INSTALAŢII DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE

INSTALAŢII DE VENTILARE 

ŞI CLIMATIZARE 

X.6.1. Baze meteorologice şi igienice 

X.6.1.1. Aerul atmosferic 

Aproape întreaga atmosferă (cca. 97%) se găseşte până la înălţimea de 29 km, dar 

limita superioară a acesteia atinge înălţimea de aproximativ 10 000 km. Compoziţia 

chimică a atmosferei (tab. X.6.1) este foarte uniformă între 0 şi 90 km şi alcătuieşte stratul 

numit homosferă. Peste 90 km altitudine, ea devine foarte neuniformă, formând heterosfera 

(compusă, la rândul ei, din troposferă, stratosferă, mezosferă, termosferă, ionosferă). 

Gazul 

Compoziţia aerului curat, uscat 

Participaţie [%]: 

Tabelul X.6.1 

masică volumică 

Azot 75,51 78,10 

Oxigen 23,01 20,93 

Argon 1,286 0,9325 

Dioxid de carbon 0,040 0,030 

Hidrogen 0,001 0,01 

Neon 0,0012 0,0018 

Heliu 0,00007 0,0005 

Kripton 0,0003 0,0001 

Xenon 0,00004 0,000009 

Ozon – 10 –6 

Radon – 6·10 –16 

Greutatea aerului realizează la suprafaţa solului o presiune de 1013 mbar. 

Aerul este un amestec de gaze permanente în atmosferă, dintre care azotul şi 

oxigenul reprezintă 99,03% (în volum). Compoziţia se modifică în timp şi local foarte puţin 

la nivelul solului, dar la mari înălţimi predomină gazele uşoare. Dioxidul de carbon are o

Instalaţii de ventilare şi climatizare 1113 

participaţie practic constantă (0,033%, din volum) (cu tendinţă de creştere uşoară datorată 

proceselor de ardere a combustibililor), în timp ce vaporii de apă (prezenţi şi ei în aerul 

atmosferic) variază între 0,02% (în condiţii de deşert) şi 4% (în regiunile ecuatoriale). 

Aerul atmosferic conţine o serie de impurităţi. 

Gaze şi vapori – oxidul de carbon, prezent în special în zonele industriale, este 

datorat arderilor incomplete. Dioxidul de carbon, dioxidul de sulf, oxidul şi dioxidul de azot 

sunt datorate descărcărilor electrice din atmosferă, instalaţiilor de ardere, circulaţiei rutiere. 

Amoniacul face parte şi el din aerul atmosferic. Ozonul se găseşte, de regulă, în stratul 

situat la altitudinea de 20-35 km, dar şi la 50-55 km, şi ia naştere prin acţiunea razelor 

ultraviolete asupra atomilor de oxigen; are funcţia de a proteja suprafaţa Pământului 

împotriva celei mai mari părţi a radiaţiei ultraviolete, a razelor X şi γ existente în spectrul 

radiaţiei solare. În aerul atmosferic se întâlnesc şi particule foarte fine de plumb. 

Praf. Este constituit din particule solide, având forme, densităţi şi structuri diferite, 

care cad sub acţiunea câmpului gravitaţional. Praful ia naştere prin acţiunea factorilor 

meteorologici (vânt, furtună, îngheţ, dezgheţ), din cauza descompunerilor, incendiilor, 

erupţiei vulcanilor sau prin activitatea oamenilor în procesele de producţie, din cauza 

circulaţiei rutiere, feroviare etc. şi poate fi de natură anorganică (nisip, scrum, cărbune, 

funingine, piatră, metale) sau organică (polen, spori, seminţe, particule de plante, fibre textile 

etc.). Praful industrial este în anumite situaţii dăunător. Sunt necesare măsuri împotriva 

prafului industrial, deoarece vatămă sănătatea, alterează curăţenia, favorizează formarea ceţii, 

micşorează radiaţia solară, uzează maşinile şi clădirile etc. Conţinutul mediu de praf al aerului 

este prezentat în tabelul X.6.2, iar distribuţia prafului în aerul marilor oraşe, în tabelul X.6.3. 

Conţinutul mediu de praf al aerului (după Lahmann şi Fett) 

Locul, zona 

Concentraţia 

medie 

Frecvenţa 

granulelor cu 

diametrul d 

Tabelul X.6.2 

Dimensiunea 

maximă a 

granulelor 

mg/m 3 µm µm 

Mediu rural, timp secetos 0,10 2 25 

Mediu rural, după ploaie 0,05 0,8 4 

Oraş mare, zonă de locuinţe 0,10 7 60 

Oraş mare, zonă industrială 0,3...0,5 20 100 

Incinte industriale 1...3 60 1 000 

Locuinţe 1...2 – – 

Magazine 2...5 – – 

Ateliere 1...10 – – 

Ateliere de polizare 25...450 – – 

Curăţătorii de fontă 50...500 – – 

Fabrici de ciment 100...200 – – 

Aer de mină 

Gaze eşapare-cocserii cu 

100...300 – – 

încărcare manuală 

Gaze eşapare-cocserii cu 

10...50 – – 

încărcare mecanică 

Gaze eşapare-instalaţii de 

100 ...200 – – 

ardere tehnologice 1 000...15 000 – –

1114 

MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – PROBLEME TEHNICE GENERALE 

Distribuţia prafului în aerul marilor oraşe 

(pentru concentraţia de 0,75 mg/m 3 şi ρ = 1000 kg/m 3 ) 

Tabelul X.6.3 

Mărimea Mărimea medie Numărul de Procente de volum = 

particulelor a particulelor particule 

de masă 

µm µm 10 3 /m 3 % 

10-30 20 50 28 

5-10 7,5 1 750 52 

3-5 4 2 500 11 

0,5-1 0,75 67 000 2 

0-0,5 0,25 910 000 1 

Nuclee de condensare. Reprezintă particule mici, cu diametrul de 0,1-1 µm, care se 

găsesc în atmosferă şi pe care condensează vaporii de apă la saturare, formând aşa-numitele 

sisteme coloidale. Fumul este un sistem coloidal de natură solidă, iar ceaţa, unul de natură 

lichidă. Nucleele de condensare pot avea sarcină electrică (pozitivă sau negativă), formând 

ioni. 

Agenţi patogeni. Aceştia reprezintă mici vieţuitoare (microorganisme, bacterii, 

microbi) de provenienţă vegetală sau animală, de formă sferică, cilindrică, spirală sau 

aciculară, având grosimea de 0,5-1 µm şi lungimea de 1-5 µm. În general, agenţii patogeni 

aderă la particulele de praf. 

Poluarea sonoră. Zgomotul transmis prin aer şi asociat atmosferei exterioare este 

determinat de vibraţii cu frecvenţe şi amplitudini variabile care, atunci când depăşesc anumite 

limite, devin supărătoare sau chiar vătămătoare pentru om, reducându-i productivitatea 

muncii. În ceea ce priveşte zgomotul la locurile de muncă, există norme ce au la bază 

măsurarea nivelului de presiune acustică ponderată (A), care este determinată plecând de la 

un indice parţial de expunere la zgomot şi de durata de expunere. 

Electricitatea atmosferică. Pământul posedă la altitudinea de 50-65 km (în mezosferă) 

un strat de aer încărcat pozitiv, aşa-numitul strat de echilibru. Solul posedă faţă de acest 

strat un potenţial negativ. Pătura de aer dintre cele două straturi reprezintă, în funcţie de starea 

vremii, un dielectric. Diferenţa de potenţial dintre cele două straturi este cuprinsă între 

250 şi 350 kV, astfel că în apropierea solului avem un câmp electric de cca 150-280 V/m. 

Până acum nu a putut fi pusă în evidenţă o influenţă biologică a câmpului electric asupra 

omului. Alături de câmpul electric continuu există şi un câmp electric alternativ cu o 

frecvenţă medie de 10-12 Hz, precum şi o emisie de impulsuri. 

Radiaţii radioactive. În prezent, se găsesc în aer, apă şi pământ mult mai multe 

substanţe radioactive (care produc raze α, β, γ precum şi alte particule) decât la sfârşitul 

celui de-al doilea război mondial. Există acum peste 40 izotopi naturali şi 700 artificiali. 

Prin utilizarea unor noi materiale de construcţii (în special cele pe bază de fosfogips) au 

apărut noi surse radioactive care au, de multe ori, intensităţi mai mari decât cele naturale. 

X.6.1.2. Aerul umed 

Aerul umed este un amestec de aer uscat şi vapori de apă. Deşi cantitatea de vapori 

de apă din aer este mică (la presiunea de 1013 mbar, maximum 3,82 g/kg la 0 o C şi 

maximum 42,41 g/kg la 30 o C), ea joacă un rol important atât prin efectele fizice, fiziologice


şi meteorologice cât şi prin cantităţile de căldură vehiculate în timpul transformărilor 

termodinamice. În aplicaţiile inginereşti curente, aerul poate fi tratat, cu o aproximaţie 

suficient de bună, ca un gaz perfect. 

Parametrii aerului umed. Aceştia sunt: 

– temperatura uscată, t[ o C], care se măsoară cu ajutorul unui termometru cu bulbul 

uscat, ferit de radiaţii; 

– temperatura umedă, t’ [ o C] (temperatura de saturaţie izobară şi adiabatică), ce se 

măsoară cu un termometru al cărui bulb este învelit cu un tifon umezit; 

– temperatura punctului de rouă, tr [ o C] (temperatura de saturaţie izobară la conţinut 

de umiditate constant), care este egală cu temperatura unei suprafeţe pe care vaporii de apă 

din aerul umed condensează; 

– conţinutul de umiditate, x [kg vapori/kg aer uscat], care este raportul dintre masa 

vaporilor de apă şi masa aerului uscat dintr-un volum de aer; 

– umiditatea relativă, φ[%], care reprezintă raportul dintre masa vaporilor de apă 

dintr-un volum de aer şi masa maximă a vaporilor din acel volum la saturaţie, la aceeaşi 

temperatură şi presiune; 

– umiditatea absolută, [kg/m 3 ], care este masa vaporilor de apă dintr-un m 3 de aer 

umed; 

– densitatea aerului umed, ρ[kg/m 3 ], care este masa unui m 3 de aer umed; 

– entalpia aerului umed, h [kJ/kg], care este căldura necesară pentru a obţine izobar 

(1 + x) kg de aer umed la temperatură t, plecând de la 1 kg aer uscat + x kg apă având 

temperatura de 0 o C; 

– căldura masică a aerului umed, cp [kJ/kgK), care este căldura necesară unui kilogram 

de aer umed pentru a-şi ridica temperatura cu 1 o C; 

– presiunea parţială a vaporilor de apă, pv [Pa]; 

– presiunea de saturaţie a vaporilor de apă, ps [Pa]. 

Diagrama h-x. Reprezentarea grafică a relaţiilor dintre mărimile caracteristice ale 

aerului umed este foarte răspândită datorită posibilităţilor de calcul rapid, cu o eroare 

acceptabilă pentru cazurile practice. Există mai multe tipuri de diagrame. Fiecare diagramă 

este construită pentru o anumită presiune a aerului şi permite citirea tuturor parametrilor 

pentru o stare a aerului dată (definită prin două mărimi, de exemplu t şi φ), căreia îi 

corespunde un punct în planul diagramei. Frecvent, în ţara noastră, se utilizează diagrama 

h-x (diagrama lui Mollier) prezentată în figura X.6.1. Modul de citire a parametrilor aerului 

pentru un punct de stare I (de exemplu, starea aerului interior) este arătat în figura X.6.2. 

Procese simple ale aerului umed. Aerul introdus în încăperile ventilate sau climatizate 

este tratat în prealabil şi este adus la o anumită stare pentru a fi capabil să elimine de 

exemplu căldura şi umiditatea în exces sau să încălzească încăperile. Tratarea aerului constă 

dintr-o succesiune de procese simple pe care le suferă aerul şi care vor fi prezentate în 

continuare (fig. X.6.3). 

● Încălzirea aerului (procesul 1-2) are loc la x = constant şi se realizează cu ajutorul 

unei baterii de încălzire. Temperatura aerului creşte de la t1 la t2, iar entalpia, de la h1 la h2. 

● Răcirea uscată a aerului (procesul 1-5) are loc la x = constant, dacă temperatura 

agentului de răcire este mai mare sau egală cu tτ1. Temperatura aerului scade de la t1 la t5, 

iar entalpia, de la h1 la h5. 

● Răcirea umedă a aerului (procesul 1–6, care se mai numeşte şi proces politropic de 

răcire şi uscare) are loc dacă temperatura agentului de răcire este mai mică decât tτ1. 

Temperatura aerului scade de la t1 la t6, entalpia, de la h1 la h6. Aerul se usucă, o parte din 

vaporii de apă din aer condensează, astfel că asistăm şi la o micşorare a conţinutului de 

umiditate, de la x1 la x6.

1116 


Fig. X.6.1. Diagrama h-x, pentru aerul umed, la presiunea de 1013 mbar.


Fig. X.6.2. Modul de citire a parametrilor aerului umed pentru un punct de stare I. 

Fig. X.6.3. Procese simple ale aerului umed. 

Procesele de răcire se realizează cu ajutorul unor baterii de răcire sau prin contact 

direct aer-apă. 

● Umidificarea izotermică (procesul 1-3) are loc la t = constant şi se realizează prin 

injectarea de abur în curentul de aer. Temperatura rămâne constantă (t1 = t3), în schimb 

cresc entalpia (de la h1 la h3) şi conţinutul de umiditate (de la x1 la x3). 

● Umidificarea adiabatică (procesul 1-4) are loc la aproximativ h = constant şi se 

realizează într-o cameră de umidificare în care se pompează apă (prin pulverizare) în circuit

1118 


închis. Temperatura aerului scade de la t1 la t4, iar conţinutul de umiditate creşte de la 

x1 la x4. 

● Amestecul a două cantităţi de aer (de stările 1 şi 7) conduce la un aer de stare 8, 

care se află pe dreapta 1-7. 

X.6.1.3. Factorii meteorologici 

Temperatura aerului exterior. Factor important în dimensionarea instalaţiilor de 

ventilare şi climatizare, aceasta este determinată în apropierea scoarţei terestre, pe de o 

parte, de radiaţia solară şi absorbţia sau cedarea medie de căldură a solului şi, pe de altă parte, 

de vânt. Ciclul zilnic al temperaturii aerului reprezintă o variaţie cvasicosinusoidală, prezentând 

un punct de minim, înainte de răsăritul soarelui, şi un punct de maxim, în mijlocul dupăamiezii. 

Minimul zilnic este atins vara în jurul orei 4, iarna, către ora 8, iar maximul este 

cuprins între orele 14 şi 15. Oscilaţiile zilnice de temperatură au o amplitudine de 6...7 o C 

vara (în afara litoralului, care este de 4 o C) şi 3...4 o C iarna. Alături de variaţia zilnică, 

temperatura exterioară prezintă şi un ciclu lunar, precum şi unul anual. Temperatura mai 

variază cu latitudinea, cu altitudinea şi cu înălţimea deasupra solului. Cele mai ridicate 

temperaturi se înregistrează în luna iulie, iar cele mai scăzute, în ianuarie. De aici rezultă şi 

necesitatea definirii a două temperaturi de calcul pentru dimensionarea instalaţiilor, şi 

anume una, pentru perioada caldă a anului (iulie), şi alta, pentru cea rece (ianuarie). 

Umiditatea aerului exterior. Joacă un rol deosebit în tehnica ventilării şi climatizării 

şi poate fi exprimată sub forma umidităţii relative (φ, în %) sau a conţinutului de umiditate 

(x, în g vapori/kg de aer uscat). Umiditatea relativă, φ, are o variaţie zilnică inversă variaţiei 

temperaturii. Ca urmare, umiditatea relativă are valoarea cea mai scăzută în luna iulie şi cea 

mai ridicată în ianuarie. Este recomandabil ca umiditatea de calcul să fie indicată sub forma 

conţinutului de umiditate, x, deoarece în timpul zilei aceasta se modifică în mică măsură. 

Radiaţia solară. Soarele emite, în spaţiu, în permanenţă, o cantitate mare de energie, 

din care Pământul primeşte anual circa 2,8·10 21 kJ. Spectrul de emisie este compus din 

radiaţii de undă scurtă (raze X, γ şi ultraviolete – circa 9%; raze luminoase vizibile – circa 

41%) şi lungă (raze infraroşii – circa 50%). Circa 97% din energia totală este emisă 

în domeniul de lungime de undă 0,2-3 µm, 3% în restul benzii de emisie, cuprins între 

10 –10 şi 10 3 m. Energia termică corespunzătoare acestui spectru care cade pe o suprafaţă 

normală la rază, situată la limita atmosferei terestre, se numeşte constantă solară şi are, în 

medie, valoarea Cs = 1355 W/m 2 . Această valoare suferă abateri ca urmare a fenomenelor 

solare şi a modificării periodice a distanţei Pământ-Soare. 

Nebulozitatea atmosferei. La străbaterea straturilor dense ale atmosferei, radiaţia 

solară este redusă ca urmare a reţinerilor şi disipării energiei. Astfel, sunt reţinute razele X, 

γ şi o parte din cele ultraviolete. O altă parte din radiaţii sunt reţinute de vaporii de apă şi 

dioxidul de carbon existenţi în atmosferă. Prin aceste procese de absorbţie atmosfera se 

încălzeşte şi produce, la rândul ei, o radiaţie cu lungime de undă mare, numită radiaţie 

atmosferică. Radiaţia solară globală, IG [W/m 2 ] este compusă din radiaţia directă ID şi din 

radiaţia difuză Id. Radiaţia directă este diferită, după orientarea suprafeţei receptoare. 

Radiaţia difuză poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea suprafeţei receptoare, 

deşi, în realitate, există mici diferenţe. La fenomenele menţionate trebuie spus că, prin 

modificarea unghiului de înălţime al soarelui, a înclinării axei Pământului şi a distanţei 

Pământ-Soare, apar o variaţie zilnică şi una sezonieră ale radiaţiei solare. Radiaţia solară 

variază de asemenea şi cu latitudinea geografică.


Vântul. Reprezintă mişcarea curenţilor de aer orizontali provocată de câmpuri barice 

diferite, ca urmare a încălzirii neuniforme a Pământului. În zonele mai încălzite aerul se ridică 

în sus, locul acestuia fiind luat de alt aer din zonele alăturate, mai reci. Mişcarea aerului este 

influenţată şi de rotaţia pământului, de forţele Coriolis şi de forţele de frecare de la nivelul 

solului. Vântul este o mărime vectorială caracterizată prin valoare, direcţie şi sens. 

X.6.1.4. Echilibrul fiziologic al omului în ambianţe artificiale. 

Confortul termic 

Organismul uman posedă calitatea menţinerii temperaturii sale constante, indiferent 

de temperatura mediului ambiant şi de activitatea fizică depusă. În repaus total şi în condiţii 

de confort, metabolismul de bază al omului, altfel spus, cantitatea minimă de căldură furnizată 

de corpul uman pentru întreţinerea vieţii este de aproximativ 80 W sau 45 W/m 2 , în poziţia 

în picioare. Există un echilibru între căldura produsă de organismul uman şi căldura 

înmagazinată şi disipată în mediul ambiant. Energia produsă de organism este evacuată în 

mediul ambiant (circa 80%) sub formă de căldură, prin: convecţie de la suprafaţa corpului 

la aer; conducţie de la suprafaţa corpului la suprafeţele cu care vine în contact (pardoseala); 

radiaţie de la suprafaţa corpului către toate suprafeţele care îl înconjoară (pereţi, plafon, 

pardoseală); evaporare de la suprafaţa pielii; căldura conţinută în vaporii de apă expiraţi; 

convecţie respiratorie; transpiraţie. 

Cantitatea de aer inspirată de o persoană adultă, fără activitate fizică, este de aproximativ 

0,50 m 3 /h (maximum 8-9 m 3 /h la efort deosebit). Aerul expirat din plămâni la temperatura 

de 35 o C şi 95% umiditate relativă conţine, în medie, 17% O2, 4% CO2 şi 79% N. 

Temperatura corpului este menţinută constantă (oricare ar fi condiţiile medii exterioare 

şi interioare) de un sistem de reglare extrem de sofisticat, pilotat de un centru termoregulator 

situat în hipotalamus. Terminaţiile senzitive, care joacă rolul de detectoare ale acestui 

sistem de reglare, sunt foarte specializate: corpusculii lui Krause, care detectează senzaţia 

de rece şi care sunt situaţi în ţesuturile celulare subcutanate, şi corpusculii lui Ruffini, 

responsabili cu senzaţia de cald şi care sunt situaţi în profunzimea dermei. Acestea sunt 

termoreceptoarele care controlează, în parte, producerea internă de căldură ca şi emisia 

calorică a organismului. Primul din cele două sisteme de reglare face apel la un proces 

chimic, iar al doilea, la un sistem de reglare fizic. Foamea şi setea joacă un rol important 

în asigurarea unui anumit metabolism: creşterea combustiei alimentelor în lupta contra 

frigului şi creşterea consumului de apă, în lupta contra căldurii. 

Confortul termic este determinat de şase factori principali: temperatura aerului; 

umiditatea relativă a aerului, temperatura medie de radiaţie; viteza aerului; intensitatea 

muncii; îmbrăcămintea. 

Temperatura aerului interior, ti. În zona de lucru, aceasta constituie o bază relativ 

bună pentru a caracteriza o microclimă. Variaţii relativ reduse ale temperaturii aerului 

interior sunt sesizate imediat de organismul uman care trebuie să facă faţă, rapid, noilor 

modificări, pentru a menţine constant schimbul de căldură al omului cu mediul ambiant. 

Din punct de vedere fiziologic, igieniştii estimează că temperatura aerului care va conveni 

mediului unei persoane, aşezată, normal îmbrăcată şi fără activitate fizică, se situează în 

jurul valorii de 22 o C, iarna şi 22...26 o C, vara. Pentru corpul dezbrăcat se consideră că 

temperatura optimă este 28 o C. Iarna, în încăperile ventilate sau climatizate trebuie avut în 

vedere că mişcarea aerului în jurul corpului produce, inevitabil, răciri care trebuie compensate 

prin menţinerea unei temperaturi de 22 o C. Experienţa a arătat că, în încăperile unde lucrează 

femei, secţii de recepţie şi control, ateliere de croitorie etc., temperatura trebuie să fie mai

1120 


ridicată, către 23...24 o C. S-a estimat că pentru un număr mare de subiecţi, următoarele 

temperaturi sunt recomandate: activitate statică, 19 o C; activitate uşoară, 17 o C ; magazine, 

19 o C; spălătorii, 24 o C; muncă fizică intensă, 12 o C. Pentru persoane care efectuează o muncă 

fizică, temperatura trebuie să fie cu atât mai joasă cu cât munca cere un efort mai intens. 

Temperaturile optime se încadrează între 10 şi 18 o C, în funcţie de activitate. Pentru o 

ambianţă cu o temperatură dată, un rol important în asigurarea unei calităţi termice normale îl 

are uniformitatea temperaturii, atât în plan orizontal cât şi vertical. Se constată (în funcţie de 

sistemul de încălzire adoptat) în încăperi existenţa unui gradient de temperatură, atât în plan 

vertical cât şi orizontal. În figura X.6.4 sunt prezentate câteva exemple de gradiente termice. 

Fig. X.6.4. Gradientul de temperatură al aerului în centrul unei încăperi, 

în regim staţionar, pentru diferite sisteme de încălzire şi temperaturi 

interioare de bază: 

CS – încălzire prin pardoseală, CP – încălzire prin plafon; RE – radiator 

în parapet; RI – radiator pe perete interior; FR – sobă din teracotă; FO – 

sobă din fontă; CAI – încălzire cu aer cald cu circulaţie naturală la ieşirea 

aerului pe peretele interior; CAE – încălzire cu aer cald cu circulaţie 

forţată cu evacuarea aerului pe peretele exterior. 

Temperatura medie de radiaţie, tmr. Schimburile termice ale organismului uman sunt 

dependente şi de temperatura medie ponderată (cu suprafaţa) a pereţilor, plafonului şi 

pardoselii încăperii, înglobând şi corpurile de încălzire, denumită temperatură medie de 

radiaţie, tmr. Temperatura medie a pereţilor, plafonului şi pardoselii trebuie să fie apropiată 

de temperatura aerului. Dacă se află mult sub valoarea temperaturii aerului interior (de 

exemplu, iarna), o ambianţă cu ti = 20 o C va fi 

resimţită ca foarte rece şi va trebui ca temperatura 

aerului să fie ridicată cu mult peste 20 o C pentru a 

se obţine o senzaţie de confort. Dependenţa dintre ti 

şi tmr se poate vedea în figura X.6.5. 

Umiditatea relativă a aerului, φi. Deoarece 

pierderile de căldură ale organismului uman se fac 

parţial prin evaporarea apei de la suprafaţa pielii, 

rezultă că umiditatea relativă a aerului joacă un rol 

important în confortul termic. Intensitatea fenomenului 

de evaporare depinde, pe lângă alţi factori, şi de 

diferenţa tensiunilor de vaporizare ale vaporilor de 

Fig. X.6.5. Delimitarea zonei de confort 

în funcţie de temperatura aerului şi de 

temperatura medie de radiaţie: 

1 – zona de confort; t rs – temperatura 

rezultantă uscată; k – coeficientul 

global de transfer termic. 

apă de la nivelul pielii şi vaporii de apă conţinuţi 

în aerul încăperii. La temperatura ambiantă 

normală de 20 o C, schimbul termic prin evaporare are 

un rol secundar şi, ca urmare, umiditatea relativă nu 

este aşa de importantă pentru confortul termic. În 

încăperile climatizate se consideră că umiditatea


relativă admisibilă poate fi cuprinsă între 35 şi 70%. O dată cu creşterea temperaturii 

aerului, umiditatea relativă începe să joace un rol din ce în ce mai mare în evaporarea de la 

suprafaţa pielii. 

Viteza de mişcare a aerului interior vi. Constituie un alt parametru al confortului 

termic. Senzaţia de inconfort este resimţită cu atât mai mult cu cât temperatura aerului în 

mişcare este mai scăzută decât temperatura mediului ambiant şi aceasta, cu atât mai mult când 

scade dintr-o anumită parte a corpului (ceafă, ureche). La temperaturi uzuale de 20...22 o C, 

viteza optimă, determinată experimental, este cuprinsă între 0,15 şi 0,25 m/s. Valorile 

vitezei aerului în funcţie de alţi parametri ai confortului termic sunt arătate în figura X.6.6. 

Fig. X.6.6. Viteza medie a aerului în funcţie de activitate, 

rezistenţa îmbrăcămintei şi temperatura aerului interior 

(după ISO 7730 şi DIN 1946). 

Îmbrăcămintea. Joacă un rol important asupra senzaţiei de confort. Se poate resimţi 

senzaţia de bine, foarte rapid, într-o încăpere mai rece, dar cu o îmbrăcăminte mai groasă şi, 

invers, într-o încăpere mai caldă, cu o îmbrăcăminte mai lejeră. Izolaţia termică dată de o 

ţinută vestimentară poate varia în limite foarte largi. Unitatea fizică pentru rezistenţa 

termică a îmbrăcămintei este ,,clo” şi are valoarea 0,155 m 2 K/W (conform ISO 7730). 

Dorinţa de a avea temperaturi mai mari în încăperi este justificată în parte, prin faptul 

că la textilele folosite astăzi, coeficientul de conductivitate 

termică λ este mai mare la materialele 

sintetice (λ = 0,20 W/mK) decât la lână şi bumbac 

(λ = = 0,05 W/mK). 

Intensitatea activităţii. Este caracterizată prin 

degajarea de căldură a organismului uman. Unitatea 

de măsură se numeşte „met”, M (metabolic rate), 

1 M (met) = 58 W/m 2 . 

Confortul termic poate fi descris prin corelaţii 

(dependenţe) analitice sau grafice între parametrii 

principali ai acestuia. O corelaţie satisfăcătoare este 

dată de graficul temperaturii optime operative, redat 

în figura X.6.7 . 

Fig. X.6.7. Temperatura optimă 

operativă.

1122 


X.6.1.5. Parametrii climatici exteriori de calcul 

Se definesc pentru perioadele rece şi caldă ale anului şi pentru tipurile de instalaţii 

(de încălzire, de ventilare, de climatizare). Parametrii climatici exteriori de calcul se referă 

la: temperatura aerului; umiditatea relativă/conţinutul de umiditate; vânt, radiaţie solară. 

Pentru perioada rece a anului, parametrii climatici de calcul sunt: 

– temperatura aerului exterior pentru toate tipurile de instalaţii (încălzire, ventilare, 

climatizare) – se alege din SR 1907/1 şi are valorile indicate în tabelul X.6.4; 

– umiditatea relativă a aerului exterior pentru toate tipurile de instalaţii şi toate 

localităţile – se consideră φe = 80%; 

– viteza vântului – se alege în conformitate cu zona eoliană în care se găseşte 

localitatea considerată (v. SR 1907/1). Pentru clădiri înalte, viteza vântului trebuie corectată 

(v. tabelul X.6.5); 

– radiaţia solară – nu este luată în calcul în mod direct. 

Temperaturi exterioare convenţionale de calcul – iarna 

Tabelul X.6.4 

Denumirea localităţii t e, în °C Denumirea localităţii t e, în °C 

Alba lulia –18 Lugoj –12 

Alexandria –15 Miercurea-Ciuc –21 

Arad –15 Oradea –15 

Bacău –18 Petroşani –18 

Baia Mare –18 Piatra-Neamţ –18 

Baraolt –21 Piteşti –15 

Beclean –21 Ploieşti –15 

Beiuş –18 Reghin –21 

Bistriţa-Năsăud –21 Reşiţa –12 

Bârlad –18 Râmnicu-Vâlcea –15 

Blaj –18 Roman –18 

Botoşani –18 Satu Mare –18 

Braşov –21 Sfântu Gheorghe –21 

Brăila –15 Sibiu –18 

Bucureşti –15 Sighişoara –18 

Buzău –15 _ Sinaia –18 

Călăraşi –15 Sângeorgiul de Pădure –21 

Ceahlău –21 Slatina –15 

Câmpulung-Muscel –18 Slobozia –15 

Cluj-Napoca –18 Sovata –21 

Constanţa –12 Suceava –21 

Craiova –15 Tecuci –18 

Cristuru Secuiesc –21 Timişoara –15 

Deva –15 Târgovişte –15 

Făgăraş –21 Târgu-Jiu –15 

Focşani –18 Târgu-Mureş –21 

Galaţi –18 Târgu-Ocna –18 

Gheorghieni –21 Tulcea –15 

Giurgiu –15 Drobeta-Turnu-Severin –12 

Huedin –18 Vaslui –18 

Hunedoara –15 Vatra Dornei –21 

laşi –18 Zalău –15

Înălţimea 

H [m] faţă 

de sol 


Viteza vântului de calcul, iarna, corectată v H [m/s] 

Viteza vântului de calcul v10, conform STAS 1907/1-90 

Tabelul X.6.5 

4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 

15 4,22 5,27 6,32 7,38 8,43 9,49 10,54 11,59 12,65 13,70 14,76 15,81 

20 4,38 5,47 6,56 7,66 8,75 9,85 10,94 12,04 13,13 14,22 15,32 16,41 

25 4,50 5,63 6,76 7,88 9,01 10,13 11,26 12,39 13,52 14,64 15,77 16,90 

30 4,61 5,76 6,92 8,07 9,22 10,38 11,53 12,69 13,84 14,99 16,15 17,30 

35 4,71 5,88 7,06 8,24 9,42 10,59 11,77 12,94 14,12 15,30 16,48 17,65 

40 4,79 5,98 7,18 8,38 9,58 10,77 11,97 13,17 14,37 15,56 16,76 17,96 

45 4,86 6,08 7,30 8,51 9,73 10,94 12,16 13,38 14,59 15,81 17,02 18,24 

50 4,93 6,16 7,40 8,63 9,86 11,10 12,33 13,56 14,79 16,03 17,26 19,49 

60 5,05 6,31 7,57 8,83 10,10 11,36 12,62 13,88 15,15 16,41 17,67 18,93 

70 5,15 6,44 7,73 9,01 10,30 11,59 12,88 14,17 15,45 16,74 18,03 19,32 

80 5,24 6,55 7,86 9,17 10,48 11,79 13,10 14,41 15,72 17,03 18,34 19,65 

90 5,32 6,65 7,98 9,31 10,64 11,97 13,31 14,64 15,97 17,30 18,63 19,96 

100 5,40 6,74 8,09 9,44 10,79 12,14 13,49 14,84 16,19 17,54 18,88 20,23 

Pentru perioada caldă a anului, parametrii climatici de calcul au fost adoptaţi pentru 

luna iulie, deoarece temperatura aerului exterior şi radiaţia solară conduc la solicitarea 

termică exterioară cea mai defavorabilă. Pentru clădirile care nu au program în iulie şi 

august (de exemplu, teatre), se adoptă valorile de calcul pentru luna iunie. 

● Instalaţii de climatizare: 

– temperatura aerului exterior, te, se calculează pentru fiecare oră a zilei cu relaţia: 

te = tem + c·Az [ o C] 

în care: tem este temperatura medie zilnică, în funcţie de localitate şi de gradul de asigurare 

(v. tabelul X.6.6) al încăperii; c·Az – abaterea temperaturii aerului exterior faţă de temperatura 

medie zilnică, tem. Valorile c·Az sunt indicate în tabelul X.6.7. Temperatura aerului exterior 

pentru reprezentarea punctului de stare se determină considerând c = 1; 

– conţinutul de umiditate al aerului exterior, xcl , este dat tot în tabelul X.6.6 (valorile 

din dreapta ale numitorului funcţiei); 

– intensitatea orară a radiaţiei solare I, necesară la determinarea aporturilor de căldură 

din exterior, se calculează cu relaţia: 

I = a1·a2·ID + Id [W/m 2 ] 

în care: a1 este coeficient de corecţie în funcţie de gradul de poluare al locului considerat 

(v. tabelul X.6.8); a2 – coeficient de corecţie, în funcţie de altitudine; ID, Id – intensitatea 

radiaţiei solare directe, respectiv difuze. 

● Instalaţii de ventilare mecanică; ventilare naturală: 

– temperatura aerului exterior, te, necesară pentru calculul aporturilor de căldură din 

exterior, se consideră aceeaşi de la instalaţiile de climatizare. Temperatura aerului exterior 

pentru reprezentarea punctului de stare se determină cu relaţia: 

tev = tml + Az 

în care: tml este temperatura medie lunară (v. tabelul X.6.6); Az – amplitudinea oscilaţiei 

zilnice a temperaturii, în funcţie de localitate (v. tabelul X.6.6);

1124 


– conţinutul de umiditate, xevm este indicat în tabelul X.6.6 (valorile din stânga de la 

numitor); 

– intensitatea radiaţiei solare se alege ca pentru instalaţiile de climatizare. 

