fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

Capitolul I. Consideraţiuni generale despre tranziţie
1. Definirea tranziţiei, aspectele ei generale,
locul Republicii Moldova în tranziţia postcomunistă
De obicei, noţiunea de „tranziţie” este utilizată pentru a desemna procesul de trecere de
la un tip de societate la altul. Astăzi tranziţia desemnează dubla trecere în plan economic şi
social-politic la o economie de piaţă şi procesul de trecere de la sistemul totalitarist şi
autoritarist spre cel democratic. În linii mari, tranziţia este concepută ca un proces social care are
ca scop crearea sau recrearea instituţiilor pieţei, un proces istoric, politic, cultural (constînd în
schimbarea comportamentelor, mentalităţilor, eticii, valorilor, stimulentelor) prin care se asigură
trecerea de la economia planificată la economia de piaţă, procesul de trecere de la totalitarism
spre democraţie. Tranziţia, în opinia sociologului român D. Sandu, „înseamnă schimbare, adică o
mulţime de situaţii intermediare între două stări de relativ echilibru, identificate prin experienţă,
cunoaştere sau proiect. În cazul tranziţiei postcomuniste, originea este socialismul real al ’80 ai
sec. al XX-lea, iar destinaţia vizată, explicit sau implicit, o constituie economia de piaţă şi
democraţia, capitalismul democratic asociat cu bunăstarea, competiţia şi libertatea” 1 .
Cuprinzînd aproape toate domeniile vieţii sociale şi activităţile omului, tranziţia
antrenează deopotrivă economia şi cultura, ştiinţa şi învăţămîntul, politica şi libertatea de gîndire
şi acţiune, sfera relaţiilor interumane, mentalitatea, obiceiurile, tradiţiile şi comportamentul,
condiţiile de muncă şi calitatea vieţii, chiar şi sfera traiului.
Th. Carothers, vicepreşedintele Fundaţiei Carnegie, distinge în sfera de acţiune a
tranziţiei, pentru ultimii 40 de ani, o serie de tendinţe care se exercită în şapte regiuni ale
globului, dar care converg spre o schimbare şi remodelare a peisajului politic al lumii:
1. prăbuşirea regimurilor autoritare de dreapta din Europa de Sud la jumătatea ’1970;
2. înlocuirea dictaturilor militare cu guverne civile rezultate din alegeri în America Latină
între sfîrşitul ’1970 şi sfîrşitul ’1980;
’1980;
3. declinul regimurilor autoritare în Estul şi Sudul Asiei cu începere de la jumătatea
4. colapsul regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană la sfîrşitul ’1980;
5. dezmembrarea U.R.S.S.- ului şi constituirea a 15 republici postsovietice în 1991;
6. declinul regimurilor cu partid unic în multe zone ale Africii sub-sahariene în prima
jumătatea ’1990;
7. o tendinţă slabă, dar sesizabilă, de liberalizare în unele state din Orientul Mijlociu în
anii 1990, care s-a materializat destul de plenar în 2011 în cadrul aşa zisei „primăveri arabe” în
1 Sandu, D. Spaţiul social al tranziţiei. Bucureşti: Ed. Polirom, 1999, p. 9.