1 SCHIZOFRENIA Schizofrenia este o boală psihică severă, cu ...

În concluzie, sistemul dopaminergic joacă un rol important în schizofrenie, dar ipoteza
unei simple activităţi hiperdopaminergice nu este suficientă în lumina cunoştinţelor actuale. Deşi
există numeroase dovezi circumstanţiale care sugerează anomalii ale funcţiei dopaminergice în
schizofrenie, la nivel presinaptic datele nu aduc argumente decisive în favoarea unei
hiperactivităţi, iar la nivel postsinaptic informaţiile privind densitatea receptorilor nu pot fi
interpretate într-o manieră univocă.
Ipoteza serotoninergică a schizofreniei a fost elaborată înaintea celei dopaminergice, însă
nu a beneficiat de aceeaşi atenţie. Ipoteza unei disfuncţii noradrenergice în schizofrenie a fost
evocată relativ mai recent, ţinând cont de rolul dopaminei în sinteza noradrenalinei şi de
interacţiunile dintre cele două sisteme.
Teoria dopaminergică este actualmente completată cu sugestia că ambele tipuri de
anomalii dopaminergice din schizofrenie (excesul dopaminergic subcortical şi deficitul
dopaminergic prefrontal) derivă din alterarea activităţii sinaptice, în special la nivelul cortexului
prefrontal, această alterare fiind mediată de o hipofuncţie a receptorilor glutamatului de tip
NMDA. Multe dintre simptomele schizofreniei pot fi explicate de hipofuncţia sistemului
glutamatergic, în special a receptorului NMDA, în combinaţie cu un dezechilibru dintre
receptorii D1 şi D2. Astfel, ipoteza iniţială a unei simple disfuncţii dopaminergice şi-a arătat
limitele lăsând loc modelelor integrative care implică interacţiunea sistemului dopaminei cu alţi
neurotransmiţători —serotonina, glutamatul, noradrenalina, GABA, neuropeptidele.
6. PRINCIPALELE SIMPTOME ÎNTÂLNITE ÎN SCHIZOFRENIE
Schizofrenia include un număr de fenomene mentale şi comportamentale care constituie
un sindrom clinic, simptomele principale referindu-se la o serie de disfuncţii cognitive şi
emoţionale. Sunt astfel afectate: percepţia, gândirea, limbajul şi comunicarea, controlul
comportamentului, afectul, atenţia, voinţa. Nu se descrie un simptom patognomonic pentru
schizofrenie. Diagnosticul presupune existenţa unui ansamblu de semne şi simptome asociate
unei deteriorări funcţionale sociale sau profesionale. Istoricul pacientului este esenţial pentru
stabilirea corectă a diagnosticului, nefiind suficientă o simplă examinare a statusului mental
actual. De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de faptul că simptomele unui pacient se modifică
de-a lungul timpului. Un alt aspect important, care trebuie luat în consideraţie, la evaluarea
pacientului, este cel al nivelului educaţional, intelectual şi cultural al acestuia.
Halucinaţiile sunt definite ca fiind percepţii false, în absenţa unui stimul extern real. Ele
trebuiesc diferenţiate de iluzii, în care un stimul real extern este perceput sau interpretat greşit.
Halucinaţiile din schizofrenie pot implica mai multe domenii senzoriale şi nici un tip de
halucinaţii nu este specific acestei boli. Cele mai frecvente sunt halucinaţiile auditive.
Halucinaţiile vizuale au o frecvenţă mai mică, fiind urmate de cele tactile. Halucinaţiile olfactive
sau gustative sunt mult mai rar întâlnite. În schimb, halucinaţiile cenestezice, adică falsele
percepţii în ceea ce priveşte funcţionarea anormală a organelor interne sunt adeseori descrise de
către pacienţii cu schizofrenie.
Tulburările de gândire pot fi împărţite în două categorii: tulburări de conţinut ale
gândirii şi tulburări de formă ale gândirii. Tulburările de conţinut ale gândirii se referă la
ideile şi concepţiile pacientului şi interpretările lui despre stimulii primiţi. Cele mai frecvente
sunt ideile delirante. Ideea delirantă este convingerea falsă, susţinută ferm, în ciuda tuturor
dovezilor care sugerează contrariul. Această convingere nu face parte din cultura normală a
pacientului, domină şi interferă cu activitatea şi comportamentul subiectului. Ele pot fi clasificate
6