Localitatea 

Valori de calcul ale temperaturii medii (zilnice lunare) şi conţinutului 

de umiditate ale aerului exterior în luna iulie 

Grad de asigurare [%] Temperatura 

95 90 80 medie lunară 

t ⎛ em t 

⎞ 

exterioară medie zilnică 

⎜ 

xevm; x ⎜ ⎟ 

cl x ventilare mecanică ;x ⎟ 

⎝ climatizare ⎠ 

tml 

xevm; xcl 

Tabelul X.6.6 

Amplitudinea 

zilnică Az 

1 2 3 4 5 6 

Alba lulia 

21,2 

9,75; 10,6 

20,4 

9,7; 10,5 

19,3 

9,6; 10,45 

17,2 

9,4; 10,25 

7 

Alexandria 

26,5 

10,7; 11,3 

25,5 

10,65;11,2 

24,4 

10,6; 11 

22,4 

10,45; 10,75 

7 

Arad 

26 

10,25; 10,95 

24,7 

9,95; 10,65 

23,3 

9,50; 10,25 

19,9 

8,7; 9,6 

7 

Bacău 

23,8 

10,9; 11,95 

23 

10,65; 11,7 

22,2 

10,3; 11,45 

19,9 

9,65; 10,85 

6 

Baia Mare 

24,5 

10,6; 12,1 

23,7 

10,25; 11,8 

22,5 

9,75; 11,5 

19,9 

8,5; 10,5 

6 

Bârlad 

25,4 

10,9; 11,8 

24,4 

10,4; 11,4 

23,4 

10,05; 11,1 

20,7 

9,15; 10,25 

6 

Bistriţa- 

22,7 

22 

21 

18,5 

7 

Năsăud 9,65; 11,2 9,55; 11,05 9,35; 10,7 8,9; 9,85 

Botoşani 

24,4 

10; 11,40 

23,5 

9,9; 11,4 

22,4 

9,65; 11,35 

20 

9,4; 11,25 

6 

Braşov 

21,6 

10,25; 10,4 

20,7 

10,25; 10,3 

19,6 

10,25; 10,15 

17,8 

10,25; 9,9 

7 

Brăila 

26,7 

10,5; 11,55 

25,8 

10,3; 11,35 

24,6 

10,05; 11,15 

22,2 

9,55; 10,7 

7 

Bucureşti 

26,5 

10,4; 11,8 

25,7 

10,2; 11,65 

24,6 

10,05; 11,50 

22,4 

9,65; 11,15 

7 

Buzău 

26,6 

10,9; 12,15 

25,5 

10,45; 11,8 

24,3 

10,1; 11,50 

22 

9,35; 10,9 

6 

Călăraşi 

26,8 

10,15; 11,8 

25,9 

10,05; 11,55 

24,8 

9,95; 11,25 

22,3 

9,65; 10,6 

7 

Cluj-Napoca 

23 

9,3; 10,15 

22,2 

9,15; 10,05 

21,1 

8,95; 9,95 

18,7 

8,5; 9,55 

6 

Constanţa 25,6 24,8 23,9 

21,8 

4 

(oraş) 

12,5; 12,7 12,35; 12,65 12,25; 12,4 11,9; 12,10 

Craiova 

26,4 

10,25; 11 

25,1 

9,95; 10,8 

23,6 

9,7; 10,6 

21,4 

9,2; 10,2 

7 

Dej 

23,3 

9,55; 10,9 

22,4 

9,2; 10,55 

21,4 

9; 10,25 

19,2 

8,4; 9,55 

7 

Deva 

23,7 

10,05; 10,85 

22,9 

9,95; 10,8 

21,8 

9,85; 10,7 

19,7 

9,65; 10,5 

7


Tabelul X.6.6 (continuare) 

1 2 3 4 5 6 

Drobeta-Tr. 26,2 25,2 24,1 

22,1 

7 

Severin 10,25; 10,8 10,1; 10,7 9,85; 10,15 9,45; 10,15 

Focşani 

26,2 

10,65; 12 

25,1 

10,4; 11,7 

23,9 

10; 11,4 

21,6 

9,25; 10,7 

6 

Galaţi 

26,7 

10,5; 11,55 

25,8 

10,3; 11,35 

24,6 

10,05; 11,15 

22,2 

9,55; 10,7 

6 

Giurgiu 

26,5 

10,4; 11,8 

25,7 

10,2; 11,65 

24,6 

10,05; 11,5 

22,4 

9,65; 11,15 

7 

Hunedoara 

21,2 

9,75; 10,6 

20,4 

9,7; 10,55 

19,3 

9,6; 10,45 

17,2 

9,4; 10,25 

7 

laşi 

25 

10,50; 11,35 

24,1 

10,25; 11,2 

22,9 

10,0; 11,0 

20,4 

9,50; 10,45 

6 

Mediaş 

22,5 

9,2; 10,7 

21,7 

9; 10,5 

20,7 

8,8; 10,25 

18,6 

8,4; 9,8 

7 

Miercurea- 20,4 19,3 18,2 

16,5 

7 

Ciuc 

8,25; 9,2 8,2; 8,8 8,15; 8,5 8; 8 

Odorheiul 21,9 20,8 19,7 

18 

7 

Secuiesc 8,3; 9,55 8,25; 9,25 8,2; 8,95 8,15; 8,55 

Oneşti 

23,5 

10,85; 11,85 

22,7 

10,5; 11,65 

21,9 

10,25; 11,4 

19,6 

9,5; 10,75 

6 

Oradea 

25,5 

9,75; 10,15 

24,4 

9,65; 10,1 

23,2 

9,55; 10,05 

20,7 

9,4; 10 

7 

Petroşani 

21,6 

9; 9,6 

20,4 

8,75; 9,25 

19,1 

8,4; 8,9 

17,1 

8; 84 

6 

Piatra-Neamţ 

23,7 

9,9; 11,35 

22,7 

9,75; 11,15 

21,6 

9,65; 10,9 

19,2 

9,2; 10,4 

6 

Piteşti 

24,3 

9,35; 10,5 

23,3 

9,25; 10,3 

22,2 

9,10; 10,05 

20 

8,95; 9,6 

7 

Ploieşti 

25,6 

9,75; 10,8 

24,3 

9,55; 10,7 

23,1 

9,35; 10,6 

20,9 

9; 10,3 

7 

Reşiţa 

23,2 

9,95; 11 

22,2 

9,6; 10,75 

21 

9,25; 10,4 

18,7 

8,7; 9,95 

6 

Râmnicu- 

25 

23,6 22,6 

20,7 

6 

Vâlcea 10,2; 11,35 9,95; 11 9,75; 10,75 9,5; 10,3 

Roman 

24,1 

11; 12,05 

23,1 

10,65; 11,4 

22 

10,25; 11,45 

19,6 

9,45; 10,8 

6 

Satu Mare 

24,8 

9,9; 11,4 

23,9 

9,75; 11,05 

22,7 

9,55; 10,8 

19,9 

9,2; 9,95 

7 

Sfântu 

21,6 20,7 19,6 

17,8 

7 

Gheorghe 10,25; 10,4 10,25; 10,3 10,25; 10,15 10,25; 9,9 

Sibiu 

22,7 

9,9; 11,25 

21,9 

9,75; 11,05 

20,8 

9,4; 10,85 

18,9 

8,9; 10,5 

7 

Sighişoara 

23 

9,4; 10,5 

22,1 

9,25; 10,35 

21 

9,1; 10 2 

18,9 

8,7; 9,95 

6 

Slatina 

26 

10,7; 11,25 

25 

10,65; 11,1 

24,2 

10,6; 11 

20,7 

10,4; 10,7 

7 

Slobozia 

26 

9,70; 11,1 

25,2 

9,5; 10,9 

24,1 

9,25; 10,65 

21,7 

8,75; 10,1 

7

1126 

Suceava 

Târgovişte 

Târgu-Jiu 



1 2 3 4 5 6 

Târgu-Mureş 

Tecuci 

Timişoara 

Tulcea 

Turda 

Turnu- 

Măgurele 

Vaslui 

Zalău 

Az 

ora 

22,3 

9,2; 10,25 

25 

10,85; 12,45 

25 

8,25; 10,75 

23,6 

9,45; 10,55 

26,5 

10,45; 11,5 

25,6 

9,95; 10,8 

26,4 

11,5; 12,8 

23,5 

9,4; 10,25 

27 

10,75; 11,4 

24,7 

9,85; 10,65 

24,6 

8,9; 9,75 

21,5 

9,1; 10,15 

23,8 

10,45; 12,15 

23,9 

8; 10,65 

22,7 

9,35; 10,45 

25,6 

10,25; 11,3 

24,7 

9,5; 10,5 

25,5 

11,25; 12,45 

22,7 

9,25; 10,2 

26 

10,7; 11,25 

23,8 

9,7; 10,55 

23,6 

8,7; 9,55 

20,5 

9; 10 

22,6 

10,1; 11,8 

22,7 

7,75; 10,3 

21,6 

9,15; 10,3 

24,4 

10; 11,1 

23,6 

9,45; 10,3 

24,4 

10,9; 12,05 . 

21,6 

9; 10 

24,9 

10,65; 11,05 

22,6 

9,5; 10,45 

22,3 

8,4; 9,3 

Valorile cA z pentru perioada caldă a anului 

18,1 

8,9; 9,7 

20,5 

9,55; 11,25 

20,9 

7,3; 9,75 

19,5 

8,75; 10 

22 

9,5; 10,65 

21,2 

9; 9,55 

22,2 

10,3; 11,4 

19,2 

9,55; 9,65 

22,9 

10,5; 10,8 

20,2 

9,1; 10,1 

19,7 

7,8; 8,75 

6 

7 

7 

6 

6 

7 

6 

7 

7 

6 

6 

Tabelul X.6.7 

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 

4 –2,8 –3,6 –4 –3 0,4 2,7 3,6 4 3,5 1,7 –0,7 –1,9 

6 –4,2 –5,4 –6 –4,5 0,6 4,1 5,5 6 5,2 2,6 –1 –2,9 

7 –4,9 –6,3 –7 –5,2 0,7 4,8 6,4 7 6,1 3 –1,2 –3,4 

Valorile coeficientului de corecţie a 1, 

în funcţie de gradul de poluare 

Tabelul X.6.8 

Zona Factorul a 1 

Localităţi rurale; parcuri 1,00 

Localităţi urbane mici şi medii 0,92 

Localităţi urbane mari 0,85 

Platforme industriale, iarna 0,78 

Platforme industriale, vara 0,67

I D 

Orientarea 

Suprafaţă verticală 


Valorile coeficientului de corecţie, a 2, în funcţie de altitudine 

Tabelul X.6.9 

Altitudinea h 

m ≤500 500 750 1000 1250 1500 1750 2000 

a 2 1,00 1,03 1,04 1,06 1,08 1,10 1,12 1,14 

Radiaţia solară directă, I D , şi difuză, I d , pentru 23 iulie [W/m 2 ] 

Tabelul X.6.10 

Ora zilei IDm 

6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 I 

N 53 3 – – – – – – – – – 3 53 5 

NE 333 402 301 130 4 – – – – – – – – 49 

E 383 568 575 498 338 144 – – – – – – – 105 

SE 188 370 468 514 485 393 241 58 – – – – – 113 

S – – 41 159 316 354 394 354 316 159 41 – – 89 

SV – – – – – 58 241 393 485 514 468 370 188 113 

V – – – – – – – 144 338 498 575 568 383 105 

NV – – – – – – – – 4 130 301 402 333 49 

Suprafaţă 

orizontală 89 241 381 532 647 711 734 711 647 532 381 241 89 247 

I d 53 80 103 123 136 146 147 146 136 123 103 80 53 59 

Observaţie: Orele din tabel reprezintă ore solare; * ) – valoarea medie pe 24 ore. 

X.6.1.6. Parametrii climatici interiori de calcul 

Parametrii microclimatului interior condiţionează confortul termic al încăperilor 

civile, condiţiile de muncă din încăperile de producţie şi condiţiile tehnologice pentru 

realizarea unor produse, cu implicaţii directe asupra calităţii acestora. Parametrii climatici 

constituie, în acelaşi timp, ipotezele pe baza cărora se dimensionează instalaţiile de încălzire, 

ventilare sau climatizare. 

Pentru perioada caldă a anului au fost adoptaţi următorii parametri climatici: 

– temperatura aerului interior, ti, se alege diferit, după destinaţia încăperii şi tipul 

ventilării sau climatizării, astfel: 

● pentru climatizare în scopuri de confort: 

ti = 10+0,5 tev 

unde tev este temperatura maximă zilnică a aerului exterior în luna iulie; 

● pentru climatizare în scopuri tehnologice, ti se alege pe considerente tehnologice, 

conform procesului tehnologic (v. tabelele X.6.20-X.6.21); 

● pentru ventilare mecanică sau ventilare naturală: 

ti ≤ tml + 5 (conform normativului I.5); 

dm 

*)

1128 


– umiditatea relativă a aerului interior, φi, se alege ca şi temperatura aerului, pe 

considerente de confort sau tehnologice. Pentru instalaţii de confort φi = 45-55%. Pentru 

încăperile de producţie, umiditatea relativă a aerului interior este aleasă pe considerente 

tehnologice. În cazul ventilării mecanice, umiditatea relativă, φi, nu este reglată; ea rezultă 

o dată cu stabilirea temperaturii ti. Pentru încăperi cu degajare importantă de umiditate 

(vapori de apă), φi se limitează superior la 65-80%, în funcţie de categoria muncii; 

– viteza de mişcare a aerului interior, vi, se stabileşte în corelaţie cu temperatura 

aerului interior, ti, şi categoria muncii, în vederea evitării senzaţiei de curent. Pentru 

instalaţiile cu confort sporit vi = 0,15-0,20 m/s, iar pentru confort mediu, vi = 0,2-0,25 m/s. În 

cazul instalaţiilor tehnologice, viteza aerului se alege în limite largi, respectiv 0,5-1,5 m/s, 

în funcţie de categoria muncii, intensitatea degajărilor de căldură şi sezon; 

– temperatura medie de radiaţie, tmr, în afara unor situaţii speciale, nu se normează. 

Pentru perioada rece a anului, parametrii climatici de calcul sunt: 

– temperatura aerului interior, ti, se alege în conformitate cu prevederile SR 1907/2 

sau cu recomandările tehnologice (v. tabelele X.6.20-X.6.21); 

– umiditatea relativă a aerului interior, φi, se alege corespunzător condiţiilor de 

confort sau cerinţelor tehnologice, adoptându-se valori similare situaţiei de vară; 

– viteza de mişcare a aerului interior, vi, rămâne, în cazul instalaţiilor cu debit constant, 

aceeaşi din situaţia de vară. O atenţie deosebită trebuie să se acorde cazurilor în care refularea 

aerului se face cu o temperatură inferioară celei ambiante, aceste situaţii generând majoritatea 

cazurilor de apariţie a senzaţiei de curent; 

– temperatura medie de radiaţie, tmr, joacă un rol important în sezonul rece, apărând 

senzaţia de ,,radiaţie rece”, în special ca urmare a unor suprafeţe vitrate mari. 

X.6.2. Sisteme de ventilare şi climatizare 

Sistemele de ventilare şi climatizare îmbracă o mare diversitate, atât sub aspectul 

alcătuirii, al modului de echipare a instalaţiilor, al tipului elementelor componente, al 

dimensiunii instalaţiilor după mărimea debitelor de aer vehiculat, al puterilor termice 

(de încălzire, de răcire) şi al presiunilor generate cât şi după modul de realizare a schimburilor 

de aer al încăperilor, al nivelurilor de temperatură, presiune şi umiditate realizate în încăperi. 

Tipul clădirii căreia îi este destinată o instalaţie de ventilare sau climatizare îşi pune amprenta 

specifică asupra instalaţiei, în special, prin soluţia adoptată, modul de realizare tehnică 

(aspect, trasee, etanşeitate, asigurare parametri, nivel de zgomot, automatizări, exploatare şi 

întreţinere etc.). 

X.6.2.1. Ventilarea naturală 

Înlocuirea aerului dintr-o încăpere, de un număr de ori, în timp de o oră, ca urmare a 

acţiunii independente sau simultane a factorilor naturali (presiunea termică şi presiunea 

vântului) asupra încăperii, poartă denumirea de ventilare naturală. 

Ventilarea naturală neorganizată. Dacă schimbul de aer al unei încăperi se realizează 

prin neetanşeităţile acesteia (rosturile din jurul uşilor şi ferestrelor, porii materialelor etc.), 

se poate vorbi de o ventilare naturală neorganizată. Valoarea schimbului orar de aer în acest 

caz este mică (n = 0,5-1,5 schimburi/h; în medie, 1 schimb/h). Valori mai mari se obţin


atunci când diferenţele de temperatură dintre interior şi exterior sunt mai mari sau când 

vântul suflă cu viteze mari. 

Ventilarea naturală organizată. Dacă schimbul de aer al unei încăperi se realizează 

prin deschideri (ferestre, grile, luminatoare) având suprafeţe date, iar acestea sunt amplasate 

la anumite înălţimi în pereţii exteriori, înlocuirea aerului poartă denumirea de ventilare 

naturală organizată. Numărul orar de schimburi de aer este în funcţie, şi în acest caz, de 

diferenţa de temperatură dintre interior şi exterior, de viteza (respectiv presiunea) vântului, 

dar şi de suprafaţa şi de distanţa dintre axele deschiderilor prin care aerul pătrunde în 

încăpere, respectiv, iese din încăpere. Valorile medii ale acestor schimburi de aer, în 

perioada de vară (care este situaţia cea mai nefavorabilă, determinată de diferenţe mici de 

temperatură între interior şi exterior şi de viteze mici ale vântului) sunt de ordinul n = 3-5, 

valoarea mică fiind pentru încăperi normale (cu înălţimea h ≤ 3 m), iar valoarea mare, 

pentru încăperi înalte. Din cele spuse rezultă că schimbul de aer realizat este variabil în 

timp şi deci necontrolabil, fiind în raport direct cu mărimile diferenţelor de temperatură şi 

de presiune. Cum atât temperatura aerului exterior cât şi viteza vântului sunt permanent 

variabile, rezultă că şi schimbul de aer al încăperilor este permanent variabil. Se utilizează 

cu precădere sistemul de ventilare naturală organizată la încăperile în care există permanent 

o diferenţă de temperatură importantă între interior şi exterior, în tot timpul anului. 

Există o serie de factori care asigură schimbul natural de aer. 

Presiunea termică. Temperaturile aerului sunt diferite în interiorul şi exteriorul unei 

încăperi şi, ca urmare, şi densităţile acestuia. Coloanele de aer creează, pe suprafeţele 

interioară şi exterioară ale unei ferestre, presiuni proporţionale cu densitatea şi acceleraţia 

gravitaţiei, respectiv o diferenţă de presiune (pe care o denumim „presiune termică”). Dacă 

în locul ferestrei avem un gol (respectiv, fereastra este deschisă), aerul, sub influenţa 

diferenţei de presiune create, se va deplasa prin acest gol fie spre interior, fie spre exterior. 

Diferenţa de presiune este dată de relaţia: 

∆ p= gh( ρ −ρ ) = gh∆ρ 

[Pa] 

e i 

în care: g este acceleraţia gravitaţiei, în m/s 2 ; h – distanţa dintre axele deschiderilor, în m; ρ – 

densitatea aerului, în kg/m 3 . 

Presiunea vântului. Clădirile constituie un obstacol în calea vântului; acesta îşi 

schimbă direcţia, atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, ocazie cu care o parte din 

energia cinetică a vântului se transformă în energie potenţială, rezultând un câmp de 

presiune pe întregul contur al clădirii, câmp care este în funcţie de configuraţia (forma) 

clădirii şi de dimensiunile relative ale acesteia. Pe faţa clădirii bătută de vânt apar suprapresiuni, 

iar pe faţa nebătută, subpresiuni. Presiunea vântului, pv, se calculează cu relaţia: 

pv = 0,5 Kov 2 /ρ [Pa] 

în care: Ko este coeficientul aerodinamic; v – viteza vântului, în m/s. 

Presiunea totală. O încăpere sau o clădire se găseşte sub acţiunea simultană a celor 

doi factori (presiunea termică şi presiunea vântului) naturali. Presiunea totală pe suprafaţa 

exterioară a unei deschideri (orificiu) de ventilare naturală va rezulta din însumarea 

algebrică a celor două presiuni determinate. 

Dispozitive de ventilare naturală. Diferenţiate în mare măsură după tipul clădirilor 

(civile, industriale) la care se montează, ele au fost concepute pentru introducerea şi 

evacuarea lesnicioasă a aerului, pentru reglarea debitului de aer introdus/evacuat, pentru 

dirijarea acestuia spre anumite zone ale încăperilor etc. Dispozitivele de ventilare naturală 

îmbracă următoarele tipuri constructive: ferestre mobile, coşuri de ventilare, deflectoare şi 

luminatoare.

1130 


X.6.2.2. Ventilarea mecanică 

Reprezintă sistemul la care schimbul de aer al unei încăperi (clădiri) şi vehicularea 

aerului prin canale şi elementele aparatelor (agregatelor) şi instalaţiilor se face forţat, cu 

ajutorul ventilatoarelor. Se pot asigura astfel debite de aer constante în timp, în încăperile 

supuse ventilării, ceea ce permite diluarea permanentă a noxelor degajate. În plus, aerul 

poate fi filtrat şi, după caz, încălzit/răcit/umidificat/uscat. Mişcarea aerului introdus în 

încăperile ventilate poate fi dirijată şi controlată ca direcţie şi sens de deplasare. În încăperi, 

după necesitate, poate fi creată suprapresiune sau subpresiune. O parte din aerul evacuat din 

încăperi poate fi recirculat, constituind o sursă de economisire a energiei termice. Se poate, 

de asemenea, recupera căldura din aerul evacuat în exterior. 

Schema de principiu a unei instalaţii de ventilare mecanică este prezentată în 

figura X.6.8. Când instalaţia deserveşte încăperi cu nivel de zgomot redus, se intercalează, 

atât pe circuitul de refulare cât şi pe cel de evacuare, câte un atenuator de zgomot. Acestea 

pot fi montate în centrala de ventilare sau pe canalele de aer. În anumite situaţii se montează 

un recuperator de căldură, care poate fi amplasat, după caz, în centrala de ventilare, pe 

acoperiş sau pe traseul canalelor de aer. Priza de aer proaspăt (PA) reprezintă elementul 

instalaţiei cu ajutorul căruia preluăm aer exterior. Ea trebuie amplasată în locuri curate, 

ferite de praf, neînsorite, departe de grupurile sanitare. Faţă de sol trebuie amplasată la o 

distanţă de cel puţin 2 m. Se poate amplasa pe perete, în ferestre, în spaţii verzi sau, dacă 

este posibil, se poate combina cu o fântână arteziană. Gura de evacuare a aerului viciat în 

exterior (GE) se amplasează de regulă pe acoperiş şi, mai rar, pe pereţii exteriori. Distanţa 

dintre PA şi GE trebuie să fie de 10 m pe orizontală sau 5-8 m pe verticală. Încăperea în 

care se montează echipamentul necesar ventilării unei încăperi sau clădiri, numită centrală 

de ventilare, se amplasează în subsolul clădirii, la un nivel intermediar sau pe acoperiş. 

Amplasarea se face astfel încât să fie cât mai aproape de încăperile deservite. 

Fig. X.6.8. Schema unei instalaţii de ventilare mecanică generală prevăzută cu: 

a – filtrarea şi încălzirea aerului; b – filtrarea şi încălzirea aerului şi atenuarea zgomotului; 

c – filtrarea şi încălzirea aerului, atenuarea zgomotului şi recuperarea căldurii din aerul evacuat; 

VI – ventilator de introducere; VE – ventilator de evacuare; FP – filtru de praf; BI – baterie de 

încălzire; AZ1, AZ 2 – atenuator de zgomot pe canalele de refulare şi evacuare; RC – recuperator 

de căldură; PC – pompă de circulaţie; PA – priză de aer proaspăt (exterior); GE – gură de 

evacuare a aerului viciat în exterior; CRE, CR I, CR R – clapete de reglare pe circuitele de aer 

exterior, evacuat şi recirculat; GR – gură de refulare a aerului; GA – gură de evacuare (aspirare) 

a aerului din încăpere; CA – canale de aer; CV – centrală de ventilare; IV – încăpere ventilată.

X.6.2.3. Climatizarea 


Instalaţiile de climatizare, numite şi instalaţii de aer condiţionat, trebuie să asigure 

menţinerea parametrilor aerului din încăperile deservite în limite dinainte stabilite, în 

tot timpul anului, indiferent de variaţia factorilor meteorologici, de gradul de ocupare 

a încăperilor, de desfăşurarea proceselor de producţie, cu alte cuvinte, indiferent de 

modificarea mărimii sarcinilor termice (de încălzire şi răcire) şi de umiditate. Ele au rolul 

de a asigura condiţiile de confort termic în clădirile civile, social-culturale, sau de a asigura 

parametrii necesari ai aerului interior (temperatură, umiditate relativă) în cazul instalaţiilor 

de climatizare tehnologică. În acelaşi timp trebuie să asigure introducerea de aer proaspăt 

necesar diluării CO2 degajat de ocupanţi. Deoarece sarcinile termice (de încălzire, de 

răcire) şi de umiditate ale încăperilor se modifică permanent şi în limite largi, iar 

parametrii microclimatului interior trebuie menţinuţi constanţi, rezultă că aerul tratat, 

introdus în încăperi, trebuie să aibă permanent (în tot timpul anului) parametri variabili. 

Ca urmare, aerul trebuie tratat într-un aparat (agregat/centrală) unde suferă o suită de 

procese termodinamice simple (încălzire, răcire, umidificare, uscare) într-o anumită ordine, 

în funcţie de procesul de tratare complexă . Pentru realizarea acestei tratări complexe este 

necesară şi o instalaţie de reglare automată aferentă. Instalaţiile în care tratarea complexă 

este alcătuită numai din 2-3 procese termodinamice simple se numesc instalaţii de 

climatizare parţială. Instalaţiile de climatizare sunt folosite la două categorii de clădiri: 

civile şi industriale. De aici îşi trag şi numele: instalaţii de climatizare în scopuri de confort 

şi instalaţii de climatizare tehnologică. 

X.6.2.3.1. Clasificarea instalaţiilor de climatizare 

● Instalaţii ,,numai aer”, cu: 

– un canal de aer cu debit constant, pentru: 

▪ o singură zonă; 

▪ mai multe zone, cu: 

○ încălzirea aerului pe fiecare zonă; 

○ încălzirea/răcirea aerului pe fiecare zonă; 

○ grupuri de ventilare zonale; 

– un canal de aer cu debit variabil; 

– două canale de aer cu: 

▪ debit de aer constant; 

▪ debit de aer variabil; 

● Instalaţii ,,aer–apă” (cu aer primar), cu: 

– aparate cu inducţie (climaconvectare/ejectoconvectoare); 

▪ sisteme cu: 

○ două conducte (de agent termic); 

○ trei conducte; 

○ patru conducte; 

▪ cu reglare prin ventil sau clapetă; 

– ventiloconvectoare cu: 

▪ aer primar; 

▪ priză directă de aer exterior; 

▪ recircularea aerului interior; 

▪ cameră de amestec; 

▪ cameră de amestec şi plenum.

1132 


X.6.2.3.2. Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare 

În figura X.6.9 este prezentată schema de principiu a unei instalaţii de climatizare 

care deserveşte o singură încăpere (de exemplu, o sală de spectacol). Instalaţia de climatizare 

se compune din: aparat (agregat) de climatizare, instalaţia aferentă de reglare automată, 

recuperator de căldură, atenuatoare de zgomot (pe refulare şi evacuare), grile de refulare 

şi aspirare a aerului introdus, respectiv evacuat, priză de aer proaspăt, gură de evacuare 

a aerului viciat în exterior, reţelele de canale pentru introducerea şi evacuarea aerului. 

Pentru a putea funcţiona, instalaţia mai are nevoie de câte o sursă de: căldură (apă caldă, apă 

fierbinte, abur); frig (apă rece, apă răcită, freon); energie electrică pentru instalaţia de forţă 

(antrenare ventilatoare, pompe, injectoare, recuperator de căldură, compresoare, generator 

de abur, servomotoare, baterii electrice etc.) şi automatizare (circuite de comandă, 

semnalizare etc.). Aerul proaspăt este preluat din exterior prin priza de aer (PA), trecut prin 

recuperatorul de căldură (RC) şi amestecat cu aerul recirculat din încăpere. 

Fig. X.6.9. Schema unei instalaţii de climatizare deservind o singură încăpere: 

ATA – aparat de tratare aer; T – termostat; H – higrostat; VI – ventilator de introducere; 

VE – ventilator de evacuare; F – filtru de praf; BPI – baterie de preîncălzire; BRI – baterie 

de reîncălzire; BR – baterie de răcire; CV – cameră de umidificare; C – cazan de apă caldă; 

CP – compresor; CD – condensator; VL – ventil de laminare; EP – evaporator; RC – recuperator 

de căldură; CR – clapetă de reglare; VP – vas de expansiune; V – ventil cu trei căi; P – pompă de 

circulaţie; AZ – atenuator de zgomot; PA – priză de aer; GE – gură de evacuare în exterior a aerului 

viciat; GR – gură de refulare; GA – gură de absorbţie; CH – aparat de răcire a apei (chiller). 

Aparatul (agregatul) de climatizare, de regulă de tip modulat, se compune din: 

– filtru de aer (F) – are rolul de a reţine particulele de praf din aerul exterior 

(proaspăt) şi recirculat (aer interior); 

– baterie de preîncălzire (BPI), baterie de reîncălzire (BRI) – acestea preîncălzesc şi 

reîncălzesc, în anumite limite de temperatură, debitul total de aer al instalaţiei de climatizare; 

– camera de umidificare (CU) – are rolul de a mări conţinutul de umiditate al aerului 

amestecat, introdus în încăperea climatizată. Această umidificare se poate face cu ajutorul 

unei camere de pulverizare a apei (prin pomparea acesteia în circuit închis), realizându-se o 

umidificare adiabatică, sau prin injectare de abur viu în curentul de aer (umidificare


izotermică), abur provenit de la un generator de abur (funcţionând cu energie electrică) sau 

preluat dintr-o reţea de abur tehnologic. În cazul utilizării umidificării izotermice (cu abur) 

BRI nu mai este necesară; 

– ventilatorul de introducere (VI) – asigură vehicularea aerului pe circuitul de refulare 

de la priza de aer (PA) până la gura (gurile) de introducere (GR), asigurând presiunea 

necesară pentru învingerea rezistenţelor aeraulice din PA, RC, CA, F, BPI, BR, BRE, AZ, 

GR şi de pe reţeaua de canale aferentă; 

– ventilatorul de evacuare (VE) – asigură vehicularea aerului pe circuitul de evacuare 

(GA, AZ, RC, GE şi reţeaua de canale aferentă). Presiunea acestui ventilator este mai mică 

decât a celui de introducere, deoarece rezistenţele sunt mai puţine. Acţionarea şi reglarea 

diverselor elemente componente care participă la tratarea complexă a aerului sunt posibile 

prin folosirea unor traductoare de temperatură – termostate (T) şi de umiditate – higrostate 

(H) montate fie în încăpere, fie pe canalul de evacuare din încăpere. 

X.6.2.3.3. Instalaţiile ,, numai aer” 

Acestea se pot realiza în două variante: 

– instalaţii de joasă presiune (tradiţionale), în care aerul este vehiculat cu viteze 

cuprinse între 4 şi 8 m/s, care conduce la presiuni ale ventilatoarelor cuprinse între 200 şi 

700 Pa; 

– instalaţii de înaltă presiune, în care aerul este vehiculat cu viteze cuprinse între 

12 şi 16 m/s care conduce la presiuni ale ventilatoarelor cuprinse între 1000 şi 2000 Pa. La 

acest tip de instalaţii diferenţa de temperatură, vara, între aerul interior şi aerul tratat 

este de 10-15 K, faţă de 5-8 K, cât se adoptă la instalaţiile tradiţionale. Nivelul de zgomot la 

instalaţiile de înaltă presiune este ridicat şi trebuie luate măsuri de atenuare a acestuia 

(prevederea de atenuatoare de zgomot, de guri de introducere şi evacuare ale aerului cu 

atenuarea zgomotului etc.). 

Instalaţiile ,,numai aer” cu un canal (este vorba de canalul de introducere), cu 

debit de aer constant sau variabil, pot deservi o singură încăpere (aşa cum s-a arătat în 

figura X.6.9) sau mai multe încăperi. În cazul deservirii mai multor încăperi în acestea se 

poate introduce aer tratat cu aceiaşi parametri, sau încăperile deservite pot fi grupate pe 

două sau mai multe zone. Încăperile aceleiaşi zone vor primi aer cu aceiaşi parametri, 

în schimb vor diferi parametrii de la o zonă la alta, cu alte cuvinte se va face o tratare 

suplimentară diferită pentru fiecare zonă în parte. Se utilizează pentru aceasta trei modalităţi 

de tratare suplimentară: 

– prevederea unei baterii de încălzire pentru fiecare zonă; 

– prevederea pe fiecare zonă a două baterii (una de încălzire şi una de răcire. 

Dirijarea aerului prin bateria de încălzire sau răcire se face cu ajutorul unor clapete de 

reglare); 

– prevederea pe fiecare zonă a unui ventilator (pentru mărirea debitului de aer al 

zonei) şi a unei baterii de încălzire. 

Instalaţiile cu debit variabil reprezintă o soluţie care se utilizează din ce în ce mai 

mult, deoarece reduce simţitor costurile energetice. Este mai raţional să se vehiculeze în 

instalaţie un debit de aer mai mic, pe măsură ce temperatura aerului exterior creşte (iarna) 

sau scade (vara) faţă de temperaturile exterioare de calcul şi să se încălzească (în bateriile 

de încălzire) sau să se răcească (în bateriile de răcire) un debit de aer mai mic decât cel de 

calcul. În cazul instalaţiilor cu debit constant se menţine acelaşi debit de aer (constant) şi se 

modifică temperatura aerului introdus în încăperi. În cel de-al doilea caz, debitul de aer al

1134 


instalaţiei este variabil, în timp ce temperatura aerului introdus în încăperi este constantă. 

Schema unei asemenea instalaţii este prezentată în figura X.6.10. 

Fig. X. 6.10. Instalaţie de climatizare cu un canal de presiune joasă/înaltă cu debit variabil: 

1 – cameră de amestec; 2 – filtru de praf; 3 – baterie de încălzire; 4 – baterie de răcire; 5 – cameră 

de umidificare; 6 – ventilator introducere; 7 – ventilator evacuare; 8 – aparat de detentă (în cazul 

instalaţiilor de înaltă presiune); 9 – încăpere climatizată; 10 – regulator de umiditate; 11 – regulator 

de temperatură; 12 – ventil cu două căi; 13 – ventil cu trei căi; 14 – clapetă de reglare; T – termostat; 

H – higrostat; RD1/RD 2 – regulator de debit pentru un grup de încăperi/idem, pentru o încăpere; 

RP – regulator de presiune; T 1 – termostat de cameră. 

