fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

acestor coduri etice, în foarte multe dintre situaţiile şi zonele - politice, sociale, culturale,
economice - foarte concrete, pentru care au fost dezvoltate 1 .
Are perfectă dreptate G. Lipovetsky cînd remarcă că astăzi are loc o importantă
schimbare de repertoriu în cîmpul social: cuvîntul „trebuie” nu mai are conotaţii eroice ca
odinioară şi nici „datoria” nu mai capătă majuscula onorifică, nici în practica socială, culturală
sau politică, aşa cum se întîmpla cu vreo două secole în urmă 2 . Tendinţa dominantă este dictată
de diverse imperative foarte actuale pentru contemporaneitate: de „valori individualiste şi
hedoniste”, de „spectacol”, de „consumul interactiv şi festiv de bune sentimente”, de „calitatea
vieţii şi realizarea personală” 3 . Astăzi ce anume „să nu faci”, este de o natură etică şi nu morală,
preocupă individul şi societatea mai mult decît „trebuie să...”, în această cultură occidentală
contemporană pe care autorul o numeşte „post-moralistă”, nu fără a preciza că aceasta nu este
totuna cu o cultură „post-morală”, în care morala nu îşi mai găseşte nici un loc şi nici un impact 4 .
Al doilea model, care încă domină în societatea moldovenească este caracterizat printr-un
egalitarism nostalgic ce vine din trecutul comunist menit să contracareze abuzurile noului
individualism. Adepţii acestui model etic pasiv şi resentimentar se recrutează, mai ales, din masa
pensionarilor pauperizaţi şi a „minorităţilor imperiale”, dar şi din rîndurile proletariatului
necalificat care suportă costurile tranziţiei idealizînd, în compensaţie, „virtuţile” fostului regim.
Aceste victime sigure ale tranziţiei nu au nici forţa de a interpreta schimbarea socială, nici
capacitatea de a i se adapta, printr-o indispensabilă reciclare profesională.
Sîntem de acord cu opinia eticianului român M. Pirău, care susţine că capitalismul
sălbatic afirmat pînă acum se cere „civilizat” prin asimilarea unei dimensiuni raţionale, în sens
weberian 5 . În această ordine de idei, ortodoxia are încă datoria de a formula răspunsuri pastorale
şi teologice la problemele privind sexualitatea, concurenta, şomajul, bioetica şi ecologia,
pluralismul confesional sau drepturile minorităţilor. Democraţia, în sfîrşit, nu se va consolida
dacă va mai fi redusă, ca acum, la cultura politică a elitelor pro-occidentale şi respectiv la
definiţia negativă pe care i-o dă vulgul atunci cînd nu vede în ea altceva decît contrariul, mai
degrabă dezamăgitor, al dictaturii. Depăşirea mentalităţilor premoderne, stoparea procesului de
multiplicare conflictuală a centrelor de putere şi stabilirea unui nou consens civil reprezintă un
obiectiv naţional prioritar pentru ţara noastră ale cărui dificultăţi sînt sociologic previzibile şi
care nu va putea fi atins, probabil, decît peste cîteva decenii.
1
A se vedea: Lipovetsky, G. Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, traducere şi prefaţă
de Victor-Dinu Vlădulescu. Bucureşti: Ed. Babel, 1996, p. 43.
2
Ibidem, p. 44.
3
Ibidem, p. 45.
4
Idem.
5
A se vedea: Pirău, M. Dimensiunea morală a persoanei. Paradigme istorice şi contemporane. Baia Mare: Ed.
Universităţii de Nord, 2007.