Editura Cartea Ortodoxă - parohia "sf.prooroc ilie tesviteanul şi sf ...

ierarhul a vorbit cu slujitorul musulman, zicând: „Ştiu că aŃi strigat înaintea lui Dumnezeu ceva bun în
folosul celui răposat. Aş dori să ştiu ce i-aŃi spus lui Dumnezeu”. Prin acelaşi tălmaci tasimanis a răspuns:
„Am cerut lui Allah iertarea păcatelor sufletului celui răposat”. 351 Deci iarăşi sfântul a început a grăi şi a
zis: „Bine, dar Cel ce are puterea de a ierta este Judecătorul; iar Cel ce va veni să judece pe toŃi oamenii
este Hristos (In. 5,22; Fap. 10, 42; 17, 31; 2 Tim. 4, 1). Deci către El trebuie să ne îndreptăm rugăciunile
şi strigarea. Dacă îl chemăm în ajutor ca Dumnezeu, aşa cum facem noi, să ştiŃi că El este Cuvântul lui
Dumnezeu şi nedespărŃit de El (In. 10, 30; 17, 11 şi 21). Căci între Tatăl şi Cuvântul născut nu este nici o
despărŃire” (In 1, 18; In. 10, 38). Răspunzând , tasimanis a zis: „Iisus este şi El slujitorul lui Allah”.
Atunci sfântul a spus: „La asta să cugeŃi, om bun, că El va judeca viii şi morŃii care se vor scula şi vor sta
înaintea Lui la înfricoşatul şi nemitarnicul scaun de judecată ce va să fie”. 352
Hristos şi Mahommed
Continuând, Grigorie a spus: „Avraam, strămoşul vostru, care a primit legea pe care o Ńin Iudeii, a
spus lui Dumnezeu: ‘Cela ce judeci tot pământul, au nu vei face judecată?’ (Fac. 18, 25). Iar Cel ce
va judeca pământul este acelaşi Dumnezeu Care, după prorocul Daniil, este Împăratul tuturor
(Dan. 7, 27), şi nu se deosebeşte de Tatăl după dumnezeire, tot aşa cum raza nu se deosebeşte de
soare în ce priveşte lumina”. Tasimanis a părut descumpănit şi a rămas tăcut un scurt răstimp.
Între timp se adunaseră mai mulŃi creştini şi Turci spre a asculta convorbirea. Atunci tasimanis a
spus: „Noi credem în toŃi prorocii, deci şi în Hristos, şi în cele patru cărŃi care au coborât de la
Allah; şi una din aceste cărŃi este Evanghelia lui Hristos”. 353
Deci venindu-şi întru sine, tasimanis s’a întors către Arhiepiscop şi a zis: „Dar cum se face
că nu îl primiŃi pe profetul nostru şi nu credeŃi în cartea lui care a venit din cer?” 354 Sfântul a
351
Bunul musulman vrea ca faptele bune făcute de el să cântărească mai mult decât cele rele la Judecata de Apoi. Păcatul ce nu
se poate ierta este shirk, adică nelegiuirea de a pune pe ceilalŃi dumnezei în rând cu Allah. Coranul învaŃă că viaŃa este o
încercare şi că viaŃa pe acest pământ durează doar o clipă (Coran 67:2). Musulmanii cred că există răsplată şi pedeapsă, că
există o viaŃă după cea de acum şi că răsplata sau pedeapsa nu întârzie neapărat până la Judecata de Apoi, ci începe îndată după
moarte. Musulmanii mai cred în responsabilitatea omului şi în înviere (Jomier, p. 46; Vaporis, recenzie la „ImportanŃa
dialogului între creştinii ortodocşi şi între musulmani” de Mitropolitul Constantin al Derkonului, în Orthodox Christians and
Muslims, p. 12.) Iată care sânt trăsăturile caracteristice ale celui „cuvios”: „Cuvios este cel ce crede în Dumnezeu (Allah), şi în
Ziua de Apoi, şi în îngeri, şi în Scriptură, şi în proroci, şi dă din averea sa, din dragoste către El, rudelor, şi orfanilor, şi
nevoiaşilor, şi drumeŃilor, şi cerşetorilor, şi celor din robie; şi îşi împlineşte rugăciunea, şi dă milostenii; şi cei ce Ńin
făgăduinŃele pe care le-au făgăduit, şi cei statornici în nenorociri şi în vreme de vitejie. Aceştia sânt cei drepŃi, cei temători de
Dumnezeu” (Coran 2:172, op. cit., p. 64). Islamul recunoaşte şi putinŃa existenŃei unor astfel de drepŃi între cei ce urmează alte
CărŃi. „Însă cei ce cred (musulmanii), şi cei dintre Iudei, şi Creştinii, şi Sabeii (Mandeenii), dacă numai cred în Allah şi în Ziua
de Apoi, şi fac bine – vor primi răsplata lor de la Domnul lor, şi nu va veni frică peste ei şi nu se vor întrista” (Coran 2:59, op.