Modificarea debitului de aer al încăperilor se realizează cu ajutorul regulatoarelor de 

debit RD. Reglarea debitului de aer se poate face pe grupe de încăperi sau la fiecare 

încăpere în parte. Reglarea debitului de aer al ventilatorului de introducere 6, respectiv al 

ventilatorului de evacuare 7 se face pe baza variaţiei presiunii în instalaţie, cu ajutorul unui 

traductor de presiune RP. La scăderea debitului de aer cerut de încăperi viteza de circulaţie 

a aerului se micşorează corespunzător şi presiunea aerului din punctul considerat creşte. Pe 

baza valorii măsurate de RP se reduce corespunzător turaţia ventilatorului şi, o dată cu 

aceasta, se micşorează debitul de aer. 

Instalaţiile ,,numai aer” cu două canale pot asigura temperaturi diferite în fiecare 

încăpere în parte. Datorită prezenţei a două canale de aer pentru introducere se foloseşte, 

de regulă, varianta de înaltă presiune, pentru a se ocupa un spaţiu mai mic la pozarea 

canalelor. Schema de principiu a unei instalaţii cu două canale, fără umidificarea aerului, 

este prezentată în figura X.6.11. Instalaţia are un singur ventilator de introducere. Există şi 

varianta cu două ventilatoare de introducere, unul pe canalul de aer cald şi al doilea pe 

canalul de aer rece. Ambele canale de aer (cald şi rece) se dimensionează pentru debitul 

total de aer al instalaţiei. După ventilatorul 6, canalul de refulare se împarte în două canale 

egale cu cel de dinainte. Pe o ramură se prevede o baterie de încălzire 3, pe celălalt, o 

baterie de răcire 4. Cu ajutorul unui aparat de amestec AM se preia, în proporţii 

variabile, aer cald şi aer rece (suma debitelor este însă întotdeauna constantă) din cele două 

canale (de aer cald şi de aer rece). Modificarea propoziţiei debitelor de aer cald şi rece este 

realizată de un termostat TC. Dacă instalaţia se realizează în varianta de înaltă presiune, 

înaintea dispozitivului de refulare se prevede un aparat de detentă 8.


Fig. X.6.11. Schema unei instalaţii de presiune joasă/înaltă, cu două canale de aer, 

fără umidificarea aerului: 

1-14, T – vezi fig. X.6.10; T 1 – termostat pe canalul de aer exterior; T 2 – termostat pe canalul 

de aer amestecat; T 3 – termostat pe canalul de aer cald; T 4 – termostat pe canalul de aer rece; 

T5 – termostat de amestec; TC – termostat de cameră; M – servomotor; AM – aparat de amestec. 

Pentru a preveni umidităţi relative scăzute ale aerului interior în sezonul rece, se 

poate prevedea umidificarea aerului refulat în încăperi. Umidificarea poate viza numai aerul 

cald sau întregul debit de aer. 

Aparatele de amestec reprezintă elementele principale ale instalaţiilor cu două canale 

şi au funcţia de a introduce în permanenţă un debit de aer constant în încăperi, cu parametri 

variabili, pentru a se asigura menţinerea temperaturii aerului interior la valoarea prestabilită. 

Aparatele de amestec se execută în două variante: cu reglare directă şi cu reglare indirectă. 

X.6.2.3.4. Instalaţii ,,aer-apă” (sau cu aer primar) 

Pot realiza, ca şi instalaţiile cu două canale de aer, temperaturi diferite în fiecare 

încăpere deservită în parte. Schema de principiu a unei astfel de instalaţii este arătată în 

figura X.6.12. Se folosesc atât apa cât şi aerul ca agenţi termici, ponderea deţinând-o apa 

caldă/răcită. Există un agregat central 1 pentru tratarea de bază a aerului pentru întreaga 

clădire. De regulă, 1 tratează numai aerul proaspăt necesar ocupanţilor. În fiecare încăpere 

se amplasează unul sau mai multe aparate 3. Aceste aparate de climatizare parţială pot fi: 

– climaconvectoare (aparate cu inducţie sau ejectoconvectoare) (CCV); 

– ventiloconvectoare (VCV). 

Atât CCV cât şi VCV conţin câte un schimbător de căldură (prin care circulă apă 

caldă, iarna, sau apă răcită, vara) sau două schimbătoare de căldură (unul pentru apă caldă 

şi unul pentru apă răcită). Schimbătorul (schimbătoarele) de căldură este racordat la o 

reţea de agenţi termici cu două conducte (tur-retur, prin care circulă, vara, apa răcită şi 

iarna, apă caldă), cu trei conducte (tur pentru apă caldă, tur pentru apă răcită, retur comun), 

cu patru conducte (tur-retur pentru apă caldă, tur-retur pentru apă răcită). La cele 2, 3, 

4 conducte se adaugă şi una pentru colectarea condensatului (care se produce, vara, pe 

suprafaţa exterioară a bateriei de răcire). Din punct de vedere funcţional, soluţia cea mai 

bună este cea cu patru conducte.

1136 


CCV se execută în două variante: cu reglaj prin ventil şi cu reglaj prin clapetă. 

Introducerea aerului în aparat cu viteză mare, prin intermediul duzelor 3 (fig. X.6.13), creează 

o depresiune pe baza căreia se aspiră aerul de recirculare din încăpere. La trecerea prin 

bateria de încălzire/răcire 2 sau 2a, 2b, aerul aspirat, după caz, se încălzeşte sau se răceşte. 

Fig. X.6.12. Schema de principiu a unei instalaţii ,,aer - apă” (cu aer primar) 

cu aparate de inducţie/ventiloconvectoare: 

1 – grup de climatizare; 2 – ventilator de evacuare; 3 – aparat cu inducţie/ventilo- 

convector; 4 – conducte de agent termic (2, 3, 4) + evacuare condensat; 5 – grilă 

de aspirare (aer recirculat); 6 – grilă de refulare aer tratat. 

Fig. X.6.13. Aparate cu inducţie (climaconvectoare): 

a1, a 2 – cu reglare prin ventil; b 1, b 2, b 3 – cu reglare 

prin clapetă; b 4 – pentru instalaţii cu debit de aer variabil; 

1 – racord de aer primar; 2 – baterie de încălzire/răcire; 

2a – baterie de răcire; 2b – baterie de încălzire; 3 – duze 

de aer; 4 – carcasă metalică fonoizolată; 5 – grilă de aspirare 

(recirculare); 6 – grilă de refulare; 7 – tavă 

colectare condensat; 8 – clapetă de reglare; 8a – clapetă reglare 

aer primar; L min – debit minim de aer primar; 

L – debit total de aer primar. 

VCV seamănă ca aspect cu CCV. Ele sunt 

prezentate schematic în figura X.6.14. Într-o carcasă 

metalică fonoizolată 1 se găsesc unul sau două 

schimbătoare de căldură 2 sau 2a + 2b, unul sau două 

ventilatoare pentru vehicularea aerului 3, un filtru de aer 

lavabil 10 şi o tavă pentru colectarea condensatului. 

Aparatul este prevăzut cu grilă cu jaluzele fixe pentru 

aspirarea aerului şi cu grilă cu jaluzele reglabile (în 

două planuri) pentru refularea aerului. VCV pot fi de 

tip vertical sau orizontal şi pot fi echipate cu cameră 

de amestec 9 şi cu cameră de distribuţie (plenum) 1 

pentru racordare la tubulatură. Debitul de aer al VCV, 

reglat de regulă în 3 trepte, variază între 150/190/240 

şi 1050/1450/1750 m 3 /h, în funcţie de mărimea 

aparatului (exemplu, 150/190/240 reprezintă debitul de aer minim, mediu şi maxim). 

Sarcina de răcire (totală) este cuprinsă între 0,70 şi 11 kW. Sarcina de încălzire oscilează


între 1,3 şi 21,5 kW, la care se poate adăuga o încălzire electrică de 1-5 kW. Turaţiile 

ventilatorului corespunzător celor 3 trepte de reglare sunt de circa 550-700/650-900/900- 

1100 rot/min. Puterile motoarelor de antrenare sunt cuprinse între 35 şi 190 W iar 

alimentarea cu energie electrică se face cu 220-240 V/1/50 Hz. Valorile reale se iau din 

prospectele firmelor producătoare. 

Fig. X.6.14. Ventiloconvectoare: 

a, b – verticale (tip cabinet); c, d – orizontale, pentru montat în plafon; e – cu cameră 

de amestec, racord de aer primar şi clapetă de reglare; f – idem, cu cameră de distribuţie 

pentru racordare la tubulatură; g – idem, cu cameră de amestec şi de distribuţie; 1 – carcasă 

metalică fonoizolată; 2 – baterie de încălzire/răcire; 2a – baterie de încălzire; 2b – baterie 

de răcire; 3 – ventilator; 4 – tavă de colectare condensat; 5 – grilă de aspirare (recirculare); 

6 – grilă de refulare cu palete fixe/reglabile; 7 – racord aer primar; 8 – clapetă de reglare; 

9 – cameră de amestec; 10 – filtru de praf; 11 – cameră de distribuţie (plenum). 

X.6.2.3.5. Tratarea complexă a aerului 

Tratarea complexă a aerului are loc într-un aparat (agregat) de climatizare (alcătuit 

din cameră de amestec, filtru, baterii de pre- şi reîncălzire, baterie de răcire, cameră de 

umidificare, ventilator, diverse accesorii de protecţie şi reglare) în car se realizează o suită 

de procese termodinamice simple (încălzire, răcire, umidificare, uscare) într-o anumită 

ordine, cu ajutorul cărora se aduce aerul la parametrii (temperatură, umiditate, entalpie 

etc.) necesari stării de introducere (refulare) în încăpere (încăperi). Modificarea stării 

aerului în interiorul aparatului de climatizare iarna (fig. X.6.15) sau vara (fig. X.6.16) 

poate fi realizată în mai multe moduri, folosind, după caz, un număr mai mare sau mai mic 

de procese simple a căror alegere presupune o analiză tehnico-economică şi faptul că instalaţia

1138 


în care este implementat aparatul de climatizare funcţionează tot timpul anului la parametri 

ai aerului exterior care variază în limite foarte largi (de la – 20 o C la +40 o C). 

Fig. X.6.15. Tratarea complexă a aerului, iarna: 

a – entalpia punctului de amestec M este mai mare decât entalpia punctului R; b – punctul 

de amestec este situat sub curba de saturaţie; c – se foloseşte o singură baterie de preîncălzire 

pe circuitul aerului exterior; d – aerul recirculat este încălzit; e – se foloseşte umidificarea 

izotermică; BI – baterie de încălzire; U – umidificator; CA – cameră de amestec; F – filtru 

de praf; BPI – baterie de preîncălzire; CP – cameră de pulverizare; BRI – baterie de 

reîncălzire; VI – ventilator de introducere; PC – pompă de circulaţie; I – starea aerului 

interior; E – idem, exterior; M – idem, amestecat; P, P’ – idem, preîncălzit; R – idem, 

umidificat; C – idem, tratat.


Fig. X.6.16. Tratarea complexă a aerului, vara: 

a – răcire într-o treaptă, ventilare, ,,sus-jos”/,,sus-sus”; b – răcire într-o 

treaptă, ventilare ,,jos-sus”; c – procesul de răcire şi uscare se realizează 

cu baterie de răcire; d – procesul de răcire şi uscare se realizează în două 

trepte; e – se foloseşte răcirea prin evaporare; 

CA, F, BPI, CP, BRI, VI, PC, I, E, M, C – au semnificaţia din fig. X.6.15; 

BR – baterie de răcire; Rv1, R v2 – starea finală a aerului răcit în treapta întâi, 

respectiv în treapta a doua; U – starea finală a aerului răcit; T – temperatura 

apei de răcire sau a agentului frigorific.

1140 


X.6.3. Elementele componente ale instalaţiilor de ventilare 

şi climatizare 

X.6.3.1. Ventilatoare 

Sunt maşini de forţă folosite pentru vehicularea aerului şi gazelor în instalaţii care 

realizează presiuni până la 30 kPa (circa 0,3 bar). După tipul constructiv se împart în: 

radiale (centrifugale) – la care aspirarea se face axial, iar refularea, radial; axiale – la care 

atât aspirarea cât şi refularea se fac axial; cu curent transversal – la care aspirarea se face 

printr-o parte a rotorului, iar refularea, printr-o altă parte a acestuia. 

Tipurile constructive sunt prezentate în figura X.6.17, iar modul lor de antrenare, în 

figura X.6.18. 

Fig. X.6.17. Tipuri de ventilatoare: 

a – radial; b – axial; c – cu curent transversal; 

1 – rotor; 2 – profil aerodinamic; 3 – carcasă. 

Fig. X.6.18. Antrenarea ventilatoarelor. 

Ventilatorul radial este cel mai utilizat în practică. Elementele componente ale unui 

ventilator radial sunt: carcasa, rotorul, gura de aspirare, gura de refulare, motorul şi 

suportul. Un tip special este ventilatorul de conductă, care are o carcasă cilindro-tronconică. 

În partea cilindrică aerul este aspirat radial, iar în cea tronconică este refulat axial. Din


punct de vedere al presiunii, deosebim ventilatoare de joasă presiune (0-1000 Pa), de medie 

presiune (1000-3000 Pa) şi de înaltă presiune (3000-30 000 Pa), iar după forma paletelor 

rotorului distingem: cu palete îndreptate înapoi; cu palete drepte; cu palete îndreptate 

înainte. După destinaţie, sunt pentru: aer; gaze calde; 

transport pneumatic; materiale abrazive, materiale 

corosive; gaze inflamabile şi explozive, iar după 

nivelul de zgomot: de uz general; silenţioase. 

Ventilatoarele radiale pot fi monoaspirante sau 

dublu aspirante. Cele dublu aspirante se montează, 

de regulă, într-un modul, refularea putându-se face 

în sus, în jos sau orizontal. Cele monoaspirante pot 

avea una din poziţiile indicate în figura X.6.19. 

Ventilatorul axial poate să îmbrace unul din 

tipurile indicate în figura X.6.20. 

Datorită carcasei mai simple, la parametri 

egali, ventilatoarele axiale sunt cu circa 50% mai 

uşoare decât cele radiale, dar au un nivel de zgomot 

ceva mai mare, motiv pentru care sunt mai puţin 

folosite, deşi montajul este mult mai simplu. 

Montarea ventilatoarelor axiale se poate face în 

tubulatură, în fereastră, pe perete, pe acoperiş, în 

Fig. X.6.19. Poziţiile de montare ale 

ventilatoarelor radiale monoaspirante. 

cotul unui canal (cu motorul montat în afară). Antrenarea lor este arătată în figura X.6.18. 

Ventilatoarele pot avea palete fixe sau reglabile, permiţând modificarea debitului de aer sau 

sensul de mişcare a aerului. 

Fig. X.6.20. Ventilatoare axiale: 

a – de montat în tubulatură; b – de fereastră; c – de perete; d – de acoperiş; c – în cot; 

1 – carcasă circulară; 2 – rotor; 3 – motor electric; 4 – suport. 

Curbele caracteristice ale ventilatoarelor, pentru diferite turaţii, reprezintă variaţia 

debitului de aer L, în funcţie de presiunea acestuia ∆p, a puterii absorbite P, a randamentului 

η şi a nivelului de zgomot în funcţie de presiunea dezvoltată. Ele sunt diferite, în 

funcţie de tipul ventilatorului şi turaţie şi se determină experimental. Variaţia calitativă a 

acestor curbe este dată în figura X.6.21.

1142 


Fig. X.6.21. Curele caracteristice 

ale ventilatoarelor: 

a – cu palete orientate înapoi; b – cu palete 

drepte (radiale); c – cu palete îndreptate înainte; 

d – pentru ventilatoare axiale; 

L – debitul de aer; ∆p t – presiunea; P – puterea 

absorbită; η – randamentul. 

Ventilatoarele, când nu pot fi asiguraţi parametrii ceruţi, se pot lega, după caz, în 

serie sau în paralel. Ventilatoarele legate în serie sau în paralel pot fi de acelaşi tip sau de 

tipuri diferite. Pot exista însă situaţii în care funcţionarea în paralel a ventilatoarelor de 

tipuri diferite este dezavantajoasă. 

Funcţionarea ventilatoarelor în reţea este redată în figura X.6.22. 

Fig. X.6.22. Modul de lucru al ventilatoarelor. Diagrame de presiuni: 

a – ventilator aspirant (A); b – ventilator refulant (R); c – ventilator aspirant-refulant (AR); 

p d – presiune dinamică; p s – presiune statică; p t – presiune totală; ∆p st – pierdere de 

sarcină; 1 – pierderi. 

Într-o instalaţie, un ventilator poate lucra în următoarele situaţii: 

– aspirant (A), când acesta are montată o reţea de canale de aer pe partea de aspirare, 

gura de refulare fiind liberă; 

– refulant (R), când ventilatorul refulează într-o reţea de canale de aer, gura de aspirare 

a acestuia fiind liberă; 

– aspirant-refulant (AR), când ventilatorul are canale de aer atât pe partea de aspirare 

cât şi pe cea de refulare.


Reglarea debitului de aer al ventilatoarelor trebuie făcută în multe situaţii, în practică, 

deoarece mărimile caracteristicilor ventilatoarelor din cataloagele producătorilor diferă 

de cele necesare în instalaţie; operaţia de reglare se face cu una din următoarele 

metode: 

– reglarea debitului de aer prin modificarea turaţiei ventilatorului – modificarea 

turaţiei se poate face pe cale mecanică sau electrică; 

– reglarea debitului de aer prin intercalarea unor rezistenţe locale; 

– reglarea debitului de aer prin montarea pe aspirarea ventilatorului a unui dispozitiv 

special, având secţiunea circulară. 

X.6.3.2. Baterii de încălzire 

Funcţionează cu agent termic apă caldă, apă fierbinte, abur, gaze de ardere, sau 

pot fi electrice. Sunt elemente componente ale aparatelor instalaţiilor de ventilare sau 

climatizare şi folosesc la încălzirea aerului de ventilare. Se prezintă sub forma unei carcase 

compacte de formă paralelipipedică, în interiorul căreia se găsesc o serie de elemente 

încălzitoare (fig. X.6.23). 

Racordarea bateriilor de încălzire este prezentată în figura X.6.24. 

Fig. X.6.23. Elemente încălzitoare pentru bateriile funcţionând cu apă caldă, 

apă fierbinte sau abur: 

a – ţeavă cu aripioare; b – ţeavă cu bandă spiralată; c – aşezarea elementelor 

de încălzire; d – ţevi de cupru şi lamele din aluminiu; 

1 – agent încălzitor; 2 – agent încălzit (aer).

1144 


Fig. X.6.24. Racordarea bateriilor de încălzire: 

a – în serie; b – în paralel cu baterii suprapuse; c – în paralel cu baterii alăturate; 

1 – agent termic; 2 – agent încălzit (aer). 

Bateriile de încălzire din ţevi cu aripioare (care au cea mai largă utilizare) se 

compun din ţevi aripate (pentru mărirea suprafeţei de schimb de căldură) aşezate pe 

1-2 rânduri sau mai multe. Ţevile sunt legate la extremităţi cu distribuitoare şi colectoare 

comune. Agentul termic încălzitor (apa caldă, apa fierbinte, aburul) circulă prin ţevi, 

iar aerul supus încălzirii circulă în exteriorul ţevilor, printre aripioare, perpendicular pe axa 

longitudinală a ţevilor. Ţevile sunt fie din oţel, fie din cupru, iar aripioarele sau lamelele, fie 

din oţel, fie din aluminiu. Combinaţiile uzuale sunt ţevi şi aripioare din oţel (zincate prin 

imersare într-o baie de zinc) sau ţevi din cupru şi lamele din aluminiu. Pasul aripioarelor 

(distanţa dintre două aripioare) este de 2-6 mm, iar grosimea lor 0,2-0,5 mm. 

Mărimile caracteristice ale unei baterii de încălzire funcţionând cu apă caldă, apă 

fierbinte sau abur sunt: 

– puterea termică: 

QBI = A·k·∆tm [kW]; 

– rezistenţa (pierderea de sarcină) pe partea de aer: 

∆Pv = c1·v 2 [Pa] (circuitul secundar); 

– rezistenţa (pierderea de sarcină) pe partea de apă/abur: 

∆Pw = c2·l·w 2 [Pa] (circuitul primar), 

unde: A este suprafaţa exterioară de schimb de căldură a bateriei, în m 2 ; k – coeficientul 

global de schimb de căldură al bateriei, în W/m 2 K; ∆tm – diferenţa de temperatură medie 

logaritmică dintre agentul primar (apă. abur) şi agentul secundar (aer), în K; c1, c2 – 

coeficienţi de proporţionalitate; v – viteza aerului raportată la secţiunea frontală a bateriei,


în m/s; w – viteza apei/aburului în ţevile cu aripioare, în m/s; l – lungimea ţevilor cu 

aripioare, în m. 

Bateriile de încălzire cu gaze de ardere utilizează direct căldura gazelor rezultate 

din arderea unui combustibil lichid, gazos şi mai rar, solid. Aceste baterii sunt înglobate 

într-un aparat autonom, alcătuit (fig. X.6.25) din: arzător, baterie de încălzire cu ţevi lise 

sau suprafeţe de încălzire în formă de V sau W alcătuite din tablă de oţel, sistemul de 

evacuare al gazelor de ardere şi dispozitivele de protecţie şi automatizare. 

Fig. X.6.25. Montarea unei baterii de încălzire a aerului 

funcţionând cu gaze de ardere: 

a – plan; b – secţiunea A-B; 

1 – aer proaspăt; 2 – canal de aer recirculat; 3 – aer de combustie; 

4 – gaze de ardere; 5 – aer cald; 6 – ventilator; 7 – grilă de aer 

recirculat; 8 – baterie de încălzire a aerului cu gaze de ardere. 

Bateriile de încălzire electrice se utilizează în instalaţiile de ventilare/climatizare în 

cazul în care este nevoie de puteri termice mici sau când nu se dispune de agent termic 

(apă caldă, apă fierbinte, abur). Bateria electrică este alcătuită dintr-o carcasă metalică în 

interiorul căreia se găsesc elementele încălzitoare 

amplasate transversal pe direcţia de mişcare a 

aerului. Elementele încălzitoare pot fi: rezistenţe 

sub formă de filament (din aliaje de crom-nichel), 

înfăşurate pe izolatori din ceramică, sub formă de 

spirale autoportante; bare/sârme din cupru/oţel 

amplasate în teci metalice umplute cu un material 

izolant (magneziu, nisip cuarţos etc.). Racordurile 

sunt făcute în afara carcasei. În figura X.6.26 este 

prezentată o baterie de încălzire electrică. Viteza 

de mişcare a aerului prin baterie trebuie să fie de 

cel puţin 3,5-4 m/s. În toate cazurile în care se 

prevăd baterii electrice, se iau măsuri severe de 

prevenire a incendiilor, utilizându-se o serie de 

dispozitive de protecţie. 

Fig. X.6.26. Baterie de încălzire electrică: 

a – secţiune longitudinală; b – secţiune transversală; 

1 – peretele canalului; 2 – rezistenţă electrică; 

3 – cutie de racordare; 4 – conductoare alimentare.

1146 


X.6.3.3. Baterii pentru răcirea aerului 

Din punct de vedere constructiv, bateriile de răcire sunt identice cu cele de încălzire, 

care utilizează ca agent termic apa caldă/apa fierbinte. Deoarece diferenţele de temperatură, 

în cazul bateriilor de răcire, sunt mai mici, pentru a se obţine aceeaşi putere termică (în 

acest caz, de răcire) este necesară utilizarea unui număr mai mare de rânduri de ţevi (până 

la 10), astfel că bateriile de răcire au o lăţime mai mare decât cele de încălzire, pentru 

aceeaşi putere termică. Circulaţia apei răcite (cu temperaturi de 7/12 o C, de regulă; 7 o C, 

temperatura de intrare a apei în baterie, şi 12 o C, cea de ieşire) se face cu viteze mai mari 

(decât a apei calde), respectiv 1 m/s sau mai mult. În consecinţă, pompele de circulaţie vor 

avea presiuni mai mari, dar şi debite de apă mai mari, deoarece diferenţa de temperatură la 

apă rece este, ∆t1 = 12 – 7 = 5 K, iar la apă caldă, ∆t2 =90 – 70 =20 K. Ca urmare, la 

aceeaşi putere termică, debitul de apă rece va fi de ∆t2/∆t1 = 20/5=4 ori mai mare. Răcirea 

aerului în baterie se poate face în două moduri: 

– răcire uscată, fără condensarea vaporilor de apă din aer, caz în care temperatura 

iniţială a apei de răcire este egală sau puţin mai mare decât temperatura punctului de rouă al 

stării iniţiale a aerului supus răcirii; 

– răcire umedă, cu condensarea unei părţi a vaporilor de apă din aer, caz în care 

temperatura iniţială a apei de răcire este mai mică decât temperatura punctului de rouă al 

stării iniţiale a aerului supus răcirii. Condensarea vaporilor de apă se produce între 

aripioarele bateriei, care se udă. Condensatul se scurge pe baterie şi este colectat la partea 

inferioară, într-o tavă. După baterie de montează un separator de picături. Rezistenţa pe 

partea de aer a bateriilor umede este mai mare decât a celor uscate, secţiunea de trecere a 

aerului fiind obturată de prezenţa condensatului. 

X.6.3.4. Filtre de aer 

Au funcţia de a reţine praful din aerul care se introduce în încăperi. Ele se folosesc 

pentru concentraţii de praf de până la 20 mg/m 3 . Praful se defineşte ca o substanţă solidă fin 

fărâmiţată (dimensiunile particulelor fiind cuprinse între 0,1 şi 500 µm), având forme, 

structuri şi densităţi oarecare, care se găseşte în aerul atmosferic, particulele depunându-se 

sub acţiunea forţei gravitaţionale. Particulele cu dimensiuni sub 0,1 µm intră în domeniul 

aerosolilor. Aerosolul reprezintă un sistem coloidal compus dintr-un mediu gazos, dispers, 

care, în cazul nostru, este aerul, în care se găsesc într-o distribuţie foarte fină particule de 

substanţă solide sau lichide în stare de plutire (ex. de aerosoli: fumul, la care substanţa este 

solidă; ceaţa, la care substanţa este lichidă). După norma europeană EN 779, filtrele se 

clasifică în următoarele 17 clase. 

– G1, G2, G3, G4 (fostele tipuri EU1... EU4) – filtre grosiere; 

– F5, F6, F7, F8, F9 (fostele tipuri EU5... EU9) – filtre fine; 

– EU10, EU11 – filtre foarte fine; 

– EU12, EU13, EU14 – filtre absolute, de tip HEPA, cu eficienţa, ε = 99,5-99,995%; 

– EU15, EU16, EU17 – filtre absolute, de tip ULPA, cu eficienţa, ε = 99,9995- 

99,999995%. 

Reţinerea particulelor solide se face folosind metode fizice (difuzie, inerţie, frecare; 

cernere, tensiune superficială, forţe electrostatice), iar a celor gazoase, folosind metode chimice


şi/sau fizice. Influenţa efectelor de separare a prafului se poate vedea în figura X.6.27. De aici 

se vede că particulele cel mai greu de reţinut sunt cele cu diametrul de 0,23 µm şi cu o 

viteză de trecere a aerului de 2 cm/s. Eficacitatea mecanismelor de reţinere depinde de 

dimensiunile particulelor de praf, de diametrul filtrelor din care este făcut mediul filtrant, de 

viteza de mişcare a aerului şi de repartiţia particulelor înainte de filtru. Caracteristicile 

filtrelor sunt: eficienţa, gradul de separare, capacitatea de filtrare, capacitatea de acumulare, 

rezistenţa aeraulică, perioada de curăţire/înlocuire. Eficienţa se defineşte ca raportul dintre 

cantitatea de praf atmosferic reţinută şi cantitatea iniţială de praf şi se exprimă în procente. 

Gradul de separare se defineşte la fel ca eficienţa, dar, de data aceasta, referirea se face la 

praful cu care se testează filtrele. Capacitatea de filtrare exprimă debitul de aer filtrat, în 

timp de o oră, printr-o suprafaţă filtrantă de 1 m 2 , în m 3 /h, m 2 . Capacitatea de acumulare se 

defineşte prin cantitatea de praf reţinută în timp de o oră în interstiţiile materialului filtrant, 

cu o suprafaţă de 1 m 2 , fără să fie afectată capacitatea de filtrare şi fără să crească rezistenţa 

aeraulică peste o anumită limită şi se exprimă în g, cm 3 /m 2 . Rezistenţa aeraulică reprezintă 

pierderea de sarcină pe care o suferă aerul la trecerea lui printr-un mediu de filtrare şi se 

exprimă în Pa. Există o rezistenţă aeraulică iniţială (filtrul în stare curată) şi una finală 

(când filtrul trebuie curăţit/înlocuit). Rezistenţa aeraulică iniţială este: 30-50 Pa, filtre grosiere; 

50-150 Pa, filtre; 150-250 Pa, filtre foarte fine şi absolute. Rezistenţa aeraulică finală 

este 100-300 Pa, filtre grosiere; 300-500 Pa, filtre fine; 1000-1500 Pa, filtre foarte fine 

şi absolute. Perioada de curăţire/înlocuire este 0,25-0,5 ani, filtre grosiere; 0,5-0,75 ani, 

filtre fine; 1-3 ani, filtre foarte fine şi absolute. Filtrele de aer trebuie înseriate pentru a 

fi protejate; astfel, un filtru fin trebuie precedat 

de un filtru grosier, iar un filtru foarte fin/ 

absolut trebuie precedat de un filtru grosier şi 

unul fin. Modalitatea de înseriere este arătată în 

figura X.6.28. După tipurile constructive filtrele 

se pot clasifica în: filtre metalice, filtre din fibre, 

filtre cu cărbune activ, filtre cu ulei, filtre electrice. 

După modul de amplasare deosebim filtre: verticale, 

de canal, de perete, de plafon, amplasate 

în gurile de refulare. După modul de utilizare 

deosebim filtre: regenerabile şi aruncabile. Filtrele 

îmbracă o mare varietate constructivă. Dintre 

acestea, prezentăm schemele de principiu ale 

câtorva tipuri: filtre mecanice (fig. X.6.29), filtre 

cu saci (fig. X.6.30), filtre electrice (fig. X.6.31), 

filtre absolute (v. fig.X.6.32) şi filtre cu cărbune 

activ (fig. X.6.33). 

Fig. X.6.27. Influenţa diferitelor 

mecanisme de reţinere asupra puterii 

de reţinere globală: 

1 – efect rezultant; 2 – efect de interceptare 

directă; 3 – efect de difuzie; 4 – efect de 

inerţie şi cernere. 

Fig. X.6.28. Înserierea filtrelor: 

1 – filtru cu derulare automată; 2 – filtru cu saci; 3 – filtru electric; 

4 – filtru cu cărbune activ; 5 – filtru absolut.

1148 


Fig. X.6.29. Filtre mecanice: 

a – filtru cu material uscat; b – filtru cu material uscat în V; 

c – filtru autocurăţitor; 

1 – tambur superior; 2 – tambur inferior; 3 – carcasă metalică; 

4 – reductor; 5 – motor electric; 6 – manometru diferenţial; 7 – material 

filtru uscat; 8 – roţi pentru lanţ; 9 – lanţ Gall; 10 – celule din tablă 

expandată; 11 – dispozitiv pentru dirijarea celulelor; 12 – baie de ulei; 

13 – mecanism pentru scoaterea nămolului; 14 – manetă de 

antrenare; 15 – apărătoare. 

Fig. X.6.30. Filtru cu saci 

cu ţesătură din fibră din sticlă. 

Fig. X.6.31. Filtru electric: 

a – zonă de ionizare; b – zonă de precipitare; 

1 – bare de ionizare din wolfram; 2 – plăci 

din aluminiu; 3 – alimentare şi redresare; 

4 – carcasă metalică.

Fig. X.6.32. Filtru absolut: 

a – celulă filtrantă; b – material filtrant, 

mărit de o mie de ori. 

X.6.3.5. Separatoare de praf 


Fig. X.6.33. Filtru cu cărbune activ: 

1 – ştuţ de racordare; 2 – carcasă exterioară; 

3 – prefiltru din hârtie; 4 – cărbune activ; 

5 – carcasă perforată. 

Au rolul de a separa particulele de praf din aerul aspirat din încăperile de producţie, 

înainte ca acesta să fie evacuat în atmosferă, protejând astfel atmosfera exterioară de 

poluare. Ele au în unele cazuri şi rolul de captare a prafului preţios şi reintroducerea 

acestuia în procesul de producţie (făină, zahăr, lapte praf, ciment etc.). Pentru a limita 

creşterea poluării atmosferei, eficienţa medie a aparatelor de epurare a aerului ar trebui să 

crească până la 96% până în anul 2015. Separatoarele de praf trebuie să îndeplinească în cât 

mai mare măsură următoarele condiţii: să realizeze un grad mare de separare pentru o gamă 

cât mai mare de dimensiuni ale particulelor de praf, inclusiv pentru particule cu dimensiuni 

mici (d ≤ 10 µm); să necesite consum de energie şi cheltuieli de investiţie reduse; să aibă 

rezistenţă aeraulică mică şi cât mai constantă în timp; să poată lucra în medii agresive şi la 

temperaturi cât mai ridicate; să poată fi exploatate uşor; să ocupe un spaţiu redus. Desigur 

că fiecare tip de separator de praf nu poate să îndeplinească simultan toate aceste condiţii. 

Se va alege tipul constructiv care răspunde cel mai bine cerinţelor locale: dimensiunile 

particulelor de praf, natura substanţei respective, temperatura de lucru, necesitatea de 

recuperare a prafului separat în vederea reutilizării sau îndepărtarea acestuia. Separarea 

prafului are la bază unul sau mai multe fenomene fizice: centrifugare, decantare, frecare, 

inerţie, umezire, electricitate statică sau ultrasunete. Trebuie menţionat că tipurile de 

separatoare umede pot fi folosite şi pentru epurarea şi neutralizarea gazelor şi vaporilor

1150 


nocivi înainte de evacuarea lor în atmosferă. Alegerea unui separator de praf se face ţinându-se 

seama de: natura şi granulaţia particulelor de praf, debitul de aer şi praf, temperatura 

amestecului aer–praf şi cerinţele legate de puritatea aerului ce poate fi evacuat în atmosferă. 

Separatoarele de praf se clasifică în separatoare uscate (camere de depunere, inerţiale, 

centrifugale–cicloane, multicicloane, rotocloane – filtre cu saci, filtre electrice) şi separatoare 

umede (turn de pulverizare, hidroclon, scruber 

spumant, scruber cu tub Venturi, electrofiltru 

umed). 

În figurile X.6.34 şi X.6.35 sunt prezentate 

schemele de principiu ale camerelor de 

depunere şi ale separatoarelor inerţiale. Camerele 

de depunere folosesc forţa gravitaţiei, particulele 

de praf depunându-se datorită scăderii vitezei 

aerului sub viteza de transport. 

Fig. X.6.34. Camere de depunere: 

a – schemă de calcul; b – cameră de depunere. 

Fig. X.6.35. Separatoare de praf prin inerţie: 

a – separator inerţial cu cameră de depunere; b – separator inerţial cu inele concentrice. 

Condiţia de decantare este: 

h/vd ≤ l/va 

unde: h este înălţimea camerei de decantare, l – lungimea camerei, vd – viteza de depunere, 

va – viteza de antrenare a particulei de praf. 

