fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

marja de decizie ce ne-a fost oferită şi „găsirea de sine”, „cunoştinţa de sine” sau „transparenţa
faţă de sine”, şi din această cauză libertatea autentică a rămas ceva ce ţine de un viitor îndepărtat
al poporului nostru.
Situaţia în care ne-am pomenit ne denotă încă o dată în plus despre faptul că marele
filosof al sec. al XX-lea J. P. Sartre avea dreptate cînd spunea că „libertatea se iveşte în actul
negării „fiinţei în sine”, „prin fapta pentru sine” 1 . Pentru că „fiinţa în sine” este „nimicul” ceea
ce „nu este” conştiinţa aduce în lume „neantul” aşa încît ea poate nega. Deci, conştiinţa care este
înrădăcinată în lume dar nu este determinată de ea. Prin aceasta, conştiinţa este liberă şi fără
fundaţie. Deci, conştiinţa umană nu este numai liberă, ea este de nedespărţit de libertatea însăşi.
După existenţialişti libertatea apare în actul acţiunii liber alese şi din această cauză omul
este condamnat pentru totdeauna să fie liber. Acest lucru provoacă sentimentul de nelinişte ce
survine din conştiinţa libertăţii sale. Apare aici iarăşi o antinomie, contradicţie ce acţionează
negativ asupra omului din care el nu poate să iasă. Oare nu prin aceasta pot fi explicate
procesele ce se produc şi există la noi în ţară în condiţiile tranziţiei? Nefiind în stare să
depăşească această stare de lucruri, oamenii fiind copleşiţi şi de stereotipurile trecutului sînt gata,
să refuze, şi de fapt, au refuzat de la libertate. După J. P. Sartre există anumiţi factori ce impun
un şir de limite libertăţii – locul individului; trecutul său; mediul său; camarazii şi moartea sa.
Aceşti factori sînt în stare să producă la om în genere sentimentul neliniştii şi disperării, iar în
condiţiile existenţei noastre specifice, cu atît mai mult. În aşa mod, valoarea libertăţii îşi pierde
conţinutul şi sensul ei, fiind înlocuită de nelinişte şi disperare ce a dus în consecinţă la
reanimarea stereotipurilor de odinioară care păreau depăşite cu un deceniu în urmă.
Au perfectă dreptate existenţialiştii cînd susţin că omul nu este, ci el se face. Într-adevăr,
există multiple cazuri cînd un popor sau altul a reuşit să se depăşească pe sine, să se purifice, să
devină ceva ce nu a existat. Spre exemplu, poporul german a reuşit acest lucru şi a devenit o
naţiune cu o altă mentalitate şi cu alte valori după cel de-al doilea război mondial. Din păcate,
noi am încercat să facem ceva în ultimele două decenii, dar răbdare, voinţă şi cutezanţă ne-a
ajuns numai pentru cîţiva ani şi din nou ne-a copleşit somnul de moarte. Noi nu am fost în stare
de depăşim antinomiile libertăţii în condiţiile tranziţiei postcomuniste, să ne folosim de ocazia
oferită de a deveni cu adevărat liberi, şi în aşa fel am refuzat la libertate, deschizînd drumul spre
venirea unui nou tip de totalitarism de speţă neocomunistă.
În urma falimentului sistemului totalitarist oamenii au putut să se folosească de libertate,
dar fiecare a utilizat-o în felul lui. Pentru unii, libertatea a reprezentat un eşec (spaimă în faţa
necunoscutului, a riscului), nu pentru puţini insecuritate (statul nu mai asigură nimic, din această
1 A se vedea: Sartre, J. P. L’etre et le Neant. În: Teatru. Vol. II. Bucureşti: Ed. pentru Literatură Universală 1969, p.
313.