fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

lumea contemporană. În acelaşi timp, trebuie de remarcat că calea aleasă, fiind comună în
esenţă, a fost şi este parcursă pe etape şi cu o viteză care este proprie fiecărei ţări luate în parte.
Din această cauză, după 22 de ani de cînd s-a declanşat procesul de tranziţie postcomunistă
punctul de aflare a fiecărei ţări pe acest traseu este diferit.
Totodată, ne raliem opiniei autorilor moldoveni Gr. Vasilescu şi V. Grosu care consideră,
pe bună dreptate, că în mod tradiţional se consideră că tranziţia spre democraţie constituie un
proces ce ţine exclusiv de domeniul politicii interne, însă influenţa factorilor internaţionali sau
externi avînd un rol mult mai important, în cadrul transformărilor din ţările Europei de Est 1 .
Experienţele tranziţiei postcomuniste din ţările Europei Centrale şi de Est şi fostei
U.R.S.S. sînt într-atît de deosebite de la o ţară la alta încît în opinia lui Th. Carothers, la care ne
raliem, putem să constatăm că există grupuri de state care au purces la aceste schimbări, dar care
au obţinut rezultate diferite 2 .
În această ordine de idei, putem identifică o dinamică a „Europei Centrale de mijloc” în
care includem Cehia, Polonia şi Ungaria, caracterizată de iniţierea unor măsuri de reformă
radicală încă de la începutul ’90. Influenţa cea mai puternică asupra lor a fost exercitată de
S.U.A. şi Germania. Totodată, „Europa Centrală de Nord”, adică statele baltice, au configurat o
dinamică aparte, caracterizată printr-o influenţă puternică din partea S.U.A. şi a statelor din
nordul Europei (Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca), în care cele mai radicale transformări
au avut loc la mijlocul ’90. În acelaşi timp, putem scoate la iveală o dinamică a „Europei
Centrale Sudice”, în care includem România şi Bulgaria, în care au existat numeroase căderi şi
întreruperi, lansări şi relaxări a proceselor de transformare social-economice. În aceste ţări, cele
mai radicale transformări au avut loc la sfîrşitul ’90 şi începutul mileniului al treilea, datorită
rolului decisiv al UE, care a contribuit prin mecanismele sale de aderare.
Cele mai drastice măsuri s-au luat în Polonia, unde s-a aplicat „Planul Balcerowicz”,
după numele ministrului polonez de finanţe. Sub sintagma foarte dură a „terapiei de şoc”,
strategia poloneză a beneficiat de consilierea lui Jeffrey Sachs, macroeconomist american,
profesor la Harvard. La începutul reformelor, Polonia avea datorii externe de circa 20 de
miliarde de dolari. Cu sprijinul financiar al Fondului Monetar Internaţional (în continuare FMI),
s-au făcut noi investiţii şi s-a purces la privatizare cu care se ocupa Trezoreria şi Ministerul
transferului proprietăţii. Guvernul polonez a întreprins măsuri drastice care au fost eficiente pe
termen lung, dar au avut consecinţe sociale destul de dramatice. În urma „terapiei de şoc”
puterea de cumpărare a populaţiei a scăzut în 1990 cu 30 %, deşi, pe hîrtie, salariile erau mai
mari şi de 6 ori faţă de ultimul an de dominaţie a societăţii comuniste. Fiind milionari în zloţi
1 Vasilescu, Gr.; Grosu, V. Op. cit., p. 137-138.
2 Carothers, Th. Sprijinirea societăţii civile în societăţile postcomuniste. În: Vocea civică, martie, aprilie 2000, p.
13.