UNIVERSITATEA „BABEŞ–BOLYAI” CLUJ ... - Liceul Waldorf

I.3 Structurarea predării fizicii
I.3.1 Clasa a VI-a
Să considerăm programa clasei a şasea din perspectiva indicaţiilor oferita de R.
Stiner în 1914 şi dezvoltate ulterior prin practica şcolară:
„Cu predarea fizicii începem în clasa a VI-a, şi anume în aşa fel, încât să ne
conectăm pe deplin la ceea ce au dobândit copiii prin predarea muzicii. Începem
predarea fizicii lăsând acustica să se nască din muzical. Legaţi aşadar neapărat acustica
de teoria tonală muzicală şi treceţi apoi la discutarea constituţiei fizico-fiziologice a
laringelui omenesc. Încă nu puteţi discuta aici ochiul omenesc, însă laringele îl puteţi
discuta. Apoi treceţi – tratând doar lucrurile cele mai importante – la optică şi teoria
căldurii. Introduceţi în clasa a VI-a şi elementele fundamentale ale electricităţii şi
magnetismului.”
La începutul predării, fizica nu este expusă în sensul obişnuit, ci preia pe larg
muzica. Acustica nu este compusă (sintetizată) doar având în vedere elementul muzical,
ci este dezvoltată din el. Mai întâi, acustica formează o unitate cu muzica, apoi se separă
de ea fără a se desprinde total imediat. Prin aceasta nu se înţelege ceva muzical la modul
general, ci „ceea ce au dobândit copiii prin predarea muzicii”, aşadar ceea ce a devenit
în sufletul copiilor atât facultate muzicală cât şi reprezentare. Cel de-al doilea pilon
călăuzitor tematic şi metodic la care trebuie racordată acustica trebuie să fie discutarea
laringelui. Cu aceasta este deja mai vizibil ce domenii ale acusticii obişnuite pot fi avute
în intenţie - formarea sunetului, aşa cum se realizează ea de către om, pe de o parte în
construcţia instrumentelor şi în arta instrumentală, pe de altă parte în organul activat
intenţionat. Aşadar mai întâi producerea sunetului şi nu propagarea sunetului, reflexia
sunetului, viteza de propagare a sunetului - acestea rămân pentru tratare amănunţită în
clasele următoare). Acustica devine fizică atunci când aduce audibilul în relaţia cu
celelalte simţuri şi cu însuşirile exterioare ale obiectelor din spaţiu, deci nu se limitează
ca teoria simplă a sunetului, la simple corelaţii. Acustica nu este pornită de la fenomene
naturale (de exemplu, de la sunetul scos de un lemn lovit sau de la zgomotul apei) ci de
la fenomene de cultură. Elementul foşnitor, răsunător al lumii are aici evident un sens
derivat; ca originar, cuprinzător, cel mai înalt în lumea auzului este elementul muzical.
El este întregul de la care trebuie pornit.
Discutarea laringelui ne conduce din nou într-un domeniu care nu este un simplu
fenomen al naturii preexistent ci, ca şi muzica, îşi dobândeşte funcţia şi sensul doar prin
activitate şi intenţie umană.
În teoria luminii, nu trebuie uitat ţelul suprem al predării: de a învăţa să iubim
lumea tot mai mult. Deşi concepţia relativă la ce este lumina a cunoscut unele
transformări după secolul al XVII-lea, după Newton şi Huygens, totuşi un concept
fundamental de atunci a devenit credinţă generală. Pentru conştienţa omului de astăzi,
lumina este ceva ce se propagă continuu în linie dreaptă de la o sursă de lumină, pentru
a apărea pe undeva după unele refracţii, reflexii şi înmănunchiere de fascicule. Lumina
ca tip de mişcare substanţială fină într-un spaţiu gol. Ce să „iubeşti” în asta?
O premisă de bază a fizicii este că lumina şi toată iluminarea produsă de ea
există fără percepţia şi gândirea omului, adică sunt altceva decât percepţia şi gândirea,
sunt adevăruri ce se bazează pe ele însele. Lumea „de afară” este un dat ca sumă de
lucruri, de aceea trebuie înţeleasă doar obiectiv. Iar omul se apropie de ea ca străin şi
schiţează o imagine pe cât posibil de obiectivă, învăţând să aşeze înaintea lucrurilor
21