fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

trebuie urmaţi un şir de factori obiectivi, externi. Spre exemplu, filosoful germano-american C.
Hempel consideră că acesta este Legea Generală a Istoriei 1 , iar profesorul polonezo-american
Adam Przseworski susţine că aceşti factori sînt economia sau, spre exemplu, numai geografia.
În opinia lui, „geografia este într-adevăr singurul motiv de a spera că ţările Est-europene vor
urma calea democraţiei şi a prosperităţii” 2 . Pentru alţi tranzitologi, spre exemplu, pentru
profesorul american J. Muller 3 , calea spre democraţie este determinată în mod natural sau,
pentru profesorul finlandez T. Vanhenen, chiar în conformitate cu teoria selecţiei naturale a lui
Charles Darwin 4 .
În investigarea acestui fenomen social specific există două mari tipuri de tradiţii teoretice:
tranzitologia şi teoria modernizării care au dominat şi au deformat studiile cu privire la ceea ce a
însemnat teoriile despre tranziţia postcomunistă.
Unul dintre cei mai importanţi critici cu privire la ceea ce înseamnă teoriile cu privire la
tranziţia postcomunistă este profesorul american, St. Cohen. Pentru el tranzitologia este puţin
mai mult decît o reformulare a teoriei modernizării. „Concepţiile şi teoriile despre modernizare
au făcut pentru mult timp parte din studiile efectuate de savanţii din Rusia, şi pentru toate noile
pretenţii ale tranzitologiei din ştiinţele sociale, este ea însăşi puţin mai mult decît o versiune care
este echivalentă cu tranziţia la democraţie şi piaţa liberă” 5 .
Alţi critici, precum savanţii americani P. Reddway şi D. Glinski 6 , spre exemplu,
argumentează că „ştiinţa tranzitologiei a fost o altă progenitură influentă a paradigmei
modernizării”. St. Cohen, P. Reddway şi D. Glinski sînt cei mai viguroşi critici a ceea ce ei
percep ca fiind un trend dominant în studiul tranziţiilor postcomuniste. Ei susţin că apropierea
tranzitologiei faţă de studiile postcomuniste este imprimată de o perspectivă teleologică fundată
pe presupunerea unui singur final posibil şi anume democraţia liberală. Această presupunere a
unui progres istoric linear continuă să deformeze analizele tranzitologiste, dat fiind faptul că
regresul, stagnarea, sau drumul multe-linear al dezvoltării poate caracteriza mai bine traiectoria
unei tranziţii postcomuniste.
În acest caz, apare în mod legitim întrebarea, dacă într-adevăr teoria modernizării şi
tranzitologia pot fi echivalente? Tranzitologia a luat de-a lungul timpului mai multe înţelesuri, a
stîrnit confuzii şi neclarităţi în deja complicatele dezbateri din literatura de specialitate. Anumite
1 A se vedea: Hempel, C. Philosophy of Natural Science. Prentice Hall. 1966.
2 A se vedea: Prezeworski, A. Democraţia şi economia de piaţă: reforme politice şi economice în Europa de Est şi America
Latină. Bucureşti: Ed. ALL, 1996.
3 A se vedea: Mueller, Jh. Democracy, Capitalism, and the End of Transition, u Michael Mandelbaum, ed.,
Postcommunism: Four Perspectives. New York,: Council on Foreign Relations, 1996.
4 A se vedea: Vanhanen, T. The Process of Democratization: A Comparative Study of 147 States, 1980–88. New
York: Crane Russak, 1990.
5 A se vedea: Cohen, St. Russian Studies Without Russia. În: Post-Soviet Affairs, vol 15, nr. 1, 1999.
6 A se vedea: Reddaway, P.; Glinski, D. Tragedy of Russia's Reforms: Market Bolshevism Against Democracy.
Washington, D.C.: United States Institute of Peace Press, 2001.