cit., p. 53). Cf. Vaporis, recenzie la „Iudei, creştini şi musulmani potrivit Coranului”, de Abdulaziz A. Sachedina, în Orthodox
Christians and Muslims, op. cit., p. 120.
352
Patriarhul Filothei Kokkinos, ViaŃa lui Grigorie Palama, op. cit., pp. 359-361.
353
Ibid., pp. 361-363.
354
Mahommed s’a născut la Mecca prin anul 570. Textele descriu prima sa vedenie în pustiu, pe când se retrăsese în
singurătate într’o peşteră de pe Muntele Hira din afara Meccăi. În anul 610 a avut un vis – unele tradiŃii vorbesc de o vedenie
în stare de veghe – în care a văzut o fiinŃă supraomenească, presupusă a fi Arhanghelul Gavriil, care i-a poruncit să recite un
text şi l-a numit „Trimisul lui Allah”. Prima descoperire a Coranului a fost porunca de a recita „în Numele Domnului tău care a
făcut, a făcut pe om din sânge închegat ... şi l-a învăŃat ceea ce n’a ştiut” (Coran, 96:1-2 şi 5, op. cit., p. 501). Speriat,
Mahommed s’a întors grabnic acasă şi totul a rămas fără alte urmări. În 612 fenomenul vedeniilor cereşti a început din nou. El
a auzit sunete nedesluşite şi, încet-încet mesajul s’a făcut limpede. I s’a spus să nu se grăbească ori să se repeadă să spună ceea
ce avea de spus (Coran 75:16-19). (Jomier, p. 9) După spusele Aişei, soŃia lui Mahommed, uneori soŃul ei cădea într’un fel de
transă în care auzea în urechi un sunet ca bătăile de clopot. Dacă aceasta avea loc într’o fierbinte zi de vară, Mahommed
tremura ca şi cum ar fi fost ger; dacă avea loc într’o zi rece de iarnă, faŃa sa se uda de sudoare ca şi cum ar fi fost arşiŃă. Atunci
cerea să fie acoperit cu o mantie şi când se trezea, înŃelegea sunetul care-i fusese transmis, nu în cuvinte, ci ca cuvinte
dumnezeieşti, nelegate de litere sau sunete. Musulmanii cred că mintea profetului lor, ca un vas curat primitor al Cuvântului
dumnezeiesc, nu putea fi prihănită de raŃiunea omenească. Vreme de aproape douăzeci şi doi de ani îngerul a venit cu alte
descoperiri ce au alcătuit istoria musulmană. (Vaporis, recenzie la „Cuvântul lui Dumnezeu în Islam” de Mahmoud Mustafa
Ayoub, în Orthodox Christians and Muslims, pp. 73-74.) Unii dintre apropiaŃii lui Mahommed s’au convertit la noua credinŃă.
Coranul a fost adunat de pe oase, pietre, frunze de palmier, ca şi din minŃile şi inimile oamenilor. Aceste felurite culegeri au
fost cercetate critic şi editate sub îndrumarea celui de-al treilea calif, Othman ibn Affan (cca. 575-656), rudă şi urmaş al lui
Mahommed, căsătorit cu două dintre fiicele acestuia (Vaporis, ibid.; Encyclopedia Americana, 1957, s.v. „Othman”. Coranul
104