Camerele de depunere se folosesc ca primă treaptă de separare. La separatoarele de 

praf inerţiale, aerul încărcat cu praf este obligat să-şi schimbe brusc direcţia. Particulele solide 

din curentul de aer, datorită inerţiei, tind să-şi păstreze direcţia şi se separă. În figura X.6.35,a 

este arătată schema unui separator inerţial combinat cu o cameră de depunere, iar în


figura X.6.35,b, un separator cu inele concentrice, având diametre din ce în ce mai mici. 

Aerul iese prin spaţiile dintre inele (≤ 6 mm), în timp ce particulele materiale îşi continuă 

drumul spre capătul separatorului, pe unde şi sunt evacuate şi trimise într-o a doua treaptă 

de separare. 

Ciclonul (fig. X.6.36), datorită avantajelor pe care le prezintă (cost redus, construcţie 

simplă, dimensiuni relativ mici, exploatare uşoară), este separatorul de praf cel mai utilizat. 

Introducerea aerului se face tangenţial, pe la partea superioară. Datorită forţei centrifuge, 

particulele sunt proiectate pe pereţii laterali şi se depun la partea inferioară. În interior se 

găseşte un tub concentric, prin care se evacuează aerul. 

Se construiesc de asemenea cicloane cu diametre mici (50-250 mm), care se 

montează pe mai multe rânduri şi şiruri, formând multicicloane (fig. X.6.37). 

Fig. X.6.36. Ciclon: 

1 – manta; 2 – tub central; 3 – intrarea 

tangenţială a aerului încărcat cu praf; 

4 – ieşirea aerului curăţat; 5 – evacuarea 

prafului. 

Fig. X.6.37. Multiciclon: 

a – ciclon cu diametru mic; b – secţiunea 

verticală prin multiciclon; 

1 – intrarea amestecului aer-praf; 2 – ieşirea 

aerului curăţat; 3 – evacuarea prafului. 

Separatorul cu saci (fig. X.6.38) este de asemenea des utilizat şi se foloseşte pentru 

separarea prafului fin, uscat şi care nu aderă la suprafaţa de filtrare. Are un grad de separare 

foarte ridicat. La partea superioară are un dispozitiv de scuturare a prafului. 

Fig. X.6.38. Separator (filtru) cu saci: 

1 – saci filtranţi; 2 – mecanism de scuturare; 

3 – buncăr.

1152 


Separatoarele umede, care folosesc suplimentar apa sau alte soluţii lichide pentru 

aglomerarea particulelor de praf, în scopul separării lor eficiente, sunt prezentate schematic 

în figurile X.6.39-X.6.42. 

Fig. X.6.39. Turn de 

pulverizare: 

1 – duză de pulverizare 

tangenţială. 

Fig. X.6.41. Scrubăr spumant: 

1 – intrarea amestecului; 

2 – evacuarea aerului (gazelor) 

curăţit; 3 – grătar; 4 – racord 

alimentare cu apă; 5 – prag; 

6 – evacuare spumă; 

7 – evacuare reziduuri. 

Fig. X.6.40. Hidroclon: 

1 – intrarea amestecului; 2 – evacuarea gazelor 

curăţite; 3 – şicane separatoare de picături; 

4 – evacuarea reziduurilor. 

Fig. X.6.42. Scrubăr cu tub Venturi: 

1 – injecţia lichidului; 2 – tub Venturi; 3 – separator 

prin centrifugare; 4 – evacuare.

X.6.3.6. Camere de pulverizare 


Sunt schimbătoare de căldură în care aerul supus tratării este pus în contact direct cu 

apa pulverizată, având loc un schimb de căldură şi de masă între aer şi apă. Camerele de 

tratare a aerului cu apă sunt de două feluri: cu corpuri de umplutură şi de pulverizare. 

Schema unei camere cu corpuri de umplutură este dată în figura X.6.43. Stratul de 

umplutură, cu o grosime de 300-400 mm, este format din inele ceramice Raschig, şei Berl, 

inele Pall, mici cilindri din material plastic etc., formând o suprafaţă cu peliculă de apă 

mare în urma stropirii cu ajutorul unui registru prevăzut cu pulverizatoare. Aceste camere sunt 

folosite mai rar. Camerele de pulverizare pot fi verticale sau orizontale (cele mai utilizate), 

schemele lor fiind prezentate în figurile X.6.44 şi X.6.45, iar o vedere, în figura X.6.46. 

Camerele de pulverizare au formă paralelipipedică, lungimea variabilă (2-3 m), în funcţie 

de numărul de registre de pulverizare cu care sunt echipate, secţiunea transversală 

dependentă de debitul de aer tratat (aerul circulă cu viteză de 2-3 m/s). La partea inferioară 

a camerei se găseşte un bazin de apă, cu înălţimea de 300-500 mm, echipat cu pompă 

(2 pompe), robinet cu plutitor pentru alimentarea cu apă, preaplin şi racord de golire. 

Pentru accesul în interiorul camerei şi pentru supravegherea funcţionării sunt prevăzute 

o uşă şi o fereastră, etanşe. De asemenea, există şi un corp de iluminat şi separatoare de 

picături la intrarea şi la ieşirea camerei. În interiorul camerei se pot realiza procese de 

răcire, de răcire şi uscare, de umidificare a aerului, în funcţie de temperatura apei pulverizate. 

Fig. X.6.43. Cameră de tratare cu 

umplutură: 

1 – strat activ de inele ceramice; 2 – strat 

separator de picături; 3 – intrarea apei în 

registrul de pulverizare; 4 – bazinul 

camerei. 

X.6.3.7. Guri (grile) de aer 

Fig. X.6.44. Cameră de pulverizare verticală: 

1 – corpul camerei; 2 – bazinul pentru 

colectarea apei pulverizate; 3 – registru 

de pulverizare; 4 – pulverizatoare de apă; 

5 – separatoare de picături. 

Sunt dispozitive (elemente ale instalaţiilor de ventilare şi climatizare) prin intermediul 

cărora introducem (refulăm) aerul în încăperile ventilate, respectiv evacuăm (aspirăm) aerul 

viciat din acestea. Alcătuirea gurilor de aer trebuie astfel făcută încât să putem modifica 

direcţia jetului de aer (în plan orizontal şi în plan vertical), lungimea (distanţa) pe care 

acesta se dezvoltă şi debitul de aer al acestuia.

1154 


Fig. X.6.45. Camere de pulverizare cu 1, 2 şi 3 registre de pulverizare: 

a, b – cu un registru în echicurent, respectiv în contracurent; c – cu două 

registre în echicurent; d – cu două registre, unul în echicurent, al doilea în 

contracurent; e – cu două registre în contracurent; f – cu trei registre. 

Fig. X.6.46. Cameră de pulverizare 

(Beil – Elveţia) cu două registre, cu pompă 

de circulaţie pe fiecare registru. 

Mişcarea aerului în încăperi şi asigurarea confortului termic depind, pe de o parte, de 

alcătuirea constructivă a gurilor de aer şi de amplasarea gurilor în încăpere (distanţa dintre 

două guri alăturate, distanţa faţă de plafon, înălţimea faţă de pardoseală), precum şi de 

diferenţa de temperatură a jetului faţă de temperatura aerului interior (jet rece/cald), pe de 

altă parte. Grijă deosebită trebuie să acordăm gurilor de introducere, deoarece influenţa 

jetului de aer refulat se resimte pe o distanţă ce poate ajunge până la 50 diametre echivalente 

ale gurii de introducere. Influenţa vitezei într-o gură de aspirare se stinge însă la o distanţă 

egală cu 2 diametre echivalente. Gurile de aer îmbracă o mare diversitate sub aspectul 

formei, alcătuirii constructive, amplasării, materialelor din care sunt confecţionate etc. La 

alegerea unei guri de aer trebuie să se aibă în vedere o serie de aspecte legate de: viteza 

maximă a jetului de aer la o anumită distanţă de planul de refulare, nivelul de zgomot 

produs de grilă, pierderea de sarcină în gura de aer, urcarea (introducerea de aer cald) sau


coborârea (introducerea de aer rece) jetului, scăderea sau creşterea temperaturii în jet în zona 

de lucru/şedere, elementele componente ale gurii de aer pentru a putea modifica ulterior 

bătaia, direcţia şi debitul de aer ale jetului, designul etc. Gurile de aer se execută din oţel, 

aluminiu sau materiale plastice şi, după alcătuirea constructivă, pot fi grupate cel puţin în 

următoarele tipuri constructive: grile pentru introducere/evacuare; grile combinate pentru 

introducere şi evacuare; anemostate (circulare, pătrate, dreptunghiulare); anemostate combinate 

pentru introducere şi evacuare; panouri perforate; fante de aer, grile de transfer; grile de 

tip ventil; grile de fereastră; grile tip soclu; grile pentru montat în pardoseală/contratreptele 

gradenelor; grile pentru jeturi cu bătaie lungă, guri pentru ventilare transversală; guri pentru 

debite mari de aer. Dintre acestea, vor fi prezentate câteva. În figura X.6.47 este prezentată o 

grilă pentru introducere/evacuare, frecvent utilizată, iar în figura X.6.48, un anemostat şi 

o cutie de racordare pentru anemostat. Anemostatele se pot realiza şi în alte variante 

constructive (fig. X.6.49). Ele pot realiza jeturi orizontale (lipite de plafon – în cazul jeturilor 

reci) sau verticale (în cazul jeturilor calde). În figura X.6.50 sunt arătate schemele fantelor 

uzuale de aer, iar în figura X.6.51, cazuri speciale de fante de aer pentru clădiri civile. 

Fig. X.6.47. Grilă de aer pentru refulare/evacuare (orizontală): 

1 – vedere şi secţiuni; 2 – dispozitive cu care se pot echipa grilele de aer; 

a – grătar ştanţat; b – clapetă de închidere; c – clapetă de închidere înclinată; d – jaluzele 

opuse; e – jaluzea (orizontală, verticală); f – lamelă de reglare; TDR – tronson pentru 

amplasarea dispozitivelor de reglare. 

Fig. X.6.48. Anemostat şi cutie de racordare: 

a – anemostat pătrat sau circular; b – cutie de racordare; a1 – anemostat 

reglabil în poziţia ,,refulare orizontală”; b 1 – idem, în poziţia ,,refulare 

verticală”; c1 – anemostat cu palete fixe, refulare orizontală; 

1 – anemostat; 2 – lamele de dirijare a curentului de aer; 3 – ramă; 

4 – obturator; 5 – şurub de reglare; 6 – traversă pentru fixarea anemostatului.

1156 


Fig. X.6.49. Tipuri 

constructive de anemostate. 

Fig. X.6.50. Fante de aer: 

a – fantă cu secţiune constantă şi distribuitor cu secţiune variabilă; b – fantă cu 

secţiune variabilă şi distribuitor cu secţiune constantă; c – fantă şi distribuitor cu 

secţiune constantă; d – fantă de contracţie; 1 – distribuitor de aer; 2 – fantă de aer; 

3 – perete despărţitor; 4 – secţiunea fantei pentru refulare; 5 – idem, pentru evacuare; 

f – secţiunea fantei; F – secţiunea distribuitorului; vf – viteza în fantă.


Fig. X.6.51. Fantă de refulare pentru clădiri civile: 

a – cu 1-3 şliţuri; b – cu 1-2 şliţuri; c – cu 1-2 şliţuri; d – vedere în plan; 

1 – clapetă de reglare a direcţiei jetului; 2 – tronson pentru montarea dispozitivelor 

de uniformizare şi/sau reglare a debitului de aer; 3 – cameră de racordare. 

În figurile X.6.52, X.6.53 şi X.6.54 sunt prezentate trei tipuri de guri de aer (grile 

pentru jeturi cu bătaie lungă, dispozitive de ventilare transversală, guri de refulare pentru debite 

mari) pentru încăperi mari cu degajări nocive importante, care necesită debite de aer mari. 

Fig. X.6.53. Dispozitiv de ventilare 

transversală: 

a – dispozitiv cu un rând de grile; 

b – dispozitiv cu două rânduri de 

grile; c – dispozitiv pentru montare la 

colţ; d – dispozitiv pentru montare la 

perete; e – dispozitiv pentru montare 

în încăpere; f – dispozitiv cu două 

rânduri de panouri; 1 – tablă 

perforată (orificii Φ 3mm); 2 – tablă 

ştanţată pentru uniformizarea 

curentului de aer; 3 – panou perforat 

sau filtru de tip sac din fibre 

sintetice; 4 – panou perforat (tablă) + 

material textil. 

Fig. X.6.52. Grilă pentru jeturi cu 

bătaie lungă: 

a – grilă cu un rând de duze fixe; b – 

grilă cu două rânduri de duze reglabile; 

1 – grătar; 2 – duză reglabilă; 3 – 

duză fixă; 4 – dispozitiv de reglare a 

debitului de aer.

1158 


Fig. X.6.54. Guri de refulare pentru debite mari: 

a – cu orificii rectangulare lateral şi la partea inferioară; b – cu orificii 

circulare lateral şi orificii rectangulare la partea inferioară; 

1 – coş exterior; 2 – coş interior; 3 – dispozitiv de uniformizare (tablă 

perforată); 4 – panou cu orificii. 

Alături de tipurile de guri de aer prezentate mai există şi alte categorii de dispozitive 

cum ar fi: prize de aer, guri de evacuare a aerului viciat în exterior, grile separatoare de 

grăsimi la hotele de la bucătării, perdele de aer, guri de absorbţie de la utilaje de producţie, 

jaluzele de suprapresiune, guri de aer combinate cu filtre de mare eficienţă, clapete antifoc/ 

antifum şi altele. 

X.6.3.8. Canale de aer 

Canalele de aer servesc la vehicularea aerului către încăperile ventilate/climatizate 

(aer introdus/refulat) şi dinspre acestea către centrala de ventilare/climatizare (aer evacuat/ 

aspirat). Ele fac de asemenea legătura între priza de aer şi gura de evacuare a aerului viciat 

în exterior şi centrala de ventilare/climatizare. Canalele trebuie să se încadreze uşor în 

arhitectura clădirii, diferitele tronsoane din reţea să fie pe cât posibil scurte şi drepte şi să 

fie prevăzute cu accesorii de vizitare, reglare şi măsurare a debitelor de aer. Materialele 

folosite la confecţionarea canalelor trebuie să fie netede, să nu atragă şi reţină praful, să se 

poată curăţa uşor, să nu fie higroscopice, să fie incombustibile, să reziste la coroziune sau, 

după caz, la agenţii chimici transportaţi o dată cu aerul sau existenţi în încăperile în care se 

pozează canalele. Materialele folosite la confecţionarea canalelor: tabla din oţel neagră, 

tabla zincată, tabla din aluminiu, plăci din materiale plastice, zidăria din cărămidă rostuită/ 

tencuită, betonul, lemnul (numai în cazuri speciale), tuburi din bazalt artificial (în cazul 

laboratoarelor), tuburi flexibile (izolate/neizolate, izolate fonic); canale spiromatic, canale 

din ALP (izocianurat placat cu aluminiu). Cea mai utilizată tubulatură este cea de tablă 

din oţel. Canalele se execută sub formă de tronsoane drepte (lungime maximă 1,5 sau 2 m) 

şi piese speciale (coturi, ramificaţii, bifurcaţii, etaje, difuzoare, confuzoare, inversări de 

secţiune etc.). Îmbinarea între două tronsoane de canal se poate face în multe feluri, câteva 

exemple sunt date în figura X.6.55. Îmbinarea tablei se face prin fălţuire (fig. X.6.56). 

Canalele cu laturile mai mari de 400-500 mm trebuie rigidizate (fig. X.6.57) pentru 

că pot intra în vibraţie, producând zgomote. 

Secţiunea transversală a canalelor de aer poate fi circulară, pătrată sau dreptunghiulară. 

Accesoriile canalelor de aer sunt prezentate în figura X.6.58.


Fig. X.6.55. Îmbinarea tronsoanelor de canale din tablă şi materiale. A – detalii la poziţiile a...j: 

a – îmbinare prin flanşă din cornier: 1 – peretele canalului; 2 – flanşă din oţel cornier; 3 – 

şurub cu piuliţă de strângere; 4 – garnitură de etanşare din carton sau cauciuc; 5 – nit (sau 

sudură prin puncte la tablă neagră cu grosime peste 1 mm); 

b – îmbinare prin flanşă şi bercluirea canalului; c – îmbinarea cu şine în formă de C; d – idem, 

cu şine UC; e – idem, cu şine UT; f – idem, cu şine U duble fixate de canal prin nituire şi şine 

C; g – idem, cu flanşă profilată şi şină C; j – îmbinarea canalelor din materiale plastice. 

Fig. X.6.56. Falţuri folosite pentru realizarea 

canalelor din tablă: 

a – îmbinări de colţ; b – îmbinări în câmp. 

Fig. X.6.57. Rigidizarea canalelor din tablă: 

a – nervurare; b – rigidizare cu cornier; c – rigidizare cu tablă profilată.

1160 


X.6.4. Aparate de ventilare şi climatizare 

Aparatele de ventilare şi climatizare sunt elemente ale instalaţiilor sub formă carcasată, 

realizate şi probate în fabrici, care se prezintă sub forma unei cutii metalice, termofonoizolată 

(de cele mai multe ori) sau sub formă de module având înălţimea şi adâncimea 

aceleaşi pentru o anumită tipodimensiune, în care se găsesc, după caz, ventilatoare, baterii 

de încălzire şi răcire, filtre, camere de umidificare şi aparatură de automatizare. Aceste 

aparate se racordează, în funcţie de complexitate, la reţeaua electrică, la o sursă de încălzire 

(apă caldă, apă fierbinte, abur), la o sursă de frig (apă rece, apă răcită, freon). Ele îmbracă o 

mare diversitate, după modul de alcătuire şi funcţionare, după mărimea debitului de aer şi a 

sarcinilor termice (de încălzire, de răcire) şi de umiditate. Deosebim aparate: de ventilare şi 

încălzire; generatoare de aer cald; de ventilare; de ventilare pentru evacuare; de răcire; de 

climatizare parţială; de climatizare (climatizare totală); pentru umidificarea aerului; pentru 

uscarea aerului. 

X.6.4.1. Aparate de ventilare şi încălzire. Aeroterme 

Aerotermul este alcătuit dintr-o carcasă metalică în care se găsesc un ventilator axial 

(cel mai adesea), o baterie de încălzire, grilă de aspirare sau cutie de amestec prevăzută cu 

racorduri pentru aerul proaspăt (adus din exterior) şi aerul recirculat din încăpere, jaluzele 

reglabile pentru aerul refulat. Uneori se adaugă şi un filtru de aer. Aerotermul poate fi de 

perete (fig. X.6.58) sau de plafon (fig.X.6.59). 

Fig. X.6.58. Aeroterme de perete: 

1 – carcasă; 2 – ventilator; 3 – baterie de încălzire; 4 – jaluzele reglabile; 

5 – grilă de aspirare; 6 – filtru de praf; 7 – jaluzele fixe contra ploii; 8 – plasă 

de sârmă; 9 – jaluzele opuse (reglabile manual sau automat); 10 – cameră 

de amestec; 11 – canal de aspirare de pe acoperiş; 12 – căciulă de ventilare; 

13 – aer exterior; 14 – aer interior (recirculat).


Aerotermul poate fi echipat şi cu recuperator de căldură (atât cel de plafon cât şi cel de 

perete), caz în care sunt necesare două ventilatoare (unul pe circuitul de aer proaspăt şi 

recirculat din încăpere şi unul pe circuitul de aer care se evacuează în exterior). Carcasele 

aparatelor trebuie să asigure o anumită etanşeitate, respectiv aerul fals, aspirat prin îmbinări, 

trebuie să se încadreze în anumite limite. 

Fig.X.6.59. Aeroterm de plafon cu recuperator de 

căldură: 

1 – recuperator de căldură; 2 – clapete de reglare; 

3 – baterie de încălzire; 4 – ventilator de introducere; 

5 – cap de refulare; 6 – dispozitiv de aspirare aer 

exterior; 7 – ventilator de evacuare; 8 – grilă de 

aspirare; 9 – clapetă de închidere; 10 – grilă de 

recirculare; 11 – filtru de praf; 12 – acoperiş. 

X.6.4.2. Generatoare de aer cald 

Sunt folosite în special în scopuri de încălzire, dar pot fi prevăzute cu racordare la 

tubulatură de aer şi cu camere de amestec între aerul proaspăt adus din exterior şi aerul 

recirculat din interior. Pentru încălzirea aerului se utilizează un combustibil lichid/gazos şi, 

mai rar, solid (chiar şi lemne). Generatorul este alcătuit dintr-o carcasă metalică în care 

se găsesc un ventilator, un schimbător de căldură, un filtru lavabil şi echipamentul de 

automatizare pentru reglare şi protecţie. Încălzirea aerului se face până la temperaturi de 

45...55 o C. Refularea aerului se poate face direct în încăpere, la partea superioară a aparatului, 

printr-o grilă cu jaluzele reglabile, sau prin 2, 3, 4 grile, sau aparatul se poate racorda la o 

tubulatură de aer. Aparatele pot fi fixe (verticale/orizontale) sau mobile (pe roţi) şi au 

numeroase alcătuiri constructive. Schema de principiu a unui generator de aer cald este arătată 

în figura X.6.60, iar vederea, în figura X.6.61. Carcasa aparatului se termoizolează la interior. 

X.6.4.3. Aparate de ventilare 

Se construiesc sub formă de dulapuri de ventilare sau sub formă de aparate 

modulate. Conţin într-o carcasă (de regulă, fonoizolată) metalică un ventilator radial, 

dublu aspirant (acţionat direct sau prin curele trapezoidale), o baterie de încălzire şi un 

filtru. Sunt livrate ca aparate complete, de cele mai multe ori automatizate, urmând a fi 

racordate la instalaţie, la reţeaua de energie electrică şi la sursa de căldură (apă caldă, apă 

fierbinte, abur). Debitul de aer poate ajunge şi la 100 000 m 3 /h. Ele se construiesc pentru 

montare verticală sau orizontală (mai rar) (fig. X.6.62). Dulapul poate fi prevăzut cu o cutie 

de distribuţie cu refulare pe 1 / 2 / 3 / 4 direcţii sau cu flanşă pentru racordare la tubulatură. 

Amplasarea se face în încăperea deservită sau în altă încăpere. Dulapul poate fi prevăzut şi 

cu recuperator de căldură. Aparatele modulate sunt alcătuite din 2-3 tronsoane (module), 

având aceleaşi elemente componente. De exemplu, ventilatorul se pune într-un modul, 

bateria de încălzire în alt modul şi camera de amestec poate constitui al treilea modul. 

Pentru unităţile mari este preferabil un asemenea sistem, modulele având greutăţi mai mici 

şi putând fi manipulate mai uşor.

1162 


Fig.X.6.60. Generator de aer cald Baltur – secţiuni: 

1 – gură de refulare aer cald; 2 – uşiţă de vizitare a camerei de fum; 3 – vizor 

de supraveghere a flăcării; 4 – placă de fixare a arzătorului; 5 – ventilator 

centrifugal; 6 – gură de aspirare a aerului; 7 – cameră de fum anterioară; 

8 – racord pentru coş; 9 – cameră de fum posterioară; 10 – schimbător de căldură; 

11 – cameră de combustie¸12 – motorul ventilatorului; 13 – termostat de aer; 

14 – tablou electric; 15 – deflector de aer; 16 – carcasă metalică; 17 – panouri 

exterioare; 18 – suport cu întinzător de curele; 19 – curele de transmisie. 

Fig. X.6.61. Generator de aer cald 

Aerpol.


Fig. X.6.62. Dulapuri de ventilare – schemă: 

a – baterie de încălzire, BI, montată orizontal pe aspiraţie; b – BI, montată 

orizontal pe refulare; c – BI, montată înclinat pe aspiraţie; d – BI, montată înclinat 

pe refulare; e – dulap montat orizontal; 

1 – cutie de refulare; 2 – ventilator; 3 – racord aer exterior; 4 – baterie de 

încălzire, BI; 5 – racord recirculare (grilă aspirare); 6 – clapete de reglare; 

7 – filtru; 8 – racord flexibil. 

X.6.4.4. Aparate de ventilare de evacuare 

Sunt constituite dintr-un singur element/modul şi servesc la aspirarea aerului dintr-o 

încăpere şi la evacuarea lui în atmosferă. Un asemenea aparat, în diverse variante este 

prezentat în figura X.6.63. Pentru debite foarte mici se utilizează varianta de tip plat (cu 

înălţimea ≤ 360 mm). În aceeaşi categorie intră ventilatoarele de acoperiş (fig. X.6.64) şi 

ventilatoarele axiale de perete (fig. X.6.65). 

X.6.4.5. Aparate de răcire. Aparate de climatizare parţială. 

Aparate de climatizare (climatizare totală) 

Toate aparatele se prezintă sub forma unei cutii metalice sau a unor module metalice 

în care se găsesc asamblate elementele componente corespunzătoare (ventilatoare, filtre, 

baterii de încălzire şi răcire, accesorii etc.) scopului şi destinaţiei acestora. Pot deservi, după

1164 


caz, una sau mai multe încăperi. Aparatele de răcire se utilizează pentru răcirea încăperilor, 

vara. Aparatele de climatizare parţială se folosesc pentru încălzirea, răcirea şi uscarea 

(dezumidificarea) aerului, iar aparatele de climatizare se utilizează pentru încălzirea, răcirea, 

uscarea şi umidificarea aerului supus tratării, în tot timpul anului. 

Fig. X.6.64. Ventilatoare 

de acoperiş. 

Fig. X.6.63. Aparate modulate de evacuare. 

Fig.X.6.65. Ventilatoare axiale 

de perete. 

Aparate de fereastră. Sunt aparate mici, au maşină frigorifică înglobată şi se 

folosesc pentru răcirea unei încăperi (fig. X.6.66). Sarcina de răcire este de 2-8 kW, puterea 

motorului electric, de 0,8-3 kW, debitul de aer vehiculat, de 300-1000 m 3 /h. În prezent se 

produc aparate care au înglobată o rezistenţă electrică pentru încălzirea aerului în sezonul 

rece. Se produc de asemenea aparate de tip reversibil (cu pompă de căldură) pentru răcirea 

aerului vara şi încălzirea aerului în sezoanele de tranziţie (până la temperaturi exterioare de 

zero grade). 

Aparatele de tip minisplit. Se folosesc în variantele monosplit (o unitate exterioară şi 

o unitate interioară) şi multisplit (o unitate exterioară şi 2-4 unităţi interioare). Schemele de 

principiu, vederile şi amplasarea acestora sunt arătate în figurile X.6.67, X.6.68 şi X.6.69. 

Aparate de climatizare de tip dulap. Au într-o carcasă toate elementele necesare 

tratării aerului (baterii de încălzire şi răcire, filtru, duze la unităţile mari) precum şi 

echipamentul de reglare automată. Se produc dulapuri de climatizare cu maşină frigorifică 

înglobată sau în sistem split. Răcirea condensatorului se face cu aer (cel mai adesea) 

sau cu apă. Unele dulapuri conţin şi recuperator de căldură. Gama de debite de aer este 

foarte mare. Dulapurile de climatizare sunt de tip monobloc (fig.X.6.70) sau de tip modulat 

(fig. X.6.71).

Fig.X.6.66. Aparat de fereastră: 

a – schemă de principiu; b – vedere; 

1 – compresor; 2 – motor electric monofazat; 3 – ventilator pentru 

vehicularea aerului exterior; 4 – idem, pentru aerul interior; 5 – baterie de 

răcire (vaporizator); 6 – tub capilar (duză, ventil laminare); 7 – condensator; 

8 – jaluzele reglabile; 9 – grilă aspiraţie aer interior; 10 – grilă aspiraţie- 

evacuare aer exterior (de răcire); 11 – exterior; 12 – interior. 

Fig. X.6.67. Minisplit: 

a – unitatea interioară; b – unitatea exterioară cu refulare laterală (schemă – b 1 

şi vedere – b 2); c – idem, cu refulare în sus (schemă – c 1 şi vedere – c 2); 

1 – carcasa aparatului; 2 – ventilator având curent transversal (tangenţial); 

3 – baterie de răcire (încălzire); 4 – tavă pentru colectarea condensatului; 

5 – filtru de praf lavabil; 6 – grilă absorbţie; 7 – conducte freon (lichid, vapori); 

8 – grilă cu jaluzele reglabile; 9 – compresor; 10 – condensator/evaporator; 

11 – ventilator axial; 12 – grilă şi plasă de sârmă; 13 – tub capilar.

1166 


Fig.X.6.68. Minisplit – unitatea interioară: 

a – de perete; b – de montat în dreptul ferestrei; c – de plafon; 

d – de montat în plafon fals. 

Fig. X.6.69. Amplasarea unui dualsplit 

(două birouri alăturate): 

1 – unitate interioară; 1a – unitate interioară de perete; 

1b – unitate interioară de plafon; 2 – unitate exterioară; 

3 – conducte freon; 4 – colectare condensat. 

Fig. X.6.70. Dulap de climatizare – reprezentare schematică: 

1 – carcasă fonoizolată prevăzută cu panouri demontabile; 

2 – jaluzele reglabile; 3 – cutie de distribuţie cu refulare pe 

1, 2, 3, 4 direcţii sau cutie de racordare la tubulatură; 4 – baterie 

de încălzire; 5 – ventilator; 6 – distribuitor de abur; 7 – baterie 

de răcire (vaporizator); 8 – filtru de praf; 9 – tavă colectare 

condensat şi racord evacuare; 10 – grilă de aspiraţie aer 

recirculat (racord tubulatură); 11 – racord priză de aer; 

12 – compresor; 13 – ventil de laminare; 14 – condensator 

răcit cu apă; 15 – racord abur; 16 – racord apă de răcire.


Fig.X.6.71. Posibilităţi de montare a dulapurilor 

modulate, mici. 

Utilizarea cea mai largă o au dulapurile de climatizare parţială (în ele se 

realizează trei procese termodinamice simple: încălzirea, răcirea şi uscarea aerului), 

care se împart în două grupe, după debitul de aer şi puterea de răcire: dulapuri pentru debite 

mici de aer (1000-4000 m 3 /h) şi dulapuri pentru debite mari de aer (4000-40 000 m 3 /h şi 

chiar mai mult). Încălzirea aerului la cele mici se face electric sau în pompă de căldură, 

iar la cele mari, cu baterii de încălzire funcţionând cu apă caldă/fierbinte, abur şi, mai 

rar, electric. Scheme de principiu pentru dulapuri mari de climatizare sunt arătate în 

figurile X.6.72 şi X.6.73. Aceste tipuri de dulapuri de climatizare au încorporată instalaţia 

de reglare automată. 

Fig. X.6.72. Dulap de climatizare parţială, modulat, pentru debite mari 

de aer: 

(L = 4000-40 000 m 3 /h; Q R = 20-180 kW; Q I = 30-300 kW – apă 

caldă/abur; Q E = 10-75 kW – electric); 

1 – modul baterie răcire şi filtru; 2 – modul ventilator; 3 – modul de 

baterie încălzire cu apă caldă/abur montat în poziţia 3,a/3,b; 4 – modul 

baterie electrică (variantă).

1168 


Fig. X.6.73. Modalităţi de realizare a dulapurilor mari. 

Aparate de climatizare modulate (numite şi centrale de ventilare). Acestea sunt alcătuite 

din module diferite, dar care au două dimensiuni identice (pentru aceeaşi tipodimensiune): 

înălţimea şi adâncimea. Într-un modul se poate găsi un singur element (de exemplu, 

ventilatorul), se pot găsi două elemente (de exemplu, filtrul şi bateria de încălzire) sau trei 

(filtru, baterie de încălzire, baterie de răcire). Pot fi de tip orizontal (cele mai folosite) sau 

vertical. Carcasele modulelor sunt cu dublu perete, între pereţi găsindu-se stratul de 

termofonoizolaţie, cu grosimi cuprinse între 20 şi 40 mm. Practic, toate firmele specializate 

produc aparate de tip plat (fig. X.6.74) şi normale (fig. X.6.75). 

Fig. X.6.74. Aparate modulate de tip plat: 

a – firma WOLF; b – firma ROSENBERG. 

Fig. X.6.75. Aparate modulate (ROSENBERG): 

a – pentru debite medii; b – pentru debite mari.


Modulele sunt realizate în diverse mărimi (tipodimensiuni), în funcţie de debitul de 

aer. Viteza de circulaţie în modulul de aer (considerat gol) este cuprinsă între 2,5 şi 3,5 m/s, 

astfel că o anumită mărime de aparat poate fi folosită pentru mai multe debite de aer. 

Aparatele de climatizare sunt constituite dintr-un grup de introducere şi un grup de evacuare, 

acestea pot fi aşezate pe un rând (în linie) sau pe două rânduri (etajate sau suprapuse). 

Exemple sunt prezentate în figurile X.6.76 şi X.6.77. Aparatele de climatizare sunt construite 

pentru a fi montate în spaţii închise sau în aer liber. Destinaţia aparatelor de climatizare este 

diversă: locuinţe, clădiri administrative, social-culturale, industriale, publice etc. 

Fig. X.6.76. Aparate de ventilare şi climatizare parţială – grup introducere: 

a – cu aer exterior; b – cu aer amestecat; c – cu încălzire + răcire pentru aer exterior; d – 

idem, cu aer amestecat; 1 – racord elastic; 2 – ventilator; 3 – baterie de răcire; 4 – baterie 

de încălzire; 5 – filtru de aer; 6 – cameră de amestec; 7 – ramă cu jaluzele opuse. 

Fig. X.6.77. Aparate de ventilare şi climatizare parţială – grup introducere + evacuare: 

a – grupurile montate în linie, cu încălzirea aerului; b – idem, cu încălzirea şi răcirea aerului; 

c – grupurile suprapuse, cu încălzirea aerului; d – idem, cu încălzirea şi răcirea aerului. 

Aparate de acoperiş. Se realizează ca unităţi independente, complet echipate şi 

finisate, destinate amplasării pe acoperişurile clădirilor, în aer liber. Ca şi aparatele modulate, 

ele conţin toate elementele necesare tratării complexe a aerului (filtru, baterii de încălzire 

şi răcire, ventilator/ventilatoare). Aparatele de acoperiş au încorporată şi maşina frigorifică 

pentru răcirea sau încălzirea aerului (în pompă de căldură). Aparatele de acoperiş se pot 

realiza cu sau fără recuperator de căldură. Schemele de principiu ale unor asemenea 

aparate de acoperiş sunt prezentate în figurile X.6.78 şi X.6.79, iar vederile unor aparate 

asemănătoare, în figurile X.6.80 şi X.6.81. Racordurile de aer (pentru introducere şi pentru 

evacuare) pot fi laterale sau la partea inferioară a aparatelor. Priza de aer poate fi montată 

pe aparat sau pe canalul de aspirare a aerului din încăperi. Debitul prizei de aer poate fi 

reglat pentru 10, 15 sau 25% din debitul total al aparatului. Toate aparatele de acoperiş au 

încorporat un tablou electric de forţă şi automatizare.

