fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

În această ordine de idei, ne raliem opiniei sociologului român D. Chiribucă, care susţine,
că „în cazul tranziţiilor, transformarea sistemului are loc în contextul în care sînt specificate
exact punctul de plecare şi cel de destinaţie, cunoaştem exact starea sistemului la începutul
procesului şi starea (cea dezirabilă cel puţin, modelul) care ar trebui să caracterizeze sistemul la
sfîrșitul procesului de tranziţie” 1 . Prin urmare, starea de sosire a sistemului este predefinită la
începutul transformării şi din această cauză, în cazul tranziţiei, se cunoaşte relativ precis
momentul de start al transformării, acesta neavînd doar semnificaţie convenţională ci şi una de
„declanşator” al schimbării. O altă deosebire rezidă în caracterul planificat al transformării.
Schimbarea poate fi, sau nu rezultatul unor politici sociale, tranziţiile sînt întotdeauna produs
al unui program de inginerie socială. Schimbarea poate avea cauze endogene sau exogene,
tranziţia are întotdeauna o cauză exogenă. În consecinţă, tranziţia presupune întotdeauna o
componentă explicit acţională, spre deosebire de schimbarea socială 2 . Din această cauză, dacă
schimbarea poate fi în sistem sau de sistem, tranziţia are ca obiect sistemul în ansamblul său.
Apoi, schimbarea reprezintă o condiţie intrinsecă a sistemului social, are statut de permanenţă.
Prin urmare, tranziţia este întotdeauna circumscrisă temporal, este temporară.
Aşadar, perioada de tranziţie prin care trece ţara noastră trebuie să fie circumscrisă
temporal şi presupune transformarea sistemului social în întregime în contextul în care sînt
specificate punctul de plecare şi cel de destinaţie, cînd se cunoaşte starea sistemului la începutul
procesului şi starea care ar trebui să caracterizeze sistemul la sfîrşitul procesului de tranziţie.
Acest răstimp a devenit o sursă puternică de schimbare şi dezorientare normativă, de răsturnare a
vechii „ordini sociale”, care nu poate să nu afecteze în mod profund semnificaţiile contextului
normativ, împiedicînd, o îndelungată perioadă de timp, pe indivizi să se orienteze în acţiunile şi
conduitele lor după repere certe. Starea de anomie duce la suspendarea temporară a
funcţionalităţii vechilor reglementări şi pune în evidenţă tendinţele antinormative, de negare a
oricărui gen de normativitate în favoarea unei acţiuni care nu mai cunoaşte limite şi pentru care
orice normare este o constrîngere. Totodată, retorica ce domină astăzi, în acest sens, indică faptul
că se discută la general despre profunda stare de anomie din societate, dar nu se cercetează activ
şi constructiv procesul de investigare temeinică a acestor fenomene, de raţionalizare a vieţii
sociale şi de optimizare a structurilor sociale viabile pentru a evita eşecurile şi avatarurile
tranziţiei. Schimbările paradigmelor politice, sociale, economice presupun şi modificarea
semnificativă a modului în care societatea este organizată, a patternurilor comportamentale şi
culturale, incluzînd normele şi valorile. Deoarece tranziţia presupune întotdeauna o componentă
explicit acţională şi are ca obiect sistemul în ansamblul său, iar noi vom încerca să scoatem la
1 Chiribucă, D. Op. cit., p. 21.
2 Ibidem, p. 22.