fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

Prin urmare, paradoxul statului constă în aceea că în condiţiile tranziţiei s-a produs
colapsul statului, tocmai în condiţiile cînd era mai mare nevoie de el, deoarece imperfecţiunea
noilor instituţii politice, mult mai democratice în intenţia şi obiectivele lor, n-a reuşit să asigure
rolul statului în efectuarea schimbărilor şi transformărilor sociale. Slăbiciunea iniţială a
instituţiilor şi a sistemului statal a afectat exercitarea funcţiilor democratice ale statului, care, de
multe ori, a acţionat mai degrabă în favoarea unor interese particulare decît în interesul
populaţiei.
3. Paradoxul elitelor
El constă în faptul că „noua elită” s-a format din rîndul vechilor cadre comuniste şi
comsomoliste, ca urmare, mai ales, a poziţiilor avantajoase deţinute de acestea în vechile reţele
ale puterii comuniste şi în accesul la resurse. Ele au fost singurii privilegiaţi la dobîndirea
capacităţilor politice şi de altă natură sub regimul totalitar comunist. Această „elită” care era
împovărată de tradiţii, obiceiuri şi deprinderi vechi, nu putea să corespundă nevoilor maselor
populare. Totodată, procesul de recrutare a noilor elite a fost îngrădit de vechile elite atît în plan
politic, cît şi în cel economic. Chiar dacă se accepta ideea schimbării de comportament în
direcţia dorită a fostelor elite comuniste încadrate în noile instituţii, persistă temerea că vechile
elite perpetuează atitudini şi moravuri corupte, mai puţin democratice, fapt ce a adus prejudicii
procesului de reforme politice şi economice. Din această cauză, calitatea liderilor este foarte
importantă în fiecare ţară, dar, cu atît mai mult, în societăţile ce se află în procesul de tranziţie de
la sistemul totalitarist la cel democratic.
În acelaşi timp, convieţuirea de practici social culturale care şi-au încheiat activitatea cu
unele noi, antagoniste, opuse modelului totalitar, a permis dezvoltarea rapidă a unei noi clase de
manageri politici şi economici provenind din structurile vechiului regim politic, ne-democratice
şi anti-liberale, care susţin procesul tranziţiei pentru a exercita un control asupra procesului
propriu-zis. În această ordine de idei, ne raliem opiniei lui D. Chiribucă că susţine că una din
caracteristicile esenţiale ale tranziţiei postcomuniste constă în „existenţa un clivaj între ceea ce
practica tranziţiei pusă în joc de clasa politică oferă ca imagine politizată a tranziţiei, şi ceea ce
imaginarul tranziţiei înseamnă pentru societate ca schimbare de profunzime” 1 .
Trebuie să constatăm că în problema elitelor, ţara noastră şi poporul ei nu numai că a fost
plasat de Providenţă, după cum remarcă cronicarul în calea tuturor răutăţilor, dar a fost înzestrat
şi cu o voinţă destul de slab pronunţată. În condiţiile cînd ne-am debarasat de sistemul
totalitarist, cînd am obţinut, în consecinţă, posibilitatea de a ne materializa năzuinţele noastre
naţionale spre libertate, cristalizate de poporul nostru de secole, noi ne comportăm cu totul
neadecvat, şi prin aceasta mărturisim că lupta şi sclipirea de la ’1989-1991 a fost o stare de spirit
1 Chiribucă, D. Op. cit., p. 12.