1170 


Fig. X.6.78. Aparat de climatizare de acoperiş (YORK) – schemă de principiu (secţiune orizontală): 

a – secţiune – vedere ABCD; b – plan; c – variante de racordare; L – debit de aer total; LC – debit de aer 

pentru răcirea condensatorului; LP – debit de aer proaspăt; L R – debit de aer recirculat; 1 – carcasă 

termoizolată; 2 – baterie de încălzire electrică; 3 – tablou de comandă şi reglare; 4 – ventilator (introducere 

şi evacuare); 5 – baterie de răcire (vaporizator); 6 – filtru de praf; 7 – priză de aer proaspăt (10; 15; 25%); 

8,a – racord aspiraţie (lateral); 8,b – idem (în jos); 9,a – racord refulare (lateral); 9,b – idem (în jos); 

10 – compresoare; 11 – condensator; 12 – ventilator axial (răcire condensator); 13 – plasă de protecţie. 

Fig. X.6.79. Centrală de acoperiş AAON – SUA – schemă de principiu: 

a – aparat cu recuperator de căldură şi două ventilatoare; b – aparat cu un singur ventilator; 

L – debit total de aer; L R – debit de aer recirculat; L P – debit de aer proaspăt; 1 – carcasă metalică 

termoizolată; 2 – baterie de încălzire; 3 – baterie de răcire (vaporizator); 4 – filtru de praf; 5 – jaluzele 

opuse; 6 – recuperator de căldură (încălzire/răcire)); 7 – filtru de praf; 8 – ventilator de evacuare; 

9 – ventilator de introducere; 10 – compresor¸11 – condensator; 12 – ventilator axial; 13 – traductor 

de fum; 14 – refulare; 15 – aspiraţie; 16 – aer proaspăt; 17 – aer evacuat.

Fig. X.6.80. Centrală de climatizare 

de acoperiş (YORK) – vedere. 


X.6.4.6. Aparate pentru umidificarea aerului 

Fig.X.6.81. Centrală de climatizare de acoperiş (ATE): 

1 – tablou de comandă şi reglare; 2 – acoperiş rezistent 

la intemperii; 3 – bateria de încălzire; 4 – profilele 

carcasei; 5 – carcasă dublă; 6 – ramă de bază din oţel; 

7 – sectorul de răcire; 8 – ventilatorul de evacuare; 

9 – cameră de amestec; 10 – zonă de filtrare; 11 – baterie 

de răcire (vaporizator); 12 – ventilator de refulare. 

Aparate cu evaporarea apei. Sunt, cel mai adesea, aparate mobile sau transportabile, 

dar şi fixe, cu racord la reţeaua de apă. Evaporarea apei se face pe seama căldurii luate de la 

aerul încăperii. În figura X.6.82 este prezentat un aparat care foloseşte un disc nervurat 2, 

cufundat parţial într-o cuvă cu apă 3, care este rotit cu viteză mare, cu ajutorul unui motor 

electric. Aerul preia picăturile foarte fine care se evaporă pe seama căldurii aerului 

antrenat de un ventilator. În figurile X.6.83 şi X.6.84 sunt prezentate schemele de principiu 

ale altor aparate de umidificare. 

Fig. X.6.83. Aparate de umidificare 

cu evaporare 

a – cu suprafaţă liberă; b – cu 

material îmbibat cu apă. 1 – carcasă 

metalică; 2 – grilă de absorbţie; 

3 – grilă refulare; 4 – filtru de praf; 

5 – ventilator; 6 – turbulator; 

7 – racord de apă rece; 8 – rezistenţă 

electrică; 9 – golire; 10 – termostat; 

11 – material poros; 12 – preaplin. 

Fig. X.6.82. Umidificator de evaporare 

cu disc învârtitor: 

1 – carcasă; 2 – disc; 3 – cuvă cu apă; 

4 – tablă de dirijare.

1172 


Fig. X.6.84. Umidificator industrial (HYGROMATIK): 

a – schemă; b – vedere; 

1 – cuvă; 2 – taler rotitor; 3 – placă cu dinţi de ricoşare; 4 – ţeavă de 

alimentare; 5 – motor electric; 6 – picioare de susţinere. 

Aparate cu abur. În cazul folosirii acestor tipuri de aparate se introduce abur direct, 

fie în tubulatura de aer, fie în încăperi. În funcţie de destinaţia încăperii, calitatea aburului 

este diferită. Pentru încăperile din clădirile civile, aburul trebuie să fie perfect curat, fără 

urme de rugină, ulei, miros. În acest caz, aburul este produs cu ajutorul unor generatoare 

de abur funcţionând cu energie electrică. Schema unui generator cu abur este prezentată 

în figura X.6.85. Aburul este produs într-un cilindru cu ajutorul unor electrozi. 

Fig. X.6.85. Generator de abur CONDAIR – 

Elveţia – schemă de principiu 

1 – abur; 2 – rezervor umplere; 3 – apă rece; 

4 – furtun condensat ; 5 – furtun abur; 6 – 

electrozi; 7 – ventil magnetic; 8 – evacuare. 

Aparatul trebuie racordat la o reţea electrică trifazică, la reţeaua de apă rece şi la 

reţeaua de canalizare. Pentru debite foarte mici (1-2 kg abur/h) se pot folosi aparate racordate 

la reţeaua electrică monofazică. Reglarea debitului de abur produs şi furnizat se face prin 

intermediul unui higrostat.


Pentru anumite destinaţii (fabrici de mobilă, hale zootehnice etc.) aburul nu trebuie 

să fie perfect curat, caz în care poate fi preluat şi dintr-o reţea de abur tehnologic. În acest 

caz, se folosesc aparate de preluare a aburului saturat uscat. Schema unui astfel de aparat 

este prezentată în figura X.6.86. 

Fig. X.6.86. Aparat de umidificare cu abur pentru montare în canal 

de aer (ARMSTRONG): 

1 – manta; 2 – distribuitor; 3 – cameră de reevaporare; 4 – protecţie de pornire; 

5 – aparat de condensare; 6 – dispozitiv de reglare; 7 – ventil de reglare; 8 – tablă 

ricoşare; 9 – camere de uscare a aburului; 10 – filtru de impurităţi; 11 – manta de 

încălzire cu abur a distribuitorului; 12 – distribuitor cu orificii; 13 – intrare abur. 

Aburul este obligat să treacă mai întâi printr-un filtru de impurităţi, după care curge 

printr-o manta care înconjoară distribuitorul de abur, împiedicând condensarea. Furnizarea 

aburului este reglată de un ventil acţionat prin intermediul unui higrostat. Distribuitorul de 

abur se poate monta fie direct în încăpere, fie pe tubulatura aerului de ventilare. 

X.6.5. Ventilarea industrială 

Ventilarea industrială se ocupă de particularităţile sistemelor, instalaţiilor şi aparatelor 

de ventilare aplicate la clădirile şi încăperile folosite pentru diverse procese tehnologice. 

Acestea se pot clasifica în următoarele: ventilare naturală organizată, ventilare locală, 

instalaţii de desceţare, instalaţii de desprăfuire, instalaţii de transport pneumatic, instalaţii 

de avarie, instalaţii şi aparate pentru epurarea aerului. 

X.6.5.1. Ventilarea naturală organizată 

Asigură schimbul de aer al încăperilor industriale sub acţiunea celor doi factori 

naturali: presiunea termică şi presiunea vântului. Este eficace la încăperile în care există 

tot timpul anului o diferenţă de temperatură pozitivă între interior şi exterior, situaţie care 

se întâlneşte la încăperile cu degajări importante de căldură. Schimbul de aer are loc de

1174 


la interior la exterior şi invers, prin dispozitive de ventilare naturală amplasate pe elementele 

exterioare ale clădirilor (pereţi, acoperişuri) şi constau în: ferestre mobile, deflectoare 

şi luminatoare. Debitele de aer ce trec prin aceste dispozitive se determină, pentru fiecare 

tip constructiv în parte, pe baza suprafeţelor acestora şi a diferenţelor de presiune ce se 

instaurează în zonele respective. Valorile mărimilor caracteristice pentru tipurile de ferestre 

mobile sunt indicate în tabelul X.6.11. 

Acţionarea ferestrelor mobile, în funcţie de sezon, direcţia şi intensitatea vântului, 

amplasare, trebuie făcută din zona de lucru şi necesită mecanisme corespunzătoare. 

Acţionarea poate fi manuală sau electrică (prin motoare sau servomotoare). În perioada de 

vară, pentru introducere, se folosesc ochiurile mobile de la partea inferioară, iar în perioada 

de iarnă, ochiuri mobile amplasate la 4-6 m de la pardoseală pentru ca aerul să se încălzească 

până ajunge în zona de lucru, prin amestecarea cu aerul interior. 

Luminatoarele. Sunt dispozitive pătrate sau dreptunghiulare, montate pe acoperiş, 

care asigură, pe de o parte, iluminarea naturală a halelor industriale, în special a celor cu mai 

multe deschideri, şi, pe de altă parte, ventilarea naturală organizată a acestora. Caracteristicile 

unor luminatoare tipizate sunt date în tabelul X.6.12, iar nomogramele pentru determinarea 

debitului de aer evacuat, în figurile X.6.87 şi X.6.88. 

Fig. X.6.87. Debitul de aer evacuat de 

deflectoare, la diferenţă de presiune mare. 

Tab. X.6.11 

Fig. X.6.88. Debitul de aer evacuat de deflectoare, 

la diferenţă de presiune mică. Tipul luminatorului 

este indicat în figura X.6.87.


Valorile coeficienţilor de debit µ şi ale coeficienţilor de rezistenţă locală ξ 

pentru geamurile mobile ale ferestrelor 

Tipul ferestrei 

Geam mobil în jurul 

axului superior 


axului superior 


axului central 

Geam dublu cu axele la 

partea superioară 

Geam dublu cu axele la 

partea superioară şi 

inferioară 

Unghiul de 

deschidere 

α [ o ] 


l/b = 1 l/b = 2 l/b = 3 

ξ µ ξ µ ξ µ 

15 16,00 0,25 20.60 0,22 30,8 0,18 

30 5,65 0,42 6,90 0,38 9,15 0.33 

45 3,68 0,52 4.00 0,50 5,15 0.44 

60 3,07 0,57 3,18 0.56 3,54 0.53 

90 2,59 0,62 2.59 0,62 2,59 0,62 

15 11,1 0,3 17.3 0,24 30,8 0,18 

30 4,9 0,45 6,9 0.38 8,6 0,34 

45 3,18 0,56 4,0 0,5 4,7 0,46 

60 2,51 0,63 3,07 0,57 3,3 0.55 

90 2,22 0,67 2,51 0,63 2,51 0,63 

15 45,3 0,15 – – 59,0 0,13 

30 11,1 0,3 – – 13,6 0,27 

45 5,15 0,44 – – 6,55 0,39 

60 3,18 0,56 – – 3,18 0,56 

90 2,43 0,64 – – 2,68 0,61 

15 14,8 0,26 30,8 0,18 – – 

30 4,9 0,45 9,75 0,32 – – 

45 3,83 0.51 5,15 0,44 – – 

60 2,96 0,58 3,54 0,53 – – 

90 2,37 0,65 2,37 0,65 – – 

15 18,8 0,23 45,3 0,15 59,0 0,13 

30 6,25 0,4 11,1 0,3 17,3 0,24 

45 3,83 0,51 5,9 0,41 8,6 0,34 

60 3,07 0,57 4,0 0,5 5,4 0,43 

90 2,37 0,65 2,77 0,6 2,77 0,6 

Observaţie. În tabel s-a notat cu l lăţimea, iar cu b, înălţimea ferestrei.

1176 


Caracteristicile şi dimensiunile unor luminatoare tipizate 

Nr. luminatorului Indicator Tipul luminatorului 

1 

2 

3 

4 

5 


Coeficientul de 

rezistenţă locală ξ 

LDI − a 

1,90 

3×6 

LDI − b 

3× 6 

LDI − a 

1,5 × 6 

LDI − b 

1,5 × 6 

LDI − c 

1,5 × 6 

Observaţie. Coeficientul de rezistenţă locală corespunde deschiderii a de ieşire din luminator. 

Deflectoarele, luminator-deflectoarele. Deflectoarele tradiţionale, confecţionate din 

metal şi montate pe coama acoperişurilor sau de o parte şi de alta a acestora, au fost, 

practic, părăsite din cauza consumului specific ridicat de 

metal (kg metal/m 3 aer evacuat) şi înlocuite cu alte tipuri 

constructive, de dimensiuni mai mari, asemănătoare 

luminatoarelor, care uneori îndeplinesc şi funcţiunea 

de iluminare. Dimensiunile câtorva tipuri sunt date în 

tabelul X.6.13, iar nomograma pentru determinarea debitelor 

de aer evacuate este prezentată în figura X.6.89. 

4,10 

3,20 

1,60 

2,80 

Fig. X.6.89. Debitul de aer evacuat prin luminator- 

deflectoare, la diferenţă de presiune mică.


Luminator-deflectoare tipizate 

Nr. luminatorului Indicativ Tipul luminatorului 

1 

2 


Coeficientul de 

rezistenţă locală ξ 

Dml 

1,5 × 3 

10,90 

Dml 

0,96 × 1,96 

3 DT 03 – 

4 DP 6 l – 

19,80 

Observaţie: Coeficientul de rezistentă locală corespunde deschiderii a de ieşire din deflector. 

X.6.5.2. Instalaţii de ventilare locală 

Ventilarea locală prin aspirare. Dispozitivele folosite pentru captarea noxelor la 

locul de producere a acestora pot fi de tip: deschis, semiînchis şi închis. Din categoria 

dispozitivelor deschise se pot enumera hotele şi aspiraţiile laterale (marginale). 

Hotele se pot amplasa deasupra (cazul uzual), lateral sau sub sursa de degajare a 

noxelor. În figura X.6.90 sunt prezentate câteva tipuri de hote pentru captarea noxelor care 

se degajă din utilajele de producţie. Hotele se execută din tablă (neagră, zincată, inox), 

mase plastice (mai rar, pentru că se deformează la temperaturi peste 60 o C), profile metalice 

şi sticlă. Dacă este necesar, se termoizolează. 

Aspiraţiile marginale (simple sau duble) se utilizează la băile industriale pentru 

captarea gazelor şi vaporilor ce se degajă în procesele de degresare, spălare, decapare, 

grunduire sau vopsire sau de la diverse tratamente termice de suprafaţă: brunare, zincare, 

cromare etc. Dispozitivele de aspirare sunt alcătuite din fante (înălţime 50-200 mm) cu 

absorbţie uniformă pe lungimea băii. Dispozitivele se confecţionează în trei variante: 

refulare pe o latură; pe două laturi; refulare pe o latură şi aspirarea pe latura opusă, în 

funcţie de lăţimea băii. Exemple de aspiraţii marginale sunt prezentate în figura X.6.91. 

Nişele de ventilare sunt dispozitive semiînchise de formă paralelipipedică, având pe 

una din laturile mai mari o fereastră care se ridică pentru a permite accesul în interior. 

Schemele de principiu sunt prezentate în figura X.6.92.

1178 


Fig. X.6.90. Tipuri constructive de hote: 

a – clasică; b – de perete; c – multicompartimentată; d – cu absorbţie 

centrală şi periferică; e – cu absorbţie periferică; f – rabatabilă; 

g – telescopică; h – cu acumulare; i – cu pereţi rabatabili; j – cu fereastră 

ghilotină; k – cu rulouri; 

1 – perete hotă; 2 – jgheab colector condensat; 3 – conductă 

evacuare condensat.


Fig. X.6.91. Aspiraţii marginale: 

a – unilaterale obişnuite; b – bilaterale obişnuite; c – bilaterale rabatabile; 

d – bilaterale întoarse; e – inelare la partea superioară; f – inelare îngropate; 

g – cu refulare plană pe o latură şi evacuare pe cealaltă; h – cu refulare cu duze 

pe o latură şi evacuarea pe cealaltă.

1180 


Fig. X.6.92. Nişe de ventilare: 

1 – masă de lucru; 2 – corp nişă; 3 – perete despărţitor; 4 – fereastră ghilotină; 

5 – orificiu aspirare; 6 – orificiu aspirare jos; 7 – orificiu aspirare suplimentar; 

8 – racorduri fluide tehnologice (apă, gaze, aer comprimat etc.). 

Carcasele sunt dispozitive de aspirare de tip închis şi se folosesc pentru eficienţa lor 

în cazul degajărilor de noxe foarte toxice sau agresive. 

Ventilarea locală prin refulare. Apelează la două tipuri constructive: duşurile de aer 

şi perdelele de aer. Duşurile de aer sunt constituite din aparate individuale sau instalaţii cu 

ajutorul cărora se realizează jeturi de aer îndreptate asupra părţii superioare a lucrătorilor, 

care lucrează în apropierea unor suprafeţe calde, având temperaturi de ordinul a 35...55 o C. 

Jeturile de aer măresc schimbul de căldură convectiv pentru a compensa micşorarea 

schimbului de căldură radiant. Perdelele de aer se prevăd la deschiderile exterioare ale 

clădirilor (uşi, porţi) care stau mai mult timp sau permanent deschise. Ele se amplasează 

la partea superioară, lateral sau la partea inferioară (sub nivelul pardoselii) a uşilor şi 

funcţionează cu aer cald, recirculat sau exterior. Pot fi unilaterale sau bilaterale (când 

lăţimea uşii este mai mare de 2 m), cu refulare pe ambele laturi sau cu refulare pe o latură şi 

evacuare pe latura opusă. 

Ventilarea locală prin refulare şi aspirare. Se foloseşte la băi industriale cu lăţimi 

mari, cuve de electroliză etc. pentru a reduce împrăştierea noxelor în spaţiul halei. Refularea 

poate fi realizată pe o latură şi evacuarea pe latura opusă sau se face refularea pe ambele laturi 

lungi ale băii, înclinat de jos în sus, şi evacuarea la partea superioară, la intersectarea jeturilor.

X.6.5.3. Instalaţii de desceţare 


Ceaţa apare în încăperile cu degajări mari de umiditate (vapori de apă) în perioada 

rece a anului şi, prin condensarea pe suprafeţele exterioare (în special), are ca urmare un 

efect de degradare a construcţiei, în afara condiţiilor necorespunzătoare de muncă. Instalaţiile 

de desceţare au rolul de a preveni apariţia ceţii în încăperile de producţie şi pot fi instalaţii 

de ventilare generală sau combinată (ventilare generală + ventilare locală). Tipurile de 

instalaţii folosite pot fi: ventilare generală cu refularea de aer cald la partea inferioară sau 

superioară (cu/fără corpuri de încălzire la nivelul plafonului; cu/fără dirijarea aerului spre 

zona de lucru), cu refulare la partea inferioară şi superioară; ventilare combinată cu evacuare 

locală + introducere generală sau evacuare locală şi generală (la partea superioară) şi 

introducere generală la partea inferioară. Sistemul cel mai indicat este cel cu refularea 

aerului la partea inferioară (la 1,50-2,0 m deasupra pardoselii) şi evacuarea aerului viciat la 

partea superioară, astfel ca deplasarea aerului de ventilare să se facă în acelaşi sens cu 

mişcarea vaporilor de apă. Reducerea umidităţii relative a aerului interior poate fi realizată 

prin montarea de suprafeţe încălzitoare (ţevi, registre, serpentine) la partea superioară a 

încăperilor, prin refularea de aer cald (30...45 o C) în zona plafonului, prin mărirea debitului 

de aer şi prin mărirea substanţială a gradului de izolare termică a plafonului. Schema de 

principiu a unei instalaţii de desceţare este prezentată în figura X.6.93. 

Fig. X.6.93. Schema de principiu a unei instalaţii de desceţare: 

VI – ventilator de introducere; VE – ventilator de evacuare; PA – priză de aer; 

CA – cameră de amestec; F – filtru de praf; BI 1, Bl 2 – baterii de încălzire; CR – clapetă 

de reglare; GE – gură de evacuare în exterior; GR – gură de refulare; GA – gură de 

absorbţie; TC – termostat de cameră (încăpere); Tc – termostat de canal; T e – termostat 

pe aerul exterior. 

X.6.5.4. Instalaţii de desprăfuire 

Sunt destinate captării prafului din aerul evacuat din încăperile de producţie cu 

degajări importante de praf. Praful provine din diverse procese mecanice de tăiere, şlefuire, 

concasare, măcinare, cernere etc., din operaţii de sudare, din reacţii chimice, de la instalaţiile 

de ardere şi de la alte numeroase procese industriale. Praful poate fi monodispers (alcătuit

1182 


din particule de aceleaşi forme şi dimensiuni) sau polidispers (alcătuit din particule de 

forme şi mărimi diferite), iar distribuţia acestuia poate fi masică (în funcţie de dimensiunea 

particulelor) sau numerică (în funcţie de numărul de particule dintr-o probă). Praful care 

rezultă din diverse procese de producţie industrială este captat cât mai aproape de locul 

de producere, este transportat prin reţele de conducte şi separat, înainte de evacuarea în 

atmosferă, pentru a limita poluarea exterioară şi/sau pentru a fi recuperat în cazul că este 

un praf valoros (lapte, zahăr, făină, ciment etc.). Sistemele de desprăfuire, după numărul 

gurilor de captare, pot fi individuale sau centrale şi, după configuraţia reţelei de conducte, 

arborescente, cu camere de colectare şi cu colector central. O instalaţie de desprăfuire se 

compune din: gură de captare, conductă (canal) de transport, separator şi ventilator 

(exhaustor). Schemele de principiu ale instalaţiilor de transport pneumatic sunt prezentate 

îm figurile X.6.94, X.6.95 şi X.6.96. 

Fig. X.6.94. Reţea ramificată pentru instalaţii de desprăfuire: 

1 – gură de captare; 2 – separator de aşchii; 3 – ventilator; 4 – separator 

de praf; 5 – evacuare praf (periodic). 

Fig. X.6.95. Reţea cu con colector: 

1 – gură de captare; 2 – con colector; 

3 – ventilator; 4 – separator de praf; 

5 – evacuare praf. 

Fig. X.6.96. Reţea cu canal colector: 

1 – conductă evacuare praf; 2 – conductă 

de evacuare aer; 3 – canal colector.


Gurile de captare îmbracă o mare diversitate, după utilajele la care sunt amplasate. 

Forma lor trebuie realizată astfel încât să capteze, dacă este posibil, tot praful rezultat şi, în 

acelaşi timp, să permită deservirea echipamentelor. Pe conductele de transport pneumatic 

se prevăd o serie de accesorii şi dispozitive care să asigure exploatarea în siguranţă a 

instalaţiilor: capace de vizitare şi control la coturi şi la piesele speciale unde se pot produce 

înfundări; puncte de măsurare a vitezelor şi presiunilor pe canalele de aspirare şi refulare 

ale ventilatorului; şibăre pe racordurile maşinilor cu funcţionare discontinuă, capace de 

explozie pe conductele ce transportă materiale periculoase; clapete antifoc în zonele 

zidurilor antifoc şi la intrarea în cicloane sau alte separatoare etc. 

X.6.5.5. Instalaţii şi aparate de epurare a aerului 

Sunt destinate reţinerii atât a prafului cât şi a gazelor şi vaporilor nocivi care rezultă 

din procesele de producţie. Sunt sisteme complexe ca alcătuire şi costisitoare ca investiţie, 

fiind cauza pentru care uneori sunt ocolite. Ele constau din separatoare de praf care se 

înseriază cu alte echipamente: incineratoare, aparate catalitice, reactoare, separatoare prin 

absorbţie şi adsorbţie şi altele. În instalaţii sunt încorporate (cel mai adesea) schimbătoare 

de căldură care urmăresc: recuperarea căldurii şi/sau reducerea temperaturii pentru a se 

proteja echipamentul din aval. Există în momentul de faţă numeroase procedee şi instalaţii cu 

care sunt realizate acestea, scopul principal urmărit fiind protejarea atmosferei şi reducerea în 

continuare a poluării. În particular, pe platformele industriale unde aerul este poluat, 

înainte ca acesta să fie introdus în hale şi în anumite încăperi de producţie este supus unui 

procedeu de epurare. Instalaţiile de epurare cunosc şi ele o mare diversitate şi ne limităm 

doar la enumerarea unora: instalaţii de epurare a compuşilor organici volatili, de dezodorizare 

a gazelor industriale, de epurare a gazelor rezultate din arderea gunoiului, de epurare a 

gazelor rezultate la fabricarea acidului sulfuric, de epurare a gazelor rezultate la arderea 

uleiurilor reziduale ş.a.m.d. 

X.6.5.6. Instalaţii de avarie 

Sunt instalaţii prevăzute pentru a intra în funcţiune la producerea unor avarii la 

procesele de producţie în care au loc degajări de noxe dăunătoare sănătăţii lucrătorilor 

sau care pot deteriora construcţiile, instalaţiile, maşinile sau utilajele. Instalaţiile de avarie 

dublează instalaţiile normale de ventilare pentru procesele de producţie. Dacă există riscul 

ca prin avarierea unor echipamente să rezulte degajări de noxe care să le depăşească pe 

cele normale de zeci şi sute de ori şi care să pună în pericol viaţa lucrătorilor sau să poată 

provoca distrugerea bunurilor din încăperile respective, se prevede o instalaţie suplimentară 

de evacuare, numită de avarie, care asigură un debit de aer mare pentru încăperea avariată. 

Pornirea instalaţiei de avarie trebuie să se facă atât automat (pe baza unor senzori de 

concentraţie) cât şi manual (cu acţionare din exteriorul încăperii, dintr-un loc uşor accesibil). 

Debitul de aer al instalaţiei de avarie trebuie determinat astfel încât concentraţia 

gazelor/vaporilor să nu depăşească, pe durata de intervenţie pentru remedierea avariei, 

concentraţia maximă admisibilă, pentru durate scurte de acţionare, ce ar pune în pericol 

viaţa lucrătorilor. 

Schema de ventilare a unei instalaţii de avarie este prezentată în figura X.6.97.

1184 


Fig. X.6.97. Schemă de ventilare: 

a – locală; b – locală şi de avarie; 

PA – priză de aer; FP – filtru de aer; BI – baterie de încălzire; VI – ventilator 

de introducere; VA – ventilator de avarie (aspirare); Lav – debit de aer de avarie; 

Lev – debit de aer evacuat; L c – debit de aer de compensaţie; L S – debit de aer suplimentar 

egal cu debitul evacuat în caz de avarie, L av; VA – ventilator axial; TC – traductor 

(senzor) de concentraţie; DAL – dispozitiv de aspirare locală; ΣY – degajările de noxe în 

regim normal; ΣY av – degajările de noxe în caz de avarie; VE – ventilator de evacuare. 

X.6.5.7. Transportul pneumatic 

Cu ajutorul transportului pneumatic se realizează deplasarea materialelor granulare 

şi pulverulente prin antrenarea lor în stare de plutire într-un curent de aer. Sistemul este 

economic şi prezintă multe avantaje: protejează materialul transportat de impurificări, 

nu este afectat mediul ambiant, este simplu de realizat, exploatat şi automatizat, permite 

transportul unor materiale cu pericol de inflamabilitate şi explozie. Materialele, pentru a 

putea fi transportate, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să nu adere la suprafeţele 

conductelor de transport, să nu se sfărâme în timpul transportului, să aibă o granulometrie şi 

densităţi pentru care transportul şi separarea să fie economice, să nu degaje gaze şi vapori 

inflamabili, explozivi, corosivi sau agresivi chimic, să nu-şi modifice proprietăţile fizice şi 

chimice în urma transportului. Concentraţia amestecului, µ, definită ca raportul dintre masa 

materialului transportat Gm [kg/h] şi masa aerului de transport Ga [kg/h] este mărimea ce 

caracterizează transportul pneumatic. Mişcarea particulelor de material în conducte este 

determinată de mărimea µ şi de va (viteza aerului). Viteza aerului în conductele orizontale 

sau verticale trebuie aleasă astfel încât particulele materiale să aibă o curgere fluidizată. În 

funcţie de valoarea mărimilor µ şi va, mişcarea poate fi: în flux rarefiat; în flux compact; în 

strat continuu; cu dopuri (în conducte orizontale) sau în flux rarefiat; în stare de fluidizare 

(în conducte verticale). Sistemele de transport pneumatic sunt prezentate în figurile X.6.98, 

X.6.99 şi X.6.100. 

Fig. X.6.98. Sistem de transport pneumatic 

în suprapresiune: 

1 – introducere material; 2 – obturator, distribuitor; 

3 – ventilator/suflantă; 4 – post de distribuţie; 5 – spre: 

separator praf, buncăr, rezervor, cântar etc.

Fig. X.6.99. Sistem de transport 

pneumatic în depresiune: 

1 – de la guri de captare; 2 – colector; 3 – evacuare 

praf (periodic); 4 – separator de praf; 

5 – ventilator/suflantă; 6 – aer curat. 


Fig.X.6.100. Sistem de transport pneumatic 

în buclă închisă: 

1 – punctul zero; 2 – suflantă volumică; 3 – supapă; 

4 – filtru; 5 – introducere material; 6 – reducere 

presiune/vid; 7 – buncăr depozitare. 

X.6.6. Calculul şi dimensionarea instalaţiilor de ventilare 

şi climatizare 

X.6.6.1. Sarcinile termice ale unei încăperi 

Este vorba de bilanţul termic de vară, numit sarcină de răcire, şi de bilanţul termic de 

iarnă, numit sarcină de încălzire. 

Sarcina de răcire, Qv. Reprezintă debitul de frig ce trebuie introdus într-o încăpere 

pentru a compensa aporturile de căldură din exterior şi degajarea de căldură a încăperii şi se 

exprimă prin relaţia: 

Qv = Qap + Qdeg [W] 

în care: 

Qap = QPE + QFE + QIV [W] 

Qdeg = Q0 + QIL + QM + QSC + QASR [W] 

unde: Qap reprezintă aporturile de căldură din exteriorul încăperii climatizate; Qdeg – degajările 

de căldură de la sursele existente în încăperea climatizată; QPE – aporturi de căldură prin 

pereţi şi terase; QFE – aporturi de căldură prin ferestre şi luminatoare; QIV – aporturi de 

căldură din încăperile vecine neclimatizate; Qo – degajări de căldură de la oameni; QIL – 

degajări de căldură de la iluminatul electric; QM – degajări de căldură de la maşini şi utilaje 

acţionate electric; QSC – degajări de căldură de la suprafeţe calde; QASR – degajări de căldură 

de la alte surse existente în încăpere. 

Calculul detaliat este prezentat în STAS 6641/1. În continuare este dată o metodă 

rapidă (aproximativă) de evaluare a sarcinii de răcire Qv pentru încăperi cu înălţime 

normală (h ≤ 3 m) (tabelul X.6.14). 

Sarcina de încălzire Qi. Reprezintă debitul de căldură ce trebuie introdus într-o încăpere 

pentru a compensa pierderile de căldură şi alte consumuri de căldură şi se exprimă prin relaţia: 

Qi = Qdeg – Qcons [W] 

în care Qdeg are semnificaţia de mai sus, cu deosebirea că termenii care depind de temperatura 

interioară (Q0, QSC etc.) se recalculează pentru noua temperatură: 

Qcons = Qp + Qa + Qm + Qu + Qacs [W] 

unde: Qp reprezintă pierderile de căldură ale încăperii; Qa – consumul de căldură pentru încălzirea 

aerului rece pătruns în încăpere la deschiderea repetată a uşii de intrare; Qm – consumul

1186 


de căldură pentru încălzirea materialelor reci introduse în încăpere; Qu – consumul de căldură 

pentru evaporarea apei de pe suprafeţe deschise (de exemplu, piscine); Qacs – alte consumuri 

de căldură. 


Metodă rapidă pentru determinarea sarcinii de răcire a unei încăperi, Q v [W] 

1. Ferestre exterioare, bătute de soare Temperatura aerului exterior 

Suprafaţă verticală, orientată: 32 0 C 35 0 C 38 0 C 

N, NE . . . . . . . . . . . . . . . 105 115 125 = ................W 

E, S . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 141 158 = ................ 

SE, NV . . . . . . . . . . . . . . m 2 × 180 190 205 = ................ 

SV . . . . . . . . . . . . . . . . . 243 252 267 = ................ 

V . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299 315 330 = ................ 

Suprafaţă orizontală 382 402 422 = ................ 

2. Celelalte ferestre, care nu se iau în 

considerare la punctul 1 m 2 3. Pereţi exteriori bătuţi de soare: 

× 63 79 94 = ................W 

– uşori ml × 58 65 77 = ................W 

– grei sau bine izolaţi termic 39 48 58 = ................W 

4. Ceilalţi pereţi exteriori, care nu se 

consideră la punctul 3: ml × 24 34 43 = ................ W 

5. Toţi pereţii interiori, care nu dau 

spre încăperi climatizate; ml × 20 29 38 = ................W 

6. Acoperiş sau plafon: 

– plafoane cu încăperi neclimatizate 

deasupra m 2 × 3 9 16 = ................W 

– plafoane spre pod: 

▪ fără izolaţie termică m 2 × 26 31 41 = ................W 

▪ cu izolaţie termică, δ ≥ 50 mm 9 11 13 = ................ 

– acoperiş terasă: 

▪ fără izolaţie termică m 2 × 44 50 57 = ............... W 

▪ cu izolaţie termică, δ ≥ 50 mm 16 22 28 = ................ 

– acoperiş cu plafon dedesubt: 

▪ fără izolaţie m 2 × 22 25 28 = ................W 

▪ cu izolaţie, δ ≥ 50 mm 9 11 13 = ................W 

7. Pardoseli, peste încăperi neclimatizate 

(Nu se iau în considerare pardoselile pe sol 

sau subsolurile neîncălzite) m 2 × 6 9 16 = ................W 

8. Persoane nr. × 120 (65/55) – aşezat, muncă uşoară = W 

(65/55 – căldură sensibilă/căldură latentă) 150 (75/75) – bătut la maşină 

(95 W – căldura latentă corespunde la o 170 (75/95) – restaurant 

degajare de 130 g/h vapori de apă) 185 (90/95) – în picioare, muncă uşoară 

230 (100/130) – muncă la bandă 

280 (100/180) – bowling 

375 (120/255) – dans moderat 

470 (170/300) – muncă grea 

9. Iluminat artificial = ................W 

10. Alte surse de degajare 

11. Uşi, deschideri, spre încăperi neclimatizate 

= ................W 

care stau deschise mult timp ml × 240 240 240 = ................W 

________________________________________ 

Total = ............................................................... W


X.6.6.2. Bilanţul de vapori de apă al unei încăperi 

(sarcina de umiditate) 

Sarcina de umiditate Gv [kg/h sau kg/s] se exprimă prin relaţia: 

Gv = Gvd – Gvp [kg/h]; [kg/s] 

şi se calculează atât pentru vară cât şi pentru iarnă: 

Gvd = Gv,O + Gv,SL + Gv,PP + Gv,SP + Gv,ASR 

Gvp = Gv,PE + Gv,CD + Gv,MH 

unde: Gvd este debitul de vapori de apă degajaţi în încăpere; Gvp – debitul de umiditate pe 

care îl pierde aerul din încăpere; Gv,O – degajarea de umiditate a oamenilor; Gv,SL – 

degajarea de umiditate de la suprafeţe libere de apă existente în încăpere; Gv,PP – degajare 

de umiditate de la apa folosită la spălarea diferitelor obiecte (sticle, borcane, butoaie 

etc.); Gv,SP – degajarea de umiditate de la apa care stagnează pe pardoseală; Gv,ASR – 

degajarea de umiditate de la alte surse; Gv,PE – debitul de umiditate care migrează prin 

pereţii exteriori în sezonul rece; Gv,CD – debitul de vapori care condensează pe suprafeţe 

reci; Gv,MH – debitul de umiditate absorbit de substanţe higroscopice. 

