fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

prin destin, „spre nestricăciune”. „El locuieşte pe pămînt, dar este cetăţean al cerului”. Această
unicitate se referă atît la suflet, cît şi la trup. De această cauză, „existenţa noastră umană, implicit
viaţa trupească, trebuie preţuită cel mai mult din rîndurile existenţelor”.
Prin urmare, caracterul incontestabil şi obligatoriu al cerinţelor morale îşi găseşte
materializarea sa în cerinţa ce ţine de atitudinea faţă de om ca ceva sfînt ce trebuie respectat,
făcînd abstracţie de orice condiţii concrete. În istoria culturii acest imperativ a fost interpretat în
diferite feluri: ca dragoste faţă de aproapele, ca frăţie a oamenilor, ca solidaritate umană, ca
dragoste de viaţă etc. Însă, cea mai strictă şi adecvată formă de exprimare a acestei valori este
interdicţia categorică a violenţei, exprimată înainte de toate în porunca biblică „Să nu ucizi!”.
Trebuie să conştientizăm faptul că violenţa reprezintă uzurparea voinţei libere care
provoacă astfel de relaţii interumane în cadrul cărora unii oameni – prin intermediul forţei şi
constîngerii exterioare – impun voinţa lor altora. Omul comite un act de violenţă atunci cînd îl
lipseşte pe un alt om de posibilitatea de a acţiona conform voinţei personale, nimicindu-l sau
reducîndu-l la o situaţie de sclav.
Din păcate, sistemul totalitarist a denaturat şi porunca „Să nu ucizi“, care a fost
subordonată ideii că individul poate fi sacrificat pentru binele societăţii sau al partidului. Morala
comunistă exprima interesele luptei de clasă a proletariatului care avea misiunea de a crea şi
instaura în societate o nouă ordine şi, din această cauză, ea recunoştea că morală este ceea ce
serveşte distrugerii societăţii vechi, exploatatoare şi prin aceasta, în mod implicit, sancţiona
teroarea, omuciderea duşmanilor de clasă. Astfel s-a format „moralitatea dublă” în condiţiile
căreia normele morale erau utilizate de una şi aceeaşi persoană pentru diferite scopuri şi în
diverse situaţii în mod diferit – dacă un om este de-al nostru, atunci faţă de el trebuie să dai
dovadă de moralitate, iar dacă nu, atunci moralitatea nu contează şi poţi face cu el orice.
În acelaşi timp, porunca biblică „Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul
dumnezeilor şi Stăpînul stăpînilor; Dumnezeu mare şi puternic şi minunat, Care nu caută la faţă,
nici nu ia mită; Care face dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pîine şi
hrană” 1 a fost modificată prin substituirea lui Dumnezeu cu partidul comunist considerat forţa
conducătoare („mintea, cinstea şi conştiinţa”) a societăţii totalitariste. Totodată, pe lîngă
dezamorsarea morală, procesul de transformare şi de creare a omului nou în societatea comunistă
se baza pe reacţia de supunere în faţa autorităţii, pe nevoia de apartenenţă şi pe frică. Sistemul
totalitarist comunist a utilizat teroarea, memoria terorii şi potenţialul terorii ca instrumente de
control asupra societăţii şi oamenilor.
Dacă ne referim la porunca a opta din Decalog „Să nu furi!”, trebuie să constatăm că ea a
influenţat comportamentul uman pe parcursul mileniilor. Odată cu apariţia proprietăţii private
1 Ibidem, Ieşirea 22: 21-22.