fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

în mod inevitabil, un nou sistem de valori extra-axiologice, fundat pe verbul a avea.
Situaţia în care libertatea individuală desprinsă de responsabilitatea colectivă, din
intercondiţionarea celor două concepte lipsite de presupusul autoreglaj a dus, pe de o parte, la
sporirea iniţiativei private, iar pe de alta, la intensificarea egoismului şi recurgerea la mijloace
amorale în obţinerea profitului material sau politic.
Într-adevăr, situaţia în care ne-am pomenit este una paradoxală, s-au măcelărit fără milă
pădurile, s-au defrişat pînă şi făşiile de protecţie, livezile, oferindu-şi propriile pămînturi pradă
nisipurilor zburătoare. Trebuie să constatăm că criteriul filosofic al continuităţii în dezvoltare a
avut în spaţiul postcomunist, dar mai ales, în ţara noastră, un caracter destul de contradictoriu,
care a condus la multiple aspecte negative. În această ordine de idei, ne raliem opiniei lui V.
Saca care susţine, pe bună dreptate, că unei părţi considerabile a forţelor politice şi a populaţiei i
s-a format sindromul distrugerii - tendinţa de a distruge totul pînă la temelie, inclusiv experienţa
preţioasă a trecutului, care putea servi drept unul din elementele de bază ale transformărilor
sociale. Astfel, susţine autorul, că istoria iarăşi se repetă, construcţia noului edificiu a început pe
aceeaşi cale ca şi la bolşevici, ignorîndu-se legătura logică a timpurilor (fie chiar a unor timpuri
cu totul opuse), valorile pozitive ale regimului precedent 1 .
Astfel, în sferele socială şi economică a statelor aflate în tranziţie permanent se reproduc
tendinţe de ruptură, distrugere şi mai rar de novaţie organică, caracteristică societăţilor
dezvoltate. În majoritatea acestor ţări, chiar de la începutul tranziţiei, s-a pus accentul pe
procesele renaşterii tradiţiei, fără ca ele să fie îmbinate raţional cu aceleaşi procese ale novaţiei.
Astfel s-a ajuns la deficitul mecanismelor novaţiei, la coliziuni, atît de tradiţie, cît şi de novaţie.
Aceasta este una din cauzele fundamentale ce confirma evoluţia anevoioasă a tranziţiei în ţările
de tipul Moldovei 2 .
Prin urmare, are dreptate cel ce spune că cea mai gravă patologie a tranziţiei - e tranziţia
însăşi. Această poluare a caracterelor, ca şi poluarea în general, nu-şi are rădăcini necunoscute.
Ele nu sînt altceva decît manifestări concrete ale profundei crize spirituale care ne zguduie.
Poluarea este un efect direct al anomiei ce este proprie relaţiilor interumane din perioada de
tranziţie.
În ultimul timp, oamenilor li se spune mereu că costurile reformei sînt uriaşe, la care am
putea răspunde simplu: dar costurile umane sînt incalculabile. Într-o economia în tranziţie, nu pot
funcţiona mecanismele de autoreglementare, care pot acţiona doar într-o societate stabilizată,
normală. Din această cauză, nu există argumente pentru eschivarea statului de responsabilităţile
1 Saca, V. 1996, p. 21-37.
2 Saca, V. Oleinic, L. Tranziţia democratică şi reforma social-politică în contextul dihotomiei continuitate-
discontinuitate. În: MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică), partea a XXIII /Coord. V. Moşneaga, V. Saca.
Chişinău: USM, 2003, p. 120.