UNIVERSITATEA „BABEŞ–BOLYAI” CLUJ ... - Liceul Waldorf

I.1.3. Principiile pedagogiei Waldorf
1. Principiul fundamental: Abordarea integrală a fiinţei umane, conform cu
specificul vârstei şi având ca ţel dezvoltarea personalităţii copiilor.
Din punctul de vedere al antropologiei, dezvoltarea fiinţei umane se desfăşoară
în stadii de şapte ani - putem vorbi de primul septenal, premergător venirii copilului la
şcoală, al doilea septenal, care acoperă ciclul primar şi cel gimnazial făcând trecerea
spre ciclul liceal, şi al treilea septenal care, din punct de vedere al şcolarităţii, cuprinde
ciclul liceal şi primii ani de după acesta (a se vedea pct.5).Câteva referiri succinte la
primele două etape de dezvoltare, care cuprind şi perioada care face obiectul acestei
cercetări.
La vârsta preşcolară predomină pornirea spre imitaţie. Nu numai faptele, ci şi
felul de a gândi al oamenilor, pe care copilul mic îi are în permanenţă în jurul său, sunt
transformate de el prin imitaţie într-o parte componentă a propriei sale vieţi şi activităţi.
Calităţile morale pe care le preia în felul acesta din ambianţă sunt hotărâtoare pentru
existenţa sa viitoare. Dacă în copilăria timpurie copilului îi lipsesc modelele morale
autentice, şi mai ales dacă îi lipseşte un contact sufletesc real cu părinţii, va rămâne
pentru totdeauna un imitator – un om nestatornic, nemulţumit, care nu rareori urmează
cele mai primitive exemple pe care i le oferă viaţa. Simţul pentru unicitatea fiecărui eu
uman şi pentru dreptul la integritate personală constă în esenţă tocmai în posibilitatea de
a împinge înapoi propriile porniri degradante, nelăsându-le să depăşească un anumit
nivel. Acest “simţ” se formează atunci când copilul mic trăieşte într-o atmosferă care ar
putea fi descrisa pe scurt prin sintagma “lumea este bună”.
Pe la vârsta de şapte ani se naşte un alt impuls. Copilul vrea să meargă la şcoală,
vrea să înveţe, dar într-un anume fel: el caută un sprijin interior, el doreşte să aibă
încredere în tot ce face şi spune învăţătorul. El are nevoie de autoritate; o autoritate care
nu se impune cu asprime sau cu forţa, ci este rodul încrederii acordate de elev. Singurul
respect ce se păstrează este cel ce se naşte de la sine, din simpatia copiilor. La copiii la
care comportamentul imitativ din primii ani de viaţă şi-a găsit suficientă hrană, această
nevoie de autoritate apare ca de la sine. Dacă nevoia de autoritate nu este satisfăcută,
pot apare anumite dereglări (fenomene de carenţă), observabile în următorii ani. La
copiii ce sunt puşi prea timpuriu să-şi formeze o părere proprie şi să ia hotărâri, apare nu
rareori o anume nesiguranţă: neîncrederea lor, permanenta plăcere de a spune „nu”, nu
sunt argumente ale tăriei lor sufleteşti, ci ale ale unei slăbiciuni interioare şi rămân
neproductive. Lipsa de stabilitate, care deseori le stăpâneşte sentimentele, îngreunează
mai târziu desfăşurarea unei activităţi în mod natural alături de alţi oameni.
În perioada pubertăţii se naşte o altă necesitate: impulsul de a analiza existenţa
exterioară, întreaga viaţă umană, în toate aspectele ei şi de a învăţa să o înţeleagă. Cu
alte cuvinte, omul a atins o vârstă la care este pregătit să-şi stabilească nişte interese cu
adevărat profunde. Ca acest lucru să se poată întâmpla, el are în general nevoie de
oameni, cu care să stabilească un bun contact sufletesc, şi care, prin autoritatea dată de
stăpânirea unei meserii, a unei arte sau a unei specializări, să-i arate drumul spre
cunoştinţele şi activităţile prin care existenţa poate deveni plină de sens. La tinerii care,
prin educaţia premergătoare acestei vârste, au acumulat destulă fantezie, vivacitate şi
siguranţă interioară, apare de cele mai multe ori în aceşti ani, ca de la sine înţeles,
nevoia de cunoaştere mai profundă a lumii şi a omului.
Aptitudinile sociale care pot fi încurajate în felul descris până acum sunt:
- la vârsta preşcolară, prin imitaţie: simţul libertăţii şi al integrităţii celorlalţi
oameni;
8