Editura Cartea Ortodoxă - parohia "sf.prooroc ilie tesviteanul şi sf ...

ÎN ROBIE
La dispoziŃia ierarhului a fost pusă o corabie de luptă care să-l ducă la Tenedos unde să aştepte alte
porunci din partea Paleologului. Sfântul bărbat a trebuit să aştepte până după cutremurul de pământ din 2
Martie, 1354. Apoi Sfântul a pornit din nou în călătorie, dar vântul neprielnic l-a silit să debarce lângă
Kallipolis (Gallipoli), un port aflat la intrarea în Marea Marmara. Turcii însă puseseră mâna pe cetatea
Tzimpi de lângă Kallipolis încă din 1352. Bizantinii, din pricina cumplitului cutremur, fuseseră alungaŃi
din Ńinut, iar acum, spre uimirea Arhiepiscopului, Kallipolis era ocupat de către Soliman, fiul lui Orhan.
Îndată după sosire Arhiepiscopul a fost prins.
Însă Dumnezeu a binevoit ca slujitorul său să petreacă printre Ismailiteni (adică Turcii Otomani) ca
să le poată descoperi acestora Dreapta-slăvire. Dar mai era şi o altă pricină. Dumnezeu a dorit ca să îl dea
creştinilor ortodocşi aflaŃi în robie pe Grigorie, izvorul tămăduirii celor credincioşi, ca el să
propovăduiască CredinŃa şi să-i sprijinească cu învăŃăturile sale. La 10 Martie, 1354, Turcii l-au luat prins
pe Arhiepiscop, împreună cu toŃi însoŃitorii lui. Între aceştia se aflau doi ieromonahi, Iosif şi Gherasim, de
asemenea hartofilaxul şi un anume Kostas Kalamaris. 311
Deşi Sf. Grigorie recunoştea că Turcii erau cei mai barbari dintre barbari, el socotea robia sa ca
proniatoare, căci dorea să descopere Evanghelia celor ce l-au robit. Deşi Arhiepiscopul nu dorea ca Turcii
să ia în stăpânire pământurile ortodoxe, el nu socotea biruinŃa musulmanilor ca un sfârşit al Ortodoxiei. El
spunea: „Acest popor necinstitor se laudă cu biruinŃa lor asupra Romeilor (adică Bizantinilor), punând-o
pe seama dragostei lor de Dumnezeu. Aceasta fiindcă ei nu ştiu că lumea aceasta sălăşluieşte în păcat şi
că oamenii răi stăpânesc cea mai mare parte din ea (...), şi de aceea, până în vremea lui Constantin,
idolatrii au avut aproape întotdeauna stăpânire asupra lumii”. 312
Grigorie, mândria Thessalonicului, nu ar fi voit cu nici un chip să jertfească Ortodoxia ori să facă
cel mai mic pogorământ spre a salva ÎmpărăŃia. Totuşi la început Turcii arătau de obicei o anumită
îngăduinŃă faŃă de supuşii lor creştini ortodocşi – spre deosebire de prigoana la care erau supuşi ortodocşii
de către Latini în Cipru, cum arată Sf. Savva de la Vatopedi. 313
LUCRAREA DE PROPOVĂDUIRE
A SFÂNTULUI
Sfântul avea să rămână prins vreme de un an întreg. Arhiepiscopul a trecut din mână în mână şi din
oraş în oraş. Astfel s’a împlinit voia lui Dumnezeu ca Grigorie, asemeni uni apostol, să meargă şi să
propovăduiască Evanghelia, întărindu-i pe ortodocşi. El îi întărea pe cei aflaŃi în prăpastia îndoielii şi
desluşea tainele înŃelepciunii lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 2, 7) în ce priveşte mântuirea, care le erau greu de
înŃeles. Sfântul a întâlnit şi mulŃi musulmani, ca şi apostaŃi, apărând CredinŃa în faŃa acestora. Înaintea
ereticilor el vestea în chip ortodox întruparea lui Hristos şi Crucea lui Hristos, vorbind şi despre sfintele
icoane şi închinarea lor. Astfel aducea Evanghelia lui Hristos necredincioşilor şi mângâia pe ortodocşii
robiŃi. El i-a înduplecat pe ortodocşi să poarte crucea suferinŃei fără cârtire, nădăjduind să dobândească
cereştile cununi şi răsplătiri.
Robia sfântului i-a dat apă la moară potrivnicului său, Nichifor Grigora, care a mers până la a zice
că batjocurile la care era supus acum ierarhul erau o pedeapsă dumnezeiască pentru că-l ajutase pe
Cantacuzino, cel ce se folosise de oşti turceşti.
Însă Grigorie păstra pururea un duh de bunăvoinŃă. Sub o pază destul de slabă el umbla din oraş în
oraş cu însoŃitorii săi. Din fericire păzitorii lor le îngăduiau să locuiască la creştinii din oraşele pe unde
treceau. Dar desele călători le-au adus necazuri şi lipsuri. După trei luni drumul i-a dus prin Lampsac şi
apoi în cetatea Peges, unde li s’a îngăduit să stea împreună cu creştinii din acea Biserică.
311
John Meyendorff, A Study of Gregory Palamas, op. cit., p. 103.
312
Ibid., p. 104.
313
Patriarhul Filothei Kokkinos, ViaŃa lui Savva, pp. 220-243, 264, 285-286.
95