fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile, eşecurile ...

Capitolul IV. Paradoxurile tranziţiei moldoveneşti
1. Consideraţiuni generale
Practica ne-a demonstrat, cu lux de amănunte, că promisiunea mobilizatoare şi
inspiratoare a prosperităţii care a existat la începutul tranziţiei postcomuniste a fost descalificată
de contrastul neliniştitor cu realitatea permanentelor incertitudini, a crizelor economice,
financiare şi monetare, a falimentelor, privatizărilor păguboase şi şomajului, a precarităţii
protecţiei şi asistenţei sociale, a costurilor exorbitante ale serviciilor comunale. Ne-am pomenit
într-o situaţie care a fost foarte bine exprimată de scriitorul sîrb Predrag Matvejevic într-un eseu
întitulat Avangarda, utopie, dizidenţa. O privire asupra literaturii Celeilalte Europe în care
spunea că astăzi trăim mai degrabă tranziţii decît adevărate transformări 1 .
Mulţi savanţi care se ocupă de cercetarea problemelor tranziţiei încearcă, înainte de a
defini reperele acestei realităţi deconcertante să-i identifice şi să-i descrie paradoxurile în aceeaşi
finalitate a ordonării realităţii supuse cercetării.
Spre exemplu, V. Saca consideră că în prezent, unele state ex-sovietice din centrul şi estul
Europei au moştenit o serie de paradoxuri la nivel de mentalitate şi comportament:
- paradoxul stihinic, care cuprinde partea predominantă a populaţiei, în conştiinţa şi
comportamentul căreia în cel mai straniu mod se acomodează susţinerea transformărilor de piaţă
şi, totodată, nesusţinerea categorică şi condamnarea actorilor acestor transformări (bancherilor,
antreprenorilor etc.);
- mentalitatea şi comportamentul paradoxal al „jefuitorilor”, „hrăpăreţilor”, adică a
oligarhilor contemporani, diferitor combinatori, care consideră justificată uzurparea de către ei a
bogăţiilor naţionale prin „grija” faţă de viitorul ţării, a poporului;
- paradoxul „mutanţilor”, care au împărtăşit timp îndelungat o concepţie despre lume pentru că
în perioada de cotitură să se declare adepţii unor idei şi convingeri diametral opuse. Mulţi dintre
aceştia nu doar au renunţat la concepţia în care au crezut şi pe care au propagat-o, ci au supus-o
unei critici aspre, despărţindu-se demonstrativ de biletul de partid;
- paradoxul „staierilor rătăcitori” (îndeosebi în rîndul intelectualităţii), adică a migranţilor
dintr-o mişcare în alta sau dintr-un partid în altul. Această migraţie aproape întotdeauna este
însoţită de schimbarea radicală a principiilor, întruchipînd doar dorinţele proprii ale
„rătăcitorilor” şi nu aspiraţiile poporului spre transformarea democratică (după cum se declară)
în lupta pentru putere;
- paradoxul „simulanţilor”, a cărui purtător este o mare parte a funcţionarilor,
nomenclaturiştilor din societatea postsovietică. Ei imită, simulează cu iscusinţă grija faţă de
1 A se vedea: Apud: Vlad, C. Paradoxurile tranziţiei. În Cronica română, 11 ianuarie 2008.