fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

critici se referă în mod explicit la tranzitologie ca la o parte a literaturii dezvoltate prin
intermediul studiilor efectuate despre regimurile de democratizare în Europa de Sud şi America
Latină. Unii tranzitologi argumentează că modul de analiză al acestor teze tranzitologiste sînt în
acelaşi timp defectuoase şi hegemonice pentru studiile postcomuniste 1 .
Alţi critici consideră că tranzitologia pe care ei o obiectează reprezintă mai degrabă o
apropiere de studiile asupra schimbărilor politice, economice şi sociale, schimbări care
conceptualizează aceste procese ca pe o tranziţie cu un punct final pre-determinat 2 . Ei propun o
teorie a schimbării fundată pe noţiunea de transformare aproape încheiată, o formulare care le
permite să creadă despre noţiunea „tranziţie” că este în mod inerent plin de calităţi teleologice.
Pe de altă parte, profesorul american T. Cohen 3 , prezintă o obiecţie dominantă în ceea ce priveşte
utilizarea modelului deductiv din ştiinţele sociale care nu reuşeşte să ofere un bilanţ al unicităţii
regiunilor postcomuniste. De asemenea, T. Cohen se întreabă dacă noţiunea „tranziţie” despre
care el crede că implică progresul ar trebui sa fie aplicat ţărilor care au trecut prin experienţa
crizei politice şi economice. Totodată, el abordează problema sistemelor politice care nu mai sînt
regimuri autoritariste dar, în acelaşi timp, nu au reuşit să se apropie de regimul democraţiei
liberale şi se pune întrebarea dacă aceste ţări ar trebui să fie clasificate în continuare drept state
în tranziţie, sau dacă nu cumva este timpul să recunoaştem ca hibridul instituţiilor din multe aşa-
zise ţări în tranziţie, reprezintă în momentul de faţă mai degrabă un punct de echilibru stabil decît
un stadiu pe drumul viitoarei democratizări.
Am remarcat deja, că tranzitologia a luat naştere ca un răspuns la teoria modernizării. În
articolul Tranziţia la democraţie: către un model dinamic, care este considerat, pe bună dreptate,
a fi textul de bază al tranzitologiei, în care politologul şi sociologul germano-american D.
Rustow 4 îşi explică demersul teoretic introducînd următoarele teze:
generat-o;
1. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au
2. Corelarea nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei
trebuie să se concentreze pe ultima;
3. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori politici
1
A se vedea: Bunce, V. Should Transitologists Be Grounded? În: Slavic Review, Vol.54, nr.1, 1995, p. 121-123;
Jowitt K. New World Disorder - The Leninist Extinction. Berkeley & Los Angeles: University of California Press,
1993; Terry, L. The Hybrid Regimes of Central America. În: Journal of Democracy 1995, 6, nr. 3 (July).
2
A se vedea: Burawoy, M.; Verdery, K. Uncertain Transition : Ethnographies of Change in the Postsocialist World.
Oxford and Lanham: Rowman & Littlefield,1999; Stark, D. From System Identity to Organizational Diversity:
Analyzing Social Change in Eastern Europe. În: Contemporary Sociology, 1992, nr. 21(3), p. 299–30; Stark, D.;
Bruszt, L. Postsocialist pathways. Transforming Politics and Property in East Central Europe. Cambr., 1998.
3
Cohen, Th. Reflections on Retelling a Renaissance Murder. În: History and Theory, 2002, december, vol. 41, nr.
4, p. 6-16.
4
Rustow, D. Transitions to Democracy: Toward a Dynamic Model. În: Comparative Politics, 1970, nr. 2(3), p.
337–363.