fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

inele public, manifestîndu-se, pe de o parte, prin retorică, iar pe de altă parte, prin jefuirea fostei
avuţii populare;
- paradoxul diferitor genuri de „şovinism şi naţionalism obişnuit”. Purtătorii acestuia declară
că susţin valorile general-umane, respectul faţă de alte popoare, însă în împrejurări concrete, nu
rareori, manifestă intoleranţă, chiar violenţă morală faţă de reprezentanţii altor etnii 1 .
Paradoxurile tranziţiei postcomuniste, consideră politologul ceh Jiri S. Melich, decurg din
dilema continuitate-discontinuitate, care trebuie situată în centrul abordării analitice a dinamicii
transformărilor din Europa de Est. Continuitatea constă în moştenirea regimului comunist, a
mentalităţii formate în condiţiile societăţii totalitariste, dar şi a patrimoniului tradiţional, în
general, iar discontinuitatea se referă la efortul deliberat de reorganizare a vechiului sistem de
valorificare a experienţei sale. Într-o primă fază a tranziţiei, cel puţin, aceasta dilemă este acută
şi nu poate fi evitată. Ea se exprimă, după S. Melich, în următoarele paradoxuri, care, în opinia
noastră, se manifestă din plin în condiţiile ţării noastre şi care merită să fie supuse unei analize
mai detaliate 2 .
2. Paradoxul statului
Acest paradox constă în faptul că edificiul statului comunist nu s-a prăbuşit complet, dar
funcţii importante ale sale s-au erodat – mai ales rolul sau de sursă şi garant al forţei legii. Au
dispărut tocmai pîrghiile sale de penetrare şi eficacitate care-l făceau să fie „atotpătrunzător” în
societate şi niciun alt actor instituţional de anvergură sa nu a reuşit să-i preia misiunea în
momentul atît de important al schimbării. Este necesar să constatăm faptul, că discuţia despre
noul rol al statului în crearea condiţiilor pentru transformările sociale necesare procesului
democraţiei au rămas needificatoare atît în plan teoretic, cît în plan practic. Caracterul imperfect
al noilor instituţii politice, mult mai democratice în intenţia şi obiectivele lor, n-a reuşit să
asigure rolul, în declin, al statului. Slăbiciunea iniţială a instituţiilor şi a sistemului a afectat
exercitarea funcţiilor democratice ale statului, care a acţionat mai degrabă în favoarea unor
interese particulare decît în interesul populaţiei. În această ordine de idei, are perfectă dreptate
sociologul roman D. Chribucă care consideră că „una dintre caracteristicile esenţiale ale
tranziţiei [...] constă în existenţa unui clivaj între norma scrisă (legile, norme juridice, contracte)
şi cea informală (norme sociale, valorile). Nu e vorba doar de o contradicţie între cele două
componente ale cîmpului cultural, ci de o ruptură ce se obiectivează în funcţionare paralelă, în
practici şi comportamente sociale duble” 3 . În această ordine de idei, trebuie să constatăm că în
1
Saca, V. Fenomenul transformări democratice între mentalitate şi comportament. (Cazul Republicii Moldova) În:
MOLDOSCOPIE, 2011, nr. 1 (LII), p. 189.
2
A se vedea: Apud: Vlad, C. Reconcilierea. Bucureşti: Ed. Institutului Revoluţiei Române din Decembrie, 1989,
2009, p. 171-173.
3 Chribucă, D. Op. cit., p. 13.