poluarea aerului cu pulberi - Revista de Igiena si Sanatate Publica

44
Revista de Igienă şi Sănătate Publică, vol.58, nr.3/2008 – Journal of Hygiene and Public Health
În investigaţiile clinice asupra indivizilor
intoxicaţi cu monoxid de carbon, există
frecvent o lipsă de corelare între
concentraţia determinată a
carboxihemoglobinei, şi natura şi severitatea
simptomatologiei. Din acest motiv, unii
cercetători consideră COHb ca un indicator
infidel al severităţii simptomelor [9,10].
Lipsa de corelare poate fi atribuită, atât
variaţiilor inter-individuale privind
susceptibilitatea la CO (date de boli cardiovasculare,
de anemie), cât şi diferenţelor de
raportare individuală a severităţii
simptomelor. Lipsa corelaţiei, poate indica
de asemenea, faptul că mecanisme toxice,
altele decât hipoxia pură, stau la baza unor
efecte atribuite intoxicaţiei cu monoxid de
carbon. Aceste mecanisme toxice includ
afinitatea monoxidului de carbon pentru
citocromi şi blocarea respiraţiei celulare.
Mai mult, deoarece rata disocierii CO din
citocromi este lentă, se consideră că CO
poate produce efecte adverse prelungite, nu
doar hipoxie tranzitorie. Nivelul COHb
creşte uneori foarte lent, în dezacord cu
expunerea individului la concentraţii ridicate
de CO. Se sugerează astfel necesitatea unui
interval de timp între episodul intoxicaţiei şi
determinarea COHb, cu atât mai mult cu cât
oxigenul este folosit ca terapie imediată.
Aceşti doi factori pot explica de asemenea,
de ce simptomele nu sunt corelate
întotdeauna cu nivelul COHb. În acest
context, practica clinică supraevaluează
concentraţia carboxihemoglobinei, ca
indicator al severităţii simptomelor în
intoxicaţia cu monoxid de carbon, fără a
dispune însă de nici o metodă riguroasă de
prezicere a evoluţiei pe termen lung.
Bolile cardiovasculare în antecedente, vârsta
înaintată, starea de inconştienţă la internare,
sunt factori de risc consideraţi buni
indicatori ai severităţii simptomelor; chiar şi
durata expunerii, este considerată un
indicator mai bun al severităţii simptomelor,
decât nivelul COHb. Examenul clinic
obiectiv, prin testele neuropsihologice, are
un rol important în diagnostic şi în
prognostic. Este importantă şi anamneza
bolnavului, cu stabilirea condiţiilor de
expunere.
Există şi alte teste, care în timp îşi pot
demonstra valoarea diagnostică şi de
prognostic: nivelul sanguin de lactat,
tomografia computerizată sau rezonanţa
magnetică; ultimele două au rol de evaluare
a riscului de apariţie a sechelelor
neurologice tardive după intoxicaţia cu CO.
Aceste metode necesită validări
suplimentare înainte de a fi unanim
acceptate.
DISCUŢII ŞI CONCLUZII
Studiul intoxicaţiilor cu monoxid de carbon
(accidentale, experimentale) arată că, CO
cauzează o varietate de efecte asupra
sănătăţii. De exemplu, simptomele
intoxicaţiei includ frecvent, dureri de cap,
greaţă şi ameţeli. Studiile experimentale au
identificat efecte neurotoxice la indivizii
sănătoşi, la concentraţii de aproximativ 10%
COHb şi apariţia ischemiei, vizualizată pe
EKG, la bolnavii cardio-vasculari, la
concentraţii în jur de 2% COHb. În
locuinţele unde aparatura casnică ce
funcţionează cu gaz metan este corect
instalată, întreţinută şi exploatată, este puţin
probabil ca nivelul CO din aerul interior să
determine creşteri ale COHb până la aceste
nivele. Există situaţii în care, aparatura
defectă sau improvizată determină creşterea
concentraţiei CO, cu risc pentru sănătate.
Deşi este posibilă prezicerea concentraţiei
individuale de COHb, pe baza nivelului CO
şi a unui scenariu de expunere, din motivele
discutate anterior, este mult mai dificil a
prezice dacă la acea concentraţie a COHb
vor apărea efecte cronice grave.
Deşi se iau în considerare numeroşi factori
când se determină sau se prezice
concentraţia COHb a individului (producţia
endogenă de CO, fumatul, activitatea fizică,
concentraţia CO, expunerea la alte toxice),
faptul că, COHb se formează la o rată bine
definită şi într-un mod predictibil, o face un
valoros biomarker de expunere. De aceea,
măsurarea COHb dă relaţii clare asupra
expunerii la CO. Acurateţea COHb este însă
redusă ca biomarker al efectelor asupra