fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

micşorarea contribuţiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat;
- mărimea pensiilor pentru marea majoritate a populaţiei este sub minimul necesar de trai 1 .
Totodată, este necesar de a schimba starea de lucruri în sistemul protecţiei sociale din
statul nostru care se fundează pe asigurarea socială din mijloacele CNAS, a asigurărilor din
contul defalcărilor directe din bugetul de stat şi ajutorul social de stat. Trebuie utilizate formele
nestatale de protecţie socială (asigurarea cu pensii private care pot fi de două tipuri – fondurile
de pensii private ramurale şi fondurile de pensii sub formă de depuneri particulare).
Prin urmare, paradoxul standardului de viaţă şi al securităţii sociale constă în faptul că pe
de o parte noul regim politic democratic trebuie să asigure un nivel de trai decent şi o securitate
socială net superioară faţă de cel ce exista în societatea totalitară, iar pe de altă parte, nivelul de
trai şi securitatea socială nu poate să sporească din cauza unor circumstanţe de ordin obiectiv: nu
s-a produs o restructurare corectă şi transparentă a economiei, lipsa unor performanţe economice
evidente, economia de piaţă s-a dezvoltat spontan şi a înregistrat sustragerea resurselor de
investiţii reale în folosul oligarhilor privaţi, iar majoritatea populaţiei a simţit costuri sociale
destul de ridicate.
5. Paradoxul democraţiei
Despre acest paradox au vorbit foarte mulţi filosofi şi oameni politici. Spre exemplu, W.
Churchill şi K. Popper, conştienţi de limitele democraţiei, nu văd în acest tip de organizare şi
conducere socială decît un instrument de evitare a tiraniei, atît şi nimic mai mult. Contradictoriu
în conţinutul său, principiul democratic, considera K. Popper, presupune „convingerea că …
acceptarea unei politici proaste într-o democraţie … este preferabilă supunerii faţă de o tiranie,
oricît de binevoitoare ar fi aceasta” 2 . Totodată, G. Hermet în lucrarea Poporul contra
democraţiei sesiza şi formula paradoxul legitimităţii democratice – antinomia realităţii politice,
contradicţia dintre „principiul fondator al suveranităţii populare şi teoria instrumentală a
reprezentării poporului de către conducătorii aleşi la intervale de timp date” –, faptul că poporul
suveran nu domneşte cu adevărat” 3 .
În literatura dedicată problemelor tranziţiei acest paradox este interpretat prin aceea că un
nivel înalt de libertate economică presupune un nivel mai înalt de libertate politică. În pofida
acestor premize, în majoritatea statelor postcomuniste, progresele social-economice realizate nu
au fost suficiente pentru că noile instituţii să atragă sprijinul masiv al populaţiei. Practica socială
a demonstrat că în cazul în care democraţia precede dezvoltării economice, există pericolul că şi
conflictele care apar să nu poată fi rezolvate, tocmai din cauza lipsei de resurse economice, iar
1 Vlădicescu, N. Sistemul de protecţie socială. În: Priorităţi de guvernare. Chişinău: Ed. Gunivas, 2009, p. 240-241.
2 Popper, K. Ingineria socială. În Filosofie socială şi filosofia ştiinţei. Bucureşti: Ed. Trei, 20000, p. 332.
3 Hermet, G. Poporul contra democraţiei, Iaşi: Ed. Institutul European, (f.a.), p. 48.