fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Oman, Siria etc.
Cauzele, modalităţile şi cadenţa acestor diferite tendinţe variază în mod considerabil,
remarcă Th. Carothers, însă ele prezintă o caracteristică dominantă care se manifestă simultan în
numeroase ţări din fiecare regiune şi anume, trecerea de la un regim dictatorial către o guvernare
mai liberală şi, adesea, mai democratică. Rezultanta acestor şapte tendinţe, politologul american
Samuel Huntington o numeşte al „treilea val al democraţiei” (primul s-a produs în secolul al
XIX-lea şi a inclus democraţiile numite de el „fondatoare” - Marea Britanie, Franţa, S.U.A şi alte
state ca Argentina, Chile, Columbia, Uruguay; a-l doilea s-a declanşat după cel de-al doilea
război mondial şi a cuprins Germania, Italia, Austria, Japonia, dar şi India etc.). De acest proces
al tranziţiei au fost atinse peste 100 de ţări din America Latină, din Europa de Sud şi de Est şi
fosta U.R.S.S., din Africa subsahariană, din Asia şi Orientul Mijlociu.
Al treilea val al democraţiei a dat naştere unui nou tip de tranziţie - tranziţia
postcomunistă care a dat naştere unui nou model de abordare a discursului academic şi anume
abordarea „tranzitologistă”. Utilizarea noţiunii de „tranziţie” obţine astfel un cîmp de referinţă
destul de vast. În acest sens, politologul italian D. Fisichella remarca că, în contextul provocat de
prăbuşirea regimului comunist, „conceptul de tranziţie nu este altceva decît transpunerea vechii
noţiuni de epocă critică” 1 . Putem să deducem de aici că, într-o astfel de coexistenţă conflictuală
între vechiul şi noul regim, sub aspect strict politic, tranziţia vizează situaţia particulară în care se
contrapun două sau mai multe grupări care nu sînt capabile într-o anumită perioadă să se impună
în mod hotărît şi deplin. În general, caracteristicile tranziţiei configurează antagonismul dintre
regimul precedent de tip totalitarist şi noul regim democratic.
În acest context, potrivit analizei contemporane, un punct de reper în literatura de
specialitate, îl constituie cele doua modele de interpretare a noţiunii de „tranziţie”. Într-o primă
interpretare, noţiunea indică trecerea graduală de la un set de circumstanţe la un altul, o trecere
non-specifică ce nu se suprapune, în mod particular, schimbărilor din Centrul şi Estul Europei.
Pe acest fundal, noţiunea a explicat totuşi căderea sistemului totalitarist comunist şi trecerea de la
o societate lipsită de democraţie la democraţie. Totodată, la nivel global, a devenit evident că nu
este vorba doar de abandonarea „aşa-ziselor democraţii populare”, ci şi de transformările
economice şi reconstrucţia ideologică. Pe de altă parte, schimbările radicale din fostul lagăr
socialist au condus în mod inevitabil la apariţia unor noi argumente teoretice prin care vidul de
influenţă al Estului (U.R.S.S.-ului) se cerea a fi umplut de Vest (statele din Europa Occidentală).
Pe acest fundal a apărut ipoteza de lucru a unor analişti potrivit căreia modulul de tranziţie
propus Estului, trebuie să fie integrat modulului global de analiză a tranziţiei.
1 Fisichella, D. Ştiinţa politică: Probleme, concepte, teorii /trad. şi postf. de Victor Moraru. Iaşi: Ed. Polirom, 2007,
p. 32.