigur, ºi acesta un mod indirect de a-ºi exprima o opinie.
În locul povestitorului lãsa sã vorbeascã „pilda”, experienþa
altora. Bunãoarã, povestea sfârâiacului, relatatã de Artur
Stavri ºi Mihail Sadoveanu (cu þiganul care se lãuda cã-i
meºter mare ºi se pricepe la potcoave, pentru ca în final
sã nu poatã face decât un „sfârâiac” – un nimic care,
trecut prin foc ºi apoi pus în apã rece sfârâie) e relatatã
de Creangã pentru a-ºi „ascunde” pãrerea despre cutare
bucatã literarã cititã în cenaclul alcãtuit ad-hoc în casa
lui Beldiceanu; în altã parte, la o întrunire cu feþe scriitoriceºti
din Bucureºti, întrebat fiind pe unde a mai umblat ºi
pe cine a mai vãzut, rãspunde cu exemplul femeii care
spune cã la bisericã nu era decât ea ºi fiicã-sa, restul
prostime; cutãtor inºi care bat apa în piuã la o întrunire el
le dã pilda cu pãgubaºul lipsit de înþelepciune care,
neatent la ce i s-ar mai putea întâmpla în continuare,
este furat a doua oarã etc. etc.
Neîndoios, în Creangã avem nu numai expresia
particularã a inteligenþei, umorului ºi anecdoticului popular
românesc, ci ºi treapta superioarã la care acestea au
putut ajunge în veacul XIX.
Omul, ca ºi opera lui, este inimitabil ºi de nezdruncinat
din galeria marilor figuri ale literaturii noastre.
88 SAECULUM SAECULUM SAECULUM 4/2009
4/2009
PRO
PRO