fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

calomniate, negate şi deformate în mod conştient de către regimul totalitar.
Valorile morale (binele, umanismul, fidelitatea, cinstea, echitatea, modestia, altruismul,
colectivismul etc.) „constituie un tribunal în faţa căruia intenţia şi acţiunea omenească trebuie să
răspundă. Ele însă nu au de dat nici o socoteală privind competenţa lor, nu recunosc nici o
instanţă deasupra lor. Ele apar „ca o instanţă ultimă, absolută şi autonomă”, remarcă juristul
român Gh. Boboş 1 . În sens contrar, non-valorile: răul, infidelitatea, necinstea, lăcomia, avariţia,
inechitatea, egoismul, laşitatea, minciuna, ura, intoleranţa, indiscreţia etc. circumscriu
imoralitatea. Ele există numai „prin raportare la valori şi ca un îndemn la apariţia sau constituirea
lor în mijlocul unei realităţi axiologic neutrale...(astfel) răul moral este realitatea care nu ţine
seama de valoarea omenească, ba chiar este realitatea care simte o satisfacţie diabolică de a
înfrunta precara, fragila valoare umană” 2 .
Este necesar să conştientizăm faptul că normele morale sînt absolute din cauza că
respectarea lor este în mod obiectiv necesară societăţii. Orice încălcare a normelor morale
absolute aduce prejudicii omenirii şi omului, reprezentînd nişte crime îndreptate împotriva
naturii umane ca fiinţă socială. Criteriul fundamental al moralităţii unor sau alte norme îl
reprezintă manifestarea în ele a atitudinii omului către alt om şi faţă de sine însuşi ca
personalitate. Individul nu se cunoaşte pe sine decît prin relaţia cu ceilalţi, iar această relaţie,
afirmă Iu. Habermas, este, în primul rînd, una morală, iar morala depinde, la rîndul ei, de
normele în vigoare într-o societate, iar aceste norme, pentru a fi într-adevăr morale, trebuie să fie
universale 3 . Prin urmare, o condiţie necesară pentru a constata că într-o anumită societate există
morala este nu faptul dacă ea, în mod conştient, contribuie la binele comun şi dacă este în
conformitate cu ea regulile sociale pe care le urmează morala, ci aceea dacă conduita prescrisă de
aceste reguli corespunde unui principiu axiologic. În cazul în care ea corespunde, atunci
respectarea acestor reguli va contribui în mod real la menţinerea binelui comun.
În condiţiile societăţii în care trăim este nevoie de revigorat astfel de mecanisme
importante de control social al comportamentului uman ca conştiinţa şi ruşinea. Conştiinţa
reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile, gîndurile, dorinţele, conştientizarea şi
trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie – cu neîndeplinirea datoriei. La fel cum
datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de opinia altor oameni. Prin
aceasta se deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intrinsec – de ruşine. Ruşinea şi
conştiinţa, în general, poartă semnificaţii aproape similare, sentimentul că ai făcut ceva rău şi că,
prin urmare, meriţi mînia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat dispreţul şi
1 Boboş, Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Cluj-Napoca: [s.n.], 1974, p.30.
2 Florian, M. Recesivitatea ca structură a lumii /Ediţia îngrijită de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan Ivanciu, vol I, partea I.
Bucureşti: Ed. Academiei, 1983, p. 373-374.
3 Habermas, Iu. Cunoaştere şi comunicare. Pref. de A. Marga: Trad. din l. germ. de A. Marga, W. Roth s. a.
Bucureşti: Ed. Politică, 1983 , p. 524.