Termenul al doilea, Gvp, de regulă se neglijează. 

Degajarea de umiditate a oamenilor este indicată în tabelul X.6.15. Pentru suprafeţe 

libere de apă, degajarea de umiditate pentru viteze ale aerului cuprinse între 0 şi 1 m/s şi 

pentru diferenţe de presiune ps – pv[mbar] (ps – presiunea de saturaţie a vaporilor de apă la 

o anumită temperatură a apei; pv – presiunea parţială a vaporilor de apă din aerul încăperii 

la o anumită temperatură şi umiditate relativă) cuprinse între 0 şi 100 mbar se poate 

determina cu ajutorul nomogramei din figura X.6.101. 

Felul activităţii 

Degajarea de umiditate (vapori de apă) a oamenilor [g/h] 

Temperatura aerului [ o C] 


18 20 22 23 24 25 26 

Activitate în 

stare şezândă 35 35 40 50 60 60 65 

Muncă fizică 

grea 160 180 200 220 240 250 255 

X.6.6.3. Degajări de gaze, vapori şi praf 

Efectele substanţelor nocive asupra omului depind de natura şi concentraţia acestora 

în aerul încăperii şi de durata de şedere a oamenilor în acele spaţii. Determinarea degajărilor 

de noxe se face cel mai adesea pe baza datelor furnizate de tehnologi în funcţie de procesul 

tehnologic care se desfăşoară. Concentraţiile maxime, admisibile ale gazelor, vaporilor 

şi prafului în aerul încăperilor sunt indicate în Normele generale de protecţie a muncii 

(NGPM – ediţia 1996), pentru un număr foarte mare de substanţe.

1188 


Fig. X.6.101. Debitul de umiditate. 

X.6.6.4. Debitul de aer pentru ventilarea încăperilor 

Pentru asigurarea parametrilor prestabiliţi ai aerului din încăperi şi diluarea noxelor 

până la valorile admisibile este nevoie să eliminăm nocivităţile în exces (căldură, vapori de 

apă) şi să aducem aer proaspăt din exterior. Determinarea debitului de aer pentru ventilarea 

unei încăperi se poate face în câteva moduri: pe baza bilanţurilor termic şi de umiditate, pe 

baza numărului orar de schimburi de aer în funcţie de destinaţie, pe baza ratelor de aer 

aferente maşinilor şi utilajelor etc. 

Calculul debitului de aer pe baza bilanţurilor termic şi de umiditate. Determinarea 

debitului de aer se face pentru sezonul cald, constituind situaţia cea mai defavorabilă. 

Pentru sezonul rece se consideră acelaşi debit de aer (determinat din condiţii de vară) 

urmând să se recalculeze parametrii aerului refulat. Pentru clădirile industriale se determină 

debitul de aer atât pentru vară cât şi pentru iarnă. 

Se cunoaşte mărimea sarcinii de răcire, Qv, în kW, precum şi mărimea sarcinii de 

umiditate, Gv, în kg/s. 

Se face raportul celor două mărimi: εv = Qv/Gv [kJ/kg], numit raza procesului sau 

raport de termoumiditate. 

Se înscrie în diagrama h-x punctul de stare al aerului interior Iv, pe care trebuie să-l 

menţinem constant (fig. X.6.102,a). Prin punctul Iv ducem o paralelă la dreapta εv 

(materializată pe semicercul din dreapta jos al diagramei h-x, reprezentată în figura X.6.1). 

Materializarea punctului Cv se face adoptând pentru ∆t o valoare în funcţie de sistemul de 

ventilare al încăperii. Pentru sisteme ,,sus-jos” (,,sus” înseamnă că introducerea aerului se 

face la poarta superioară a încăperii, iar ,,jos”, că evacuarea se face la partea inferioară) sau 

,,sus-sus”, ∆t = 5...10 K, iar pentru sisteme ,,jos-sus”, ∆t = 2...3 K. 

Se citesc pe diagramă mărimile entalpiilor: hi şi hc şi ale conţinuturilor de umiditate: 

xi şi xc.


Fig. X.6.102. Determinarea debitului de aer pentru încăperi 

climatizate în sistemul ,,sus-jos” sau ,,sus-sus”: 

a – cazul de vară; b – cazul de iarnă. 

Debitul de aer necesar L se determină cu una dintre relaţiile: 

Qv Gv 

L = = [kg/s] 

hi − hc xi − xc 

după care se transformă în m 3 /s (prin împărţire la densitate, ρ ≈ 1,2 kg/m 3 ) şi în m 3 /h (prin 

înmulţire cu 3600). 

Pentru sezonul rece se face recalcularea parametrilor aerului refulat. Punctul de stare al 

aerului, iarna, se va nota Ci (la intersecţia dreptelor hi şi xi). Se determină Qi şi Gi şi, din relaţiile: 

Qi = L(hi – hc) [kW] 

Gi = L(xi – xc) [kg/s] 

se determină hi şi xi, respectiv: 

hi = hc + Qi/L [kJ/kg] 

xc = xi + Gi/L [kg/kg] 

Intersectând cele două drepte calculate rezultă Ci (fig. X.6.102,b). Pot exista trei 

cazuri pentru Ci: C, C”, C’ după cum Qi este pozitiv, negativ sau egal cu zero. 

Calculul debitului de aer pe baza numărului orar de schimburi. Debitul necesar 

de aer se determină cu relaţia: 

L = n·V [m 3 /h] 

în care: V este volumul încăperii, în m 3 ; n – numărul orar de schimburi de aer, în funcţie de 

destinaţie (tabelul X.6.16), în h –1 . 

Calculul debitului de aer pentru diluarea gazelor, vaporilor, prafului. Se face cu 

relaţia: 

Y 

L = [m 

y − y 

3 /h] 

a e 

în care: Y este degajarea de gaze, vapori sau praf, în mg/h, în încăperea considerată; ya – 

concentraţia admisibilă în încăpere a gazelor, vaporilor sau prafului, în mg/m 3 ; ye – con-

1190 


centraţia de gaze, vapori sau praf în aerul introdus în încăpere (de cele mai multe ori, aer 

exterior), în mg/m 3 . 


Valori orientative pentru numărul orar de schimburi de aer, 

în funcţie de destinaţia încăperii, sau debitele de aer, în funcţie de 

suprafaţa încăperii 

Destinaţia încăperii 

Debit specific 

m 3 /hm 2 

Schimb orar de 

aer, în h –1 

1 2 3 

Amfiteatre 

8-10 

Ateliere fără vicierea puternică a aerului 

3-6 

Băi publice 

Biblioteci 

4-6 

– săli de lectură 

3-5 

– depozite de cărţi 

3 

Birouri 

Bucătării 

3-6 

– mici 

60 

– mijlocii 

80 

– mari 

90 

Cantine 

6-8 

Călcătorii 

8-10 

Centrale telefonice 

5-10 

Garaje 

4-5 

Garderobe 

3-6 

Încăperi pentru decapări 

5-15 

Încăperi pentru duşuri 

20-30 

Încăperi pentru încărcat acumulatoare 

4-6 

Încăperi pentru vopsit cu pistolul 

20-50 

Laboratoare 

Magazine 

8-15 

– mici, mijlocii 

4-6 

– universale 

Piscine 

6-8 

– bazine 

10 

– săli îmbrăcare 

10 

– duşuri 

18 

– coridoare 

4 

– încăperi anexe 

Restaurante 

2 

– fumatul interzis 

5-10 

– fumatul permis 

8-12 

Săli de baie 

Săli de dans 

4-6 

– fumatul interzis 

6-8 

– fumatul permis 

12-16 

Săli de mese 

6-8 

Săli de şedinţe 

6-8 

Spălătorii mecanice 

10-15

Spitale 

– balneofizioterapie 

– dezinfectare prealabilă a rufăriei 

– laboratoare 

– săli de operaţie 

– săli postoperatorii 

– săli sterilizare instrumente 

– saloane de bolnavi 

– săli de aşteptare şi vestiar 

– radiologie 

– cabinete dentare 

– coridoare 

Teatre, cinematografe 

Tezaure 

Vopsitorii 

WC-uri: 

– în locuinţe 

– în clădiri cu birouri 

– în fabrici 

– publice (pe străzi, în pieţe) 



1 2 3 

3-6 

5-8 

3-4 

8-10 

5-8 

8-10 

5-10 

5-6 

5-6 

4-6 

3-5 

5-8 

3-6 

5-15 

4-5 

5-8 

8-10 

10-15 

Notă. Valorile din tabel se vor folosi numai pentru estimări în fazele 

iniţiale de proiectare 

Calculul debitului minim de aer proaspăt pe bază de raţii orare. Debitul de aer pentru 

ventilare se determină cu relaţia: 

L = N·Lo [m 3 /h] 

în care: N este numărul de persoane din încăpere; Lo – raţia orară de aer proaspăt pentru o 

persoană, în m 3 /h, persoană, conform tabelului X.6.17. 

Raţiile orare de aer proaspăt pentru o persoană 

Destinaţia clădirii/încăperii 


L o 

m 3 /h, persoană 

Teatre, săli de concerte, cinematografe, săli de lectură, expoziţii, 

magazine 

20 

Cantine, restaurante, săli de conferinţe, clase, săli de 

aşteptare/odihnă, amfiteatre 

30 

Birouri individuale 40 

Birouri mari 60 

Clădiri 

industriale 

• la volumul halei până la 20 m 3 /lucrător 

• idem, pentru 20-30 m 3 /lucrător 

• hale blindate 

Clădiri social-culturale şi industriale cu degajări de mirosuri 

neplăcute 

Încăperi în care 

se fumează 

• intens 

• foarte intens 

30 

20 

40 

70 

50 

75

1192 


X.6.6.5. Alegerea şi dimensionarea gurilor pentru introducerea 

şi evacuarea aerului 

Această operaţie este foarte importantă pentru asigurarea condiţiilor de confort (la 

clădirile social-culturale) sau a condiţiilor de muncă şi de desfăşurare a proceselor de 

producţie (la clădirile industriale) şi comportă două etape: 

Asigurarea unei circulaţii bune a aerului în încăpere, astfel încât să ajungă aer tratat 

în toate punctele, să nu existe zone în care aerul stagnează, să nu apară curenţi de aer 

supărători, mişcarea aerului să nu ducă la împrăştierea noxelor etc. Mişcarea aerului într-o 

încăpere se desfăşoară în funcţie de amplasarea gurilor de introducere şi de evacuare. 

Mişcarea aerului trebuie să se facă în acelaşi timp, în acelaşi sens cu mişcarea naturală a 

particulelor de noxe (gaze, vapori, praf) degajate. Pentru particule mai grele decât aerul, 

evacuarea se va face în partea inferioară a încăperii, pentru particule mai uşoare, la partea 

superioară. 

Alegerea propriu-zisă a tipurilor constructive de guri de aer pentru introducere şi 

evacuare se face ţinând seama de tipul clădirii (civilă, industrială), de estetica încăperii, 

de amplasarea maşinilor şi utilajelor. În funcţie de mărimea debitului de aer calculat, de 

dimensiunile încăperii (lungime, lăţime şi, mai ales, înălţime), de tipul jetului de aer 

(izoterm, neizoterm cald/rece) se alege un număr de guri de aer de un anumit tip sau de 

două tipuri constructive. Pe baza tipului constructiv ales şi a mărimilor geometrice (distanţa 

dintre două guri alăturate, înălţimea gurii faţă de pardoseală), cinematice (viteza 

aerului în jet la nivelul zonei de lucru/şedere, viteza aerului în planul gurii de refulare) şi 

termice (jet cald/rece, diferenţa de temperatură dintre aerul încăperii şi jet) şi de tipul jetului 

(cu influenţa plafonului, fără influenţa plafonului), pe baza diagramelor sau a programelor 

de calcul ale firmelor producătoare se determină mărimea tipodimensiunii gurii de refulare. 

Alegerea gurilor de evacuare este mai simplă, deoarece amortizarea vitezei de aspirare 

se face invers proporţional cu pătratul vitezei şi influenţa mişcării în planul de aspirare 

nu mai este resimţită la distanţe mai mari de 2De. (De este diametrul echivalent al gurii 

de aspirare). Gurile de aspirare pot avea debite de aer, de regulă, până la 2000 m 3 . 

Dimensionarea lor se face şi în funcţie de nivelul de zgomot al încăperii. Pentru clădiri 

social-culturale, viteza aerului în planul gurii de aspirare este v = 2-3 m/s. Pentru clădiri 

industriale, uzual, viteza este v = 3-5 m/s. 

Alegerea gurilor de refulare şi evacuare se poate face şi cu ajutorul relaţiilor de 

calcul obţinute din teoria jeturilor, precizia însă fiind mai mică. 

X.6.6.6. Calculul canalelor de aer 

Calculul canalelor de aer comportă câteva etape. După stabilirea numărului gurilor 

de aer de introducere şi de evacuare, se trece la amplasarea lor pe planurile de arhitectură şi 

apoi la realizarea schemei unifilare de racordare (una pentru reţeaua de introducere şi una 

pentru reţeaua de evacuare) pe care se trec numerele de tronsoane şi debitele de aer vehiculate 

(fig. X.6.103). 

Se însumează debitele de aer de la cea mai îndepărtată gură de aer 1 până la CTA. 

Calculul de dimensionare al canalelor de aer comportă două etape: dimensionarea geometrică 

şi calculul pierderilor de sarcină pe reţeaua de canale de aer.


Fig. X.6.103. Reţea de distribuţie a aerului – schema unifilară de calcul: 

A – anemostat, debitul de aer L = 600 m 3 /h; PA – priză de aer proaspăt; 

GE – gură de evacuare a aerului viciat în exterior; CTA – centrală de tratare 

a aerului; L = 9000 m 3 /h. 

Dimensionarea geometrică. Se înscriu într-un tabel centralizator (tabelul X.6.18) 

următoarele date: numărul tronsoanelor, debitele de aer (în m 3 /h şi m 3 /s), lungimea 

tronsoanelor şi vitezele preliminate pe fiecare tronson. 

Se aplică metoda vitezelor descrescătoare (aşa cum se procedează în toată lumea), 

impunând pe tronsoane viteze din ce în ce mai mici, de la CTA până la cel mai îndepărtat 

anemostat. Pe baza debitelor de aer L şi a vitezelor alese v, pentru fiecare tronson în parte, 

rezultă secţiunea necesară F a tronsoanelor de aer. Pentru racordarea uşoară a ramificaţiilor 

se va alege o înălţime constantă a tronsoanelor de canale, de exemplu 400 mm, în cazul de 

faţă. Raportul laturilor trebuie să respecte şi condiţia a/b ≤ 3. Reţeaua de canale adoptată 

are la tronsonul 7 dimensiunea 800×400 (raportul laturilor 800:400 = 2), iar la tronsonul 3, 

dimensiunea 300×400 (raportul laturilor 400:300 = 1,33). Operaţiile descrise până acum 

alcătuiesc aşa-numita ,,dimensionare geometrică” a canalelor de aer. 

Calculul pierderilor de sarcină pe reţeaua de canale (tabelul X.6.18). Pe baza 

laturilor canalului se determină diametral echivalent al fiecărui tronson de canal pe baza 

relaţiei: de = 2ab/(a + b) în care a şi b sunt laturile canalului. Dacă se foloseşte tubulatură 

circulară, atunci de este egal cu diametrul tronsonului. În continuare, pe baza diametrului 

echivalent de şi a vitezei recalculate a aerului pentru fiecare tronson, cu ajutorul 

nomogramei din figura X.6.104 se determină pierderea de sarcină unitară prin frecare 

R, în Pa/m. Prin înmulţire cu lungimea l, în m, se obţine pierderea de sarcină prin frecare 

Rl. În continuare se evaluează rezistenţele locale ξ existente pe fiecare tronson, inclusiv 

pentru priza de aer PE pentru anemostatul A, pentru centrala de tratare a aerului CTA 

(rezistenţa filtrului, bateriei de încălzire, bateriei de răcire etc.). Pierderea de sarcină locală Z 

se obţine ca produs între v 2 ρ/2 şi Σξ. Pierderea totală de sarcină pe un tronson, ∆Htr, se 

obţine din însumarea mărimilor Rl şi Z : ∆Htr = Rl+Z. Pierderea totală de sarcină în 

instalaţie, ∆H, în Pa, este dată de suma ∆H = Σ(Rl+Z). Dacă din această sumă se scade 

pierderea de sarcină a CTA (centrala de tratare a aerului), obţinem pierderea de sarcină 

externă, ∆HE, care se mai numeşte disponibilul de presiune al CTA pentru reţeaua de 

canale. Coeficienţii de rezistenţă locală pot fi evaluaţi cu ajutorul figurii X.6.105.

Nr.tronson 

Debit de aer, 

L 

l v F 

Dimensiuni 

canal 

a ×b 

Calculul canalelor de aer 

d e 

v 

recalculată 

R Σξ 

2 

v ρ 

Rl Z Rl + Z 

2 


m 3 /h m 3 /s m m/s m 2 mm×mm mm m/s Pa/m – Pa Pa Pa Pa Pa 

PA 2300 0,639 3,5 0,183 450×400 425 3,55 – 3,4 7,60 – 25,85 25,85 25,85 

8 2300 0,639 10 5 0,128 350×400 375 4,6 0,67 3,0 12,70 6,70 38,10 44,80 70,65 

CTA 9000 2,5 2,5 1 1000×1000 1000 2,5 – – – – 500,00 500,00 570,65 

7 9000 2,5 12 8 0,312 800×400 525 7,8 1,00 2,0 36,50 12,00 67,00 79,00 649,65 

6 7200 2,0 6 7 0,286 725×400 525 6,9 0,90 0,2 28,57 5,40 5,70 11,10 660,75 

5 5400 1,5 6 6 0,250 625×400 500 6,0 0,67 0,2 21,60 4,02 4,32 8,34 669,09 

4 3600 1,0 6 5 0,200 500×400 450 5,0 0,55 0,2 15,00 2,75 3,00 5,75 674,84 

3 1800 0,5 8 4 0,125 300×400 350 4,2 0,60 1,5 10,58 2,40 15,87 18,27 693,11 

2 1200 0,33 4 4 0,083 300×300 300 3,7 0,50 0,5 8,21 2,00 4,10 6,10 699,21 

1 600 0,167 4 3 0,056 200×300 240 2,8 0,35 1,5 4,70 1,05 7,05 8,10 707,31 

A 600 0,167 – – – – – – – – – 15,00 15,00 722,31 

Total = 36,32 + 685,99 = 722,31 

Σ 

(Rl+Z)

Fig. X.6.104. Nomogramă 

pentru determinarea pierderii 

de sarcină liniare unitare R. 


liniare unitare R. 

Fig. X.6.105. Valorile coeficienţilor de rezistenţă locală.

1196 


Fig. X.6.105. (continuare).


Fig. X.6.105. (continuare). 

X.6.7. Particularităţile instalaţiilor de ventilare şi climatizare 

din industria textilă 

X.6.7.1. Generalităţi 

Fabricile textile produc fire, ţesături şi tricoturi, într-o gamă foarte variată şi diversă, 

utilizând maşini şi echipamente dintre cele mai moderne şi cu performanţe ridicate. Aceste 

maşini şi echipamente au fost modernizate de-a lungul timpului, urmărindu-se reducerea 

dimensiunilor lor, a consumului de energie, a nivelului de zgomot şi a degajărilor nocive 

(căldură, vapori de apă, vapori ai substanţelor chimice utilizate în diverse procese la diverse 

secţii de fabricaţie, praf). De asemenea, s-a trecut la modularea şi în unele cazuri la

1198 


carcasarea utilajelor pentru reducerea degajărilor nocive. Materiile prime utilizate sunt de 

natură animală (lână), vegetală (bumbac, in, cânepă, iută, sisal etc.) sau sintetică. 

Fibrele textile naturale (lâna, bumbacul, inul, cânepa etc.) sunt substanţe higroscopice 

şi, în procesele tehnologice, ele trebuie să aibă o anumită umiditate pentru a se evita ruperea 

frecventă. De aceea procesele de producţie cer pentru diversele secţii umidităţi relative ale 

aerului interior diferite, mai mari decât umidităţile uzuale (45-50%). În tabelele X.6.19, 

X.6.20 şi X.6.21 sunt prezentate limitele umidităţii relative şi temperaturile aerului din 

diversele secţii de fabricaţie. 

Natura fibrelor 

Umidităţi relative recomandate ale aerului interior 

pentru fabricile textile, φ i – în % 

Destrămarecardare 

Prefilarefilare 

Pregătire 

ţesere 


Ţesere Tricotare 

Bumbac 50-60 48-55 60-65 75-80 65-75 

Lână 65 65-75 65-70 65-70 65-70 

Fibre sintetice 50-60 55-65 60-70 60-70 65-70 

Ramura 

industrială 

Bumbac 

In 

Lână 

Mătase naturală 

Mătase 

artificială 

Sintetice 

filamentare 

Domeniul temperaturilor şi umidităţilor relative ale aerului 

din încăperile de producţie din industria textilă 


Secţia 

Temperatura 

[ o C] 

Umiditatea relativă 

[%] 

Bataj 22-25 40-50 

Carde 22-25 50-55 

Pieptănat 22-25 45-55 

Laminoare 22-25 50-55 

Flyere 22-25 50-55 

Faşini de filat cu inele 22-25 40-45 

Bobinat, urzit, răsucit 22-25 60-70 

Maşini de ţesut şi tricotat 

Condiţionarea firelor, 

22-25 65-70 

ţesăturilor şi tricoturilor 22 65 

Pregătire 18-20 80 

Carde 20-25 50-65 

Filatură 24-27 65-75 

Ţesătorie 27 65-70 

Pregătire 27-29 60 

Carde 27-29 65-70 

Filatură 27-29 50-60 

Ţesătorie 27-29 60-70 

Finisare 24 50- 60 

Pregătire 27 60-65 

Filatură 24- 27 65-70 

Ţesătorie 24 -27 60-75 

Carde, filatură 21-25 65-75 

Ţesere şi tricotare 24-25 60-65 

Preparare 20-25 60-70 

Ţesere şi tricotare 20-25 65-75



Domeniul temperaturilor şi umidităţilor relative ale aerului din încăperile de producţie 


Denumirea secţiei 

Temperatura 

o C 

Iarna Vara 


% 

Temperatura 

o C 


% 

1 2 3 4 5 

A. Industria de bumbac 

I. F i l a t u r ă 

Bataj 16...20 40-50 25...28 40-50 

Carde 22...25 45-55 26...28 45-55 

Pieptănat 22...24 60-65 23...26 60-65 

Laminoare, flyere 22...24 60-65 23...25 55-60 

Maşini cu inele 24...27 50-60 27...30 45-55 

Maşini de răsucit 24...26 60-65 26...29 55-60 

Pentru prelucrarea celofibrei 100% 

Bataj 22 50-55 22 50-55 

Carde 22 50-55 22 50-55 



Pentru prelucrarea fibrelor poliamidice 100% 

Bataj 23 50 23 50 

Carde 21...23 60-65 21...23 60-65 



Pentru prelucrarea fibrelor polinitrilacrilice 100% 

Bataj 22 50 22 50 

Carde 24 60 24 50 

Laminoare 24 65 24 65 

Flyere 24 70 24 70 

Maşini cu inele 25 72 25 72 

II. Ţ e s ă t o r i e ş i t r i c o t a j e 

Magazie de fire 18...21 70-75 22...25 70-75 

Bobinat, urzit 19...22 65-70 23...25 65-70 

Încleiat 20...25 cel mult 75 te+5 cel mult 80 

Năvădit 19...21 60-65 23...26 60-65 

Maşini de ţesut cu 

mecanisme cu iţe 

20...24 65-70 24...26 65-70 


mecanisme jacard 

20...23 60-65 24...27 60-65 

Maşini de tricotat 20-25 65-75 22-25 65-75

1200 



1 2 3 4 5 

III. F i n i s a j 

Pârlit 20...25 t e+5 

Tuns 18...22 t e+5 

Scămoşat 

Albit: 

– când predomină spălatul 

20...23 te+5 la rece 


18...21 cel mult 70 te + 5 cel mult 75 

la cald 

20...25 cel mult 75 te + 5 cel mult 80 

Vopsit şi fiert 20...25 cel mult 75 te + 5 cel mult 80 

Calandre de uscare 22...26 te + 5 

Imprimat 22...26 

Vaporizator 21...26 cel mult 75 te + 5 cel mult 80 

Uscat (după imprimat) 23...28 te + 3 

Rameuză 22...26 te + 5 

Apretură 20...25 te+5 Bucătăria de culori 23...25 cel mult 80 te+5 cel mult 80 

Ajustat 15...22 te+5 B. Industria de in 

I. F i l a t u r a 

Pieptănat 18...20 60 24...27 60 

Pregătirea fuiorului (separarea 

şi îndreptarea 

mănunchiurilor, 

pieptănarea manuală) 18 65 te+3 65 

Maşini pentru câlţi 18...20 60 t e+3 60 

Pregătirea câlţilor 18 65 t e+3 65 

Carde 20...23 60 24...27 60 

Laminoare, maşini 

puitoare, flyere 20...23 65 24...27 65 

Maşini de filat la uscat 22...26 65 25...28 65 

Maşini de filat la umed 

cu temperatura băii până 

la +30 o C 22...24 cel mult 65 te+5 cel mult 65 

Maşini de filat la umed 

cu temperatura băii peste 

+ 30 o C 22...25 cel mult 70 te+5 cel mult 70 

Răsucit 22...25 60 25...28 60 

Bobinat pentru fire filate 20...23 cel mult 70 22...26 cel mult 70 

II. Ţ e s ă t o r i e 

Bobinat, canetat, urzit 20...23 70 23...25 70 

Încleiat 22...26 cel mult 70 t e+3 cel mult 70



1 2 3 4 5 


mecanisme cu iţe 22...24 70-75 22...26 70-75 


mecanisme jacard 22...24 60-65 22...26 60-65 

III. F i n i s a j 

Pârlit 20...25 nu se normează te+5 nu se normează 

Tuns 20...22 idem te+5 idem 

Vopsit 25...27 65-70 te+5 60-70 

Uscat 24...27 55-60 te+5 55-60 

Apretat, calandrat 

Albit: 


24...27 55-60 te+5 55-60 

la rece 


16...20 65-70 

te+3 55-60 

la cald 

24...27 65-75 

C. Industria de lână 

te+5 

60-70 

I. P r e l u c r a r e a p r e l i m i n a r ă 

Sortat, camere de odihnă 

pentru lână murdară şi 

spălată, lup destrămător 18...20 t e+3 

Spălat 22...25 60-70 t e+3 cel mult 75 

Uscat 22...25 t e+5 

II. F i l a t u r a d e l â n ă c a r d a t ă 

Sortare, destrămare, 

batere, amestecare 18...20 te+3 Sortimente de carde 

Maşini de filat şi răsucit: 

20...25 50-55 26...29 50-55 

– pentru fire Nm 6–12 22...25 55-60 26...28 55-60 

– pentru fire Nm 13 şi mai 

fine 

22...25 60-65 25...27 60-65 

III. F i l a t u r a d e l â n ă p i e p t ă n a tă 

Secţia preparaţie 18...20 te+3 Carde 

Laminoare şi pieptănat 

– pentru lână semigroasă 

20...23 55-60 26...28 55-60 

– pentru lână fină 

20...24 65-70 24...26 55-60 

Flyere 

– pentru lână semigroasă 

– pentru lână fină 

Maşini de filat pentru lână 

fină 

– pentru fire Nm 16–32 


fine 

20...24 

20...23 

22...24 

22...23 

65-70 

75-80 

70-75 

75-80 

24...60 

23...24 

22...26 

23...24 

65-70 

75-80 

70-75 

75-80

1202 



1 2 3 4 5 

Maşini de filat 

pentru lână groasă: 

– pentru fire Nm 16-32 


22...24 65-70 24...25 65-70 

fine 

Magazia de paie şi 

22...24 70-75 24...25 70-75 

semitort 16...18 75-80 

IV. Ţ e s ă t o r i e 

20...24 75-80 

Bobinat, urzit 20...22 60-65 24...27 60-65 

Maşini de ţesut 20...23 65-70 24...26 65-70 

V. F i n i s a j 

Tuns 20...23 t e+3 

Spălat, piuat 20...23 sub 70 t e+3 60-70 

Vopsit 24...26 sub 75 t e+5 65-75 

Prese 20...25 naturală t e+5 sub 65 

Bucătăria de culori 24...26 sub 80 t e+5 sub 80 

Secţia de sortare a 

gogoşilor 

D. Industria de mătase şi tip mătase 

I. De p ă n a r e a g o g o ş i l or 

18...20 nu se normează t e+3 nu se normează 

Secţia de devidare a 

gogoşilor 20...24 cel mult 70 te+5 cel mult 70 

Secţia de redevidare 18...22 60-70 22...26 60-70 

Laborator şi cameră de 

păstrare a gogoşilor 

Secţia de depănare a 

18...22 60-70 22...25 60-70 

deşeurilor de gogoşi 22...26 cel mult 70 cel mult 70 

II. F i l a t u r a d e m ă t a s e 

Secţia de sortare 18...24 50 22...26 60 

Secţia de fiert 24...26 cel mult 70 cel mult 70 

Carde 22...24 60-65 22...26 60-70 

Secţia deşeuri 22...26 60-65 22...26 60-65 

Secţia preparaţie şi de filat 22...26 60-65 24...26 60-65 

Dublat, răsucit 18...22 55-60 24...26 55-60 

Secţia de finisare a firelor 

de mătase 20...22 60-70 24...26 60-70 

III. R ă s u c i t o r i a d e m ă t a s e 

Bobinat, dublat, răsucit 

Secţia de fixare a torsiunii 

20...22 60-65 24...26 60-65 

prin înmuiere 18...20 cel mult 70 te+3 cel mult 70



1 2 3 4 5 

Finisajul mecanic 18...20 60-65 24...26 60-65 

Magazia de produse finite 18...20 50-60 t e+3 50-60 

Laborator 18...20 65-70 22...25 65-70 

IV. Ţ e s ă t o r i a d e m ă t a s e 

Bobinat, urzit 18...20 60-65 22...26 60-65 

Magazia de bătătură 18...20 75-80 20...24 75-80 

Maşini de ţesut 18...20 65-70 22...26 65-70 

V. T r i c o t a j e t i p m ă t a s e (în special sintetice filamentare) 

Bobinat-urzit 18-22 60-70 20-26 65-70 

Maşini de tricotat 20-25 60-65 20-26 65-70 

VI. F i n i s a j 

Magazia de ţesături crude 16...18 nu se normează t e+3 nu se normează 

Fiert şi vopsit 20...24 cel mult 75 t e+5 cel mult 75 

Uscat 22...26 nu se normează t e+5 nu se normează 

Control 16...18 idem t e+3 idem 

Apretat 20...25 idem t e+5 idem 

Imprimat 18...22 idem t e+3 idem 

Ajustat 16...18 idem t e+5 idem 

Observaţii: 

1. Limitele superioare de umiditate se recomandă a fi combinate cu limitele inferioare de 

temperatură. 

2. În coloanele de temperatură, valorile te + 3 şi t e + 5 înseamnă că temperatura interioară a 

aerului în zona de lucru nu poate depăşi temperatura exterioară a aerului cu peste 3 o C sau 5 o C; 

aceste valori reprezintă limita superioară de temperatură pentru perioada de vară, în cazul încăperilor 

ventilate mecanic. 

3. Temperatura te este temperatura exterioară maximă pentru ventilare mecanică/naturală 

(t e = t medie lunară + A z) (vezi § X.6.1.5). 

Pentru asigurarea parametrilor microclimatului interior pe durata întregului an, 

în secţiile de fabricaţie sunt necesare instalaţii de ventilare şi climatizare, fără de care 

desfăşurarea proceselor de producţie nu este posibilă. Hotărâtoare sunt materiile prime 

prelucrate şi treptele de prelucrare ale procesului tehnologic. Instalaţiile trebuie să asigure şi 

condiţiile igienice ale lucrătorilor. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale (tusea 

lucrătorilor şi altele) se prevăd concomitent şi instalaţii de desprăfuire. Alături de acestea se 

prevăd şi instalaţii pentru aspirarea, transportul şi compactarea fibrelor. În figura X.6.106, 

este prezentată schema de principiu pentru un sistem convenţional de climatizare şi de 

desprăfuire, iar în figura X.6.107, un exemplu al unei instalaţii complete de climatizare 

şi desprăfuire, pentru o secţie de pregătire–filare realizată de firma germană LTG (Luft 

Technische Gesellschaft). 

X.6.7.2. Funcţiile instalaţiilor tehnice de ventilare şi climatizare 


Funcţiile instalaţiilor de ventilare şi climatizare sunt cele de combatere a factorilor 

nocivi din industria textilă: praful, umiditatea relativă ridicată, temperatura ridicată, gazele 

toxice şi vaporii toxici.

1204 


Fig. X.6.106. Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare şi desprăfuire 

pentru o secţie de producţie: 

VI, VE – ventilator de introducere, de evacuare; FT – filtru cu tambur (rotitor) pe circuitul 

de aspirare; BI – baterie de încălzire; CU – cameră de umidificare pentru răcire adiabatică; 

VTR – ventil termoregulator; PC – pompă de circulaţie; CRI,E,R – clapetă de reglaj pe aerul 

introdus, evacuat, recirculat; C – separator de praf; V – ventilator pe circuitul de 

desprăfuire; CL – gură de aspirare locală de la maşini; M – maşină, T – termostat pentru 

reglarea temperaturii aerului interior; H – higrostat pentru reglarea umidităţii relative a 

aerului interior; PA – priză de aer proaspăt; GE – gură de evacuare a aerului viciat. 

Fig. X.6.107. Schema unei instalaţii tehnice de climatizare şi desprăfuire într-o secţie 

de pregătire-ţesut (LTG): 

A – cardare, 70 000 m 3 /h; B – curăţătorie, 40 000 m 3 /h; C – depozit baloturi, destrămare, 20 000 m 3 /h; 

D – instalaţia de climatizare, 130 000 m 3 /h; E – instalaţia de evacuare, 130 000 m 3 /h; F – separarea prafului 

şi brichetarea; G – separarea fibrelor şi depozitarea; 

1 – filtru cu tambur rotitor; 2 – exhaustor; 3 – clapetă aer recirculat; 4 – clapetă aer evacuat în exterior; 5 – 

clapetă de reglare pe aerul exterior; 6 – cameră de umidificare; 7 – clapetă; 8 – clapetă de by-pass şi baterie 

de încălzire; 9 – ventilator de introducere; 10 – instalaţie de brichetare; 11 – separator de praf; 12 – 

compactor de fibre care se aruncă; 13 – compactor pentru fibre recuperabile; 14 – compactor pentru deşeuri 

de la pieptănat; 15 – compactor pentru aspirarea de la maşina de filat; 16 – compactor pentru curăţitorul 

rulant; 17 – presă de baloturi; 18 – prefiltru; 19 – aer cu praf şi fibre de la maşină; 20 – transport intermediar 

de aer evacuat; 21 – aer amestecat 19 şi 20; 22 – aer evacuat şi deşeuri; 23 – aer recirculat de la depunerile 

de praf şi fibre; 24 – fibre refolosibile; 25 – aer refulat în secţie.

