fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

munte a lui Iisus Hristos, în cadrul unor comunităţi restrînse.
Trebuie să constatăm, că primul tip de discurs moral susţinut de o parte însemnată a
clerului, care proceda în mod voluntar sau inconştient la legitimarea regimului comunist. În
aceste condiţii îndemnurile morale erau, toate, supuse unei instrumentalizări ideologice menite să
justifice următoarele teze: că comunismul reprezintă regimul perfect şi încoronarea unei evoluţii
istorice unanim profitabile; că învăţătura morală creştină poate fi armonizată cu obiectivele
sistemului totalitarist; că creştinii sînt cetăţeni loiali, care construiesc „comunismul” alături de
compatrioţii lor comunişti. Toate aceste deziderate se fundau pe următorul silogism logic: de-a
lungul timpului Biserica a fost întotdeauna de partea poporului; poporul este de partea partidului
comunist, care este „forţa conducătoare” a întregii naţiuni; prin urmare, Biserica se situează, în
chip firesc, de partea partidului comunist.
Exista însă şi un alt tip de religiozitate aproape clandestină care se manifesta în cîteva
mînăstiri ortodoxe rămase după dezmăţul ateismului militant din perioada totalitarismului
comunist, în anumite cercuri parohiale şi familiale, în cadrul Bisericii ortodoxe. Toţi creştinii
care nu şi-au tranzacţional crezul au întreţinut, cu preţul unor mari suferinţe şi renunţări
personale, fascinaţia faptului religios. Influenţa lor morală asupra organismului social nu a fost
desigur enormă, dar eficienţa ei calitativă este incontestabilă. Totodată, chiar activiştii comunişti
mergeau uneori, în secret, la biserică, mai ales, pentru a-şi boteza copiii sau a-şi înmormînta
părinţii.
3.2 Configuraţia morala a societăţii posttotalitariste
În cadrul sistemului totalitarist a existat şi s-a înrădăcinat în conştiinţa oamenilor un punct
de vedere conform căruia nerespectarea moralei devine un act de adaptare la condiţiile concrete
ale existenţei sociale. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm faptul că după raptul Basarabiei de
către Rusia ţaristă în 1812 viceguvernatorul Basarabiei F. F. Vighel în amintirile sale scria că
„moldovenii simpli (sau cum se numesc ei români) sînt, probabil poporul cel mai neprihănit din
lume. Aflîndu-se în robie ei au păstrat o extraordinară curăţenie a moravurilor. În pofida
exemplelor proaste (a ruşilor) dînşii nu cunosc tîlhăria, nu au patima alcoolului, sînt blajini. Iar
devotamentul soţilor şi virginitatea fetelor sînt respectate ca cele mai obişnuite virtuţi” 1 .
Au trecut de atunci circa 200 de ani şi anomia observabilă astăzi îşi are rădăcinile în
negarea unui sentiment difuz de vinovăţie cauzat de adoptarea implicită de către majoritatea
oamenilor în perioada de dominaţie comunistă a unei moralităţi utilitariste care plasa la bază
principiul: cu toţii sîntem vinovaţi, aşa că nu trebuie să ne fie ruşine, dimpotrivă, putem fi mîndri
că ne putem descurca, pentru că dacă nu ne descurcăm, atunci am încurcat-o. Printr-o astfel de
raţionalizare a moralei şi a existenţei sociale, fărădelegea s-a transformat treptat într-un
1 Вигель, Ф. Ф. Воспоминания. Том V. Москва, 1865, p. 98.