Editura Cartea Ortodoxă - parohia "sf.prooroc ilie tesviteanul şi sf ...

cunoaşterii se aseamănă unui sfeşnic ce luminează în loc întunecos, iar lumina aceasta tainică se
aseamănă cu luminătorul ce luminează ziua, adică soarele”. 91
Aceasta înseamnă că adevărul Scripturii nu se desluşeşte de la sine, ci rămâne o lumină întunecată
până ce ne luminează Duhul Sfânt ca să pricepem înŃelesul lăuntric. Dar prin contemplarea lui Dumnezeu
ochiul lăuntric se curăŃeşte. Ne facem asemenea lui Hristos, Care este întreg adevăr. Deci isihastul poate
vedea dumnezeiasca lumină de-a dreptul, în plină zi, nu doar prin mijlocirea vălurilor Scripturii.
Întorcându-se iarăşi la lumina thavorică, sfântul scrie: „Lumina care a înconjurat pe ucenici ... ne va
lumina în veacul viitor în chip neîncetat şi fără sfârşit cu raze atotstrălucitoare, ca pe unii ce vom fi atunci,
potrivit făgăduinŃei, pururea cu Domnul” (1 Thes. 4, 17). 92
Când isihastul primeşte vederea luminii, el uită cele ce Ńin de trup, fiindcă „unirea aceea este
negrăită şi neînŃeleasă chiar de cei ce văd. (...) Iar aceasta este ceea ce au spus PărinŃii: ‘Sfârşitul
rugăciunii este răpirea minŃii la Domnul’(Scara, Cuv. 28). De aceea şi Marele Dionisie zice că prin ea noi
ne unim cu Dumnezeu. Căci în rugăciune mintea leapădă treptat legăturile cu cele ce sânt, întâi pe cele ce
o leagă de cele de ruşine, rele şi îndeobşte stricăcioase, apoi pe cele care o leagă de cele ce sânt la mijloc
şi prefac pe om spre mai rău sau spre mai bine, potrivit cu scopul celui ce le foloseşte... De aceea este şi
un sfat al PărinŃilor, ‘să nu primim cunoaşterea pe care vrăjmaşul o face să răsară în vremea rugăciunii, ca
să nu fim jefuiŃi de ceea ce este mai înalt’” (Scara, Cuv. 27). 93
Vorbind despre negrăita răpire a Sf. Apostol Pavel (2 Cor. 12, 2), Sf. Grigorie spune că ea
transcende cele prin simŃuri, cele raŃionale sau cele înŃelese cu mintea. Sf. Pavel „ieşise din aceste puteri.
(...) Şi ce era el, dacă nu se putea cuprinde prin nici o putere a firii, mai bine zis, dacă era dezlegat de
orice putere firească? Fără îndoială era aceea cu ce se unise... Deci era atunci lumină şi duh, cu care era şi
unit şi de la care avea şi puterea de a fi unit. Deci era ieşit din toate cele ce sânt şi se făcuse prin har acea
[lumină], ba nici nu mai fiinŃa, în înŃelesul de depăşire, adică fiind mai presus de cele zidite... Dar ajuns
astfel, dumnezeiescul Pavel nu s’a împărtăşit nicidecum de dumnezeiasca fiinŃă (esenŃă)”. 94
Sf. Grigorie subliniază mereu că „Acea lumină nu este esenŃa lui Dumnezeu, căci esenŃa este de
neajuns şi de neîmpărtăşit”. Şi iarăşi: „Înger nu este, căci poartă semnele Stăpânului. Uneori te scoate din
trup, sau nu te ia fără de trup, ca să te înalŃe la culmi negrăite; alteori preface şi trupul asemenea ei şi-i
împărtăşeşte şi lui propria strălucire. Îndumnezeind şi trupul, ea este văzută – o, minune! – şi de ochii
trupeşti”. 95
Vorbind despre Ziua de Apoi, el spune: „Căci Hristos va veni în slava Tatălui, iar ‘drepŃii vor
străluci ca soarele’ (Mt. 13, 43). Ei vor fi lumină şi vor vedea lumină, care este vederea minunată şi
preasfântă a inimii curăŃite. Acum acea lumină se arată în parte şi ca o arvună (Rom. 8, 23) celor ce au
străbătut prin nepătimire toate cele osândite, şi prin rugăciune curată şi nematerialnică toate cele curate.
Ei vor petrece veşnic şi se vor proslăvi împreună cu Cel ce dăruieşte firii noastre slavă şi strălucire
dumnezeiască”. 96
Apoi, răspunzând afirmaŃiei lui Varlaam că theofaniile din Vechiul Legământ erau văzute în chip
simbolic, spune: „Prorocii şi Patriarhii n’au rămas fără să guste din această lumină; mai bine zis, afară de
puŃine, toate vederile lor, şi mai vârtos cele preadumnezeieşti, nu s’au lipsit de această lumină. Căci altfel,
de ce ar fi voit [Dumnezeu] să se închipuie într’o lumină străină, Cel ce are lumina veşnică întru Sine,
care se arată, deşi în chip tainic, celor curaŃi cu inima, atât astăzi, cât şi în veacul ce va să vie?” 97
91 Triade II.3.18. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 18. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., p. 288.
92 Triade II.3.20. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 20. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., pp. 289-290.
93 Triade II.3.35. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 35. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., pp. 308-310.
94 Triade II.3.37. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 37. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., pp. 311-312.
95 Triade II.3.9. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 9. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., p. 274.
96 Triade II.3.66. Cf. trad. rom., „Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie; al treilea din cele din urmă”, 66. În Filocalia, vol.
VII, op. cit., pp. 354-355.
97 Triade II.3.66. Ibid., p. 356.
40