fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

acestea, la rîndul lor, produc disfuncţionalităţi în funcţionarea democraţiei. A devenit cert faptul
că, fără condiţiile economice necesare pentru constituirea şi dezvoltarea unei clase de mijloc
semnificative, înzestrată cu valori societale, progresele în sfera democraţiei rămîn îndoielnice.
Totodată, pentru a obţine progrese şi instituţii democratice stabile este necesară o altă condiţie,
existenţa unei culturi civice mature, ceea ce în ţara noastră lipseşte cu desăvîrşire.
Populaţia ţării noastre este în aşteptarea unei cotituri radicale, mai radicale decît s-a
produs la hotarul ’80-90 în toate sferele vieţii sociale. Mai ales, aceste aşteptări sînt influenţate
de criza economică, socială, politică, constituţională prin care trece societatea. Aceste
nemulţumiri se reduc la: totul putea fi mai bine decît este – ritmul de dezvoltare, nivelul de viaţă,
echitatea socială etc.; caracterul veşnic al tranziţiei şi indeterminarea direcţiei dezvoltării noastre.
Se creează impresia, că ţara se află într-o perioadă de reparaţie perpetuă (analogia reformelor),
care nu are sfîrşit. Se ştie că reparaţia nu este cea mai confortabilă perioadă a vieţii; - senzaţie
vulnerabilităţii stării existente şi neliniştea de a se ciocni cu o altă criză care ar distruge din
rădăcină toate realizările în calea spre democraţie şi economie de piaţă şi revenirea la putere a
unui regim neocomunist totalitar.
Astfel de dispoziţii sînt determinate de o bază obiectivă deoarece noi, într-adevăr am
ajuns la momentul cînd trebuie să ne determinăm vizavi de caracterul şi mecanismele dezvoltării
noastre ulterioare.
Prin urmare, paradoxul democraţiei constă în aceea ce trebuie să ai mai întîi: democraţie,
libertăţi politice, posibilitatea de aţi exprima convingerile sau opiniile sau prosperitatea
economică.
6. Paradoxul timpului
Paradoxul în cauză constă în faptul că durata transformărilor a fost, adesea, subapreciată
de teoreticienii tranziţiei, mai ales de cei din afara zonei postcomuniste. Însă, după cum ne
demonstrează practica social-istorică tranziţia este, de regulă, o etapă îndelungată care cuprinde
cîteva decenii, uneori se compară cu viaţa omului sau a unei generaţii. Pentru ca populaţia să
sprijine reformele, ea trebuie sa constate ca s-au realizat progrese economice şi nivelul lor de
viaţă a crescut într-un timp relativ scurt, dacă nu chiar cît mai curînd posibil. Ceea ce, practic,
este imposibil, întrucît timpul care este necesar de a efectua reformele social-economice
atotcuprinzătoare ţine de ordinul deceniilor şi generaţiilor, nu al anilor. Dar în acest răstimp,
răbdarea populaţiei este pusa la încercare şi poate suferi. Rezultatul tranziţiei de astăzi de la noi
din ţară este într-un binecunoscut avans. Ce rămîne nehotărît şi deschis este numai durata sa. În
această privinţă trebuie să ne împăcăm cu idea că tranziţia este un proces de lungă durată, din
această cauză trebuie să dăm dovadă de răbdare şi consecutivitate, deoarece după cum remarcă
R. Dharendorf, societăţile postcomuniste au nevoie de şase luni pentru elaborarea unei