fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

psihice. Dar, fenomenul libertăţii nu apare întreg în viaţa psihică – nici în gîndire, unde îl căuta
antichitatea, nici în credinţă, voinţă sau sentiment, unde este căutat de-a lungul istoriei filosofiei.
După filosoful francez H. Ardent „nici libertatea, nici contrariul ei nu pot fi experimentate în
domeniul vieţii exterioare a subiectivităţii” 1 . Acest lucru există pentru că conştiinţa nu apare
decît în momentul care se gîndeşte pe sine ca distinctă de lume. Conştiinţa există ca opus al
lumii. De aceea „înainte de a deveni un atribut al gîndirii, sau o calitate a voinţei, libertatea a fost
înţeleasă ca statut al omului liber care implică: capacitatea de a se deplasa, de a călători în lume,
de a-şi alege un loc, capacitatea de a se întîlni cu alţi oameni, de a se asocia în fapte sau în
credinţe 2 .
În acelaşi timp, pentru a fi liber în acest sens fundamental, omul trebuie să fie eliberat de
dominaţia sa de către necesităţile vieţii (hrană, adăpost, deteriorarea sănătăţii etc.). Dar actul
libertăţii omului, nu duce în mod automat şi la libertatea sa, deoarece libertatea, spre deosebire
de simpla eliberare, presupune o organizare prin care cei liberi şi suverani pot avea posibilitatea
să se pună de acord prin cuvînt şi faptă ca să poată să caute să trăiască împreună. În aceste
condiţii şi libertatea politică poate fi privită şi ca posibilitatea de eliberare de politic 3 .
Libertatea se conturează ca o inerentă a acţiunii, ca o componentă constitutivă a acesteia.
Raportînd conţinutul libertăţii la acţiunea umană ce este conştientă putem înţelege de ce noţiunea
de libertate îşi pierde sensul în afara raporturilor omului cu lumea sau în afara situaţiei omului în
lume.
În societatea totalitaristă poporul a fost impus să existe în strîmtoarea vieţii private sau,
însăşi această viaţă este transformată în scenă politică. În aceste situaţii, libertatea nu este
realitate a lumii tangibile, a vieţii politice. Aceasta a dispărut ca urmare a amestecului organelor
de stat în toate sferele vieţii pe care le domină, mutilîndu-le. Ne putem întreba dacă nu cumva
datorită faptului că în istoria umanităţii libertatea, cu puţine excepţii, a rămas accesibilă doar
unor categorii, a fost căutată acolo unde nu poate fi nici confirmată, nici infirmată, în gîndire, în
credinţă, în simţire sau voinţă. Fără o viaţă publică, politic organizată şi garantată fără o minimă
eliberare de dominaţia vieţii, este greu de conceput menţinerea acelui spaţiu în care îşi face
apariţia libertatea. Cert este că, în toate condiţiile, libertatea poate sălăşlui în inimă, în
înţelepciunea sau în credinţa omului, dar toate acestea sînt greu de demonstrat deoarece nu ţin de
viaţa reală a omului.
Un lucru este cert – libertatea începe şi poate să existe acolo unde sfîrşeşte politicul sau
presupune eliberarea de politic. Experienţa totalitarismului se pare a fi demonstrat, cu prisosinţă,
cu lux de amănunte, că spaţiul lăsat libertăţii este cu atît mai mare cu cît este restrîns spaţiul
1 Ardent, H. La crise de la culture. Paris: Gallimard, 1972, p. 196.
2 Ibidem, p. 192.
3 Ibidem, p. 194.