fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

un set de precondiţii pentru ca democraţia să prindă rădăcini. Democratizarea este posibilă, deşi
mai mult sau mai puţin accesibilă, într-o varietate a contextelor structurale.
În al doilea rînd, variabila cauzală primară în perioada tranziţiei este elita şi, în particular,
interacţiunea strategică între liderii regimului format şi reprezentanţii forţelor opoziţiei. În mod
consecvent, societatea civilă şi importanţa partidelor politice, intră în joc într-un stadiu relativ
tînăr în procesul de tranziţie.
În al treilea rînd, diferitele patternuri ale interacţiunii elitelor, sau diferitele moduri de
tranziţie, au un impact asupra prospectelor pentru democratizare şi influenţează viitorul
instituţiilor şi calitatea democraţiei.
Tipul de tranziţie pe care tranzitologii o consideră a fi sigură pentru succesul democraţiei
implică acorduri formale şi informale. Aceste acorduri, de multe ori, au căutat să neutralizeze
influenţa celor puternici fără să prăbuşească regimul autoritar şi radical. Spre exemplu,
profesorul american T. Karl, susţine că această evidenţiere asupra negocierii tranziţiei ne duce la
concluzia că tranziţia revoluţionară şi nivelul înalt al mobilizării maselor mai degrabă pun în
pericol decît încurajează procesul democratizării 1 .
Totodată, atîta timp cît tranzitologia a dominat studiul regimului schimbat în mai multe
părţi ale globului, unii adepţi ai sistemului totalitar comunist au încercat, mai ales în U.R.S.S., să
creeze sau să promoveze o nouă versiune a teoriei modernizării, axată pe premise mai teleologice
şi etnocentriste pentru a explica liberalizarea perioadei „perestroika” gorbaciovistă în ’1987-
1991, care a fost o încercare de revigorare a sistemului politic sovietic 2 , care s-a finalizat cu un
eşec total în vara anului 1991. Ei interpretează căderea regimului autoritar factorilor
macrostructurali precum şi scăderii nivelului în cazul sănătăţii, educaţiei şi a tehnologiei
informaţiei.
Profesorul american L. Pye 3 , spre exemplu, în adresa sa prezidenţială, din 1990 către
Asociaţia de Ştiinţe Politice Americană, s-a referit la criza globală a autoritarismului ca fiind o
justificare a teoriei modernizării şi a insistat asupra faptului că factori ai democratizării au fost
identificaţi ca fiind variabile critice de către teoriile următoare despre modernizare şi dezvoltare
politică.
În ciuda distincţiei evidente între teoria modernizării şi tranzitologie, mulţi critici
argumentează că aceste două şcoli de gîndire sînt construite împreună datorită asumpţiilor pe
care le împart cu privire la o soartă teleologică în ceea ce priveşte inevitabilitatea democraţiei
liberale şi credinţa în posibilitatea dezvoltării teoriilor cu privire la tranziţie care rămîn viguroase
1 Karl, T.L. Dilemmas of democratization in Latin America. În: Comparative Politics, 1990, Vol. 23, (12), p. 1-21.
2 A se vedea, spre exemplu: Kljamkin, I. Der Übergang vom Totalitarismus zur Demokratie in der UdSSR.
Tendenzen, Probleme, mögliche Etappen. În: Osteuropa, Bd. 40, 1990, p. 479-494.
3 Pye, L. Political Science and the Crisis of Authoritaniarism. În: The American Political Sciense Review, 1990, p.
7.