X.6.7.2.1. Praful 


În industria textilă praful se formează în special în primele etape de prelucrare a 

materiilor prime, respectiv la destrămarea, baterea şi cardarea bumbacului, la sortarea, 

destrămarea şi curăţirea lânii, la pieptănarea fibrelor liberiene etc. Praful din industria 

textilă este de origine organică, minerală şi chimică (artificială). 

Praful organic este: 

– praf vegetal – de bumbac, in, cânepă, iută, lemn, seminţe; 

– praf animal – de lână, mătase naturală; 

– praf sintetic – fibre chimice. 

Praful mineral este format din particule fine de nisip şi pământ care pătrund în masa 

de fibre în timpul recoltării şi transportării, din particule de metale şi altele. 

Praful chimic este format din particule fine de coloranţi care se obţin la prelucrarea 

fibrelor sau firelor vopsite. 

De asemenea, în ţesătorii şi secţii de apretură se întâlneşte praful de încleiat care 

reprezintă un amestec de amidon cu substanţe grase. 

Concentraţia şi compoziţia prafului textil sunt diferite în diversele subramuri ale 

industriei textile şi variază în limite largi, la diferitele etape de prelucrare a materiei prime. 

Concentraţia cea mai mare de praf se întâlneşte în secţiile de prelucrare primară a 

bumbacului şi a fibrelor liberiene şi, în special, în secţiile de prelucrare a deşeurilor. 

Praful textil nu este toxic, însă la concentraţii ridicate şi la o acţiune de durată 

dăunează sănătăţii lucrătorilor, provocând o iritaţie locală a căilor respiratorii, plămânilor şi 

mucoaselor oculare şi a pielii. Cercetări mai recente au arătat că praful de bumbac, cu 

dimensiuni mai mici de 5 µm, poate pătrunde prin mucoasele plămânilor şi pun viaţa 

lucrătorilor în pericol. Concentraţiile limită ale prafului din aerul zonei de lucru a încăperilor 

industriei textile sunt indicate în tabelul X.6.22. 

X.6.7.2.2. Temperatura ridicată 

În unele secţii de producţie din industria textilă, vara, din cauza degajărilor de 

căldură de la utilajele şi echipamentele de producţie, de la lucrători şi a aporturilor de 

căldură din exterior prin pereţi, plafoane, ferestre şi luminatoare, se obţin temperaturi 

interioare ridicate, care, în lipsa unei ventilaţii sau climatizări corespunzătoare, pot atinge 

valori de 38 0 C sau mai mult. Acest fapt este valabil în special în cazul folosirii maşinilor 

care lucrează cu viteze ridicate, al maşinilor cu gabarit redus sau al amplasării dese a 

utilajelor (maşini de filat, maşini de răsucit etc.). În tabelele X.6.23 şi X.6.24 sunt date 

sarcinile termice specifice (sarcinile specifice de răcire), suma aporturilor de căldură din 

exterior prin pereţi, planşee, ferestre şi luminatoare şi a degajărilor interioare (de la utilaje, 

oameni, iluminat) pentru diferitele secţii din industria textilă, iar în tabelul X.6.25, sarcinile 

termice specifice reprezentând degajările de la maşini. 

Limitele de variaţie ale temperaturii aerului interior în sezoanele cald şi rece ţinând 

seama de umidităţile relative ale aerului, diferite de la secţie la secţie, trebuie să respecte 

valorile recomandate în tabelul X.6.26 

X.6.7.2.3. Umiditatea relativă ridicată 

Rezistenţele şi elasticităţile ridicate ale firelor textile se obţin printr-o creştere a 

umidităţii relative a aerului din secţiile de producţie, respectiv prin procese de umidificare 

suplimentară a aerului. Prin aceasta au loc mai puţine ruperi ale firelor şi se produce mai 

puţin praf în secţii.

Ramura 

industrială 

Bumbac 

In 

Secţia 

Destrămare 

Bataj 

Carde 

Pieptănat 

Flyere 

Maşini cu inele 

Bobinat, urzit 

Războaie 

Control (maşini de metrat) 

Pieptănare 

Maşini de pieptănat 

Carde 

Curăţat deşeuri 

Laminoare, piuitoare 

Flyere 

Maşini de filat la uscat 

Războaie 

Concentraţiile maxime admisibile de praf în fabrici 

Concentraţia maximă admisă 

de praf, în mg/m 3 

7-10 

5-7 

6-7 

4 

3-4 

3-4 

3-4 

5-6 

10 

8-10 

6-8 

6-10 

10 

4-5 

4-5 

4-5 

3-4 

Ramura 

industrială 

Lână cardată 

Lână 

pieptănată 

Secţia 

Sortare 

Destrămare 

Amestecare (cu uleiuri) 

Sortimente de carde 

Războaie 

Curăţirea şi ascuţirea garniturii 

(în încăperi separate) 

Prelucrarea deşeurilor (lupi, 

maşini de scurtat etc.). 

Sortare 

Destrămare 

Amestecare 

Carde 

Pieptănat 

Flyere 


Războaie 


Concentraţia maximă admisă 

de praf, în mg/m 3 

Observaţii: 

Valorile minime se aplică în cazul prelucrării unai materii prime de calitate superioară, iar cele maxime, în cazul prelucrării unor sorturi şi calităţi 

inferioare. 

Concentraţia admisibilă de pulberi totale de bumbac, in, cânepă, iută, sisal (după Normele generale de protecţie a muncii – ed. 1996): 

– în filaturi: 2 mg/m 3 ; 

– în celelalte secţii : 4 mg/m 3 . 

8 

5 

4 

3 

2 

6 

7 

6 

5 

4 

4 

3 

2 

2 

2



Valori orientative pentru sarcina specifică de răcire şi numărul orar de schimburi de aer 

în filaturile moderne de bumbac 

Secţia 

Sarcina de 

răcire * [W/m 2 ] 

Umiditatea 

relativă [%] 

Debitul specific 

de aer [m 3 /h, m 2 ] 

Înălţimea 

încăperii 

[m] 

Numărul orar 

de schimburi 

de aer [1/h] 

Curăţare/Destrămare 100-150 50-60 24-51 5,0-6,0 5-10 

Carde 200-250 50-55 48-71 4,0-4,5 10-20 

Laminoare 150-250 50-55 36-71 4,0-4,5 10-20 

Pieptănat 150-200 42-52 34-51 4,0-4,5 10-15 

Flyere 180-220 50-55 44-62 4,0-4,5 10-15 

Maşini de filat cu inele 350-450 40-45 66-45 4,0-4,5 15-25 

Maşini de răsucit 200-250 55-60 57-86 4,0-4,5 15-20 

Bobinat 200-250 65-70 85-134 4,0-4,5 20-35 

Bobinat (maşini cuplate) 180-220 50-55 44-62 4,0-4,5 10-15 

* Sarcina specifică de răcire reprezintă suma degajărilor de căldură de la utilaje, oameni etc. 

şi a aporturilor de căldură raportate la 1 m 2 de pardoseală. 


Valori orientative pentru sarcina specifică de răcire şi numărul orar de schimburi 

de aer în ţesătorii pentru sistemul de climatizare convenţional 

Tipul maşinii 

Sarcina de 

răcire 

[W/m 2 ] 

Umiditate 

relativă 

[%] 

Debitul specific 

de aer 

[m 3 /h, m 2 ] 

Înălţimea 

încăperii 

[m] 

Numărul orar 

de schimburi 

de aer [1/h] 

Maşină cu aer – 

2,8 kW/maşină 75-150 75-80 51-130 4,0-4,5 10-35 

Maşină de ţesut – 

4,0 kW/maşină 75-150 75-80 51-130 4,0-4,5 10-35 

Graifer – 

6,0 kW/maşină 125-175 75-80 85-152 4,0-4,5 20-40 


Sarcina termică specifică în diferitele secţii din industria textilă 

Ramura 

industrială 

Bumbac 

Secţia 

Sarcina termică 

specifică [W/m 3 ] 

1 2 3 

Destrămare 

Destrămare, cu maşini pentru curăţire 

suplimentară 

Batere cu sistem dublu de batere 

Batere cu sistem unic 

Carde 

Preparaţie 

10 

15 

25 

32 

12 

15

1208 


In 


1 2 3 

Filatură de lână 

cardată 


pieptănată 

Ţesătorie şi 

finisaj de lână 

Mătase 

Maşini cu inele 

Maşini cu inele de mare viteză cu 

pneumafil 

Maşini de răsucit 

Bobinat, urzit 

Încleiat* 

Războaie 

Albit 

Uscat* 

Imprimat 

Uscătoarele maşinilor de imprimat şi 

vaporizatoare* 

Vopsit* 

Maşini de pieptănat 

Carde 

Preparaţie 

Maşini de filat la uscat 

Maşini de filat la uscat, de mare viteză 

Maşini de filat umed (cu baie caldă*) 

Bobinat urzit 

Încleiat* 

Canetat 

Războaie 

Preparaţie 

Sortimente de carde 


Pieptănat 

Flyere 


Maşini de filat de mare viteză 

Maşini de răsucit 

Războaie 

Vopsit* 

Apretat uscat 

Apretat umed* 

Depănat 

Dublat, răsucit 

Dublat, răsucit la mare viteză 

Războaie 

* S-a inclus şi căldura tehnologică introdusă prin abur. 

32 

45 

38 

8 

45 

20 

10 

45 

25 

90 

45 

10 

10 

28 

25 

5 

45 

8 

45 

15 

24 

15 

20 

20 

18 

20 

25 

38 

25 

15 

45 

20 

25 

5-8 

13-15 

25-32 

10-15 

Observaţii: 

– datele pentru finisajele de in şi mătase sunt identice cu cele pentru bumbac; 

– înălţimea medie a încăperilor este considerată 4,0-4,5 m; 

– sarcina termică specifică se referă la degajările de căldură ale utilajelor.

A. Limite termice minime 

Nivelul degajării de căldură 

prin efort fizic [W] 


Microclimatul la locurile de muncă 

Temperatura la 

globtermometru * [ o C] 


Viteza maximă de mişcare 

a aerului [m/s] 

până la 140 18 0,2 

141 – 205 16 0,3 

206 – 350 15 0,4 

peste 350 12 0,5 

B. Limite termice maxime 

Umiditatea 

relativă a 

aerului [%] 

Degajare de căldură prin efort fizic, în W 

până la 140 141-205 206-350 peste 350 

Temperatura la globtermometru*, în o C 

20 41 39 37 34 

30 39 37 35 32 

40 37 35 33 30 

50 35 33 32 29 

60 34 32 30 28 

70 33 31 29 27 

80 32 30 28 26 

peste 80 31 29 27 25 

* În cazul în care nu sunt radiaţii calorice şi temperatura pereţilor şi a altor 

suprafeţe din încăpere nu prezintă diferenţe mari faţă de temperatura aerului, se poate 

utiliza, în lipsa globtermometrului, temperatura la termometrul uscat al unui psihrometru 

Assman. 

În zonele climatice din ţara noastră, umidificarea aerului se realizează cu ajutorul 

camerelor de pulverizare (de umidificare) intercalate pe circuitul de introducere a aerului 

în încăperi, în care are loc un proces de umidificare adiabatică prin pomparea apei în 

circuit închis (a se vedea subcap. X.6.3.6). În procesul de umidificare adiabatică 

temperatura aerului scade, iar conţinutul de umiditate creşte. În Câmpia Dunării din cauza 

temperaturilor exterioare tot mai ridicate în timpul verii (până la 40 o C), va fi necesară, în 

afară de umidificarea adialatică, şi folosirea instalaţiilor de răcire, utilizând maşini frigorifice 

pentru a putea asigura temperaturile interioare recomandate. 

Umiditatea relativă a aerului din secţiile de producţie poate fi determinată cu 

ajutorul unui psihrometru (care măsoară temperatura uscată şi umedă a aerului). Umiditatea 

relativă poate fi determinată pe baza temperaturii uscate şi umede, cu ajutorul tabelelor 

psihrometrice sau a diagramei h-x (vezi subcap. X.6.1.2), dar poate fi determinată şi cu 

ajutorul aparatelor care indică direct umiditatea relativă. 

Umiditatea relativă ridicată necesită adoptarea unor valori de temperatură mai scăzute 

pentru a nu solicita excesiv sistemul termoregulator al organismului uman (tabelul X.6.26).

1210 


X.6.7.2.4. Gazele şi vaporii toxici 

În industria textilă, degajările de vapori şi gaze toxice au loc în special în secţiile de 

finisaj, unde ţesăturile sunt supuse acţiunii diferitelor substanţe chimice. De asemenea 

aceste degajări au loc în secţiile de încleiat, gazat, tors şi răsucit la umed, la prepararea 

coloranţilor de anilină etc. Principalele gaze şi vapori sunt: 

– anhidrida sulfuroasă (gazul de sulf) (SO2) – se degajă la prepararea coloranţilor 

indantren, la vopsirea cu coloranţi de cadă, precum şi în cazul vopsirii cu coloranţi de sulf; 

– anilina (C6H5NH2) – se întrebuinţează pe scară largă în secţiile de vopsit şi 

imprimat. Anilina poate pătrunde în organism pe două căi: în stare de vapori ajunge în 

plămâni, de unde este preluată de sânge şi răspândită în tot corpul; sub formă de lichid 

pătrunde prin tegumentele şi mucoasele corpului în organism. În cazul utilizării anilinei este 

necesară carcasarea completă a maşinilor şi mecanizarea proceselor de preparare a soluţiilor 

de anilină; 

– clorul (Cl) – se degajă în secţiile de albit, la albirea ţesăturilor şi la prepararea 

soluţiilor de albit (hipocloriţilor); 

– hidrogenul sulfurat (H2S) – se degajă la vopsirea cu coloranţi de sulf şi în procesele 

de preparare a coloranţilor de sulf; se degajă în aerul încăperilor împreună cu anhidrida 

sulfuroasă şi cu combinaţiile organice ale sulfului. Cantităţi mari de hidrogen sulfurat 

se degajă la fabricarea fibrelor sintetice; 

– oxidul de carbon (CO) – este un produs al arderilor incomplete, care se degajă în 

cantităţi mari la gazarea firelor şi la prelucrarea ţesăturilor în maşinile de pârlit; 

– oxizii de azot (NO şi NO2) – se degajă în special în procesul de preparare a 

coloranţilor diazo, prin descompunerea nitritului de sodiu. În cantităţi mici, oxizii de azot se 

degajă în însuşi procesul de vopsire; 

– sulfura de carbon (CS2) – se întrebuinţează pentru dizolvarea grăsimilor şi a altor 

substanţe greu solubile (sulf, fosfor etc.). Sulfura de carbon se degajă în mari cantităţi la 

fabricarea viscozei unde se întrebuinţează pentru dizolvarea alcalicelulozei; 

– vaporii acidului cianhidric (HCN) – se degajă împreună cu vaporii de anilină, la 

vopsirea cu negru de anilină. 

În tabelul X.6.27 sunt date concentraţiile maxime admisibile ale vaporilor şi gazelor 

toxice întrebuinţate în industria textilă. 

Concentraţii admisibile de substanţe toxice în atmosfera zonei de muncă 

Denumirea substanţei 


Concentraţia admisibilă [mg/m 3 ] 

medie de vârf 

1 2 3 

Acetat de amil şi izoamil 300 500 

Acetat de benzil 50 80 

Acetat de butil şi izobutil 300 400 

Acetat de etil 400 500 

Acetat de metil 200 600 

Acetat de propil şi izopropil 400 600 

Acetonă 200 500 

Acid cianhidric P 0,3 1 

Acid clorhidric – 5



1 2 3 

Acid fluorhidric 0,5 1 

Acid sulfuric şi anhidridă sulfurică 0,5 1 

Acroleină 0,3 0,5 

Alcool alilic P 3 6 

Alcool amilic şi izoamilic 100 200 

Alcool butilic şi izobutilic 100 200 

Alcool decilic 100 200 

Alcooli dioxanici 100 150 

Alcool etilic 500 1000 

Alcool furfurilic 50 100 

Alcool metilic P 260 300 

Alcool nonilic 150 250 

Alcool octilic şi izooctilic P 150 250 

Alcool propilic şi izopropilic P 200 500 

Amoniac 15 30 

Anilină P 3 5 

Benzen C P 15 30 

Benzidină C P – Fp Benzine (carburanţi) 300 500 

Benzoat de etil 200 300 

Benzoxalonă 20 50 

Clor – 1 

Cromat de zinc C 0,01 – 

Decalină (decahidro-naftalină) 100 200 

Eter diclor – dietilic 2,2 P 40 60 

Eter etilic 300 800 

Etilbenzen 200 300 

Etil toluen 300 400 

Feno P 5 10 

Hidrocarburi alifatice (white spirit, 

solvent nafta, ligroină, motorină) 

700 1000 

Hidrogen sulfurat 10 15 

β-naftilamină C P – Fp α-naftol 2,5 3 

p-nitroanilină P 3 5 

p-nitroanisol 5 10 

Nitrobenzen P 4 6 

Nitrobutan 50 75 

Nitroetan 100 150 

Nitroetilbenzen P 15 20 

Oxid de carbon 20 30 

Oxid de zinc (fumuri) 5 10 

Oxizi de azot (exprimaţi în NO2) 5 8 

Plumb şi compuşi (în afară de Pb5) 0,05 0,10 

Solvent nafta (gudron de huilă) P 100 200

1212 



1 2 3 

Sulfură de plumb 0,5 1,5 

Terebentină (esenţă de) P 400 500 

Tetraclorură de carbon pC P 30 50 

Tetralină (tetrahidronaftalină) 100 200 

Tiotriclorură de fosfor – 5 

Toluen 100 200 

o-toluidină pC P 3 5 

p-toluidină pC P 3 5 

Tricloretilenă 100 150 

Trietilen-glicol 700 1000 

Trinitrotoluen (TNT) 0,5 1 

Ulei polidimetil–siloxanic P 200 300 

Vinil toluen 300 400 

Xilen 200 300 

Xilidină P 1 2 

Notă: P – (piele) poate pătrunde în organism prin tegumentele şi mucoasele intacte: C – 

cancerigenă; pC – proces tehnologic cu risc cancerigen; Fp – foarte periculoasă (au acţiune 

cancerigenă). 

X.6.7.3. Sisteme tehnice de ventilare şi climatizare 

X.6.7.3.1. Instalaţii convenţionale de climatizare 

Schema de principiu a unei astfel de instalaţii a fost prezentată în figura X.6.106. 

Aerul tratat (preparat) cu o astfel de centrală este refulat (introdus) în secţiile de producţie 

în mai multe feluri (fig. X.6.108): 

– refularea ,,pasivă” a aerului în partea superioară a halei, cu viteză mică în direcţie 

orizontală. Aducerea aerului se face prin canale amplasate între planşee, uneori prin grinzi – 

canale pozate în doliile şedurilor sau prin canale din tablă suspendate de tavan sau de 

grinzile şedurilor. Refularea aerului se face prin grile rectangulare cu dublă deflecţie, 

prevăzute şi cu jaluzele pentru reglarea debitului de aer, amplasate în plafonul fals sau 

în pereţii laterali ai grinzilor-canal sau pe canalele aparente din tablă. Aerul refulat, fiind 

mai rece decât aerul din încăpere, coboară lent în zona de lucru şi nu creează curenţi 

supărători, care ar putea dăuna sănătăţii oamenilor. Evacuarea aerului din încăpere se face 

pe cale mecanică sau pe cale naturală, prin ferestre, deflectoare sau luminatoare amplasate 

la partea superioară. În cazul recirculării aerului, evacuarea acestuia din încăpere se face în 

anumite locuri prin intermediul unor guri (grile) de aer amplasate pe tubulatura de ventilare. 

Dezavantajul acestui sistem constă în faptul că aerul, înainte de a ajunge în zona de lucru, 

parcurge un drum lung şi o parte a acestuia, se elimină prin ferestre şi luminatoare. Acest 

sistem se utilizează în special în filaturi. 

– refularea ,,activă” a aerului la partea superioară a încăperii, prin grile sub formă 

de fante direct spre locul de muncă. Jetul de aer de tip fantă (cu lăţime de 30-80 mm)


coboară direct (pe drumul cel mai scurt) spre culoarul dintre maşini, în zona de lucru. În 

acest caz, axele longitudinale ale fantelor trebuie să coincidă cu axele longitudinale ale 

culoarelor dintre maşini. În cazul în care grilele de refulare au altă formă şi nu acoperă 

întreaga lungime a maşinii, se întrebuinţează ecrane, ştuţuri de refulare, palete de dirijare 

etc., care permit realizarea unui jet de aer îngust. Evacuarea aerului din încăpere se face 

ca în cazul precedent. Pentru a se asigura însă o circulaţie dirijată şi controlată a aerului 

în încăpere, se recomandă ca evacuarea aerului să se facă prin pardoseală, pe sub maşini 

(fig. X.6.108,a). 

Fig. X.6.108. Introducerea aerului în încăperile de producţie: 

a – sistem de ventilare convenţională cu guri de aer în plafon şi aspirarea aerului 

prin pardoseală; b – introducerea aerului de jos în sus la sistemul de climatizare a 

zonei de lucru (CONDIFIL, Sulzer); c – introducerea aerului după sistemul mixt de 

climatizare (CONDIFIL–MIX, Sulzer). 

Acest sistem de evacuare este avantajos şi prin faptul că aerul aspirat nu mai circulă 

prin încăpere şi se elimină în acest fel turbionarea aerului şi împrăştierea prafului, scamelor 

şi fibrelor. 

X.6.7.3.2. Climatizarea zonei de lucru 

Pentru a stăpâni mai bine mişcarea aerului în încăperile de producţie şi a menţine 

cheltuielile de exploatare în anumite limite, este recomandabilă utilizarea climatizării zonei 

de muncă. În figura X.6.108,b este prezentat sistemul CONDIFIL conceput de firma Sulzer. 

Introducerea aerului are loc direct în zona de lucru a maşinii. Aerul este refulat de jos în 

sus, prin pardoseală, direct în maşină. La acest sistem, degajarea de căldură prin iluminat şi 

aporturile de căldură au o influenţă limitată asupra debitului de aer de ventilare a cărui 

determinare se face pe baza bilanţurilor termic şi de umiditate ale zonei de lucru. Bilanţurile 

zonei de lucru reprezintă doar 40-45% din valoarea bilanţurilor întregii încăperi. Prin 

introducerea aerului pe sub maşină, cea mai mare parte din degajarea de căldură a acesteia 

este antrenată spre partea superioară a încăperii, fără a mai afecta vizibil zona de lucru. În 

felul acesta, faţă de sistemul convenţional, debitul de aer de ventilare se reduce la 50-55%. 

Debitul de aer pentru ventilare depinde de puterea instalată a maşinii, de iluminat (cota 

radiantă), de aporturile de căldură din exterior (numai căldura radiantă) şi de umiditatea 

relativă a aerului din interior. Mărimea debitului de aer poate fi determinată cu ajutorul 

nomogramei din figura X.6.109

1214 


Fig. X.6.109. Valori orientative pentru debitul de aer 

al instalaţiilor de climatizare a zonei de lucru. 

Sistemul conduce la economii importante, atât ca investiţie cât şi ca exploatare. Un 

debit de aer mai mic iese din grila de refulare (amplasată în pardoseală) direct de sub 

maşină. Drumul spre zona de lucru este foarte scurt. Printr-o uşoară creştere a temperaturii 

în zona maşinii creşte şi umiditatea aerului la valoarea cerută, în mod automat. Aspirarea 

aerului în zona plafonului se face cu un conţinut de căldură mai mare decât la sistemul 

tradiţional, deoarece în drumul său aerul evacuat preia căldura degajată în afara zonei de 

lucru. Deoarece refularea aerului se face pe toată lungimea şi lăţimea maşinii, şi umiditatea 

relativă a aerului va fi uniformă pe întreaga zonă de lucru. 

Pe lângă avantajele semnalate: economie la investiţie, la exploatare, spaţiu pentru 

maşini şi o îmbunătăţire a calităţii produselor fabricate, există şi un dezavantaj: acumularea 

de praf la nivelul pardoselii şi necesitatea curăţirii. 

X.6.7.3.3. Sistem de climatizare mixt 

Pentru lărgirea domeniului de utilizare a climatizării maşinilor s-a folosit o combinare 

între sistemul convenţional de climatizare şi sistemul de climatizare a zonei de lucru. În 

acest caz, o parte din aerul de introducere se refulează direct în încăpere (la partea superioară), 

în timp ce cealaltă parte este introdusă pe sub maşină, direct în zona de lucru. Prin 

acest sistem combinat rezultă o micşorare a debitului de aer cu cca 35% faţă de sistemul 

convenţional de climatizare. Vor exista două centrale separate de tratare a aerului (una pentru 

introducere, sus, în încăpere, şi a doua, pentru refularea aerului sub maşini) şi un sistem unic 

de evacuare. Refularea aerului sub maşini cu acest sistem asigură menţinerea constantă a 

umidităţii aerului în zona maşinilor. Debitul de aer refulat în încăpere (la partea superioară) 

este variabil. Raportul debitelor „jos-sus” este de 1 : 9. Acest sistem este prezentat în 

figura X.6.108,c. Sistemul prezintă avantajul realizării a două umidităţi relative diferite: una, 

în zona maşinilor, cu ajutorul aerului refulat de sub maşini; a doua, în restul încăperii, cu


ajutorul aerului refulat la partea superioară. Alt avantaj este acela al evacuării aerului prin 

grile amplasate în pardoseală, prin care se elimină posibilitatea acumulării prafului la partea 

inferioară a încăperii. 

Sistemul se pretează în special retehnologizării unităţilor existente (filaturi, ţesătorii). 

X.6.7.3.4. Componente speciale pentru ventilarea din domeniul textil 1 

Pentru filtrarea aerului aspirat din încăperi, cu un conţinut mare de praf, fibre, scamă, 

se utilizează în industria textilă filtre care au fost concepute pentru separarea automată a 

impurităţilor şi care folosesc diferite materiale de filtrare. 

Filtru cu tambur rotativ. Un tambur care se roteşte poate fi realizat din diverse 

ţesături (împâslituri) ca medii de filtrare. Materialul din care este confecţionat filtrul este în 

funcţie de materia primă ce se prelucrează (bumbac, lână, in, cânepă, fibre sintetice). 

Ventilatorul de evacuare (exhaustorul) se montează în sensul de mişcare a curentului de aer 

după filtru (fig. X.6.106). Mediul de filtrare înconjoară toba filtrului. Fibrele şi praful se 

găsesc în afara tamburului. Un conector în legătură cu un micromanometru diferenţial 

asigură procesul de curăţire (separare a fibrelor şi prafului). La atingerea unei diferenţe de 

presiune prestabilite, în mod automat, sunt acţionate rotirea tamburului, deplasarea duzei şi 

pornirea ventilatorului de aspirare. Fibrele reţinute pot fi pregătite şi refolosite. În filaturi 

există suplimentar şi separatoare de fibre pentru reţinerea prafului şi fibrelor (fig. X.6.107). 

Schema de principiu a unui filtru rotativ este prezentată în figura X.6.110. Viteza medie în 

suprafaţa de filtrare este de 0,5-1 m/s, iar pierderea de sarcină după mediul de filtrare este 

de 50-500 Pa. Debitul de aer al exhaustorului se consideră 15-30 m 3 /hm 2 suprafaţă de 

filtrare. Filtrele cu tambur pot fi de asemenea cu tambur fix şi cu duză aspiratoare rotitoare, 

cu mişcarea aerului de la interior spre exterior. 

Fig. X.6.110. Separator de praf rotativ cu acţionare automată (Sulzer): 

1 – camera filtrului; 2 – camera pentru unitatea de colectare a prafului; 

3 – canal de aspirare a aerului supus filtrării; 4 – filtru cu tambur; 

5 – antrenarea tamburului; 6 – ventilator de evacuare a aerului curăţit; 

7 – duză mobilă; 8 – orificiu în perete; 9 – filtru (separator) de praf; 

10 – exhaustor; 11 – sac pentru colectarea prafului. 

Filtru cu panouri. Filtrul cu tambur necesită spaţiu relativ mare. Acest dezavantaj 

poate fi înlăturat prin utilizarea unui filtru cu panouri. Suprafeţele de filtrare se aşază în 

formă de U şi sunt aspirate cu ajutorul unui cadru mobil prevăzut cu duze. Un comutator 

acţionează aspirarea pe baza diferenţei de presiune. Un asemenea filtru este prezentat în 

figura X.6.111. 

1 După Recknagel, Sprenger, Schramek, Taschenbuch für Heizung, Lüftung und Klimatechnik, 2002.

1216 


Fig. X.6.111. Filtru cu panouri pentru instalaţie de climatizare în 

domeniul textil cu aspirarea automată a prafului. Debitul de aer 

20 000-200 000 m 3 /h; Pierderea de sarcină 150-300 Pa (Luwa) 

(stânga – schema; dreapta – vedere). 

Filtru rotitor cu împâslitură. Modul de 

funcţionare este asemănător filtrelor de aspirare 

rotitoare, însă acesta nu lucrează cu un dispozitiv 

de absorbţie. De pe o rolă materialul filtrant uscat 

(împâslitură) curat se derulează şi se înfăşoară pe 

tambur. Pe o rolă opusă se înfăşoară materialul 

filtrant uzat încărcat cu praf, ulei, materiale de lipire 

etc. Un comutator acţionează tamburul pe baza 

diferenţei de presiune (fig. X.6.112). 

Camere de umidificare. Pentru umidificarea şi 

Fig. X..6.112. Filtru rotitor automat. 

ajutarea curăţirii aerului se folosesc mai ales camere 

Suprafaţa tamburului este îmbrăcată cu 

un material de împâslitură regenerabilă de pulverizare (umidificare). (Pentru detalii, a se 

care se derulează automat de pe o rolă vedea subcap. X.6.3.6). Camerele de umidificare 

şi se înfăşoară pe o a doua (Sulzer). 

conţin filtre de apă rotitoare, statice sau automate, 

pentru reţinerea şi îndepărtarea resturilor de fire. 

Curăţitoare mobile. Dispozitive de eliminare şi aspirare (numite curăţitoare mobile) 

amplasate deasupra maşinilor textile preiau praful şi scamele depuse în unghiurile moarte 

ale maşinilor (fig. X.6.113). Praful suflat trebuie aspirat de instalaţia de climatizare prin 

intermediul canalelor de sub pardoseală, pentru a se elimina curăţirea manuală. 

Compactor de fibre, presă de baloturi. Fibrele aspirate, dacă nu sunt reintroduse în 

procesul de producţie, sunt presate cu ajutorul unor compactoare şi sunt transportate la 

siloz. În caz contrar, fibrele presate se presează mai departe în baloturi (fig. X.6.114). 

Presa de brichetare. Praful aspirat de la filtrul cu tambur rotativ sau de la filtrul 

cu panouri este reţinut în filtre din ţesătură, de exemplu, cu aer comprimat. Praful scos 

afară este pus în saci sau presat în brichete pentru ardere nepoluantă (fig. X.6.107, 

poziţia 10).


Fig. X.6.113. Dispozitiv mobil Fig. X.6.114. Compactor de fibre 

de aspirare,curăţitor mobil şi presă de baloturi (LTG). 

(Pneumablo, Luwa). 

X.6.7.3.5. Instalaţii de supraumidificare 

Aerul exterior şi aerul recirculat sunt amestecate într-un aparat compact, după care 

se umidifică adiabatic cu o cameră de pulverizare, cu un disc rotitor sau cu alte dispozitive. 

Lipsa unui separator de picături înlesneşte antrenarea unor picături fine de apă (sub 

formă de aerosoli) o dată cu aerul refulat, care se vor evapora în încăpere. Instalaţiile 

de supraumidificare au costuri mai mici decât instalaţiile convenţionale şi de asemenea debite 

de aer mai reduse. Gurile de introducere a aerului sunt prevăzute cu dispozitive de colectare 

a apei pentru a împiedica picurarea apei în încăpere. Aceste instalaţii nu îndeplinesc în 

totalitate cerinţele actuale: pot conduce la condensări în încăpere şi la depuneri de substanţe 

minerale conţinute în apa pulverizată şi de asemenea la corodarea unor suprafeţe metalice. 

Adesea, aerul care urmează să fie refulat, după ieşirea din canalul de introducere în încăpere, 

este supraumidificat cu ajutorul unor duze ce funcţionează cu apă şi aer comprimat şi care 

produc picături de apă, având dimensiunea 2-5 µm. 

Neajunsurile instalaţiilor de supraumidificare cu apă ar putea fi înlăturate dacă s-ar 

folosi supraumidificarea prin injectarea de abur viu (cu echipamente corespunzătoare), direct 

în încăpere. Acest sistem însă este mult mai costisitor. 

X.6.7.3.6. Instalaţii de desprăfuire 

Instalaţiile de desprăfuire din industria textilă se prevăd pentru a elimina din sălile 

de lucru praful, fibrele căzute, scama, formate în procesul tehnologic, precum şi pentru 

curăţirea aerului aspirat din încăperile de producţie, care urmează fie a fi recirculat, fie a fi 

evacuat în atmosferă. Alcătuirea unei instalaţii de desprăfuire şi de transport pneumatic este 

prezentată în subcapitolele X.6.5.4 şi X.6.5.8. 

În tabelul X.6.28 sunt indicate debitele de aer specifice aspirate local de la diferitele 

utilaje folosite în industria textilă.

1218 


În figurile X.6.106 şi X.6.107 se vede că alături de instalaţia de climatizare, în încăperi 

se găsesc şi instalaţii de desprăfuire. Debitele de aer ale acestor instalaţii de desprăfuire se 

stabilesc pe baza datelor furnizate de tehnologi şi de producătorii de echipamente textile 

sau, în lipsa acestora, pe baza valorilor orientative din tabelul X.6.28. 

