fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

mediatică invers proporţională cu creditul sau real. Dar, oricît ar fi fost de discreditat la nivel
psihologic sau intelectual, acest cod a funcţionat ca un instrument represiv de contraselecţie. El a
fost „buchia” de care se conduceau reprezentanţii nomenclaturii comuniste sau cei care aspirau
să intre în rîndurile ei.
O a doua sferă a moralei din această perioada a cuprins tradiţia civilă a societăţii. Este
vorba despre acele valori şi norme de conduită de origine aristocrată, care sau implementat în
societatea românească şi au luat o circulaţie semnificativă, începînd cu a doua jumătate a
secolului XIX. Din punct de vedere etic, acest set de valori coincidea cu sfera bunului simt.
Practic, românul de familie bună - mai cu seamă cel din mediul urban - purta cu sine o cultură a
convivialităţii, adică o artă a dialogului şi o tehnică a ospitalităţii fundate pe sinteza umanistă
dintre moştenirea bizantină şi iluminismul apusean.
Un exemplu elocvent, în această ordine de idei, o constituie tradiţia ospitalităţii care a
apărut în epoca primitivă în calitate de mecanism al depăşirii izolării dintre triburi, de lărgire a
contactelor dintre ele. Ospitalitatea presupune mărinimie, prietenie, dorinţă de a acorda ajutor
omului străin căzut la nevoie, care a nimerit într-un mediu necunoscut. Ulterior, în condiţiile
societăţii bazate pe antagonisme dintre diferite grupuri sociale această tradiţie o dobîndit un
caracter „comercial”, de serviciile căreia puteau beneficia numai oamenii cunoscuţi. Dar, în
acelaşi timp, s-a păstrat şi ospitalitatea maselor populare, care a acumulat în ea cele mai
umane trăsături ale tradiţiei ospitalităţii. A găzdui un străin, oferindu-i toate onorurile casei, a
respecta bunele maniere, a-ţi supraveghea cu un strop de pedanterie ţinuta exterioară, a nu leza
sensibilitatea celorlalţi - iată tot atîtea atitudini care au persistat şi după „eliberarea” sovietică din
1940 şi 1944, fiind însă obligate să se restrîngă în spaţiul privat al raporturilor umane. Sub aspect
social, adepţii acestei morale a „omului civilizat” erau reprezentanţii elitelor pe care partidul
comunist a încercat şi, în mare parte, a reuşit să le distrugă: aristocraţii din vechile familii
autohtone, burghezii cu profesiuni liberale, o parte a clerului, pe scurt, victimele obiective şi
adversarii „naturali” ai noului sistem politic totalitarist. Cei mai mulţi dintre aceşti aşa-numiţi
duşmani ai poporului au putut fi întemniţaţi, marginalizaţi profesional, privaţi de propriile bunuri
sau deportaţi. Teroarea istoriei nu i-a împiedicat totuşi să pledeze pentru o filosofie a meritului,
ajutîndu-i să opună moralei proletare un cult al onoarei de a fi liber care a salvat, pe calea
educaţiei familiale, esenţialul tradiţiilor naţionale româneşti.
Cea de-a treia sferă a moralei în perioada de jumătate de secol de dictatură totalitaristă
aparţine doctrinei creştine, însă discursul creştin a suferit şi el o dedublare specifică impusă de
această dictatură. În această ordine de idei, se poate vorbi despre un discurs pastoral oficial, care
era în concordanţă cu linia partidului comunist, şi de un discurs nesistematizat, privat, bazat pe
trăirea autentică a învăţăturilor morale creştine fundate pe Decalogul lui Moise şi Predica de pe