Editura Cartea Ortodoxă - parohia "sf.prooroc ilie tesviteanul şi sf ...

CELE DIN URMĂ SCRIERI
ALE SFÂNTULUI
Trecuseră de-acum trei ani de la întoarcerea sfântului din Constantinopol. Patriarhul Filothei, cel
depus în 1358, i-a cerut Sfântului Grigorie să respingă Antirrheticele lui Grigora despre Lumina
Thavorică. Ultimele două tratate ale Arhiepiscopului se ocupă tocmai de aceasta, contrazicând pe Grigora
care afirma că „lumina” thavorică de la Schimbarea la FaŃă a lui Iisus era, după părerea lui, „o arătare
tipologică şi simbolică a Dumnezeirii celei nezidite”. 395 El gândea că este cu neputinŃă a vedea pe
Dumnezeu, fără numai prin simboluri şi chipuri trupeşti”. Aceleaşi gânduri le găsim şi mai nainte în
scrierile lui Akindin. Palama afirma că cunoaşterea noastră despre El este întotdeauna o cunoaştere „prin
har”, supusă voii Lui şi Ńinând de bunăvoirea Atotputernicului Dumnezeu. De fapt îngerii înşişi au
trebuinŃă de această dumnezeiască bunăvoire, fără de care nu ar putea vedea pe Dumnezeu; deci aceştia,
prin har, văd pre Dumnezeu, dar nu esenŃa lui Dumnezeu. Pe deasupra, această lumină nezidită este
„arvuna veacului ce va să vie” sau răsplata de obşte şi veşmântul îndumnezeirii creştineşti.
ULTIMELE ZILE DE VIAłĂ
La vârsta de şaizeci şi doi de ani sfântul a avut un nou acces al bolii de care suferea de la treizeci şi
nouă de ani. Totuşi nu a încetat să slujească şi să predice. ÎnrăutăŃindu-i-se boala, predicile lui s’au
apropiat tot mai mult de tema morŃii. Într’o zi fierbinte de 1 August, 1358, el a vorbit despre obârşia bolii
omeneşti – diavolul şi păcatul adus de el între oameni – şi de suferinŃa pricinuită astfel. În aceeaşi zi el i-a
atins cu vorba şi pe vrăjitorii şi vracii care omoară sufletul fără să vindece trupul. În Duminica următoare
nu s’a mai putut ridica, trebuind să-şi Ńină predica de pe patul de suferinŃă. După ce a tâlcuit Evanghelia
zilei, a vorbit despre creştinii căzuŃi şi despre veşnica lor pierdere a sufletului şi trupului.
Sf. Grigorie era grav bolnav şi, căzând la pat, a simŃit că i se apropie sfârşitul. El a prezis celor din
jurul său ziua plecării sale la viaŃa veşnică. Apoi, la 13 Noiembrie, 1359, el a spus: „Prieteni, acum plec
de la voi către Domnul. Ştiu aceasta, fiindcă Sf. Ioan Gură de Aur (ce se pomenea chiar în acea zi) mi s’a
arătat, şi cu prietenească dragoste m’a chemat la el”.
La 14 Noiembrie, la vârsta de şaizeci şi trei de ani, după ce a slujit doisprezece ani şi jumătate ca
episcop, Sf. Grigorie a plecat la Domnul său. În ultimele clipe, cei din jurul său au văzut că buzele sale
şopteau ceva, dar oricât s’au străduit, nu au putut să priceapă decât „Cerurile, cerurile”. Cu aceste vorbe
sfântul său suflet s’a despărŃit liniştit şi cu pace de trup. Chipul i s’a făcut strălucitor şi toate cele din
odaie s’au luminat. Cu adevărat, preaînaltul şi strălucitul propovăduitor al minunatei lumini a ajuns în
lumina cea neapusă. Chipul său strălucitor a fost văzut de către întreaga cetate, care s’a adunat la
scumpele sale moaşte pentru a-i da ultima sărutare. Dumnezeu, întru bunăvoirea Sa, a voit a proslăvi pe
credinciosul Său slujitor în acest chip, întrucât în viaŃa sa pământească fusese un strălucit lăcaş al harului
şi fiu al dumnezeieştii lumini. Trupul sfântului a fost înmormântat în catedrala Sf. Sofia din Thessalonic.
Părăsindu-şi trupul, în chip slăvit luminat cu îngerească curăŃie, Arhiepiscopul Grigorie a lăsat turmei sale
cinstitele sale moaşte care tămăduiesc cu mărinimie pe bolnavii şi slăbănogii care vin la el cu credinŃă.
După ocrotitorul Thessalonicului, Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Sf. Grigorie a
rămas până în ziua de azi cel mai iubit sfânt al cetăŃii.
Sfârşitul lui Nichifor Grigora
Nichifor Grigora, marele potrivnic al Sfântului Grigorie, a răposat la Constantinopol prin anul 1360.
Ca duşman înverşunat al isihaştilor, plin de cuvinte batjocoritoare, asemuindu-i cu nişte dobitoace, trupul
său mort a fost ocărât şi târât pe uliŃele CetăŃii. 396 Astfel şi-a sfârşit el jalnica sa viaŃă.
395
Hist. XXVIII, PG 149, 357 AB, 377 BC, 381B.
396
Ioan Chipriotul, Palamiticarum Transgressionum Liber, cap. X; PG 152, 733-736.
117