Debitul de aer impurificat, aspirat local de la maşini 

Ramura industrială Maşina 

Filatură de bumbac 

Filatură de in 


Filatură de mătase 

Finisaj 

Ladă alimentatoare amestecătoare 

Ladă de cap 

Separator de praf 

Destrămător orizontal 

Condensator 

Bătător pentru fiecare ventilator 

Wilow 

Cardă brută: 

– buncăr 

– ladă de alimentare 

– cilindru perietor 

– capul cardei 

– pânza de aşezare 

Maşină de pieptănat 

– pentru absorbţie pe sus 

– pentru absorbţie pe jos 

Maşină puitoare 

Laminor obişnuit (pentru 1 cap) 

– primul 

– al doilea 

– al treilea şi al patrulea 

Laminor de mare viteză (pentru 1 cap) 

Flyer (pentru 1 cap): 

– la prelucrarea fuiorului 

– la prelucrarea câlţilor 

Maşină de curăţat lână 

– sub maşină 

– hotă deasupra debitării 

Lup de destrămare cu acţiune periodică 

Lup pentru zdrenţe 

Maşină de tăiat gogoşi 

Maşină de rupt ştapel (mare) 

Maşină de rupt ştapel (mică) 

Cardă cu valţuri 

Lup de destrămare 

Maşină de periat 

Maşină de tuns (pentru 1 m liniar de cuţit) 

– tundere superioară 

– tundere inferioară 

Maşină de scămoşat 


Debitul de aer aspirat 

[m 3 /h] 

800 

1000-1200 

1000-1200 

3000-3500 

3600-5000 

2500 

2000 

1200 

500 

1100 

400 

600 

5000 

3600 

900 

300-350 

250-300 

200-250 

500 

200 

350 

3500 

900 

2500 

1000 

3000 

1200 

600 

800 

4000 

3200-4000 

250 

400 

2500


Viteza aerului în conductele (canalelor) instalaţiilor de aspirare locală trebuie să 

asigure menţinerea în stare de plutire a prafului, scamei şi a fibrelor pentru ca acestea să nu 

se depună. În tabelul X.6.29 au fost indicate atât relaţiile de calcul ale vitezei de plutire vp, 

cât şi valori pentru câteva materiale. Viteza aerului în conductele de transport se adoptă în 

practică mai mare cu cel puţin 30% decât viteza de plutire a particulelor materiale. În 

tabelul X.6.30 sunt indicate valorile vitezei aerului, va, ce trebuie adoptate pentru instalaţiile 

de desprăfuire. Au fost precizate de asemenea diametrele minime ale conductelor ,pentru a 

se evita înfundarea acestora. 

Materialul 

Seminţe de in curăţate 

Puzderii de in 

Bumbac puf 

Seminţe de bumbac curăţate 

Viteza de plutire a diferitelor materiale 

Viteza de plutire, v p 

m/s 

5,2 

6,5-7 

6-13 

9,5 

Relaţii de calcul 


vp = 5,2 d 0,5 = 5,79 V 0,167 [m/s] 

d – diametrul mediu al particulei de 

material [mm] 

V – volumul particulei de material [mm 3 ] 

Viteze recomandabile ale aerului în conductele (canalele) 

instalaţiilor de desprăfuire 

Felul conductei (canalului) 

Conductă de aspirare locală pentru praf 

fără fibre 

Transportul pneumatic al bumbacului 

destrămat 

Conductă de aspirare locală pentru in 

Conductă de aspirare locală pentru cânepă 

Conductă colectoare pentru in 

Conductă colectare pentru cânepă 

Viteza aerului, v a 

m/s 

8 – 10 

10 – 12 

13 – 14 

14 – 15 

15 – 16 

16 – 17 


Diametrul minim al 

conductei (canalului), d 

mm 

100 

200 

130 

140 

peste 200 

peste 200 

Observaţie: Viteza aerului v a a fost considerată cu peste 30% mai mare decât viteza de 

plutire v p a materialelor, pentru a se evita înfundarea conductelor. 

Separatoarele de praf (numite şi filtre) folosite la curăţirea aerului de praf, scamă sau 

fibre sunt elemente componente ale instalaţiilor de desprăfuire şi transport pneumatic şi au 

fost prezentate în subcapitolele X.6.3.5 şi X.6.7.3.4. 

X.6.7.3.7. Instalaţii de desceţare 

Instalaţiile de desceţare se prevăd la secţiile unde sunt degajări mari de căldură 

latentă (degajări de vapori de apă şi de căldură), în vederea evacuării căldurii şi vaporilor de 

apă în exces. Secţiile în care sunt necesare instalaţii de desceţare în industria textilă sunt 

cuprinse în tabelul X.6.31.

1220 


Degajările de noxe şi sistemele de ventilare recomandate pentru secţiile de finisaj 

Secţia Natura degajărilor nocive Sisteme de ventilare 


Albitorie Vapori de apă, urme de clor şi acizi Ventilare generală + evacuare locală 

Mercerizare Vapori de apă, vapori de sodă 

caustică 

Ventilare generală 

Vopsitorie Căldură, vapori de apă Ventilare generală + locală 

Pregătire pentru 

imprimat 

Căldură Ventilare generală 

Uscătorie Căldură, vapori de apă Evacuare locală (se recomandă 

carcasarea uscătoarelor cu cilindri), 

duşuri de aer, ventilare generală 

Spălătorie de lână Căldură, vapori de apă Ventilare generală + locală 

Apretare uscată Căldură, vapori de apă Ventilare generală 

Apretare umedă Vapori de apă, parţial căldură Ventilare generală 

Instalaţii auxiliare Căldură, vapori de apă, vapori ai Ventilare generală + evacuare locală 

pentru finisaj substanţelor chimice utilizate la instalaţiile care degajă vapori 

toxici (hipocloriţi, acizi etc.) 

precum şi la bucătăria de culori la 

operaţia de diazotare 

Determinarea degajării de umiditate (vapori de apă) de pe suprafeţele deschise de 

apă se poate face cu suficientă aproximaţie cu ajutorul tabelului X.6.32, iar a degajării de 

căldură de la utilajul tehnologic, folosind datele din tabelul X.6.33. 


Degajarea de umiditate (vapori de apă) de pe suprafeţele de apă ale băilor la o mişcare 

moderată a aerului şi o umiditate relativă a aerului din încăpere, φ i = 70%, în kg/m 2 h 

Temperatura 

băii, în o C 

Temperatura aerului 

din încăpere, în o C Temperatura 

băii, în o Tempertura aerului 

din încăpere, în 

C 

o C 

20 27 30 35 20 27 30 35 

10 – – – – 60 5,8 5,7 4,8 5,2 

20 0,23 – – – 70 9,5 9,3 9,1 8,8 

30 0,84 0,55 0,20 – 80 14,7 14,5 14,3 14 

40 1,87 1,57 1,4 1,11 90 22,1 21,7 21,6 21,4 

50 3,45 3,35 2,74 2,74 95 26,9 26,3 26,3 26 

Degajarea de umiditate Gv1 la evaporarea apei de pe suprafaţa pardoselii (în cazul 

unui proces adiabatic şi al temperaturii apei de pe pardoseală, apropiată de temperatura 

după termometrul umed din aerul înconjurător) se calculează cu relaţia: 

Gv1 = 0,006 (ti – t’i)Fpard [kg/h] 

în care: ti, t’i reprezintă temperatura aerului din încăpere după termometrul uscat, respectiv 

umed, în o C; Fpard – suprafaţa umedă a pardoselii, în m 2 .

Denumirea utilajului 

Maşini şi aparate cu 

suprafaţă metalică redusă: 

jighere cu role, căzi de 

vopsit fire, de spălat, 

haşpele, agregate de albire 

continuă, maşini de fixat 


Degajarea specifică de căldură de la utilajele tehnologice 

Degajarea specifică 

de căldură, q 

Wh/kg umiditate 

Denumirea utilajului 

815-850 Aparate de vopsit 

continuu 

Maşini de mercerizat 

Uscătoare cu tambure şi 

maşini de încleiat 

Uscătoare cu aer cald 


Degajarea specifică 

de căldură, q 

Wh/kg umiditate 

850-885 

875-930 

840-875 

930-1000 

Degajarea de umiditate Gvz de la diferite uscătoare (cu excepţia celor cu tambure) se 

poate face utilizând relaţia: 

ϕi −ϕf 

Gv2= Gm 100 + ϕ [kg/h] 

în care: Gm este greutatea materialului după uscare, în kg/h (egală cu producţia uscătorului); 

ϕi, ϕ f – umiditatea materialului iniţială (înainte de uscare), respectiv finală (după uscare), 

în % faţă de greutatea absolut uscată. 

În cazul uscătoarelor cu tambur, degajarea de umiditate Gv3 se determină cu ajutorul 

relaţiei: 

ϕ −ϕ 

G G n 

i f 

v3= m + 4 

100 +ϕf 

f 

[kg/h] 

în care: 4 este o mărime empirică, în kg/h, care exprimă degajarea de umiditate de la 

aburirea presetupelor şi a supapelor de siguranţă de la un tambur; n – numărul de tambure 

de uscare. 

Valoarea degajărilor de căldură de la maşinile din secţiile de prelucrare la umed 

(maşini care degajă atât căldură cât şi umiditate) se poate determina cu relaţia: 

Q = qGv [W] 

în care: Gv este degajarea de umiditate (vapori de apă) a maşinii, în kg/h; q – degajarea de 

căldură specifică a maşinii, în Wh/kg umiditate, conform tabelului X.6.33. 

Degajarea de umiditate în secţiile de finisare se poate face pe baza unor formule 

empirice folosite în practica uzuală. 

● Jigher cu role, pentru: 

– Ţesături late, cu suprafaţa de evaporare F = 3 m 2 : 

Gv = 0,003185 ps (v + 105) – 0,054 (v + 75,3) [kg/h] 

– Ţesături înguste, cu suprafaţa de evaporare F = 2 m 2 : 

Gv = 0,002119 ps (v + 105) – 0,036 (v + 75,3) [kg/h] 

în care: Gv este degajarea de umiditate (vapori de apă), în kg/h; ps – presiunea parţială a 

vaporilor de apă la temperatura flotei şi la o saturaţie totală, în mbar; v – viteza de mişcare a 

ţesăturii, în m/min.

1222 


● Aparat continuu sau maşină de mercerizat (fără lanţ): 

Gv = 0,0532 [F1 (ps1 – pv) + F2 (ps2 – pv) +... + Fn (psn – pv)]C [kg/h]) 

unde: F1, F2, ... Fn reprezintă suprafeţele flotei în diversele băi, în m 2 ; pv – presiunea 

parţială a vaporilor de apă din aerul înconjurător, în mbar: ps1, psz, ... psn – presiunea de 

saturaţie a vaporilor de apă, corespunzătoare temperaturii flotei în diferite băi, în mbar; 

C = 1,3 + 0,85 Ft/F – coeficientul de corecţie pentru suprafaţa efectivă de evaporare; 

Ft – suprafaţa ţesăturii deasupra flotei (luate de o singură parte), în m 2 ; F – suprafaţa totală 

de evaporare a flotei în baie, în m 2 . 

● Aparat pentru spălarea lânii: 

Gv = 0,0692 [F1 (ps1 – pv) + F2 (ps2 – pv) + ... + Fn (psn – pv)] [kg/h] 

● Aparat pentru vopsirea lânii, cu circulaţia flotei (F = 2,8 m 2 ): 

Gv = 0,2234 (ps – pv) = 0,0798 (ps – pv) [kg/h] 

● Căzi pentru vopsit şi spălat ţesături sub formă de funie: 

Gv = 0,12·10 –3 ·n 0,57 ·t 3 [kg/h] 

unde: n este numărul de funii din cadă; t – temperatura băii, în o C. 

● Maşină de fixat pentru prelucrarea ţesăturilor din lână în lăţime (F = 4,5 m 2 ): 

Gv = 0,9044 (ps – pv) = 0,2·F (ps – pv) [kg/h] 

● Cadă de vopsit fire (F = 2,2 m 2 ): 

Gv = 0,133 (ps – pv) = 0,0605·F (ps – pv) [kg/h] 

Calculul detaliat al instalaţiilor de desceţare este prezentat în subcapitolul X.6.5.3. 

X.6.8. Reglarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare 

X.6.8.1. Probleme generale 

Instalaţiile de reglare automată, aferente instalaţiilor de ventilare şi climatizare, asigură 

în orice perioadă a anului menţinerea parametrilor aerului interior (temperatură, umiditate 

relativă, viteză de mişcare a aerului, concentraţie de CO2) la valorile prestabilite. Reglarea 

automată este necesară din considerente economice, dar şi pentru faptul că, manual, nu este 

posibilă reglarea diverşilor parametri. Instalaţiile de automatizare reglează debitele de agenţi 

termici (apă caldă/fierbinte, apă răcită, abur) care alimentează schimbătoarele de căldură ale 

centralelor de tratare a aerului (baterii de încălzire, baterii de răcire) sau debitele de aer ale 

instalaţiei (aer proaspăt, aer recirculat, aer evacuat). 

X.6.8.2. Elementele de reglare automată a debitului de agent 

termic sau de aer 

Aceste elemente sunt de două tipuri: ventile de reglare şi clapete de reglare. 

Ventilele de reglare a debitului de agent termic au construcţii diferite (fig. X. 6.115) 

şi pot fi întâlnite în montaje dintre cele mai diverse (fig. X.6.116 şi X.6.117).


Fig. X.6.115. Tipuri constructive de ventile de reglare: 

a – secvenţial; b – de trecere cu şase racorduri; c1, c 2 – de trecere cu patru racorduri; 

d – cu două căi; e, f – cu trei căi; g – cu patru căi; 1 – apă rece; 2 – apă caldă. 

Fig. X.6.116. Scheme de reglare pentru baterii de încălzire: 

a – reglarea debitului; b – reglarea amestecului. 

Calculul şi alegerea ventilelor, caracteristicile, autoritatea şi indicele de transfer ale 

acestora trebuie făcute cu atenţie, pe baza cataloagelor firmelor specializate. Pentru o 

instalaţie dată, alegerea tipului de ventil se face în funcţie de modul de racordare (cu flanşe, 

cu mufe), de presiunea din sistem (6; 10; 16 bar), de materialul din care este făcut (bronz, 

alamă, oţel, fontă), de temperatura maximă a agentului termic, de debitul de fluid [m 3 /s] 

sau fluxul termic [kW], de diferenţa de temperatură dintre conducta de ducere şi întoarcere 

(20 K, la instalaţiile de încălzire; 5-6 K, la instalaţiile de răcire), de pierderea de sarcină în 

sistem ∆pL şi de tipul montajului în instalaţie (fig. X.6.118). 

Clapetele de reglare se folosesc pentru a modifica mărimea debitului de aer sau 

presiunea aerului într-o anumită zonă a instalaţiei şi pot fi realizate dintr-un singur element 

de reglare sau din mai multe elemente, acţionate simultan, sub formă de jaluzele paralele 

sau opuse (fig. X.6.119).

1224 


Fig. X.6.117. Scheme de reglare a climaconvectoarelor/ventiloconvectoarelor: 

a – două conducte; b – trei conducte; c – patru conducte; d, e, f – patru conducte 

şi două schimbătoare de căldură. 

Fig. X.6.118. Scheme de montare a ventilelor cu trei căi: 

a – debit variabil de agent termic; b – debit constant de agent termic; 

c – pompă de circulaţie în circuitele primar şi secundar; 1 – sursă; 

2 – consumator.


Fig. X.6.119. Montarea clapetelor de reglare: 

a – cameră de amestec simplă; b – cameră de amestec dublă; 

c – jaluzele opuse pentru bateria de încălzire; d – jaluzele 

opuse pentru bateria de încălzire şi pentru by-pass; 1 – aer 

exterior; 2 – aer recirculat; 3 – aer evacuat; 4 – aer refulat. 

Caracteristica deschiderii clapetelor reprezintă (în funcţie de unghiul jaluzelelor) 

raportul dintre secţiunea liberă de trecere a aerului şi secţiunea la deschiderea completă. 

Unghiul de reglare, α = 0 o , la clapeta închisă, iar α = 90 o , la clapeta deschisă (fig. X.6.120). 

Caracteristica rezistenţei clapetelor (pierderea de sarcină prin ele, când sunt străbătute 

de curentul de aer) (fig. X.6.121) exprimă dependenţa dintre unghiul clapetelor α şi 

coeficientul de rezistenţă locală ξ. 

Fig. X.6.120. Raportul deschiderii 

clapetelor de reglare: 

1 – jaluzele; 2 – jaluzele opuse. 

X.6.8.3. Reglarea instalaţiilor de ventilare 

Fig. X.6.121. Coeficientul de rezistenţă locală 

la jaluzele: 

1 – jaluzele paralele; 2 – jaluzele opuse. 

La schemele tehnologice de reglare automată a instalaţiilor de ventilare şi climatizare 

se folosesc următoarele notaţii: I – aer refulat (introdus în încăperi); E – aer exterior; Ev – 

aer evacuat în exterior (în atmosferă); R – aer recirculat; C – clapetă de reglare/închidere; 

CA – cameră de amestec; F – filtru de aer (de praf); B – baterie, B1 – baterie de încălzire;

1226 


BR – baterie de răcire; BPI – baterie de preîncălzire; BRI – baterie de reîncălzire; CU – 

cameră de umidificare; PC – pompă de circulaţie; RG – regulator; RGT – regulator de 

temperatură; RGU – regulator de umiditate; VI – ventilator de introducere (refulare); VE – 

ventilator de evacuare (exhaustor); V – ventil; VCM – ventil de comutare vară-iarnă; T – 

termostat; Tv, Ti – termostat pentru vară, respectiv iarnă; TC – termostat de cameră (de 

încăpere); Tm – termostat de minimum; TM – termostat de maximum; TP – termostat de 

protecţie împotriva îngheţului; TPR – termostat de punct de rouă; H – higrostat. 

Reglarea instalaţiilor de ventilare cu încălzirea aerului. Încălzirea încăperii se 

realizează cu corpuri statice sau printr-un alt sistem, astfel că variaţiile de temperatură ale 

aerului interior nu sunt nici mari, nici rapide, iar reglarea umidităţii relative nu este cerută. 

Schema de reglare automată a unei astfel de instalaţii este indicată în figura X.6.122. 

Fig. X.6.122. Schema tehnologică de reglare automată 

a unei instalaţii de ventilare, folosind o baterie de încălzire. 

Termostatul T poate fi montat pe canalul de refulare, de evacuare (ca în figură) sau 

în încăperea ventilată. Încălzirea aerului refulat se poate face cu o baterie de încălzire sau 

cu două baterii legate în paralel. La pornirea ventilatorului se deschid clapeta de aer 

exterior, clapeta de pe canalul de evacuare şi ventilul V al bateriei de încălzire. La 

modificarea temperaturii aerului exterior se modifică debitul de agent termic şi, respectiv, 

sarcina de încălzire a bateriei, ca urmare a comparării ,,valorii citite” de T cu valoarea 

prestabilită. Termostatul TP, de protecţie împotriva îngheţului, la temperaturi ale aerului ≤ 

+ 5 o C, opreşte ventilatorul, închide clapeta de aer exterior şi deschide ventilul V. Pentru 

canale mari, cu suprafaţa ≥ 2 m 2 , sunt necesare două termostate de protecţie, TP. Pentru 

îmbunătăţirea reglării se utilizează, cu mai mult succes, schema indicată în figura X.6.123, 

în care încălzirea aerului se face cu două baterii BI1 şi BI2. Bateria BI1 este dimensionată 

pentru încălzirea aerului de la te min până la o temperatură intermediară t0, aleasă de 

proiectant astfel încât fiecare baterie să asigure cca jumătate din necesar. Pentru te < t0, BI1 

funcţionează la întreaga capacitate, iar BI2, cu capacitate variabilă. La te = t0, bateria BI1 

este decuplată, iar BI2 funcţionează la întreaga capacitate. Pentru te > t0, BI1 este închisă, iar 

BI2 funcţionează cu capacitate variabilă, din ce în ce mai mică, pe măsură ce te creşte. Când 

te = ti (temperatura aerului din încăpere), este decuplată şi BI2. 

Reglarea instalaţiilor de ventilare cu încălzire şi amestec de aer exterior şi interior. 

Termostatul T se montează pe canalul de evacuare (termostat sau termorezistenţă de canal) 

sau în încăperea ventilată (termostat de cameră) (fig. X.6.124). Termostatul Tm, de minimum, 

montat pe canalul de refulare, împiedică introducerea în încăpere a aerului cu o temperatură 

mai mică decât o valoare aleasă (de exemplu: + 15...16 o C). Termostatul Tv, de vară, închide 

progresiv clapetele de aer exterior şi evacuat, C; la creşterea temperaturii exterioare peste o 

anumită valoare (de exemplu, 28 o C), se deschide corespunzător clapeta de aer recirculat. 

Termostatul Ti, de iarnă, realizează acelaşi lucru la scăderea temperaturii exterioare sub 

o anumită valoare (de exemplu, ± 0 o C), pentru a se economisi energie. În intervalul de 

temperaturi exterioare de 15... 17 o C şi 24... 26 o C, instalaţia lucrează, de regulă, numai cu 

aer exterior. Pentru rest, a se vedea figura anterioară.


Fig. X..6.123. Schema tehnologică de reglare automată a unei 

instalaţii de ventilare, folosind două baterii de încălzire. 


pentru o instalaţie de ventilare, funcţionând cu aer 

proaspăt şi recirculat. 

Reglarea instalaţiilor de ventilare cu încălzire şi umidificare. Umidificarea aerului 

se poate face pe cale adiabatică, folosind fie o cameră de pulverizare, fie o cameră cu 

corpuri de umplutură cu pompare de apă în circuit închis (fig. X.6.125), sau pe cale 

izotermică, folosind injectarea de abur în curentul de aer sau chiar în încăperea ventilată. 

Higrostatul H, montat în încăperea ventilată sau pe canalul de evacuare, porneşte sau opreşte 

pompa de circulaţie PC, după cum umiditatea relativă a aerului din încăpere scade sau 

creşte sub/peste valoarea prestabilită. La sistemul cu umidificare izotermică higrostatul H 

acţionează asupra ventilului de pe conducta de abur, închizându-l când valoarea umidităţii 

depăşeşte valoarea prestabilită, sau deschizându-l, când aceasta scade sub normal. 


a instalaţiei de ventilare cu încălzire şi umidificare. 

Reglarea instalaţiilor de ventilare cu răcirea şi uscarea aerului. Uscarea (dezumidificarea) 

aerului se obţine cu ajutorul unei baterii care răceşte aerul în perioada de vară 

(fig.X.126).

1228 


Fig. X.6.126. Schema tehnologică 

de reglare automată a instalaţiei de 

ventilare cu răcire şi uscare. 

Termostatul T, montat pe canalul de evacuare sau în încăperea ventilată, acţionează 

ventilul V2 al bateriei de încălzire BI şi, secvenţial, ventilul V1 al bateriei de răcire BR. Pe 

canalul de refulare sunt prevăzute un termostat de minimum, Tm, şi unul de maximum, TM. 

Higrostatul H acţionează asupra ventilului V1 al bateriei de răcire, dacă umidtatea relativă a 

aerului interior este prea mare. 

X.6.8.4. Reglarea instalaţiilor de climatizare parţială 

Instalaţii obişnuite. Termostatul T, montat pe canalul de evacuare sau în încăperea 

ventilată, acţionează secvenţial ventilele V1, al bateriei de încălzire, şi V2, al bateriei de răcire 

(fig. X.6.127). 

Fig. X.6.127. Schema tehnologică de reglare automată a unei 

instalaţii de climatizare parţială. 

La scăderea temperaturii aerului interior sub valoarea prestabilită ti (în situaţia de 

iarnă), se deschide V1 şi se închide complet V2. La creşterea temperaturii aerului interior 

peste ti (în situaţia de vară), se deschide V2 şi se închide complet V1. Restul operaţilor şi 

comenzilor se desfăşoară ca în cazurile prezentate anterior. 

Instalaţii cu controlul CO2 (fig. X.6.128). Senzorii 1, de pe aerul refulat, şi 2, de pe 

aerul evacuat, supraveghează temperatura aerului introdus în încăperea ventilată, respectiv 

temperatura aerului evacuat din încăpere. Regulatorul 7 împreună cu bucla de reglare a 

temperaturii aerului refulat formează un circuit de reglare auxiliar PI care intervine la toate 

perturbaţiile care apar. Circuitul principal de reglare P cu temperatura aerului încăperii, ca 

mărime reglată, determină temperatura prestabilită căreia îi este subordonat circuitul auxiliar 

de reglare PI. La creşterea temperaturii aerului din încăpere se reglează proporţional 

temperatura aerului refulat, reducându-i valoarea, şi invers. Temperatura aerului refulat se 

reglează la o valoare minimă. Semnalul de reglare a circuitului de supraveghere a aerului 

refulat acţionează, în secvenţe, asupra aparatului de reglare 10 al BI şi asupra 

servomotoarelor 12, 13, 14 ale clapetelor. La traductorul extern, pentru valorile prestabilite, 

se reglează debitul minim de aer proaspăt. Traductorul 3 de măsurare a CO2 măsoară


concentraţia de CO2 din încăpere. La depăşirea valorii prestabilite, reglată pe amplificatorul 

secvenţial 6, clapeta de aer exterior se deschide continuu. Pompa proprie a BI, după 

necesităţi, se cuplează sau se decuplează. Termostatul de protecţie împotriva îngheţului, 9, 

la subdepăşirea valorii prestabilite acţionează corespunzător. Potenţiometrul activ 5 

foloseşte la reglarea la distanţă a valorii prestabilite pentru CO2 sau în legătură cu 

servomotoarele clapetelor 12, 13, 14 precum şi pentru limitarea debitului de aer proaspăt 

la o valoare minimă. Traductoarele 1 şi 2 sesizează temperaturile aerului în canalul de 

refulare, respectiv de evacuare (temperatura aerului din încăpere). La valori ale temperaturii 

aerului din încăpere (de exemplu, sală şi scenă) care se abat de la valoarea prestabilită 

(iarna: 20... 21 o C; vara: 23... 25 o C), regulatorul de temperatură 7 comandă secvenţial 10 şi, 

respectiv, 11. În sezonul cald (vara) pe baza indicaţiilor 2, regulatorul 7 comandă 11, 

deschizând mai mult V2 în cazul în care t1 tinde să crească, sau închizându-l, dacă ti sesizată 

de 2, tinde să scadă. La punerea în funcţiune, când diferenţa de temperatură între 2 şi 1 este 

mai mare, se deschid complet V2 şi CRR pentru aducerea rapidă a încăperii la parametrii 

prescrişi. Dacă temperatura ti (indicată de 1) scade sub o valoare minimă, 7 comandă 11 şi 

închide progresiv V2. Dacă temperatura exterioară (sesizată de 4) creşte peste o anumită 

valoare (de exemplu, 28 o C), se închide parţial accesul aerului proaspăt. În sezonul rece 

(iarna), pe baza indicaţiilor 2, regulatorul comandă 11, deschizând mai mult V1 dacă ti, citit 

şi transmis de 2, tinde să scadă, şi invers. La punerea în funcţiune a instalaţiei, la diferenţe 

mari de temperatură (t1 – t2), 7 comandă deschiderea completă a BI şi CRR şi le menţine în 

această poziţie până se atinge diferenţa de temperatură de calcul. Dacă temperatura t1, 

sesizată de 1, tinde să scadă sub o anumită valoare (de exemplu 15...17 o C), 7 comandă 10 şi 

se deschide parţial V1. La temperaturi exterioare scăzute (sub ± 0 o C) se închide parţial CRI, 

deschizându-se corespunzător (în aceeaşi măsură) CRR. La pornirea ventilatoarelor VI şi VE 

se deschid clapetele CRI şi CRE. Deschiderea clapetelor trebuie să preceadă pornirea 

ventilatoarelor. La oprirea ventilatoarelor clapetele CRI şi CRE se închid complet, operaţia 

fiind inversă faţă de pornire. Funcţionarea corectă a filtrului F, a ventilatoarelor VI şi VE 

este controlată de micromanometrele diferenţiale 15, 16 şi 17, care opresc funcţionarea VI 

şi VE şi avertizează, optic şi sonor, defecţiunile apărute sau colmatarea filtrului. 

Fig. X.6.128. Schema tehnologică de reglare automată a unei instalaţii de climatizare 

parţială, cu controlul temperaturii şi al concentraţiei de CO2: 

1 – senzor pentru aerul refulat; 2 – senzor pentru aerul evacuat; 3 – traductor de CO 2; 

4 – senzor pentru aerul exterior; 5 – potenţiometru activ; 6,a, b – amplificatoare secvenţiale; 

7 – regulator în cascadă P+Pl; 8 – unitate de cuplare a pompei; 9 – senzor de protecţie 

împotriva îngheţului; 10 – ventil cu trei căi pentru bateria de încălzire; 11 – ventil cu 

trei căi pentru bateria de răcire; 12, 13, 14 – servomotoare pentru clapete de reglare; 

15, 16, 17 – micromanometru diferenţial (supraveghetor) al diferenţei de presiune.

1230 


X.6.8.5. Reglarea instalaţiilor de climatizare 

Instalaţii cu punct de rouă constant. Schema de principiu a unei astfel de instalaţii 

este prezentată în figura X.6.129. Punerea în funcţiune a instalaţiei se face prin pornirea 

ventilatoarelor VI şi VE. În acelaşi timp se deschid clapetele de aer şi ventilele bateriilor de 

preîncălzire şi reîncălzire (în sezonul rece). Închiderea clapetelor C la oprirea instalaţiei 

asigură protecţia bateriilor împotriva îngheţului. Gradul de deschidere a clapetelor de aer 

corespunde temperaturii aerului exterior, sesizată de Ti, în aşa fel ca temperatura aerului 

amestecat să fie tMi (fig. X.6.130). Aerul de stare tMi se încălzeşte în bateria BPI până în Ni, 

după care se umidifică adiabatic (în CU) din Ni până în Ri. Aerul de stare Ri trece prin BRI, 

încălzindu-se din Ri până în Ci, după care se introduce în încăpere. Termostatul TPR 

acţionează secvenţial ventilul V1 al bateriei de preîncălzire BPI şi ventilul V2 al bateriei de 

răcire BR, menţinând constant punctul de rouă Ri, respectiv Rv. La creşterea temperaturii 

exterioare iarna, punctul E se deplasează, de exemplu, în E’, iar Mi, în Mi'. Sarcina bateriei de 

preîncălzire MiNi, care ar trebui să devină Mi'Ni' trebuie micşorată astfel ca Ni' să revină pe 

adiabata hri, lucru realizabil prin închiderea parţială a ventilului V1. Închiderea ventilului V1 

se continuă până când Mi ajunge pe adiabata hri, moment în care BPI este complet închisă. 

Creşterea în continuare a temperaturii aerului exterior are ca urmare deschiderea ventilului 

V2 al bateriei de răcire, BR. Pentru a nu intra în funcţiune prea devreme, bateria de 

răcire, se modifică proporţia de aer exterior, crescând ponderea acesteia pe măsura creşterii 

temperaturii aerului exterior. Pentru a uşura această reglare, canalul de aer exterior se poate 

împărţi în două canale: un canal care să asigure debitul minim de aer proaspăt, şi care este 

deschis tot timpul, iar cel de-al doilea canal să asigure diferenţa până la debitul total de 

aer al instalaţiei. Pompa de circulaţie funcţionează permanent, iarna şi vara. Termostatul de 

cameră TC acţionează asupra ventilului V3 al bateriei BRI. 

Fig. X.6.129. Schema tehnologică de reglare automată a unei instalaţii de 

climatizare cu punct de rouă constant şi 20-25% aer proaspăt; 

1 – iarna; 2 – vara; 3 – aer proaspăt 20-25%; 4 – încăpere climatizată. 

Instalaţii de climatizare cu reglarea temperaturii şi umidităţii. Asemenea instalaţii 

se folosesc la încăperi unde este necesară modificarea umidităţii relative prestabilitate 

sau la încăperi unde au loc modificări importante ale degajărilor de umiditate. Schema 

instalaţiei este prezentată în figura X.6.131, iar procesul de tratare complexă a aerului, în 

figura X.6.132. Funcţionarea instalaţiei în sezonul rece: la umidităţi relative mari ale aerului 

interior (punctul Ii’ din figura X.6.132), ca urmare a acţiunii higrostatului H, ventilul bateriei 

BRI rămâne deschis până când umiditatea relativă a aerului interior ajunge la starea normală. 

Temperatura aerului refulat tinde să crească, termostatul TC sesizează această creştere şi


acţionează (prin intermediul RGT) asupra ventilului V1 al bateriei BPI, închizându-l, 

procesul decurgând după MiN'i – NiR'i – RiC'i. Introducerea de aer mai uscat (C’) face ca 

punctul Ii’ să se deplaseze spre stânga (spre umidităţi relative mai mici). Dacă aerul din 

încăpere este prea uscat (Ii”), higrostatul închide complet ventilul V3 al bateriei BRI. 

Termostatul TC, sesizând scăderea temperaturii aerului interior, acţionează ventilul V1 al 

bateriei BPI, deschizându-l, procesul decurgând după MiN"i – N"iR"i – NiC"i. 

Fig. X.6.130. Reprezentarea procesului de 

tratare complexă a aerului de climatizare 

pentru instalaţia din figura X.6.129. 

Fig.X. 6.131. Schema tehnologică de reglare automată a unei instalaţii de climatizare cu 

controlul direct al temperaturii şi umidităţii relative pentru 20-25% aer proaspăt: 

1 – iarna; 2 – vara; 3 – aer proaspăt 20-25%; 4 – încăpere climatizată. 

Funcţionarea instalaţiei în sezonul cald (vara): la umiditate relativă ridicată (I'v) 

higrostatul H acţionează pompa de circulaţie PC (oprind-o şi suprimând umidificarea) şi 

ventilul V3 al bateriei BRI, deschizându-l. Termostatul TC, sesizând creşterea temperaturii 

interioare, deschide mai mult ventilul V2 al bateriei BR, procesul decurgând după MvN’v–

1232 


N"vR"v–R"iC"v, în încăpere introducându-se un aer mai uscat (C’v). Umidificarea se poate 

face şi cu ajutorul aerului, aşa cum se arată în figura X.6.133. Termostatul T (montat în 

încăperea ventilată sau pe canalul de evacuare) acţionează secvenţial ventilul V1 al bateriei 

BI şi ventilul V2 al bateriei BR, menţinând constantă temperatura aerului interior, ti. 

Higrostatul H, la scăderea umidităţii relative în încăpere, deschide ventilul de abur V4. La 

creşterea umidităţii relative, H închide mai întâi V4 şi apoi deschide ventilul V2 al bateriei BR. 


a unei instalaţii de climatizare cu umidificare prin abur. 

Fig. X.6.132. Reprezentarea 

procesului de tratare complexă 

a aerului de climatizare pentru 

instalaţia din figura X.6.131.

BIBLIOGRAFIE 

1. Asociaţia Inginerilor de Manualul de instalaţii – vol. Ventilare şi climatizare (coordonator; 

Instalaţii din România prof. univ. dr. ing. Gheorghe Duţă; Editura ARTECNO, 2002. 

2. Duţă, Gh. „Distribuţia aerului în încăperi”. Rev. Instalatorul, nr. 2/2000, 

pag. 27-31; nr. 3/2000, pag. 48-51. 

3. Duţă, Gh. Instalaţii de ventilare şi climatizare, Editura Didactică şi Pedagogică, 

Bucureşti, 1976. 

4. Niculescu N., Duţă G., Instalaţii de ventilare şi climatizare. Editura Didactică şi Pedagogică, 

Stoenescu P., Colda I. Bucureşti, 1982. 

5. Recknagel, Sprenerg, Taschenbuch für Heizung und Klimatechnik, 70 Auflage, 2001/02. 

Schramek Oldenbourg Industrieverlag, München. 

6. * * * Manualul inginerului textilist, Editura Tehnică, 1959. 

7. * * * Carrier Handbook of Air condioning System Design. 

8. * * * ASHRAE – Handbook 

9. * * * I.5–1997, Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor 

de ventilare şi climatizare.

INSTALAŢII DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?